UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Departament ID

Studii universitare de licență, Domeniul: ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
Program de studii: Pedagogia învățământului primar și preșcolar/ID
Student: Grasu Corina – Elena

Dimensiunile managementului clasei

Managementul clasei se referă la abilitatea cadrului didactic de a conduce și organiza în

cele mai bune condiții procesul de învățământ, dar și clasa. Acesta este cel care stăpânește „arta
de a pregăti resursele umane, de a forma personalităţi potrivit unor finalităţi solicitate de
societate şi acceptate de individ”1, rezultând în asumarea rolului de manager al clasei.
Într-o organizaţie şcolară, activitatea managerului este foarte importantă pentru
funcţionarea eficientă a unităţii în ansamblu. Eficienţa activităţii managerului reprezintă o
dovadă clară a competenţei acestuia, organizând clasa de elevi, în funcţie de natura activităţii
desfăşurate și de obiectivele urmărite, și activitatea didactică pe care o concretizează într-o
planificare calendaristică anuală, semestrială și în planurile de lecţii. De asemenea, în opinia
mea, pentru a coordona cu succes procesul de instruire, dascălul trebuie să aibă în vedere că a fi
managerul clasei nu înseamnă doar a fi un simplu transmițător de informații, ci și un bun lider
pentru grupa de copii, raportându-se la cei pe care îi educă și stabilind relaţii de colaborare cu
elevii şi părinţii acestora şi cu alţi factori ai societăţii. Rolul de „profesor-manager nu-l
diminuează pe cel de profesor-educator, ci îl întăreşte, îl sprijină în eficienţă”2.
Managementul clasei are o structură dimensională ce cuprinde: dimensiunea ergonomică,
dimensiunea psihologică, dimensiunea socială, dimensiunea normativă, dimensiunea
operaţională şi dimensiunea inovatoare.
1. Dimensiunea ergonomică
Structura ergonomică joacă un rol la fel de important ca restul elementelor ce au în
vedere succesul activității didactice, având drept componentă centrala sala de clasă, adică
unitatea funcționala unde se desfășoara procesul instructiv-educativ in cadrul căreia elevul
dobândește propria formare educaționala. Acest spatiu trebuie să îndeplinească anumite criterii
esențiale precum suprafață, formă, luminozitate sau volum, toate acestea având un impact

1
Roxana Tudorică, Managementul educaţiei în context european, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, pag.29
2
Elena Joiţa, Management educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag.38
emoțional asupra elevului.
Forma clasei este determinată de obținerea unui ambient cât mai placut, a ventilării și
luminii naturale. Cele mai utilizate forme geometrice de clasă sunt pătratul și dreptunghiul
compact. Forma pătrata micșorează distanța de la ultimul rând și până la tablă, identificându-se
cu o importantă flexibilitate în ceea ce privește amenajarea mobilierului.
Mobilierul reprezintă o parte componentă a bazei tehnico-materiale a învățământului
fiind folosit in scopul indeplinirii unor obiective educationale, de modul in care sunt așezate
bancile in clasa depinzând atitudinea elevilor față de actul învățării, astfel: o dispunere
tradiționalista, adică o bancă în spatele celeilalte, determină pasivitate din partea elevului, însă o
dispunere in semicerc sau oval stimulează permanent interacțiunile și activismul.
2. Dimensiunea psihologică
Dimensiunea psihologică se referă la cunoaşterea, respectarea şi exploatarea
particularităţilor individuale ale elevilor.
În cartea “Părinți străluciți, profesori fascinanți”, psihoterapeutul brazilian Augusto Cury
amintește cadrelor didactice adevăruri evidente desprinse din sistemul educațional actual,
apelând la o paralelă între profesorii buni și cei fascinanți: “Profesorii buni au o bună cultură
academică și transmit cu siguranță și elocvență informațiile în sala de clasă. Profesorii fascinanți
depășesc acest obiectiv. Ei caută să cunoască modul de funcționare a minții elevilor, pentru a-i
educa mai bine. Pentru ei, fiecare elev este nu doar o persoană din sala de clasă, ci și o ființă
umană complexă, cu necesități unice.” Acest paragraf dorește să sublinieze faptul că deși
majoritatea profesorilor sunt bine pregătiți academic nu reușesc să se adapteze la nevoile elevilor
care variază de la un individ la altul și care se schimbă de la o generație la alta. Așadar, un
profesor competent ar trebui să exerseze diferite tehnici și metode de cunoaștere a colectivului,
acestea putând să ajute foarte mult la formarea unui stil de predare particularizat și la o gestiune
mai bună a învățării de către colectivele de elevi în contexte marcate de diversitate.
3. Dimensiunea socială
Dimensiunea socială asociază grupa de copii cu un grup social în care există diferite
tipuri de interacțiuni și relații umane. Ca disciplină ce se bucură de o importanță primordială în
cadrul dimensiunii sociale, învățarea în echipă reunește particularitățile și ideile individuale și le
aliniază pe un front comun, sporind eficacitatea în ceea ce privește informațiile care se
întrepătrund într-o sferă omogenă. “Membrii echipei nu trebuie să gândească la fel – cu
siguranță, este puțin probabil să se întâmple vreodată acest lucru și nu există vreun motiv pentru
care ar trebui să o facă. Dar prin exersarea regulată, ei pot învăța să lucreze eficient.”3 Astfel,
profesorul trebuie să se folosească de cea mai eficientă practică pentru învățarea în echipă și
anume dialogul prin care să asigure funcţionalitatea internă a grupului-clasă și potenţarea unor
relaţii interpersonale de comunicare, socio-afective şi de influenţare adecvate derulării în condiţii
optime a procesului instructiv-formativ.
4. Dimensiunea normativă
În modelarea personalității copiilor trebuie avut în vedere un set de cerințe pentru
profesorii implicați în acest demers, pentru părinți și pentru micuții înșiși. Exercitarea rolului de
cadru didactic presupune asumarea unui ansamblu de exigențe sau norme care reglementează
desfășurarea unei activități educaționale.
Normele acțiunii profesionale ale cadrelor didactice structurează normativitatea
educativă/pedagogică/didactică, iar cele mai importante cerințe dețin forma principiilor
didactice. Normele pedagogice indică reguli ce trebuie respectate cu scopul dobândirii eficienței
în acțiunile întreprinse de cadrele didactice.
Principiile pedagogice/ didactice se referă la normele directive formulate ca idei generale
ce se cer respectate în mod imperativ și grupate sub forma unui ansamblu de legi specifice
procesului de învățământ. Acestea vehiculează cerințe esențiale, deosebit de importante și
integrează un ansamblu de reguli. Dacă principiul este caracterizat de invariabilitate, regulile
implică modificări contextualizate care contribuie la materializarea cerinței exprimate de
principiu: “principiile pedagogice au caracter de norme, de prescripții, de axiome procedurale.
Dar, deși sunt formulate ca legități, ele nu se află în afara legității. Dimpotrivă, valoarea lor
practică, este reală tocmai pentru că ele se întemeiază pe legi, pe raporturi de determinare dintre
fenomene, pe necesitatea obiectivă. Orice principiu pedagogic ascunde o lege și chiar ar putea fi
convetit în enunț nomologic”4
5. Dimensiunea operațională
În cadrul dimensiunii operaționale, elevii dezvoltă o serie de strategii de rezistență, cele
mai importante având la bază sociologia educației. Dimensiunea operaționala propune o serie de
strategii și procedee tradiționale de intervenție pe care cadrul didactic le pune în aplicare în

3
Peter Senge, Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație, Editura Trei, 2016, pag. 128
4
M. Ștefan, Lexicon Pedagogic, Editura Aramis, 2006, pag 279
situații specifice de criză, pentru a coordona mai eficient clasa de elevi. Aceste procedee
tradiționale sunt pedeapsa și recompensa, folosite pentru corectarea și respectiv, stimularea unui
anumit comportament al elevilor.
În abilitatea cu care profesorul sau învățătorul utilizeaza o anumită metoda solicitata de
împrejurări, trebuie sa se țină cont de câteva constatări de natura psihopedagogica. Astfel,
pedeapsa aplicată de un învățător cald și implicat din punct de vedere socio-afectiv are efecte
eficiente evidente, efectul sanctionarii fiind pozitiv și ducând la modificarea comportamentului
nedorit, fata de pedeapsa aplicata de un invatator dur și distant, unde rezultatul poate fi negativ.
De cealaltă parte, recompensele oferite copiilor, în special școlarilor mici, produc un efect
durabil și îi motivează să se implice mai intens in activități. Ca strategii moderne de intervenție
se pot enumera:
a) Strategia de dominare – prin poziția superioara a cadrului didactiv fata de elevi, strategia de
dominare presupune adoptarea comportamentului autoritar al invatatorului fata de copii.
b) Fraternizarea – imposibilitatea de dominare a cadrului didactic, care se aliaza cu elevii
c) Negocierea – profesorul accepta anumite aspecte care depasesc normalitatea explicita a clasei.
d) Strategia bazata pe ritual si rutina – profesorul isi fundamenteaza interventiile pe
standardizare.
e) Terapia ocupațională – cultiva mișcarea drept formă prioritară de tratament și intervenție cu
privire la abateri.
f) Strategia de susținere morală – susține discuția directă, asociind reușita școalara cu cea socială
6. Dimensiunea inovatoare
Dimensiunea inovatoare implică înţelegerea necesităţii de ameliorare, schimbare,
perfecţionare a vieţii şi activităţii clasei, a grupului şi apoi luarea de decizii adecvate şi aplicarea lor
progresivă. Jean Thomas lansează acest concept al educaţiei în schimbare şi defineşte inovaţia ca:
”Acea schimbare în domeniul structurilor şi practicilor învăţământului care are drept scop
ameliorarea sistemului.”
Starea de inovare rezultă din evoluţia clasei, din evaluările continue, din presiunea
modelelor externe clasei, din schimbările la nivelul şcolii, din conceperea şi aplicarea
modalităţilor corective, din modul de receptare de către elevi şi apoi de participare conştientă, din
modul de învingere a rezistenţei la schimbare, din modul de valorificare şi trăire a satisfacţiilor
rezultate, din raportarea la motivaţiile elevilor.
 În procesul de predare trebuie să se țină seama de ritmul elevilor de a asimila informațiile
și mai ales de cele opt tipuri de inteligență enunțate de psihologul american Howard Gardner:
inteligența verbală/lingvistică; inteligența logică/matematică; inteligența vizuală/spațială;
inteligența muzicală/ritmică; inteligența corporală/ kinestezică; inteligența intrapersonală;
inteligența interpersonală și inteligența naturalistă. Teoria lui Gardner deschide noi valențe
procesului de cunoaștere a elevilor, punând accent, pe importanța luării în considerare, pe de o
parte, a intereselor și aptitudinilor acestora, iar pe de altă parte, a diferențelor individuale care
influențează învățarea.
Howard Gardner afirma ca psihologia nu dictează educația în mod direct, ea ajută la
înțelegerea condițiilor în care are loc educația. Augusto Cury a înțeles și el această afirmație și,
în cartea sa “Părinți străluciți, profesori fascinanți”, a pus accent pe importanța cunoașterii
factorilor de natură psihologică care influențează procesul de învățare al elevului, referindu-se cu
precădere la sindromul gândirii accelerate (SGA). Acest sindrom se caracterizează printr-o
hiperactivitate a gândirii date de excesul de stimuli vizuali și sonori produși de televizor, excesul
de informație și paranoia politicii de consum și a excesului de culori, care îngreunează
interiorizarea. Pe lângă toți acești factori enumerați de Cury aș preciza și influența pe care o au
toate dispozitivele apărute recent de la calculator și laptop până la telefon și tabletă, deoarece
consider că au același efect dat de televizor reprezentând stimuli vizuali și sonori ce oferă un
surplus de informație.
“Viteza gândurilor nu poate fi crescută în mod permanent . Dacă am face-o , s-ar produce
o diminuare a concentrării și o creștere a anxietății. Este exact ceea ce se întâmplă cu tinerii.[..]
Cel ce gândește prea mult îi fură cortexului cerebral energia vitală și simte o oboseală excesivă,
chiar fără să fi făcut vreun exercițiu fizic. Acesta este unul dintre simptomele SGA. Celelalte
simptome sunt somn insuficient, iritabilitate, suferință prin anticipare, uitare, deficit de
concentrare, aversiune față de rutină și, uneori, simptome psiho-somatice, cum ar fi dureri de
cap, dureri musculare, tahicardie, gastrită.”
Augusto Cury oferă soluții pentru acest deficit de atenție cauzat de administrarea
deficitară a gândurilor și pentru restul simptomelor implicate. Propune predarea materiei prin
stimularea emoției elevilor: “Profesorii fascinanți transformă informația în cunoaștere și
cunoașterea în experiență. Ei știu că doar experiențele se înregistrează într-un mod deosebit în
memorie și numai ele creează modificări masive, capabile să transforme personalitatea. De
aceea, ei prezintă întotdeauna informațiile în contextul experienței de viață.” și încurajează
folosirea muzicii ambientale în sala de curs, așezarea colectivului în cerc sau în formă de U,
folosirea expunerilor interogative și a celor prin dialog în predarea lecțiilor, oferirea de suport și
învățarea elevilor să-și administreze gândurile și emoțiile.

Bibliografie

 Romiță Iucu, suport de curs Managementul clasei de elevi, 2005

 Peter Senge, Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație, Editura Trei,
2016
 Liliana Stan, Pedagogia preșcolarității și școlarității mici, Editura Polirom, 2014
 Augusto Cury, Părinți străluciți, profesori fascinanți, Editura For You, 2007

 http://pshihopedagogie.blogspot.ro/2008/08/tema-16-definitvat.html
 https://www.didactic.ro/materiale/132432_dimensiunile-managementului-clasei-de-elevi