EFECTELE NEGATIVE ALE MANAGEMENTULUI

DEFECTUOS AL CLASEI

„Clasa de elevi este considerată adesea un sistem social , o societate în miniatură” (Păun, E.,
1982, pag . 130).
Managementul clasei orientează atenţia şi preocuparea cadrului didactic spre aspecte care
condiţionează succesul educaţional: analiza clasei şi din perspectivele problemelor grupului
şcolar, schimbarea atitudinii faţă de analiza şi rezolvarea problemelor disciplinare de activitate,
utilizarea raţională a diferitelor resurse implicate, crearea şi menţinerea climatului educaţional,
cultivarea relaţiilor interpersonale pozitive între elevi, diversificarea modurilor şi conţinuturilor
comunicării în clasă şi a circulaţiei informaţiilor, efectuarea corelată a principalelor roluri
manageriale ale sale (planificarea, organizarea, decizia, coordonarea, îndrumarea, consilierea,
controlul, evaluarea, reglarea). În lipsa sau utilizarea lor necorespunzătoare , apar ca efecte
negative: oboseala, supraîncărcarea, lipsa de motivare a clasei, deprecierea climatului
educaţional, minciuna, agresivitatea.
a) Oboseala
Oboseala a fost şi continuă să fie intens studiată. Nu se ştie foarte bine care sunt
elementele care o provoacă, care sunt mecanisnele ei fundamentale şi locul pe care îl ocupă în
structura intelectuală. Teoriile oboselii se împarte în două categorii. În prima categorie sunt
cuprinse concepţiile potrivit cărora substanţa oboselii este în raport cu organismele care lucrează
sau cu alte sisteme. Aici se încadrează teoriile toxinelor şi teoriile resurselor energetice ale
organelor care lucrează. A doua grupă este cea a teoriei sistemului nervos central, care consideră
că substanşa oboselii rezidă în schimbările de activism ale cortexului.
După teoria consumului de resurse energetice , mecanismele oboselii constau în declinul
progresiv al resurselor energetice din organele care lucrează. Cu cât scad resursele energetice
activate cu atât oboseala organelor care lucrează este mai mare.
Conform teoriei toxinelor cu cât cantitatea de toxine produse în organele active creşte cu
atât acestea sunt mai lent eliminate, cu cât mai repede se instalează oboseala. Principiile teoriei
sistemului nervos central (SNC) au ca punct de plecare schimbările ce au loc în sistemul nervos
central şi în organismul viu în timpul activităţii. Experimentele au demonstrat că în timpul unei
activităţi repetitive prelungite, prin reducerea potenţialului funcţional (eficacitatea funcţională)
celulele cortexului declanşează imediat procesul invers, efortul de restabilire a potenţialului
funcţional. Dacă procesul de restabilire se dovedeşte suficient pentru a reinstaura echilibtul,
persoana respectivă nu mai resimte oboseala.
Gusber, expert în monotonia în activitate, descrie starea de activitate fizică şi mentală
redusă manifestată prin instalarea sentimentului de epuizare, somnolenţă, reducerea capacităţii de
reacţie şi fluctuaţie ca fiind expresia unui declin constant în ceea ce priveşte rezultatele
educaţionale obţinute de elev. Din perspectiva managementului clasei de elevi starea de
monotonie şi supraîncărcarea ca factori determinanţi ai oboselii de tip managerial sunt urmarea
unor disfuncţii organizatorice ale activităţii din clasa de elevi cum ar fi: activităţi şi sarcini
repetitive, monotone, absenţa conexiunii inverse reale, perpective motivaţionale limitate, durata

1
şi intensitatea inadecvate ale activităţilor ; interesul scăzut al elevilor pentru activităţi instructiv-
educative , conduse inoportun de cadrul didactic.
Conceptele de interes pentru managementul clasei sunt: oboseala obiectivă şi oboseala
subiectivă ( plictiseala). Oboseala obiectivă reprezintă tipul de oboseală care antrenată intr-o
activitate epuizantă sau prelungită şi care se manifestă printr-o reducere semnificativă,
măsurabilă a cantităţii şi a calităţii rezultatelor scăzute. Sentimentul de delăsare şi epuizare se
numeşte oboseală subiectivă, care este identificată cu un sentiment de plictiseală. Plictiseala
reprezintă un grad mai scăzut al oboselii şi un simptom natural al instalării ei. Relaţia dintre cele
două nu a fost pe deplin clarificată. Plioctiseala apare de multe ori fără o cauză obiectivă. Un elev
poate să se simtă plictisit fără să aibă motive obiective. Astfel el este plictisit imediat după ce
începe să lucreze, dacă sarcina de învătare nu este interesantă. Alteori când un fond
muzical ]nsoţeşte desfăşurarea sarcinii respectice, starea de plictiseala poate fi înlocuită de una de
entuziasm, în care elevul poate învăţa, exersa timp îndelungat şi cu o dispoziţie agreabilă.
Oboseala mai poate fi: oboseală obişnuită şi oboseală nocivă (cronică) după efectele ei
asupra organismului; oboseală primară şi oboseală secundară, după antrenamentul unei persoane
în raport de o activitate; oboseală locală şi oboseală totală, ordonate după arealul organismului
afectat de oboseală ( total sau numai anumite organe).
Cea mai importantă cauză a oboselii elevilor din punct de vedere managerial este
suprasolicitarea, de aceea este importantă stoparea prestaţiilor care ignoră disponibilităţile la efort
limitate ale elevilor în implicarea lor în sarcinile de învăţare diferite în spaţii de timp şi contexte
de efort.
b) Supraîncărcarea
Supraîncărcarea elevilor se realizează prin prevederile orarului, volumul de sarcini în
clasă şi acasă, conţinuturile programelor, regimul zilei şi al săptămânii. Ea are drept cauză majoră
sistemul de instrucţie cu orar variabil, care cere mai mult elevilor decât orarul şcolar normal
( doar dimineaţa). În cazul în care cursurile au loc după-amiaza elevii muncesc în condiţii fizice,
intelectuale şi psihologice extrem de nefavorabile.
În urma investigaţiilor privind parcursul şcolar al elevilor care merg la şcoală dimineaţa
faţă de cei care merg după-amiază, s-a constatat că eficienţa totală a elevilor este mai bună
dimineaţa decât după-amiaza. Ea atinge nivelul maxim dimineaţa în primele două sau trei ore şi
nivelul minim la sfârşitul celei de-a cincea ore, iar după-amiaza, cu aceeaşi folosire a timpului,
eficacitatea aceloraşi elevi este mai ridicată după prima oră şi la nivelul cel mai de jos la finalul
perioadei de studiu. Diferenţa de performanţă reprezintă rezultatul odihnei nocturne a elevilor şi
condiţiile de mediu fizic din clasă, care diferă foarte mult de la o perioadă la alta.
Este important ca în calitatea sa de manager şcolar, cadrul didactic să cunoască aceste
lucruri , asfel încât să organizeze mai bine activităţile de studiu şi învăţare, să programeze efortul
elevilor într-un orar al clasei acceptabil pentru toţi elevii şi să conducă eficient întregul colectiv
de elevi.
c) Lipsa de motivare a clasei
Motivaţia este o componenţă crucială a procesului de învăţământ. Potrivit legii efectului a
lui Thorndike, învăţarea este substanţială atunci când ea este urmată de o stare de mulţumire,
satisfăcându-l pe cel care învaţă. Elementele care se privesc motivaţia în sala de clasă sunt:
motivaţia intrinsecă / motivaţia extrinsecă, motivaţia cognitivă/ motivaţia afectivă; autocontrolul
motivaţional.
93% din elevii buni au realizat ceea ce au realizat datorită propriilor eforturi de studiu
individual, însoţite şi sprijinite de motivaţie, de autostimulare. În calitate de manager dascălul

2
trebuie să reuşească să transfere motivele dinspre produs către proces (referitor la învăţare) şi de
construirea la nivel individual a unor strategii metacognitive de susţinere a actului în sine.
Brandura şi Zimmerman propun cinci strategii de autostimulare ale şcolarului în sala de
clasă :
1. Copiii trebuie învăţaţi să folosească un limbaj interior pentru a-şi redimensiona
motivaţia (exemplu: repetiţia unei fraze cum ar fi „Voi face mai bine data viitoare.”)
2. Copiii trebuie să-şi schimbe reprezentările despre stilul şi metodele proprii de învăţare,
adecvându-le unor principii general valabile, dar şi la ceea ce s-a dovedit a fi stilul „omului
însuşi”. Obişnuirea cu cele mai bune metode şi mijloace de învăţare nu trebuie să se facă arbitrar,
ci prin parcurgerea şi înţelegerea lor de către fiecare elev.
3. Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi facă cunoscute şi să-şi argumenteze părerile în public.
Discuţiile libere permit observarea modului de gândire a elevilor şi împărtăşirea lui clasei. Cadrul
didactic reuşeşte să cunoască felul de a gândi şi comportamentul elevului din punct de vedere
socio-interacţional şi motivaţional.
4. Copiii trebuie să înveţe strategii ce implică participarea activă, pentru a-şi dezvolta
propria motivaţie şi pentru dobândirea unui exerciţiu de relaţionare socială. Învăţarea reciprocă
presupune curaj din partea cadrului didactic în a accepta şi a putea să schimbe rolul cu elevii,
solicitându-le prin empatie să înţeleagă modul de gândire al celuilat. În cazul în care aceste
strategii au succes motivaţia elevilor poate creşte proporţional.
5. Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi pună întrebări despre ceea ce au citit şi să rezume
anumite paragrafe
Acest sistem operativ aflat la dispoziţia managerilor şcolari pot optimiza nivelul
motivaţiei elevilor, dar şi anumite capacităţi intelectuale. Există elevi care lucrează sub
posibilităţile lor intelectuale din cauza absenţei motivaţiei, ceea ce conduce la neimplicarea lor în
interacţiunile din clasă. Dascălul trebuie să conştientizeze aportul motivaţiei la îmbunătăţirea
performanţelor intelectuale ale elevilor , dar să nu neglijeze performanţa de tip social .
d ) Deprecierea climatului educaţional
Din perspectivă sociointeracţională, managementul clasei are două aspecte: prevenirea
comportamentelor negative, intervenţia şi tratarea acestora. Este foarte importantă specificarea şi
clarificarea consecinţelor încălcării normelor. Dacă elevul cunoaşte şi anticipează corect efectele
încălcării normelor, iar acestea nu sunt dorite, atunci posibilitatea de a le încălca este mai mică.
Strâns legat de managementul clasei este şi „climatul educaţional”, concept care se referă
la atmosfera, moralul , starea afectivă a clasei, fiind indicatorul de sănătate a unui grup
educaţional , ce poate fi luat drept criteriu valoric de diferenţiere a unor clase de elevi
Climatul educaţional este produsul raporturilor interpersonale la nivel formal sau
informal.S-au identificat şase tipuri de climate şcolare ( deschis, autonom, controlat, familiar,
paternalist, închis) corelate puternic cu stilul managerial al cadrului didactic( Halpin şi Croft).
Climatul închis, caracterizat printr-un înalt grad de neangajare din partea elevilor determină:
nepăsare, rutină, distanţare, depersonalizare, absenţa satisfacţiei personale. Cadrul didactic este
de tip neangajat, caracterizat prin lipsa concentrării şi orientarea numai spre sarcina de învăţare,
fără a depune efort , fără reacţii critice , negativiste în relaţia cu elevii.
Există o corelaţie strânsă între ethosul managerial şi climatul educaţional. În managementul
defectuos al clasei de elevi, climatul din interior se degradează, se devalorizează. Apar disfuncţii
generatoare de criză managerială: liniare ( abateri punctuale) sau mai grave (au efecte la nivelul
integrităţii personalităţii elevilor). Un bun climat într-o sală de clasă determină la elevi

3
comportamente deschise, lipsite de teamă şi inhibiţie, care le permite să se concentreze asupra
sarcinii de lucru normal şi-i stimulează să participe la interacţiuni sociale.
În ceea ce priveşte legătura dintre abandonul şcolar şi climatul educaţional studiile au
arătat că nu există o corelaţie semnificativă între depreciera climatului educaţional din clasă şi
fenomenele de abandon şcolar. Climatul nesănătos poate constitui numai un imbold suplimentar
pentru elev, în scopul deja stabilit de părăsire a carierei şcolare. Se poate stabili însă o corelaţie
puternică între climatul depreciat la nivelul anumitor clase şi dorinţa elevilor de a părăsi
colectivul respectiv, nu neapărat şcoala. Aşadar un management defectuos, chiar dacă nu
favorizează direct abandonul şcolar, se poate transforma parţial într-o cauză facilitatoare a
acestuia pe termen lung sau mediu.
e ) Minciuna
Demascarea elevilor mincinoşi se poate face dacă atenţia cadrului didactic este
concentrată nu asupra cuvintelor rostite de cel bănuit, ci asupra tonului vocii, a gesturilor , a
mimicii. „Minciuna este un comportament verbal şi nonverbal, care apare foarte frecvent, de cele
mai multe ori ca urmare a unor greşeli de tip managerial ale cadrului didactic” (Iucu, B.R. , 2006
pag 180) .
Profesorul Ekman a oferit o serie de indicii pentru identificarea comportamentelor mincinoase.
Acesta spune că nu trebuie acordată atenţie cuvintelor, ci tonului vocii. Este uşor ca un discurs să
fie compus, dar este greu să fie susşinut pe tonul just. Din experienţă se ştie că persoana tristă
vorbeşte pe ton umil, scăzut, iar veselia pune scântei în glas. Elevul care minte nu pronunţă uşor
cuvintele când imită emoţiile provocate de sentimente şi trăiri adevărate, mincinosul are note
stridente în glas.
Pauzele nejustificate, ezitările, lapsusurile celui care vorbeşte sunt alte elemente care ne
pun în gardă. Elevul care prelungeşte cuvintele, care accentuează neobişnuit vocalele, care
vorbeşte repede, are probabil unele lucruri de ascuns. De asemenea indicatorii unei minciuni
latente pot fi: are tendinţa de a se înroşi , de a deveni palid sau de a respira greu, dacă nu
foloseşte anumite gesturi ( „ilustratoarele vorbirii”). La acestea se adaugă „gesturile de
manipulare”. Copilul mincinos e deseori stresat, stânjenit, puţin încurcat de ideea că-i înşală pe
cei care îl ascultă. În încercarea de a-şi ascunde emoţiile va fi trădat de unele mişcări
inconştiente: frecarea nasului sau a urechii, o bătaie cu degetul pe obraz , suptul buzelor sau
bătaia cu degetele pe un obiect.
Sunt elevi care nu au remuşcări ( trăiri psihologice ) când mint. În acest caz este vorba de
o abatere comportamentală gravă. Există şi tendinţa de minciună transformată în plăcerea de a
minţi, pentru a fi mai şmecher decât alţii, ceea ce îl determină pe şcolar să-şi susţină asiduu
minciuna ca pe un adevăr.
Acest fenomen şcolar ( şi social ) prezent în mod frecvent în clasa de elevi, este o tentaţie
la îndemâna elevilor şi solicită o intervenţie promptă şi pertinentă a cadrului didactic.
f )Agresivitatea
Agresivitatea ia forma acţiunilor individuale sau colective. De cele mai multe ori şcolarul
este împins la acte necugetate fără o explicaţie raţională a lor. După S. Chelcea agresivitatea se
defineşte ca orice formă de comportament care are ca scop vătămarea sau jignirea altora.
Ea are două niveluri : agresivitate fizică şi agresivitate verbală .
În clasa de elevi, impulsul agresiv se limitează la competiţie, la atac verbal la ostilitate,
exprimâmdu-se prin injurii, dispreţ, ranchiună, etc. Sentimentul se satisfacţie sau insatisfacţie
poate impulsiona o directie pozitivă sau negativă a comportamentului agresiv al elevilor. Frica de

4
o notă mică , pentru a nu-şi deprecia în ochii colegilor imaginea de sine , poate declanşa un „vid
de gândire” , o emoţie cu efecte mari asupra strategiei viitoare de acţiune.
Reglatorul social al fricii şi agresivităţii şcolare este ataşamentul, atracţia pentru sarcinile
şcolare alături de instituirea unui climat favorabil interrelaţionării. Sarcinile şcolare accesibile şi
atractive potrivite nivelului de dezvoltare a elevilor contribuie la întărirea motivaţiei pentru
învăţare, comunicare şi relaţionare. În cazul în care frica şi agresivitatea ajung să domine
instantele raţionale, cele două conduite emoţionale devin o piedică în formarea oricărui
ataşament.
Persoana care are un grad ridicat de nervozitate, dacă este provocată de solicitările
frustante ale mediului, este iritabilă, argăţoasă, instabilă, brutală în relaţiile cu alţii. Educatorul
excesiv de sever nu face decât să provoace durere sau neplăcere, insatisfacţii emoţionale. Tirania
creează confuzie totală în viaţa interioară a copilului, având drept urmări dezorganizări şi
disfuncţii în plan relaţional, fiind un prim pas spre delincvenţă, spre abandon şcolar.
Pedeapsa este utilizată doar în sensul nerepetării greşelii. Copilul supus unei maltratări nu
este numai suferind fizic, ci este traumatizat din cauza reprezentării demnităţii sale care a fost
încălcată. Pentru atitudini necorespuntătoare mai utile sunt : încurajarea, dojana, admonestarea.
Bazându-se pe părţile bune din personalităţile copiilor agresivi , cu mult tact şi multă răbdare,
promovând modelele pozitive, cadrul didactic poate apela la strategii manageriale
altruiste.
Agresivitatea şcolarului evoluează în raport cu contraacţiunea pedagogică şi tactul
pedagogic.Multe cadre didactice nu admit agresivitatea deschisă, dar neglijând formele simbolice
ale acesteia, apărute sub masca înbufnării, dispoziţiei proaste sau sub forma rezistenţei motorii şi
verbale se dezvoltă conflicte posibile în clasa de elevi.
Apariţia şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente agresive sunt dependente total de
neintervenţiile sau de intervenţiile manageriale eronate.
În vederea sporirii eficienţei procesului de învăţământ, cadrul didactic trebuie să
abordeze strategii de tip managerial în clasă, care să exploateze la maximum resursele
disponibile şi să nu ceeeze consecinţe nedorite.

BIBLIOGRAFIE

Iucu, Romiță, „ Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de

criză educaţională” , Editura Polirom , Iaşi , 2006
Păun, Emil, „Sociopedagogie şcolară” , Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti 1982

Chelcea, Septimiu, Psihosociologie.Teorii, cercetari, aplicatii , Bucuresti, Editura Polirom, 2008

https://ro.scribd.com/doc/145205009/Rolul-Managementului-Educational-in-Romania
https://www.didactic.ro/materiale/40112_efectele-negative-ale-managementului-defectuos-al-
clasei

5
6