Aparatul locomotor

Aparatul locomotor sau aparatul de susținere și mișcare are două mari

componente, una pasivă (reprezentată de oase și articulații) și una activă (reprezată de
musculatura scheletică).

OSTEOLOGIA

Reprezintă partea din anatomie care se ocupă cu studiul macroscopic al oaselor.

Oasele prezintă suprafeţe de inserţie pentru ligamente şi muşchi, protejează
organele cu structură fragilă şi constituie pentru organism un important depozit de
substanţe minerale.
Prin schelet se înţelege totalitatea pieselor osoase şi cartilaginoase ale unui
animal, articulate între ele. El reprezintă elementul pasiv al aparatului locomotor.
Locul dispunerii scheletului în corpul animal a determinat consierarea a două
tipuri de schelet, respectiv unul situat superficial – exoscheletul și unul dispus profund -
endoscheletul .
Exoscheletul are origine tegumentară, iar endoscheletul origine mezenchimală.
Scheletul este sistematizat în trei mari grupe regionale la vertebratele terestre:
scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
Scheletul capului (craniul) este dominat de două mari componente:
neurocraniu (care adăposteşte encefalul) şi splanchnocraniu (care protejează
porţiunile iniţiale ale aparatului digestiv şi respirator), la care se adaugă un complex
osteo-cartilaginos de susţinere a unor organe digestive şi respiratorii – complexul
hioidian. Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.
Coloana vertebrală, formată prin articularea mai multor piese osoase denumite
vertebre, circumscrie canalul rahidian care adăposteşte măduva spinării. Datorită
lungimii, dispunerii sale axiale şi articulării cu scheletul capului, coloana vertebrală
alcătuieşte scheletul axial. Coastele (dispuse perechi) se articulează cu coloana
vertebrală şi sternul, şi împreună constituie baza osoasă a cavităţii toracice (cuşca
toracică).
Scheletul membrelor este format prin articularea mai multor piese osoase ce
alcătuiesc baza anatomică a membrelor toracice sau anterioare, respectiv a membrelor
pelvine sau posterioare. Atât membrele toracice cât şi membrele pelvine sunt ataşate
coloanei vertebrale prin zone de legături denumite centuri (toracică şi pelvină).
Scheletul membrelor toracice la vertebratele terestre este omolog cu cel al
membrelor pelvine şi este sistematizat în patru grupe regionale, şi anume:
a) Zonopodiul (sau centura), compus în general din trei oase, este format la
membrul toracic din spată, claviculă şi coracoid, iar la membrul pelvin din ilium, ischium
şi pubis.
b) Stilopodiul, reprezentat de humerus la membrul anterior şi de femur la
membrul posterior.
c) Zeugopodiul, format din două oase, cel toracal din radius şi ulnă, iar cel pelvin
din tibie şi fibulă.
 d) Autopodiul este format din mai multe oase grupate în trei subregiuni, şi
anume:
- bazipodiul, format la membrul toracic din oasele carpiene, iar la membrul pelvin
din oasele tarsiene;
- metapodiul, format din oasele metacarpiene la membrul toracic şi oasele
metatarsiene la membrul pelvin;
- acropodiul (baza anatomică a degetului), format atât la membrul toracic cât şi
la cel pelvin din trei falange, la care se adaugă doi mari sesamoizi şi un mic
sesamoid.

Axe, planuri, orientari

În descrierea şi poziţionarea oaselor, a complexelor osoase şi apoi a tuturor
celorlalte structuri anatomice se utilizează mai multe planuri anatomice imaginare.
Aceste planuri convenţionale ţin cont de poziţia patrupedală a animalelor şi sunt
direcţionate în funcţie de axul longitudinal al corpului (ax reprezentat de craniu şi coloana
vertebrală).
Datorită acestor considerente se descriu următoarele planuri anatomice:
a) Planul sagital (median, longitudinal sau de simetrie) împarte corpul în două
jumătăţi egale şi simetrice (stângă şi dreaptă). Termenul de median este atribuit
formaţiunilor anatomice dispuse în planul de simetrie al corpului sau unor
formaţiuni anatomice. Termenul de medial indică apropierea de planul sagital, iar
termenul de lateral indică îndepărtarea de acest plan.
Planurile paramediane (parasagitale) reprezintă o multitudine de planuri duse
paralel cu planul median.
b) Planurile transversale sunt dispuse perpendicular pe axul longitudinal şi pe
planul sagital al corpului.
c) Planurile orizontale (sau dorsale) sunt perpendiculare pe planurile median şi
transversale.
 Pentru a poziţiona şi direcţiona formaţiunile anatomice se folosesc următorii
termeni:
1.Termenii cranial şi caudal sunt folosiţi pentru a indica apropierea de cap sau
de coadă a formaţiunilor anatomice situate în zona gâtului, trunchiului şi membrelor până
la nivelul bazipodiului. Pentru formaţiunile de la nivelul capului se folosesc termenii de
rostral (sau oral) indicând apropierea de bot (gură) şi aboral pentru situaţia opusă.
2.Termenii dorsal şi ventral sunt utilizaţi pentru a indica formaţiunile de la nivelul
gâtului şi trunchiului situate deasupra sau dedesubtul unui plan orizontal de referinţă.
Faţa ventrala la nivelul autopodiilor este denumită prin termenul de palmar (sau volar)
pentru membrul toracic şi plantar pentru membrul pelvin. În cazul degetelor se utilizează
termenii de axial pentru desemnarea apropierii de axul longitudinal al membrului şi
abaxial pentru situaţia opusă. Pentru ecvine (care au un singur deget - degetul III) se
utilizează şi termenii de lateral şi medial. Pentru membre se folosesc si termenii
proximal, respectiv distal.
3.Termenul de superficial (sau extern) se foloseşte pentru formaţiunile apropiate
de suprafaţa corporală, iar termenul de profund (sau intern) pentru situaţia opusă. Pentru
oasele şi formaţiunile de la nivelul neurocraniului se folosesc şi termenii de exocranian
şi endocranian.

Forma oaselor

Forma oaselor este extrem de variată, fiind determinată de locul pe care îl ocupă
în cadrul scheletului, corelat cu funcţia şi specia de la care provin.
În funcţie de raportul celor trei dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime sau grosime)
oasele sunt sistematizate în oase lungi, scurte şi late.
Oasele lungi au lungimea semnificativ mai mare decât celelalte două
dimensiuni. În cazul în care prezintă canal medular (care adăposteşte măduva osoasă)
sunt denumite oase lungi propriu-zise (oasele membrelor), iar când sunt lipsite de canal
medular sunt denumite oase alungite (coastele). Fiecărui os lung i se descrie un corp
(diafiză) şi două extremităţi (epifize).
Oasele scurte prezintă cele trei dimensiuni aproximativ egale şi un volum redus.
 Oasele late prezintă lăţimea mai mare decât celelalte dimensiuni sau aproape
egală cu lungimea. Cele care au canal medular se numesc oase lăţite, iar cele ce nu
prezintă canal medular sunt denumite oase late adevărate sau propriu-zise.
În afară de cele trei tipuri principale, mai există şi oase ce nu pot fi încadrate în niciun tip,
şi anume: oasele neregulate, cu aspect extrem de accidentat, oasele pneumatice, ce
prezintă în interior spaţii pline cu aer şi oasele sesamoide, care apar în apropierea
articulaţiilor în grosimea unor ligamente sau tendoane.
În organismul animal mai există şi formaţiuni osoase care nu sunt încadrate
funcţional în aparatul de susţinere şi mişcare, cum sunt: osul râtului la suine, oasele
cardiace la taurine, osul penian la canide.

Structura oaselor.

Un os este format din mai multe componente structurale, şi anume: ţesut osos
propriu-zis, care predomină; ţesut conjunctiv (reprezentat de periost şi endost), ţesut
cartilaginos, măduvă osoasă, vase şi nervi.
Ţesutul osos propriu-zis reprezintă componenta principală a osului. Ţesutul osos
apare sub trei forme: compactă, spongioasă şi diploe, preponderenţa uneia sau alteia din
cele trei forme variind de la un os la altul.
Ţesutul osos compact formează diafiza (corpul) oaselor lungi.
Ţesutul osos spongios domină extremităţile oaselor lungi (epifize), oasele
alungite şi cele scurte. El este format din lamele osoase întretăiate între ele delimitând
spaţii denumite areole.
Diploe, întâlnit în cazul oaselor late, ţesutul osos compact formând două lame
(internă şi externă) între care este dispus un strat gros de ţesut osos spongios.
 Periostul determină creşterea în grosime a oaselor şi are aspect de membrană
conjunctivo-fibroasă. Acoperă toată suprafaţa osului cu excepţia suprafeţelor articulare.
Endostul, asemănător structural periostului, tapetează la interior ţesutul osos,
delimitând canalul medular şi constituind învelişul măduvei osoase.
Măduva osoasă este o formaţiune distinctă, adăpostită în canalul medular al
oaselor lungi şi în areolele ţesutului osos spongios. În funcţie de aspectul şi funcţiile pe
care le îndeplineşte, măduva osoasă poate fi: măduvă fetală (roşie) – cu rol preponderent
hematogen şi caracteristică animalelor tinere, măduvă galbenă (grasă sau matură) –
preponderentă la animalele mature sănătoase şi măduvă cenuşie (cahectică) – întâlnită
în general la animalele slabe, cahectice.
Cartilajele de conjugare sunt prezente la animalele tinere şi dispuse între diafiză
şi epifiză, asigurând creşterea în lungime a oaselor. Dispar odată cu încheierea creşterii.

Coloana vertebrală - ax scheletic al organismului

• La vertebratele primitive rolul de ax scheletic este îndeplinit de notocord (coada

dorsală), care persistă întreaga viață la ciclostomi.
• La celelalte vertebrate notocordul se reduce, fiind înlocuit de corpurile
vertebrelor. Coloana vertebrală este constituită prin articularea succesivă a unor oase
scurte denumite vertebre.
• Pentru a descrie o vertebră se apelează la descrierea unei vertebre imaginare
care reunește caracterele tuturor vertebrelor, vertebră denumită vertebră tip.
• Vertebra tip este formată din corp vertebral, două arcuri (neural – situat dorsal
și hemal – dispus ventral).
 • Arcul neural protejează măduva spinării și este prelungit dorsal cu apofiza
spinoasa (dorsală), lateral dezvoltându-se apofizele transverse și apofizele articulare.
• Arcul hemal apare numai la vertebrele din regiunea caudală la vertebratele la
care coada are importanță în locomoție, acest arc protejează formațiuni vasculare. Arcul
hemal se prelungește ventral cu o spină hemală.

Coloana vertebrală este sistematizată morfofuncțional la majoritatea

vertebratelor terestre în cinci grupe regionale, şi anume: regiunea cervicală (care
realizează joncţiunea cu craniul), regiunea toracală sau dorsală (care constituie tavanul
cuştii toracice, cuşcă rezultată prin articularea cu coastele şi sternul), regiunea lombară
(care formează baza anatomică a tavanului cavităţii abdominale), regiunea sacrală (care
prin articulare cu oasele bazinului delimitează cavitatea pelvină) şi regiunea coccigiană
sau caudală (ce reprezintă baza anatomică a cozii).
Coastele O coastă tipică este alcătuită din 3 regiuni: vertebrală (extremitatea
proximală sau capul coastei), intermediară (corpul coastei) și sternală (extremitatea
distală).
Sternul
•Este caracteristic tetrapodelor, fiind situat în zona medio-ventrală a regiunii
toracale.
•La amfibieni există un arhistern, începând cu reptilele sternul este neoformațiune
(neostern).
•Un stern tipic are trei părți – manubriul sternal (capul sternului), mezostern
(corpul sternului) și xifistern (apendicele xifoidian).