SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

JOI, 17 noiembrie 2022. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954

NR. 45-46 (4 0 2 6 - 4 0 2 7 )

LA EST DE VEST P U B L I C AŢ I E D E L I M B A R O M Â N Ă

Bogdan Petriceicu HASDEU

DUMNEZEU ÎN CAPTIVITATE
Pusă dintotdeauna în slujba unei ideologii – ţariste,
comuniste, şovine ruseşti, Biserica Rusă s-a îndepărtat
Să vorbim româneşte
Cugetarea românească După chiar a noastră fire
de Dumnezeu, Biblia ei e alta. Ea îţi acordă şansa mântu-
Are portul românesc: Graiul nostru e croit.
irii doar dacă îi aparţii.
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
De ce naţionalitate e Dumnezeu?
Cei ce limba ni-o pocesc. La iubire, la mânie,
Patriarhul Kirill sugerează că Cel de Sus e rus. Şi ÎPS
La chiot şi la suspin,
Vladimir al Moldovei îl crede. Ca şi ceilalţi preoţi ai lui.
Când românul se-ndârjeşte România-i România
Pe când eu sunt convins că El e român. Atotţiitorul,
Din ţărână când mi-l scoţi, Cu fagur şi cu pelin.
după credinţa mea, nu poate fi de o altă naţionalitate de-
El îţi toarnă româneşte
cât cea a Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, a
Un blestem de şapte coţi. Sucind limba românească,
sfinţilor Ştefan cel Mare, Varlaam, Dosoftei, Daniil Si-
Stricând graiul strămoşesc,
hastrul, Constantin Brâncoveanu, Valeriu Gafencu de la
Când de dragoste s-aprinde, După moda franţuzească,
Sângerei, „Sfântul Închisorilor”, ş.a.
El vorbeşte lin şi blând, Sau cu modul latinesc.
El e al Neamului nostru.
Încât dorul te cuprinde
Un grec îmi spunea că Dumnezeu e grec. Pentru că
Dulcea-i vorbă ascultând. Ne-am strâns minţile cu fracul
nişte sfinţi de-ai lor l-au auzit vorbind greceşte.
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Un evreu mi-a vorbit că au existat martori care au
Grafică: Iurie Braşoveanu Niciodată altă limbă, Cu haina, de unde dracul
asistat la discuţiile dintre patriarhii lor şi Savaot.
De pre buze româneşti, Copiii şi-a înţărcat.
Şi-atunci, de ce l-aş crede pe Kirill că Atotţiitorul ar
- Ce mai faci, preacucernice? îl întreb pe un preot. Nu se-ndoaie, nu se schimbă
fi unul de-al lui, care i-ar iubi doar pe ei şi i-ar urî pe toţi
- Mă rog. După gândul ce gândeşti. Românimea cât trăieşte
ceilalţi?
- Pentru ce te rogi cel mai mult, părinte? Graiul nu şi-l va lăsa;
Înalţii prelaţi ruşi vor să lase impresia că Dumnezeu
- Ca Dumnezeu să existe. Fiindcă, de altfel, toate li- La mânie, la iubire, Să vorbim dar româneşte.
se află în captivitatea Bisericii Ruse.
turghiile, toate predicile, toate îngenuncherile mele sunt La suspin şi chiuit, Orice neam în limba sa!
Nicio biserică n-a fost pusă să servească mai mult o
muncă zadarnică. ţară, o ideologie, un regim ca aceasta.
Această dilemă însă nu-i preocupă deloc pe preoţii Biserica Rusă, prin reprezentantul ei de la Tiraspol,
Mitropoliei Moldovei, care ţine de Moscova: ei ştiu că
– chiar dacă Dumnezeu n-ar exista –, atunci Putin există
care a blagoslovit tancuri şi tunuri ce-au tras în noi, care La firul ierbii
a binecuvântat cazacii să ne omoare copiii în 1992, nu
la sigur.

Aceasta a lansat recent o iniţiativă trăsnită: aceea de
a arbora în fiecare biserică de pe teritoriul Republicii su-
verane Moldova drapelul Federaţiei Ruse. Steagul Mi-
tropoliei, alcătuit din drapelul de stat al Federaţiei Ruse,
Iarăşi despre
poate fi a lui Dumnezeu. Dumnezeu îndeamnă la iubire,
nu la ură. O biserică ce stropeşte cu agheasmă rachetele
Alazan înainte ca acestea să arunce în aer creşe cu copii
şi şcoli cu elevi de-ai noştri, după părerea mea, nu poate

pe care va fi aplicată o icoană, urmează să le amintească
credincioşilor noştri că Cel de Sus ca şi cum ar fi o pro-
prietate a Federaţiei Ruse, iar dacă dorim să ajungem la
El – urmează să ne rugăm mai întâi lui Putin şi Kirill şi,
dacă aceştia ne vor permite, abia atunci vom putea vorbi
şi noi cu Atotţiitorul.
Din păcate, Mitropolia Moldovei creează impresia că
ne urăşte tricolorul şi simbolurile naţionale.
„Bună ziua!”
fi creştină.
Iar preoţii care se pun în slujba Celui Rău (a Diavo-
lului – steaua cu cinci colţuri fiind simbolul lui, care a
înlocuit pretutindeni crucea), şi nu a poporului pe care
pretind că-l servesc, nu merită numele de preot. Îl văd pe vreunul care deschide uşa re-
„Dracul doarme în biserică, pentru ca să fie primul la
slujbă”. Acest proverb îmi aminteşte de Markel, bufonul
Chipul mamei. Dumitru TRIFAN dacţiei, se uită lung la colegii mei şi în loc
de „Bună ziua”, îşi începe adresarea cu: „Î-
Mitropoliei moscovite, care s-a înarmat cu minciuna, ca Î-Î-Î!”. Văzându-l însă indecis, nu-i răspund
să poată lupta contra Neamului nostru. cu un of îndelungat, ci totuşi îi zic: „Bună

O biserică din oricare stat – vă puteţi convinge de
acest lucru observând prezenţa drapelelor ţărilor respec-
tive aproape în fiecare lăcaş de cult din Grecia, Serbia,
Bulgaria, România ş.a. – e cu Neamul. A noastră e cu cei
Dumitru Trifan,
Iar minciuna este uşa întredeschisă, prin care intră ziua!”.
Diavolul în biserică. Dar omul nostru parcă nu aude. Exami-
Un preot care învrăjbeşte poporul face lucrarea Dia- nează încăperea, ne măsoară cu privirea din

care i-au făcut cel mai mare rău poporului nostru, cu cei
care i-au rupt ţara în două, cu demolatorii de biserici, cu
cei care ne-au deportat, ne-au ucis preoţii, umilit, făcut
războaie ş.a.m.d.
Vă imaginaţi ca, acum câteva sute de ani, Biserica lui
Ştefan cel Mare să fi trecut de partea turcilor?
Acum ea însă e cu Dodon, muscalul, un fel de Meh-
med, cum şi-a zis Iliaş-Vodă după turcire, care, de cum
s-a declarat turc, a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o
într-un closet (vezi cronica lui Azarie).
Din păcate, biserica s-a solidarizat cu foştii ei prigo-
nitori, fiind contra celora care mai sunt prigoniţi, îndem-
nând din amvoane credincioşii să-i susţină în diversele
campanii electorale pe cei care ne-au făcut una cu pă-
mântul lăcaşurile de cult şi pe urmaşii acestora. Mitro-
polia Moldovei e cu steaua cu cinci colţuri a lui Dodon,
aşa cum a fost mai înainte cu Voronin şi cu Sangheli,
care, cu toată prietenia lor cu mitropolitul Vladimir, n-au
mai învăţat până la capăt rugăciunea „Tatăl nostru”, cum
ne-au promis. A fi cu comuniştii şi socialiştii, duşmanii
declaraţi ai credinţei, înseamnă a fi cu dracul. Acesta din
urmă ne promite că ne va duce către Rai: dânsul cunoaşte
drumul cel mai scurt printre cazanele Iadului.
De ce drapelul Federaţiei Ruse urmează a fi pre-
zent în fiecare lăcaş de cult din Republica Moldova?
mă întreb.
Pentru că, mi se spune, clădirile lăcaşurilor de cult
aparţin Moscovei. Pe acestea, Vasile Tarlev, pe când
fusese prim-ministru, printr-o lovitură de condei, cu o
hotărâre de guvern, le-a dăruit pe toate Moscovei – de
la cele ctitorite de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare,
Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi până
volului.
În Evanghelia lui Marcu se spune că Iisus „a scos
mulţi draci şi nu lăsa pe draci să vorbească”.
Cei de la noi nu numai că vorbesc, dar nici nu suferă
să fie contrazişi.
Iar tartarul cel mare, Dodon, îi şi decorează cu stea-
ua cu cinci colţuri, care – deschideţi orice carte despre
ezoterism şi o să vă convingeţi – este simbolul lui Satan.
Diavolul lucrează şi el prin oameni. Acestuia îi place
să-şi aleagă discipoli şi dintre preoţi. Mai ales dintre cei
spurcaţi la gură.
Aceştia din urmă vor prezenta oamenii inocenţi ca
demoni, iar pe diavoli – sfinţi.
Ei îşi vor judeca Neamul, ca Ana şi Caiafa. Şi-l vor
pune pe cruce.
Prefăcându-se că ştiu drumul cel mai scurt către rai,
şi îl vor conduce către Golgota Siberiilor, a deportărilor
viitoare, a demolărilor de biserici etc.
Mitropolia Moldovei are şi preoţi vrednici, plini
de evlavie, de înţelepciune şi deosebit patriotism. Pe
mulţi dintre ei îi cunosc. Dar biserica Moscovei, pri-
păşită la noi, e plină cu draci. Ei stropesc cu agheas-
mă, rostesc blasfemii la adresa Neamului nostru ro-
mânesc nepedepsiţi, trag clopote, n-au frică de Cel
de Sus, ci numai de Putin.
La întâlnirea lui Dodon cu preoţii la Edineţ s-a dat
de înţeles că Putin este mai mare ca Dumnezeu, iar
Dodon e „un apostol” (aşa l-a numit episcopul Nico-
dim). Blasfemie.
Preoţii trebuie să facă politica lui Dumnezeu, nu a lui
Putin. Şi nici a lui Dodon.
O faţă bisericească îmi explică de ce a pus portretul
Omul hăruit
Un pictor al ideii, o combinaţie rară de artist, Dumitru Trifan, îngăduiţi-mi
să o spun, a fost un Om hăruit. El a creat într-o comuniune lămuritoare a fiin-
ţelor şi lucrurilor şi le-a dat, din preaplinul lui, glas, culoare, zbor, identitate,
frumuseţe.
Lucrările lui Dumitru Trifan sunt create în linii zvelte, luminoase, transpa-
rente, o lume atât de unitară, încât aproape nu îţi dai seama cât de diverse sunt
tehnicile în care autorul le-a plăsmuit.
Soarele, Pasărea, Spicul, Floarea, Pomul, Fântâna, Poarta, Femeia, Casa
părintească îi sunt Steag de nobleţe, simboluri care colindă mai toate lucrările
artistului, grafice subtile şi vibrante, care spun deschis şi azi că Dumitru Trifan
se identifică cu binele şi frumosul, că el a ostenit cu har şi pricepere şi că el nu
captează Lumina, ci o emite. Or, lucrările lui poartă, cu simplitate creştinească,
efigia unui spirit ales.
... Poposesc o clipă la Casa lui Trifan – o recunosc din prima – şi-a pus pe
ea însemnul lui! Ţâşnind ca un strigăt al bucuriilor, înţepând Cerul cu acoperi-
şul ei ţurcan, ne întâmpină o Casă sfielnică, gingaşă, tainică, graţioasă, e, cu tot
ce adăposteşte ea, o imagine care leagă, densă ca un fruct, tot miezul de artă al
unui neam. Între altele, imaginea acelei Case m-a făcut şi pe mine să selectez
mai multe desene grafice şi să editez nişte cărţi. Pentru că are Casa lui Trifan
o elevaţie unică şi, în acelaşi timp, un aer de tulburătoare statornicie, simbol
al credinţei de a fi aici şi de a rămâne aici. Dar şi ca să fie iubită de cel care o
stăpâneşte. E Casa de Acasă...
Ce dăruire, ce forţă interioară, ce aprigă nădejde de viaţă o fi avut Dumitru
Trifan, Omul hăruit, care, sub potrivniciile vremurilor, a înnemurit frumosul
tot ce-au atins mâinile lui pline de Cer!
Ana MANOLE
Între morală şi filozofie
cap până-n picioare, ca şi cum încă se în-
treabă în sinea lui dacă-i merităm salutul. Şi,
după mai multe clipe de îndoială, îşi continuă gândul cu alte Î-uri.
De îndată ce îi aflăm scopul vizitei, pleacă la fel de nedumerit cum
a intrat, înlocuind şi de data aceasta cuvântul tradiţional: „La reve-
dere” cu „Ei, ghini dar!”
Şi totu-i ghini când îi ghini, mai ales atunci când cele mai im-
portante cuvinte ale limbii române: „Bună ziua, mulţumesc, la re-
vedere!” devin sinonime cu: „Ei, ghini!” sau cu: „Î-hî”.
Dar, să nu vă mire, acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când pri-
mim materiale pe adresa de e-mail a redacţiei. Mulţi dintre autorii
noştri grăbiţi uită să-şi înceapă mesajul cu un salut, trecând direct la
subiect: „E acceptat pentru publicare!” (deşi nu înţeleg de către
cine), „E pentru numărul acesta!” (omul deja a decis când va apă-
rea articolul lui); „E un text genial!” (Nici nu mai este nevoie să fie
citit, autorul deja l-a apreciat) etc., dar de „Bună ziua” nici vorbă.
Sau, din când în când mai avem şi câte un „Bună!”, ca şi cum ar
spune: „Alo, mă auziţi?” ori „ Bă-ă-ă, e cineva acolo?”
Şi doar un singur lucru nu înţeleg, oare atât de mult a îmbătrânit
acest „Bună ziua”, încât am ajuns să nu-l mai folosim?
Atât de greu ne este să ne salutăm respectuos unii pe alţii şi să
ne spunem: „O zi frumoasă, o zi bună, mulţumesc, la revedere”?
Fiindcă, eliminând aceste cuvinte esenţiale în societatea noastră,
cred că degeaba mai cunoaştem toate cuvintele limbii române, pen-
tru că lipsa acestora din vocabularul nostru demonstrează că ne ştim
limba doar pe jumătate, iar cei „7 ani de acasă” au rămas, cu regret,
într-un trecut îndepărtat. Iar fără ei, riscăm să devenim o societate
sălbatică şi mută! Bună ziua!
Doina DABIJA

GÂNDURI printre rânduri

la cele ridicate cu bănuţii bătrânelelor sărace ale satelor
noastre.
Dumnezeu a fost dat afară din ele.
La Judecata de Apoi, unde fiecare se va prezenta
cu neamul lui, vom fi întrebaţi: „Voi de ce n-aţi fost cu
neamul vostru în biserică?” Ce vor răspunde preoţii
noştri atunci?
Domnul ne iubeşte. De ce atunci nu ne iubesc şi
preoţii? De ce cei mai mulţi dintre ei cred că Kirill e
mai aproape de Cel de Sus decât Iisus Hristos?
Noi ne trăim în acest spaţiu de prigoană cu îndârji-
re condiţia noastră de ortodocşi şi de români.
Lumea e îndemnată să se închine la moaştele lui
Dodon.
Episcopul Nicodim îl numeşte pe Dodon „apos-
tol”.
Un preot de la Cotiujenii Mari, raionul Sângerei,
i-a zis şi el Dodonului „mitropolitul nostru”.
Exemple de acestea sunt zeci.
Biserica Rusă speculează nevoia noastră de Dum-
nezeu şi-l identifică pe Cel de Sus cu Rusia, căreia
nu-i spun altfel decât „Святая Русь” („Sfânta Rusie”).
Pentru ea Dumnezeu vorbeşte cu citate din Putin.
lui Putin între icoanele din altar: Putin e carismatic. Aşa
e, cad eu de acord, adăugând: „Dar citiţi Biblia şi o să ve-
deţi că şi Diavolul e o fiinţă carismatică, cel puţin atunci
când încă nu se desprinsese de tot de condiţia sa de înger
căzut. Pe el de ce nu l-aţi pus?!” ● Creaţia, în egală măsu- ● Nu aştepta să vină inspiraţia la tine. Mergi
Slujitori ai lăcaşurilor sfinte! Urmaşii vă vor bleste- ră, se sprijină pe teamă şi cu- în întâmpinarea ei: o vei întâlni pe drum, mun-
ma dacă îi veţi urma pe Markel, Vulpe, „părintele” (cum
raj: curajul de a crede în ziua cind din greu.
i-au zis cei 60 de preoţi adunaţi la Bălţi) Dodon pe dru-
de mâine şi teama că mâine ● Populaţia apei ‒ picăturile.
mul pierzaniei.
Biserica noastră e cea pentru care s-au sacrificat Con- s-ar putea să nu existe. ● A spune totul înseamnă a enerva pe toţi.
stantin Brâncoveanu, Ştefan cel Mare, Ioan cel Nou de la ● Cauţi un prieten bun, ● Speranţa îşi are cuibul în lacrimă.
Cetatea Albă, Ioan Hozevitul de la Lipcani ş.a. fidel şi înţelept? Cumpără-ţi ● Oameni fără cusururi nu există. Nu ele
De ce aţi abandonat-o? De ce o urâţi? De ce o jude- o carte! însă, ci felul cum luptă împotriva lor constituie
caţi ca pe Iisus înainte de răstignire?
● Iubirea poate fi şi otravă şi leac, iar cei în- esenţa unei personalităţi.
Nu vă lăsaţi îngenuncheaţi sub drapelul păgân al Fe-
drăgostiţi o beau întotdeauna la nimereală. Aurelian SILVESTRU
deraţiei Ruse şi – nici încoronaţi cu steaua cu cinci col-
ţuri a lui Satan. Ilustrăm ediţia
Treziţi-vă! Amprenta unui gând:
Neamul, cel din veac, vă aşteaptă să vă întoarceţi cu desene de
Acasă, pentru a vă binecuvânta şi a vă îmbrăţişa, ca pe „Cunoaşterea vorbeşte. Înţelepciunea ascultă.”
Fiul Rătăcitor din Scriptură. Dumitru TRIFAN
Jimi HENDRIX
Nicolae DABIJA
15 februarie 2018
 2 Literatura şi arta Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022

D E Ş T E A P TĂ - T E , R O M Â N E ,
PICĂTURA DE AMAR GATA CU VĂICĂREALA!

SEPARATIŞTII GĂGĂUZI VEŞNIC NEMULŢUMIŢI Puterea de la Chişinău

De necrezut, dar, autodeterminare externă, frază care încura- manipulat. Lumea de aici ştie doar de două ferinţele politice ale populaţiei din Găgăuzia
odată cu deşteptarea re-
naşterii naţionale din R.
jează separatismul. Aşa şi s-a întâmplat mai
apoi.
partide: comunist şi socialist, iar cuvântul de
care ascultă găgăuzii ţine de propaganda rusă.
au fost mereu în favoarea partidelor şi po-
liticienilor proruşi. Pentru PSRM, Găgăuzia trebuie să răspundă
cu fermitate ofensivei FSB
Moldova, în regiunea su- La 2 februarie 2014, la scurt timp după Conducerea Găgăuziei colaborează activ cu reprezintă un stâlp important al statalităţii
dică populată de găgăuzi ce RM parafase Acordul de asociere cu UE, separatiştii din Transnistria, Abhazia şi Osetia moldoveneşti (alături de Transnistria şi Mi-
s-au declanşat mişcări conducerea de la Comrat a organizat un re- de Sud, cer aderarea RM la Uniunea Vamală, tropolia Moldovei). Igor Dodon, pe timpul
separatiste. La 19 august ferendum finanţat de Federaţia Rusă, privind interzicerea partidelor de orientare unionis- mandatului său, i-a decorat pe doi lideri se-
S-a mers prea departe! În condiţiile actuale ale războiului,
1990, încă înainte de in- posibilitatea ieșirii Găgăuziei din componen- tă, un procuror general al lor, nu le convine paratişti – M. Kendighelean şi S. Topal – cu când rachetele ruseşti de croazieră survolează nestingherit, ile-
dependenţa RM, liderii ţa RM dacă ea devine membră a UE. Din cei procuratura teritorială, cer instituirea unui SIS Ordinul Republicii, numindu-i pe aceşti ve- gal şi sfidător teritoriul nostru, când destabilizarea situaţiei ge-
de la Comrat, cu ajutorul militarilor ruşi, au 100.000 de alegători înscrişi în liste, au ieşit propriu, cer mai multe finanţe pentru bugetul netici veninoşi patrioţi ai RM, aducând prin nerale din Republica Moldova este un obiectiv declarat al Mos-
proclamat ilegal formarea republicii găgăuze la vot 70% – 70.000 – care în majoritate au regional, fără a explica de ce o entitate terito- acest gest ofense demnităţii noastre naţio- covei, rămân consternat de lipsa unor acţiuni ferme şi concrete
cu unităţi paramilitare de apărare, care a dus votat pentru Uniunea Vamală? Deci o mino- rială ar trebui să aibă mai multe finanţe, drep- nale. Ambii indivizi au fost agenţi ai KGB, din partea actualei guvernări pentru a pune capăt tăvălugului ru-
la o tensionare gravă a situaţiei din ţară. Ca ritate de alegători voia să decidă soarta unei turi şi beneficii decât cei de la Bălţi, Ungheni care alături de alţi complici ai lor, ajutaţi de sesc, ce ia amploare pe zi ce trece. Este mai mult decât evident
răspuns la rebeliunea din Comrat, la finele ţări. De fapt, acesta nu a fost un referendum sau Cahul. Ei cer un sistem electoral mixt, ca militarii ruşi, au provocat rebeliunea de la că protestele destabilizează considerabil situaţia generală de la
lui octombrie al aceluiaşi an, 50.000 de vo- al cetăţenilor din regiune, ci al unei rebeliuni să organizeze în Găgăuzia cinci circumscripţii Comrat din 1990 şi au proclamat republica noi. E tocmai ceea ce-şi doresc cel mai mult Moscova, precum
luntari moldoveni, însoţiţi de poliţie, au în- a elitei locale, instigată și finanţată de Rusia. uninominale, pentru a paraşuta în Parlamentul găgăuză. Subsemnatul a participat la aceste şi forţele antinaţionale şi revanşarde de la Chişinău.
treprins un marş spre Comrat cu scopul de a A fost tras la răspundere cineva pentru aceas- de la Chişinău cinci deputaţi de-ai lor. Scopul evenimente ca medic-chirurg al unei unităţi Dacă, imediat după plecarea „kuliokarului” Dodon şi a PSRM-ului de la putere,
combate răzvrătirea din sudul Basarabiei. În tă mârşăvenie politică şi antistatală. Desigur acestei ,,invenţii” este de a înclina balanţa de sanitare de campanie menită să acorde ajutor Kremlinul opera preponderent prin intermediul partidelor politice satelite de la noi
1991, după proclamarea independenţei RM, că nimeni. Chişinăul doar a clipit din ochi. putere spre partidele proruseşti, în caz contrar, medical specializat voluntarilor moldoveni (unele, incredibil, chiar cu „veleităţi proeuropene”), iar mai nou regrupate în „Agen-
găgăuzilor li s-a oferit posibilitatea de a-şi Pe 24 februarie 2018, în satul Tomai – lo- ameninţă sub formă ultimativă că vor boicota veniţi lângă Comrat, pentru a contracara ac- da Comună”, în prezent serviciile secrete ruseşti au pus în aplicare şi forţele agresive
păstra şi dezvolta propria limbă şi cultură, caliatate din UTAG – a avut loc aşa-numitul alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Ei nu ţiunile separatiste. Numai printr-o minune, o şi nostalgice din eşaloanele 2 şi 3 din numeroasa noastră coloană a 5-a – Asociaţia
iar în strânsă convieţuire cu basarabenii să consiliu extins al tuturor autorităţilor găgău- sunt mulţumiţi nici pe plan religios, încă din mare vărsare de sânge a fost evitată. Veteranilor Armatei Naţionale şi a Ministerului Afacerilor Interne, veteranii
contribuie la dezvoltarea şi democratizarea ze, pentru a condamna acţiunile unioniste din 2015 vor să înfiinţeze o eparhie a lor, dar li Comportamentul obraznic al autorităţilor războiului din URSS, foştii angajaţi ai trupelor speciale şi alte elemente vădit
patriei lor adoptive. Însă n-a fost să fie. Fiind ţară. Fapt e că, începând cu anul 2016, s-a s-a refuzat, deoarece au puţine biserici (doar găgăuze i-a alarmat şi pe prietenii lor strategici antinationale şi antieuropene. (Comportamentul şi acţiunile reprezentanţilor aces-
propulsaţi de Moscova, liderii de la „Gagauz început o campanie de înfrăţire a mai multor 28). Gurile rele vorbesc că unii demnitari din – turcii. Preşedintele Parlamentului turc, Mus- tor uniuni şi asociaţii corespund izbitor de mult cu acţiunile persoanelor descrise
Halkî” s-au orientat spre calea confruntării localităţi din RM cu cele din România, înfră- regiune vor construi mai multe biserici (chiar tafa Şentop, fiind la Comrat pe 17 septembrie în investigaţia Rise Moldova privind activităţile FSB-ului în Republica Moldova).
şi separatismului. Acţiunile lor distructive ţiri cu un beneficiu major pentru localităţile dacă nu sunt suficienţi enoriaşi), iar atunci vor 2022, i-a îndemnat pe găgăuzi să înveţe limba Actuala guvernare PAS stă cu 63% din parlament, cu 100% la preşedinţie şi cu
100% în structurile guvernamentale şi ale statului şi se comportă de parcă ar fi în
nu au fost neutralizate de clasa politică de la moldoveneşti, iar la începutul anului 2018, avea o eparhie în frunte cu episcopul lor, nu- română şi limba lor maternă – găgăuza –, să-şi
continuare în opoziţie, ca în perioada regimurilor lui Plahotniuc şi Dodon. PAS-
Chişinău, care s-a dovedit a fi slabă şi capi- ex-preşedintele României, T. Băsescu, a făcut mit direct de patriarhul Kirill. tempereze apucăturile separatiste, să colabo-
ul, în frunte cu şeful statului, deţine deplina putere şi are toate posibilităţile de a
tulantă. La 23 decembrie 1994, conducerea un voiaj în RM cu un mesaj unionist. Aces- Până acum, cei din Găgăuzia nu au con- reze şi să susţină politica actualei guvernări
face ordine în Republica Moldova. În loc de acţiuni ferme şi consecvente, menite
RM, M. Snegur, P. Lucinschi, A, Sangheli ta i-a speriat pe separatişti. Băşcăneasa Vlah, damnat războiul criminal dus de Rusia împo- pentru aderarea la UE, fiindcă, în caz contrar, să stopeze degradarea situaţiei generale de la noi, asistăm în continuare doar la
– oameni interpuşi Moscovei – împreună care a deschis adunarea, a exclamat ,,De ce în triva Ucrainei, în care mor oameni nevino- vor rămâne izolaţi. constatări, văicăreli şi o retorică caracteristică perioadelor electorale, suplimen-
cu agrarienii, care controlau parlamentul, au interiorul ţării, puterea unionistă capătă pro- vaţi: bătrâni, femei, copii şi prunci. Le mai Scopurile înguste ale separatiştilor din tate şi de un pretext (total inadecvat contextului actual) al respectării dreptului
acceptat prin Legea nr. 344 formarea UTA porţii?”, ,,Vreau ca adunarea de astăzi să con- trebuie timp să se mai gândească dacă cruzi- regiunea găgăuză şi ale partidelor proruse persoanelor la proteste. Oare nu mai avem război rusesc la frontierele noastre,
Găgăuză cu statut juridic special. Pe lângă firme statalitatea Moldovei”, ,,Dacă RM se va mea rusă mai are limite. Din contra, de când din RM aduc prejudicii enorme ţării, ceea ce oare nu mai avem armată rusă de ocupaţie pe teritoriul nostru, pregătită în orice
faptul că li s-a acordat o autonomie mai mult uni cu România, conform statutului de auto- a început acest război, ei visează ca Rusia deja se întâmplă în prezent, când apar protes- moment să ajungă la Chişinău, oare nu mai avem partide şi mişcări social-politice
decât largă, art. 1, alineatul 4 al legii preve- nomie din decembrie 1994 şi referendumului să ocupe Odesa, Transnistria şi, bineînţeles, te ale găgăuzilor în regiune, ale şoriştilor şi care în prezent s-au activizat considerabil la indicaţia expresă a Moscovei, oare nu
de ,,că în cazul schimbării statutului RM ca din 2 februarie 2014, Găgăuzia are dreptul la RM, ca să-i ,,elibereze” şi pe ei. În luna mai socialiştilor – în capitală precum şi în alte re- mai avem mass-media şi posturi TV majoritar ruseşti, care continuă să activeze
stat independent (s-a avut în vedere Unirea autodeterminare externă”. Despre ce fel de 2022, Adunarea Populară a UTAG a adoptat giuni ale RM, evenimente care destabilizea- nestingherit, manipulând şi dezinformând cetăţenii noştri, oare Moscova s-a dezis
cu România – I.C.) poporul găgăuz are drep- statalitate a vorbit tovarăşa Vlah, pe care ba în unanimitate o decizie care permite pur- ză situaţia deja gravă, provocată de războiul de parcursul proeuropean al Republicii Moldova? La ce bun mai avem Stare de
tul la autodeterminare externă”. Se pare că nu o vrea, ba o vrea în varianta Moscovei? tarea „panglicii Sf. Gheorghe” – simbol al din Ucraina. Urgenţă aproape un an de zile? Doar pentru a asigura pe gratis cu gaze naturale
atunci politicienii nu s-au gândit ce fac, ac- Adunarea Populară a UTAG a criticat agresiunii militare ruse – cu prilejul zilei de În condiţiile în care Rusia exercită un termocentrala de la Kuciurgan şi uzina metalurgică de la Râbniţa, deopotrivă cu
ceptând un document ruşinos. Găgăuzii nu obţinerea de către RM a statutului de ţară 9 mai, după ce acest lucru fusese interzis prin control politic considerabil asupra forţelor aprovizionarea cu carburanţi a armatei ruse de ocupaţie din Transnistria?
sunt popor, ci grup etnic, ei sunt urmașii candidată a UE. Ei nu vor să recunoască im- lege de Parlamentul RM. În vara aceasta, ei secesioniste din Găgăuzia, precum şi asupra Destabilizarea situaţiei generale trebuie stopată imediat. Prea mult a cochetat
unor colonişti imigranţi din Bulgaria. Ur- pactul comercial, nu vor să ştie că cele mai au organizat în regiune multiple proteste an- partidelor proruse, în care cadrul legal al RM actuala guvernare cu noţiunile şi valorile europene în raport cu forţele antinaţio-
maşilor imigranţilor, nicio constituţie din multe exporturi din regiunea găgăuză, la fel tiguvernamentale cu lozincile ,,������������
Россия������
, ����
Рос- este sfidat, iar acţiunile ilegale sunt tolerate, nale şi antieuropene de la noi, mai ales în condiţiile unui război barbar din partea
lume nu le asigură constituirea de autono- ca şi din RM, au loc spre Vest şi nu spre Est. сия!” şi ,,Jos Maia Sandu!”. La începutul guvernarea actuală PAS este obligată să ia Rusiei împotriva Ucrainei, dar şi a Republicii Moldova. Nu mai avem nevoie doar
mii teritoriale. Apropo, în Bulgaria, de unde Aceasta se întâmplă în timp ce zeci de mili- lui septembrie curent, când preşedinta Maia măsuri de contracarare prin stabilirea unei de bocete, constatări, văicăreli şi gemut, ci de acţiuni concrete şi ferme, pentru a
au venit ei, găgăuzilor le este refuzat până şi oane de euro din UE şi România au fost in- Sandu a întreprins o vizită în Găgăuzia şi a balanţe adecvate între gradul de aplicare a ne atinge obiectivele proeuropene şi naţionale, altfel mă tem că va fi prea târziu,
numele, autorităţile de la Sofia caracterizân- vestite în infrastructura autonomiei: pentru avut o întalnire cu deputaţii Adunării Popu- legii şi consecinţele probabile ale diverselor chiar şi cu cele 63% din Parlament, cu 100% la Preşedinţie şi cu 100% din Gu-
vern. Chiar nu s-a conştientizat până acum că Moscova nu crede în lacrimi?
du-i şi în prezent drept „bulgari turcizaţi care drumuri, apeducte, şcoli, grădiniţe etc. Ei re- lare, ultimii au transformat sala de şedinţe în provocări şi diversiuni la adresa securităţii
şi-au păstrat religia creştin-ortodoxă”. Iar la fuză să studieze limba română, ceea ce a dus sală de scandal. Este evident că, în afară de naţionale a RM.
Iurie RENIŢĂ
noi, în RM, ei şi-au pus numele de ,,popor la faptul că localnicii nu au acces la informaţie sprijinul extern, separatiştii din autonomie
găgăuz”, iar politicienii de paie ai RM de obiectivă şi nu cunosc suficient perspectivele au tot suportul intern din partea partidelor Ion CIUTAC,
atunci acordă acestui ,,popor” şi dreptul la aderării noastre la UE, de aceea sunt uşor de proruse – cel comunist şi cel socialist. Re- doctor habilitat în ştiinţe medicale
Hersonul – eliberat,
STRIGĂT DE DISPERARE ÎN PUSTIU (I) urmează Crimeea
Un stat, oricare ar fi el, funcţionează normal, fără pertur- Corupţia a distrus complet acest sistem. Nu există alt domeniu comuniștii care căutau să convingă lu- Pe un prieten nu-l găseşti doar în gratis”, aştept , în
bări majore și fără pericole ce i-ar ameninţa viitorul, numai în care să fie tot atât de ticăloșit. E ca un organism afectat de o mea că trebuiau restaurate rânduielile relaţii mutuale, adesea televizorul îţi acelaşi mod, să
situaţia în care reușește să aibă, dacă nu adeziunea și susţine- boală incurabilă, ce progresează rapid și care nu poate fi salvat sovietice. După ce aceștia au suferit vine în ajutor. Pe Oazu Nantoi nu-l cu- fie eliberate toate
rea interesată ale cetăţenilor, măcar atitudinea lor loială. Pentru decât fie prin operaţie radicală sau, când asta nu se poate, prin eșec, așa cum era de așteptat, locul lor nosc personal. Mi l-a descoperit ace- teritoriile afla-
aceasta, o condiţie este obligatorie, și anume ca cetăţenii să lichidare. Prin sine însuși el nu se poate salva. Situaţia este s-au grăbit să-l ocupe două formaţiuni laşi televizor. O. Nantoi se adevereşte te sub ocupaţie
aibă încredere în el. Iar încrederea poate fi obţinută numai dacă atât de gravă, încât pare cu neputinţă să i se găsească o soluţie mafiote, ambele declarându-se partide printre foarte puţunii politicieni care rusească. Clar-
statul își demonstrează eficienţa, asta însemnînd capacitatea de salvatoare, fapt ce afectează grav multe alte sfere ale vieţii pu- democrate. Punând în joc sume mari de bani, acestea au cum- supravieţuiesc încă de la începutul văzătorii propa-
a rezolva reușit și la timp problemele ţării. blice. Problema nu poate fi rezolvată decât prin atragerea unor părat mulţi oameni, au penetrat aparatul de stat, au decapitat mişcării de eliberare naţională din anii gandişti ucrai-
Statul Republica Moldova nu se poate lăuda că ar fi fost în instituţii internaţionale de drept și a unor specialiști de înaltă justiţia, au aservit statul și au acaparat o mare parte a bunurilor 1988-1989. Am ascultat zeci de me- neni anticipează
stare să facă faţă acestor sarcini. Este adevărat că el este încă calificare și cu reputaţie ireproșabilă din afara ţării. ţării. Dar cum interesele acestor bande politico-mafiote erau în saje ale sale, mesaje cu conţinut logic, eliberarea Crimeei în primăvara anului
tânăr, iar formarea sa și încercarea de a se afirma ca atare au Activitatea reușită a statului e posibilă numai atunci când contradicţie flagrantă cu interesele statului și cu nevoile popu- erudit şi inteligent. I le-am ascultat tot viitor. Aş vrea ca aceasta să se întâm-
avut loc în condiţii mai mult sau mai puţin neprielnice. Dar se bazează pe o comunitate de cetăţeni puternică și stabilă. În laţiei, electoratul a trebuit, până la urmă, să-și dea seama ce se timpul cu plăcere. ple mai devreme, însă nu te poţi pu-
tot atât de adevărat este și faptul că de la apariţia sa au trecut R. Moldova societatea este divizată în câteva categorii de po- întâmpla și să-și arate nemulţumirea. În acel moment însă, nu Actualmente, Oazu Nantoi e deputat ne-n poară cu experţii. Apoi, eliberarea
peste treizeci de ani, ceea ce constituie o durată suficientă pen- pulaţie cu variate interese și, întâi de toate, între o minoritate de exista nicio formaţiune politică măcar aparent serioasă, care parlamentar în echipa PAS-ului. Zilele Hersonului ne-a plasat şi pe noi printre
tru consolidarea unui stat, în timp ce factorii potrivnici nu au bogătași și restul populaţiei, în general, foarte sărace. În plus, ar fi putut lua locul acestora. Și cum locul respectiv pustiu nu trecute, l-am văzut ca invitat la Free- învingători: suntem norocoşi, or, ruşii
fost chiar atât de nocivi ca să fi putut zădărnici realizarea unui ea este afectată de exodul în străinătate al unui număr mare de putea să rămână, s-a prezentat un partid care abia își anunţase dom, canal ucrainean de limbă rusă, s-au îndepărtat de Transnistria. Răsu-
astfel de obiectiv. De unde rezultă că, dacă vrea cu adevărat să cetăţeni, și anume al categoriilor celor mai bune pentru muncă. apariţia, dar care încă nu exista ca atare, adică nu avea nici menit să informeze persoanele, care nu flăm un pic uşuraţi până una-alta.
depășească acest handicap și să câștige încrederea cetăţenilor Altfel spus, societatea moldovenească este puternic fracturată, lideri politici serioși, credibili, și, de fapt, nici minimul necesar cunosc ucraineana. Știitorii de rusă ar fi De dimineaţă şi până-n seară, in-
săi, statul R. Moldova trebuie să purceadă, în sfârșit, la realiza- foarte slabă, lipsită de factorii ce i-ar asigura coeziunea și trăi- de membri de partid, adică oameni pregătiţi cât de cât pentru circa 200 de milioane în lume. Modera- clusiv în timpul nopţii, Freedom-ul îşi
rea tuturor acelor obiective pe care le-a ignorat până acum. Iar nicia în vederea realizării obiectivelor de importanţă capitală lupta politică ce urma să aibă loc. toarea l-a salutat, adresându-i-se „Oazu încarcă auditorii exclusiv cu ştiri an-
acestea sunt multe și mari, de parcă, în toţi anii cât a existat, pentru stat. Ea ar putea fi în bună măsură întărită și consolidată Gheorghevici”. Respectivul a reacţionat tiruseşti. După o săptămână de privit,
Ion ŢURCANU
nimeni din acei care au condus această ţărișoară nu s-a gândit dacă ar fi luate măsurile corespunzătoare pentru atenuarea sus- prompt: „Se poate fără „Gheorghevici”. înţelegi că Rusia aproape şi-a încetat
la marile ei probleme și nu a încercat să le rezolve. piciunii și a dușmăniei dintre minoritatea bogaţilor și majori- Eu nu sunt slav”. Astfel, s-a produs un existenţa, acuşi-acuşi se vor declanşa
Măsurile pentru soluţionarea acestor probleme ar consti- tatea săracilor. Cel mai bun mijloc pentru o schimbare atât de act de curaj, or, majoritatea noastră ba- mişcări în republicile autonome, care
tui un vast program, care abia dacă ar putea fi cuprins între importantă ar fi o inventariere a averilor în vederea aprecierii sarabeană s-a deprins cu patronimicul în vor ieşi din componenţa Federaţiei
coperţile unei cărţi de câteva sute de pagini și ar presupune legalităţii lor. O astfel de măsură ar fi benefică de două ori: o variantă rusă. Săptămâna trecută, Nan- Ruse, că economia Rusiei e la pământ
conjugarea eforturilor a zeci de specialiști de primă mână în dată, că cetăţenii vor putea constata că mulţi oameni au devenit toi a fost invitat din nou la Freedom. din cauza sancţiunilor aplicate de Ame-
cele mai variate domenii privind politica statului și starea so- bogaţi prin propriile lor calităţi și eforturi, iar a doua oară, că Moderatorul l-a salutat cu româneasca rica şi Uniunea Europeană şi câte şi
cietăţii. Nu e întâmplător că până acum un astfel de program averile acumulate prin furt sunt scoase la vedere și vărsate în „Bună dimineaţa”. El i-a răspuns, dân- mai câte. Realmente, Putin, bine-mer-
încă nu a ajuns să fie înjghebat. De realizare, nici vorbă. Fap- fondul public. În plus, o astfel de măsură ar avea un mare efect du-i bineţe, în ucraineană. si, nu are de gând să cedeze fotoliul din
tul este relevant și trist deopotrivă și explică, prin sine însuși, pozitiv asupra moralităţii publice și a însănătoșirii ordinii de
Cu o lună în urmă, mai exact pe 13 Kremlin, pe el viaţa soldaţilor săi nu-l
de ce în R. Moldova instituţiile statului au o funcţionalitate drept.
octombrie curent, săptămânalul nostru interesează. 80 de mii decedaţi sau 800
slabă, nivelul de trai al populaţiei este foarte scăzut și, în ge- E un adevăr elementar că felul cum funcţionează statul este
mi-a publicat articolul „Nerăbdător, de mii pentru el e floare la ureche.
neral, viaţa statului și a societăţii decurge haotic. Schimbarea determinat hotărâtor de modalitatea alegerii acelora care îl con-
aştept eliberarea Hersonului”. Sunt În acest pătrar de secol XXI, Ucrai-
guvernărilor nu a adus nimic nou și bun în această privinţă, duc. În general, cam peste tot în lume alegerile se desfășoară în
fericit: visul meu s-a împlinit. Ucrai- nei îi revine un merit excepţional: ea a
fie din cauza incompetenţei, fie pentru că interesul personal baza competiţiei dintre partidele politice. Acest sistem e de la
nenii au eliberat oraşul „pe degeaba”. demonstrat lumii întregi slăbiciunea ar-
a prevalat întotdeauna asupra celui de stat sau, mai degrabă, sine vicios, așa cum s-a demonstrat foarte bine de nenumărate
din ambele motive. ori, dar deocamdată unul mai bun nu a fost găsit. În ţările cu Adevărul e că ruşii au comis încă „un matei ruse. Putin se adevereşte cel mai
Într-un articol restrâns ca volum, cum e cel de faţă, nu se bogate tradiţii de luptă politică, acest sistem funcţionează cel gest de bunăvoinţă”. Chipurile, gân- slab dictator din istoria de secole a Ru-
poate vorbi detaliat și cu toate argumentele despre tot ce au de puţin satisfăcător, ceea ce asigură acestora o anumită stabilita- dindu-se la vieţile soldaţilor săi, ei au siei. El deja a pierdut războiul declanşat
făcut guvernele R. Moldova pentru ca statul să devină o insti- te politică. Dar în ţările lipsite de o astfel de tradiţie sistemul hotărât să-i evacueze pe celălalt mal al din propriul moft. Ucraina se manifestă
tuţie consolidată, stabilă, iar populaţia să aibă o viaţă de care nu funcţionează, mai bine zis, atunci când pe acolo acesta se Niprului. Era mai bine să nu agreseze ca o ţară puternică şi implacabilă contra
să fie mulţumită. În mod necesar, în aceste rânduri pot fi men- încearcă a fi aplicat, urmările sunt dezastruoase. Întrucât în ţara vecină, şi acesta ar fi fost un gest oricărui invadator, indiferent de unde ar
ţionate doar domeniile care se cer cercetate cu toată stăruinţa și astfel de medii partide democratice de factură clasică nu pot de maximă bunăvoinţă de toată lauda. proveni el. Faptele de arme ale ucraine-
reformate cu îndrăzneală și competenţă, precum și menţionate să apară peste noapte, acele facţiuni care pretind la un astfel Nu le-a trecuut prin minte asemenea nilor le ridică prestigiul în faţa tuturor
unele măsuri ce ar putea asigura prefacerile corespunzătoare, de statut reușesc să ajungă la putere fie speculând o anumită idee, care i-a costat scump: circa 80 de statelor europene. Am aşteptat elibera-
fără pretenţii la soluţii complete și definitive. idee sau predispoziţie ruptă de realitate, dar cu impact sensibil mii de soldaţi răpuşi de gloanţele ucrai- rea Hersonului. Minunea s-a întâmplat.
Prima sarcină o constituie nevoia reformării justiţiei. Nu a asupra populaţiei, fie prin stratageme mafiote sau profitând de nene. În această situaţie, mă declar so- La primavară aştept şi eliberarea Cri-
existat guvernare care să nu fi avut în programul activităţii sale dezorientarea și apatia generală a alegătorilor. lidar cu preşedintele ucrainean Volo- meei, ocupată de ruşi de opt ani. Trag
această sarcină, iar ultima guvernare chiar și-a asumat-o ca R. Moldova oferă cele mai bune exemple de acest gen. Pri- dîmîr Zelenskîi, care îi îndeamnă, seară nădejde că aceasta se va produce un pic
obiectiv prioritar, dar domeniul respectiv este și astăzi la fel de mii ani de viaţă politică de după proclamarea independenţei au de seară, pe soldaţii inamici: „Dacă nu mai înainte. Salut!
vulnerabil cum a fost cu 10-20 de ani în urmă. Ba pe acest tă- provocat, împreună cu înrăutăţirea traiului populaţiei, o mare vreţi să muriţi – predaţi-vă!”. Dat fiind
râm situaţia este mult mai proastă decât în perioada sovietică. dezamăgire, fapt care a fost speculat cu mult folos de către Caricatură de Dumitru TRIFAN faptul că Hersonul a fost cucerit „pe Iulius POPA
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022 Literatura şi arta 3
DIN SOMNUL CEL DE MOARTE!
Izolarea Rusiei continuă
SITUAȚIA DIN UCRAINA DICŢIONAR

„Occidentul susţine, Ucraina

avansează...”
Într-adevăr, acum Occidentul
susţine masiv Ucraina în lupta ei
pentru apărarea Patriei, dar și a
democraţiei pe întreg continentul european, iar Ucraina
avansează. Avansează încet, metodic, dar sigur. După în-
frângerea rușinoasă a ocupanţilor rașiști de la Lîman, se
duc lupte grele în Bahmut și Soledar cu zeci de atacuri pe
zi ale raşiştilor. Pentru a crea iluzia unor victorii, Putin
aruncă cu nemiliuta soldaţi absolut nepregătiţi, pe unele
sectoare ale Frontului de Est. Forţele de apărare ucrai-
nene au eliberat deja 37% din teritoriul ocupat în 2014
și 50% din teritoriul capturat de trupele rusești începând
cu 24 februarie curent, și se îndreaptă încet și metodic
spre eliberarea întregului teritoriu. Cel mai dureros fapt
pentru Putin este că Europa s-a trezit și se implică tot
mai mult în fortificarea capacităţilor de luptă și apărare
antiaeriană ale Ucrainei.
În ultimele zile, Rusia și-a intensificat considerabil
atacurile asupra Ucrainei, în special după atacul cu drone
adevăr „a doua armată din lume” (și) Rusia poate dicta
condiţii… Toate aceste informaţii despre faptul că cine-
va forţează negocierile (…) fac parte din propaganda
Federaţiei Ruse”, a comentat consilierul președintelui
ucrainean Mîhailo Podoleak.
Continuă izolarea internaţională a Rusiei. Chiar și
potenţialii aliaţi de ieri ai lui Putin sunt tot mai rezer-
vaţi (nici pudelul lui Putin, Likaşenka, nu mai este atât
de vocal cum era cu ceva timp în urmă). Chiar dacă
China refuză în continuare să critice agresiunea Rusiei,
se întrevede o schimbare de poziţie. China întotdeauna
a avut interesul ei în regiune. În mod sigur, îl are și
acum, având peste 4000 km (4210) de hotar comun, la
sud de care este un teritoriu suprapopulat, iar la nord
– depopulate, dar ea așteaptă… Xi este așteptat (ceea
ce nu se poate spune despre Putin, care a devenit paria
lumii) să participe la summitul șefilor de stat G20 de
la Bali. „China, tu poţi ajuta să punem capăt acestui
lucru”, a declarat președintele Consiliului European,
Charles Michel.
Continuă creșterea rezistenţei rușilor împotriva lui
Putin în interiorul Rusiei. Zeci de soldaţi ruși recent
Hersonul înapoi. Apărătorii noștri se apropie de oraș,
dar unităţi speciale sunt deja în el. Oamenii din Herson
așteptau. Nu au renunţat niciodată la Ucraina. Speranţa
pentru Ucraina este întotdeauna justificată, iar Ucraina
se întoarce întotdeauna la ai săi”, a transmis președintele
Zelenskîi. „Predarea Hersonului este cea mai mare în-
frângere geopolitică a Rusiei de la prăbușirea URSS.
Consecinţele politice ale acestei uriașe înfrângeri vor fi
cu adevărat mari… Pe frontul militar, rușii se află într-o
situaţie în care Putin nu se aștepta să se afle și nu cred
că are un plan bun sau o cale de urmat”, a spus Rajan
Menon, director la Defense Priorities, SUA.
Cum s-a schimbat mesajul kremlinezilor de la tele-
viziunile rusești. Dar și cei de la noi au cam pus coada
între vine. Imediat după ce Rusia a invadat Ucraina,
alde Soloviov au prezis cu încredere că în câteva zile
trupele ruse vor defila prin Kiev. Asta a fost acum
aproape nouă luni. Dar cu doar șase săptămâni în
urmă, președintele Putin a susţinut că a anexat regi-
unea Herson, împreună cu alte trei teritorii ucrainene,
insistând că vor face parte pentru totdeauna din Rusia.
Putin gesticula ca o maimuţă, împreună cu așa-numiţii
Să vorbim corect!
Îmi povestea cineva că, pe timpurile sovietice, un turist
din România, venit la Chișinău, îl întrebă pe ghidul basarabean
unde e veceul (cuvântul „veceu” nu prea se folosea în perioada
de pomină în RSSM). Crezând că acest cuvânt înseamnă ceva
de tipul galeriei Tretiakov, ghidul îi răspunse că, la noi, vece-
uri sunt numai în oraşele mari: Moscova, Kiev, Leningrad. Tot
în aceeaşi situaţie se află şi vorbitorul nostru care afirmă că a
cumpărat FILEU de somon sau de porc, aşa, pentru potolirea
poftei. Nu de alta, dar preţul îţi ucide din start orice capriciu
gastronomic. Aşadar, pofticiosul, cumpărând FILEU, de fapt, va trebui să mănân-
ce sacoşa, plasa, în care urma să pună acel FILE (DEX: FILEU – sacoşă de aţă, cu
ochiuri înnodate în formă de pătrate, de romburi; FILE – carne de calitate supe-
rioară). Prin urmare, în cazul în care va dori să mănânce carne de somon/porc,
va trebui să cumepe FILE. Dacă va dori şi va avea destui bani, va cumpăra câteva
FILEURI şi nu filee.
Constantin ŞCHIOPU
SPAŢIUL EZOTERIC

din Sevastopol de pe 29 octombrie, când au fost avariate
cel puţin trei nave ale Flotei Ruse de la Marea Neagră,
inclusiv fregata „Amiral Makarov” (Federaţia Rusă ar
mai avea la dispoziţie o singură navă antiaeriană activă).
Atacurile au ajuns la vreo 80 pe zi. Culmea însă, Kre-
mlinul califică drept act terorist atacul cu drone asupra
flotei rusești din Crimeea, obiective pur militare, unde
nu a murit niciun civil. Dar cum să numești cele peste 80
de atacuri rusești zilnice cu rachete asupra obiectivelor
civile, în special, infrastructura energetică, în care mor
zilnic zeci de oameni, copii, femei, bătrâni neajutoraţi,
dacă nu acte de terorism, comise de un regim terorist.
Pierderile rușilor în război sunt considerabile.
Comandantul-șef al armatei ucrainene a anunţat că Ru-
sia a pierdut în războiul din Ucraina de două ori mai
multe avioane decât a pierdut în cei zece ani de război în
Afganistan. Ucrainenii au distrus 278 de avioane rusești
de luptă de la începutul războiului. Numărul aeronavelor
este de peste două ori mai mare decât numărul avioanelor
pierdute de Uniunea Sovietică în intervenţia sa militară
din Afganistan, care a avut loc între anii 1978 și 1989.
Dar și din partea Ucrainei pierderile (în special,
obiective civile, populaţie) sunt enorme. Războiul devi-
ne tot mai greu, pierderile materiale și umane cresc tot
mai mult, îndeosebi acum, în prag de iarnă. Tot mai des
apar informaţii despre necesitatea unor negocieri între
Rusia și Ucraina, dar nu cu orice preţ, mai cu seamă,
după atâtea pierderi. „Dacă Ucraina nu câștigă războ-
iul… atunci… în ciuda asistenţei financiare, economice,
militare din partea ţărilor NATO, mai ales a SUA, Ru-
sia a câștigat. Înţelegi ce se va dovedi în acest caz! Că
armata Rusiei… este mult mai bună, că Rusia are într-
mobilizaţi se predau ucrainenilor sau refuză să lupte pe
front. În legătură cu aceasta, conducerea armatei ruse
a introdus practic unităţi „SMERŞ” (care îi împușcă
din spate pe cei care se retrag) din timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial. Un grup de opozanţi ruși s-a
convocat pe 5-7 noiembrie, în localitatea Jabonna din
Polonia, într-un congres, pentru a crea o alternativă lui
Putin. La reuniune au participat 51 de delegaţi, care au
ocupat anterior funcţii elective în administraţia Rusiei
la diferite niveluri, de asemenea, alţii prezenţi online.
Ilia Ponomariov, fost deputat în Duma de Stat, care tră-
ieşte în prezent în exil, a deschis reuniunea. În 2014,
Ponomariov a fost singurul deputat care a votat împo-
triva anexării ilegale a provinciei ucrainene Crimeea de
către Federaţia Rusă, după ocuparea acestui teritoriu.
Ponomariov a declarat că „Este un moment istoric. Pen-
tru prima dată în cel puţin un deceniu deputaţi care la
vremea lor au fost aleşi democratic se reunesc. Vedem
că este democratic şi dinamic. Oamenii discută şi argu-
mentează. Sper sincer că aceste trei zile să fie fructuoa-
se”, a declarat opozantul rus.
Dar evenimentul principal al ultimelor zile este, in-
discutabil, eliberarea Hersonului de sub ocupaţia ruseas-
că. Herson a fost singura capitală regională cucerită și
aflată sub controlul Rusiei de la invazia pe scară largă din
24 februarie. Sărbătoare uriașă la Herson după ce armata
ucraineană a reobţinut controlul orașului. Ucrainenii au
cântat și au dansat pe străzi noaptea. Armata ucraineană
a fost primită la Herson în urale de locuitorii orașului,
fericiţi că au scăpat, într-un final, de invadatorii lui Putin.
Ucrainenii din Herson au sărbătorit până târziu în noapte
eliberarea orașului. „Astăzi este o zi istorică. Ne luăm
NU ADUCE ANUL…
„lideri” ai regiunilor anexate, declarând că „unirea
este pe veci”. Iată că această „vecie rusească” a durat
doar câteva săptămâni.
Ce înseamnă pentru noi această victorie? Asta în- Cunoaştem cu toţii proverbul: nu aduce Andrei Spînu, minis-
seamnă că odată cu eliberarea ultimului oraș din regiu- anul ce aduce ceasul... Ei bine, săptămâna trul Infrastructurii și
nea Mîkolaiv și a oraşului Herson, practic a dispărut pe- aceasta s-ar încadra, parcă, în această zisă. Dezvoltării Regiona-
ricolul invaziei teritoriului Republicii Moldova de către Am putea chiar să o parafrazăm, să zicem: le, ne asigură că până
hoardele rusești. Iar victoria Ucrainei va continua cu eli-nu aduce anul ce aduce... săptămâna. la final de an apa po-
berarea a noi teritorii ucrainești în est, inclusiv peninsula Iar săptămâna aceasta, dacă-ar fi să-i atri- tabilă de calitate din
Crimeea. De fapt, pierderea Crimeei de către Putin ar fi o buim nişte caracteristici, este foarte promiţă- România va trece
toare, aducătoare de veşti nicidecum ordinare.
lovitură de graţie pentru el, a cărui popularitate a crescut Prutul, astfel, prin
după anexarea Crimeei. „Generalul Budanov a menţio- Dar s-o luăm încet, cu paşi mărunţi, adică eforturi comune, cali-
nat, de asemenea, că am putea dezocupa teritoriul Cri- cu veşti mai puţin importante, cum ar fi decla- tatea vieții populației,
meei la sfârșitul primăverii anului 2023 sau poate până raţiile a două partide privind guvernarea PAS, în special din zonele rurale în care vor fi con-
în vară. Într-adevăr, cred că vom întoarce Crimeea îna- care, desigur, nu le aranjează. struite apeductele, va fi îmbunătățită.
poi în Ucraina într-o perioadă mai scurtă de timp. În- Unul dintre ele, un nou partid care s-a de- Ar trebui să ne mai bucure şi faptul că Iri-
ţelegem că situaţia s-a schimbat dramatic după invazia clarat proeuropean, desigur, lansat la 1 noiem- na Vlah, başcanul autonomiei găgăuze, într-o
la scară largă. Avem un război în Ucraina de mai bine brie curent şi constituit de un fost deputat al scrisoare către Parlamentul european şi către
de opt ani și nu a început pe 24 februarie anul acesta, Platformei DA - CUB (poate să nu-i dezvăluim Comitetul parlamentar de asociere Uniunea
ci cu opt ani în urmă, cu ocuparea Crimeei”, a spus Ta- denumirea desfăşurată, ascunsă în acest CUB, Europeană - Republica Moldova, a dat asigu-
mila Taşeva, reprezentantul permanent al președintelui dat fiind că chiar n-are nicio relevanţă) - , cere rări că autonomia susţine cursul integrării eu-
Ucrainei în Republica Autonomă Crimeea. Deci, referi- (cum altfel, doar trebuie să se şi impună, într- ropene a R. Moldova şi a respins acuzaţiile că
tor la Crimeea, pentru ucraineni nu se pune problema un fel sau altul) nici mai mult, nici mai puţin, „Rusia încearcă să influenţeze Găgăuzia”, cu-
dacă Crimeea va fi eliberată sau nu, ci când! Dar cu decât demisia Guvernului Gavriliţă. Probabil, prinse în declaraţia şi recomandările adoptate
armata ucraineană, care forţează Rusia să se retragă din preşedintele CUB-ului se vede deja într-o cir- în urma celei de-a 12-a reuniuni a Comitetului,
mai multe teritorii, perspectiva este mai apropiată decât cumferinţă, care are semnificaţii mai largi şi desfăşurată la Chişinău pe 1 noiembrie. Ce-i
oricând. Și „problema” noastră legată de Transnistria va mai distincte, dacă e să ne referim la simbo- drept, după cum au constatat şi unii jurnalişti
fi rezolvată la pachet. lurile acestor figuri geometrice. Sau poate se cărora ne alăturăm, „Vlah a făcut precizările în
Speranţa este în victoria totală a Ucrainei în acest vede deja într-un cerc/încercuit el însuşi deja numele ei, dar scrisoarea o adresează în nume-
război criminal al lui Putin. de viitorii săi miniştri, care abia se conturează le Găgăuziei”.
la orizont, partidul fiind nou-format? Să mai luăm în calcul şi faptul că Rishi
Valeriu DULGHERU Încă un partid foarte proeuropean, Pro Mol- Sunak, noul premier al Marii Britanii, a numit
dova, constituit şi el doar cu doi ani în urmă, cinci măsuri pentru a reduce influența Rusiei
adică încă foarte tânăr, lansează deja a doua și a președintelui Vl. Putin asupra economiei
LACRIMI DE CROCODIL etapă a campaniei de demitere a Guvernului mondiale.
condus de Natalia Gavriliță. Ne încălzeşte întrucâtva inimile şi Iuri Ih-

E încă vie nostalgia după revoluţia bolşevică?!
La Chișinău,
vreme de zeci
de ani a fost ani-
versată cu mare
fast revoluţia
bolşevică. Piesa
de rezistenţă a
demonstraţiilor
era parada mili-
tară, menită să
convingă basarabenii precum că armata
sovietică este invincibilă și că deţine ar-
mament modern, pentru a lupta împotri-
va imperialiștilor. Capitala ţării noastre
era decorată cu drapele sovietice, iar de-
monstranţii trebuiau să mimeze fericirea
că sunt părtașii celebrării acestui eveni-
ment, considerat de către bolșevici a fi
„cel mai important eveniment din istoria
umanităţii”. Adică, cinstim pacea, chiar
dacă e făcută cu tancuri și mitraliere. Și
străzile capitalelor „republicilor surori”
ale URSS erau pline de tancuri și arti-
lerie, ce treceau pe bulevardele centrale
în cinstea evenimentului. Ne mai amin-
tim cum televiziunea transmitea în di-
rect demonstarţia oamenilor muncii din
Piaţa Roșie de la Moscova, alternând cu
mici secvenţe din Piaţa Victoriei de la
Chișinău. Membrii Sovietului Suprem
ieșeau la tribună să întâmpine parada
militară și să vizioneze programul artis-
tic prin care se aduceau osanale „marelui
Ilici”, partidului slăvit etc.
La noi, semnificaţia sărbătoririi cu
mare fast în toată perioada sovietică a
zilei de 7 noiembrie, ziua Revoluţiei din
Octombrie 1917, era ca să le amintească
românilor și altor etnii locale de ocupa-
rea pe calea armelor a Basarabiei și, tot-
odată, că bolșevicii sunt stăpânii lumii.
„Tot ce emană comunism, la WC-
ul istoriei! Ne conduc niște criminali și
analfabeţi!” – scandau protestatarii pe
data de 7 noiembrie 1989, acum 33 de
ani, la intersecţia actualelor străzi Petru
Movilă și bulevardul Ștefan cel Mare
și Sfânt, apoi în faţa Parlamentului și a
Președinţiei (pe atunci Comitetul Cen-
tral și Sovietul Suprem). Mulţimea, care
a ieșit în faţa tancurilor, a forţat militarii
să se retragă. S-a dus, odată cu ei, și re-
gimul odios de tristă amintire. În 1989,
pentru prima dată de la ocuparea Repu-
blicii Moldova, parada militară – care
era punctul forte al manifestaţiilor – nu
a mai avut loc, iar o tradiţie a regimului
comunist a fost desfiinţată.
La Moscova însă, de o sută de ani, pe
7 noiembrie cetăţenii formează în conti-
nuare cozi interminabile pentru a vizita
Mausoleul din Piaţa Roșie, unde este
depus trupul neînsufleţit al lui Vladimir
Lenin, considerat „părintele Revoluţiei”.
Ideile acestuia se propagă încă în lume.
Prezenţa lui în inima Moscovei este
simbolică, precum a ajuns un simbol și
cultul pentru celălalt Vladimir, actualul
președinte rus, care continuă să urmeze o
politică sovietică.
Lupta pentru putere, urmată de războ-
iul civil, care s-a încheiat în 1921 cu vic-
toria bolșevicilor, s-a soldat cu pierderea
a circa 13 milioane de oameni. Gândiţi-
vă la aceasta când vorbiţi cu nostalgie
despre aniversarea Marii Revoluţii din
Octombrie.
În acest an, pe 30 decembrie curent
va fi sărbătorit un centenar macabru –
100 de ani ai URSS. De dragul acestei
aniversări Putin a pornit războiul. Sub
pretextul anexării regiunilor Doneţk, Lu-
gansk, Herson, Zaporijjee expansiunea
avea să urmeze sub pretextul de ajutorare
a rușilor din regiunile ucrainene răma-
se, apoi sub cel al „eliberării popoarelor
asuprite”, veneau la rând R.Moldova și
Georgia, și așa, în fiecare lună, până la
sfârșit de an, cu arma și tancul, cele 15
republici surori rătăcite trebuiau să fie
aduse acasă, într-o URSS refăcută, iar
Putin să bifeze victoria în agenda sa, adi-
că misiune îndeplinită.
URSS își are originea în Revoluţia
bolșevică din Octombrie 1917. Să nu
uităm.
Dacă revenim în zilele noastre, ob-
servăm că și pe 7 noiembrie curent au
loc proteste în mijlocul capitalei. Ce di-
ferenţă însă dintre oamenii de atunci și
cei de acum! În octombrie 1989, ei au
fost capabili să se unească bazându-se
pe onoare, demnitate, credinţă și să lupte
cu toată forţa pentru acel vis care a unit
o ţară și a dus la desfiinţarea structurilor
fostei nomenclaturi. Aceștia au conștiinţa
românităţii, a apartenenţei la limba româ-
nă, la cultura română, mândrindu-se cu
această identitate. Se crease o obișnuinţă
din a merge în fiecare seară la monumen-
tul lui Ștefan cel Mare și a se informa din
mijloace neoficiale despre istorie, despre
identitatea lor naţională, despre eveni-
mentele din alte republici unionale. Azi,
centrul orașului e plin de zgomot, muzică
tare, cu beţii și o lume care nu este capa-
bilă să înţeleagă anumite lucruri simple.
Oamenii suferă de o gravă criză de iden-
titate, preferă refularea trecutului, sunt
încorsetaţi în frici, teorii conspiraţioniste
și nedorinţa de a fi mai infor-
maţi pentru a lua decizii corec-
te: unelte perfecte pentru cei
care vor să ajungă la pârghiile
puterii pentru a se îmbogăţi.
URSS-ul, spre marele nostru
regret, nici până în prezent nu
a fost scos definitiv din inimi-
le pline de sovietism şi bolşe-
vism, se mai află în mentalita-
tea multor concetăţeni.
Nu la politicieni mă refer,
desigur, ei nu învaţă niciodată
nimic, ci la oamenii de rând,
care s-au aliat cu un hoţ care
vrea cu orice preţ să ajungă la
putere, și nu văd că prin atitu-
dinea lor ţara noastră, direct
și explicit, e ameninţată de la
Moscova; că scopul lui Șor,
sub sloganul „și la voi va fi ca
la Orhei”, nu este bunăstarea
ţării, ci doar a lui personală.
Sărăcia împreună cu prostia,
iată terenul ideal pentru se-
minţele trădării, ale urii. Aici
adaug și ideea că fertilizatorul
ideal este educaţia sovietică.
Nu-i condamn pe bieţii oame-
nii, știu că le lipsește cam tot,
bani, demnitate, educaţie, min-
te. Pur și simplu supravieţu-
iesc. Dar îmi displac pentru că
se vând hoţului și dușmanului
Republicii Moldova și vor să
ne decidă soarta, viitorul ţării.
... Revoluţia din Octombrie este un
eveniment traumatizant în continuare.
Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei
a marcat sfârșitul unei ere din istoria
Europei, dominată de convingerea că
un alt mare război pe continent nu
poate avea loc. Confruntaţi cu o în-
torsătură tragică a evenimentelor, am
ajuns să ne dăm seama că tot ce derivă
din ideologia acesteia nu este doar o
categorie istorică, ci și o forţă motrice activităţile acestui partid nu ştim mare lucru
a lumii moderne a cărei putere distruc-
tivă ne afectează pe toţi.
Mariana JIOARĂ
Caricatură de Dumitru TRIFAN
Cam cu ce se deosebesc aceste două par-
tide, la momentul dat, când se lasă cu multe
griji şi nevoi peste ţară, de protestatarii lui Şor
(printre care şi mulţi oameni ca vai de capul
lor, de obidiţi ce sunt... dar nu e şi cazul aces-
tor partide). Sau, mai exact, cu ce se deosebesc
cererile/pretenţiile lor de cele ale hoţomanului
Şor?
De altfel, şi fostul prim-ministru Ion Chi-
cu, prin martie 2021, pe când era încă proaspăt
fost prim-ministru, a anunţat tot mapamondul,
pe la un miez de noapte, că constituie un partid
– PDCM, evident, proeuropean. De activitatea/
(chit că nici nu ne-a prea interesat, la drept vor-
bind), nouă fiindu-ne prea destul să mai auzim
din când în când, fără să vrem, destule declara-
ţii, care au lovit din toate puterile, cu vehemen-
ţă, mai ceva ca socialiştii lui Dodon, în actuala
guvernare cu adevărat proeuropeană.
Nu mai vorbim şi de nou-nouţul,
de asemenea, partid proeuropean al
domnului Ivan Ceban, primar gene-
ral al municipiului Chişinău, care, da,
până nu demult a făcut parte din parti-
dul lui Dodon.
Şi când te gândeşti că mai avem
atâtea partide proeuropene... numai
cu numele, dar comunisto-socialiste-
şoriste în esenţă!
Ar mai fi să ne axăm pe declara-
ţia deputatului PAS Dumitru Alaiba,
care ne sugerează că această iarnă ar
putea să fie ultima în care Kremlinul
ne poate șantaja energetic, deputatul
motivând această decizie prin faptul
că, în plină iarnă, ne-am putea po-
meni fără gaz de la Gazprom, şi deci
R.Moldova trebuie să devină inde-
pendentă din punct de vedere energe-
tic. Vedem că Guvernul de la Berlin
a anunţat că va naţionaliza compania
de gaze Securing Energy for Europe
(SEFE), fosta subsidiară a companiei
ruse Gazprom. Poate-ar fi cazul ca R.
Moldova să renunţe la statutul de ac-
ţionar al Moldovagaz, în legătură cu
datoriile acestei firme, și să naţionali-
zeze rețelele de distribuţie.
Şi încă o veste bună: în urma
semnării Protocolului de amendare a
Acordului dintre Guvernul Republi-
cii Moldova și Guvernul României
privind reglementarea construirii ape-
ductului care va subtraversa Prutul,
nat, un purtător de cuvânt al Comandamentului
Forțelor Aeriene ale Ucrainei, care a afirmat,
luni, în cadrul unei conferințe de presă la Kiev,
că atacurile rușilor cu rachete s-au împuținat,
pentru că forțele ruse nu mai dispun de rachete
balistice și de croazieră, iar apărarea antiaeria-
nă a Ucrainei s-a îmbunătățit după sosirea unor
sisteme occidentale avansate, precum sisteme-
le antiaeriene de rachete NASAMS, cărora li se
alătură singurul sistem IRIS-T, care protejează
sudul țării. Iar prin toate acestea, deşi „bom-
bardamentele și atacurile asupra orașelor de pe
linia frontului cu rachete de artilerie și siste-
me antiaeriene S-300 au continuat”, ruşii nu se
dezmint nicidecum.
Pe de altă parte, cum ar putea să ne mire
oare faptul că Ministerul rus al Culturii a in-
terzis difuzarea documentarului „Foametea” în
toate cinematografele din țară, film care recon-
stituie istoria foametei care a luat milioane de
vieți rusești în timpul războiului civil din anii
’20, afectând cel mai grav regiunile Volga și
Uralul de Sud, şi care a luat sfârșit atunci când
guvernul sovietic a făcut apel la comunitatea
mondială, iar Statele Unite au fost una dintre
țările care au dat curs acestui apel la ajutor.
Ministerul a precizat, într-un comunicat de
presă, că documentarul, care nu conține nicio
narațiune în afară de citate: întregul scenariu
este alcătuit din textele unor documente găsite
în arhivele accesibile publicului din Rusia, a
fost interzis în urma „numeroaselor plângeri”
din partea publicului, ai cărui membri semna-
lează că filmul conține informații audiovizuale
provocatoare și șocante. Acest lucru, în opinia
spectatorilor, poate duce la o reacție negativă
acută în societate.
Mai aflăm, tot zilele acestea, că precipita-
ţii abundente au căzut în weekend asupra unei
mari părţi a statului New South Wales (est) din
Australia, iar potrivit biroului de meteorologie,
peste 150.000 de fulgere au fost înregistrate în
acest stat în 24 de ore.
…Şi ne-a trecut prin minte că dacă măcar
o jumătate din aceste fulgere ar fi trecut şi prin
faţa celor peste 3.000 de protestatari, adunaţi la
Chişinău de hoţul şi banditul Şor, poate mul-
tora dintre sărmanii noştri oameni amăgiţi şi
purtaţi pe drumuri în van li s-ar fi luminat, dacă
nu conştiinţa, cel puţin ochii, adică văzul şi
mintea, ca să înţeleagă just cum stau lucrurile.
Nu de alta, dar în popor se zice: „m-a ful-
gerat un gând”. Şi, precum ştim, de obicei, ne
„fulgeră” gândurile bune.
Nina JOSU
 4 Literatura şi arta
LECŢII DE DEMNITATE PATRIOTICĂ
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022

Apostolul mărturisirii adevărului

L u c e a f ărul românesc, Dragostea lui Eminescu pentru isto-
ria, cultura, spiritualitatea, valorile funda-
ea serbării a pornit de la Mihai Eminescu
şi că acesta a insistat ca odată cu Serbarea
ţinta deosebit de clară a organizării adună-
rii tuturor românilor: „unificarea direcţiei

ap ă r ă t orul Basarabiei
Ataşat cu trup şi suflet faţă „de ţara mea
de glorii, ţara mea de dor”, Eminescu ex-
primă ideea că Basarabia este „pământ din
pământul românesc” şi se înscrie, în mod
firesc, aşa cum precizează acad. Mihai
Cimpoi, în „mitopoietica dacică”, se are
în vedere o vatră strămoşească originară
marcată de un spaţiu sacru de valori cir-
cumscrisă în aspectele sale fundamentale.
Incursiunile publicistice ale lui Eminescu despre Basarabia
sunt bazate pe o reconstituire documentară, pe o vocabulă pate-
tică cu pronunţate accente polemice prefigurate în conexiune cu
mesajul mai multor scrieri de inspiraţie patriotică. În viziunea
lui Eminescu, iubirea de ţară îşi găseşte expresie „cu iubirea
trecutului, patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii
care ţin de instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfin-
ţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi”. Există o continuitate, o
entitate etică şi estetică între tărâmurile ontologice ale operelor
sale poetice şi articolele de publicistică.
„Asupra cui are să cadă
Durerea unui neam întreg...”,
exclamă patetic poetul, ca să-şi exteriorizeze gândul în ace-
eaşi tonalitate şi în publicistică, fiind promovat adevărul impus
de circumstanţele istorice. Cităm în continuare câteva incursi-
uni publicistice: „Basarabia e vatră din vatra românească”, „e
jumătatea curată a Ţării Moldovei”… În viziunea lui Eminescu,
Basarabia este o parte integrantă a Țării Româneşti, ea face par-
te din „spaţiul geografic şi cultural al poporului român” şi, din
această perspectivă, este exprimată ideea, sub raport istoric, po-
litic şi moral, dreptul românilor asupra Basarabiei este incon-
testabil, „…acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nime-
nea de pe el”, dar constituie o parte integrantă din trupul ţării,
„parte din vatra strămoşilor noştri”, este pământul Muşatinilor
şi Basarabilor, pe care poetul îi evocă într-o aură romantică în
Scrisoarea III:
„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia noastră,
De la munte pânʼ la mare şi la Dunărea albastră”.
În aceeaşi manieră, Eminescu se exprimă şi în publicistică,
unde confirmă dreptul istoric absolut legal asupra Basarabiei,
„legile interne”, care nu pot fi schimbate prin nicio pretenţie
teritorială sau aşa-zisa „convenţie”, prin care Rusia „pretinde
la bucata noastră de Basarabie”, „drept din dreptul nostru” şi
„pământ din pământul nostru”.
„Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Ba-
sarabia; vorba era să păstrăm demnitatea să ne arătăm vrednici
de încrederea popoarelor de la Apus, să nu o pierdem din vina
noastră, să nu renunţăm de bunăvoie, să nu o vindem, fiindcă,
după cum accentuează publicistul în altă parte, ,,Dacă Russia
voieşte să ia Basarabia cu orice preţ, noi nu primim niciun preţ.
Primind un preţ, am vinde-o şi noi...”.
Argumentele aduse în continuare de către geniul emines-
cian condamnă expansionismul rusesc cu o ,,vehemenţă spu-
megătoare”, vorba lui G. Călinescu, contestă dreptul Rusiei
de a se numi ,,eliberatoare” a românilor deoarece, aşa-zisa
„mântuire” a popoarelor creştine de sub jugul turcesc a înce-
put prin anexarea unei treimi din România, cu alte cuvinte,
este vorba de partea de sacrificiu, tributul adus în virtutea
unor împrejurări nefavorabile, ,,...i-am dat (Rusiei – s.n.)
în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncii noastre, de
astă dată i-am dat şi sângele nostru...” .„Glasul blândei Ba-
sarabii, ajunsă în ziua de apoi”, îl răvăşeşte pe Eminescu şi
mentale ale neamului nostru, indiferent de Românilor de Pretutindeni să aibă loc şi noastre spirituale [care] să urzească unita-
terminologia utilizată, patriotism, naţiona- Congresul studenţilor români din toate cen- tea destinelor noastre”, aşa cum scria Emi-
lism, ş.a., nu numai că rămâne un neclintit trele europene unde studiau: Paris, Viena, nescu în primul apel al Comitetului Central
model pentru românul integru şi integral, Berlin, Torino, Pesta, Pisa, Cernăuţi şi de la organizator în 4 martie 1870, Viena.
în poezie. Or, publicistica şi poezia se manifestă printr-o în- pentru românul autentic, dar a fost, şi este cele din ţară, intenţia fiind aceea de a pro- Cum era şi de aşteptat, în scopul trezirii
rudire semantico-structurală, dacă privim prin prisma iden- şi astăzi o atitudine riscantă, deoarece im- mova conştiinţa unităţii noastre naţionale. conştiinţei apartenenţei naţionale, M. Emi-
tităţii, autorul se cufundă într-un desiş istoric ca să blameze periul de atunci, austro-ungar, ca şi cel fără Aşa cum explică Ioan Aurel Pop, pre- nescu face apel la istorie ca factor esenţial
vitregia unor timpuri lipsite de glorie, să condamne printr-o nume, de astăzi, o consideră ca o ameninţa- şedintele Academiei Române, Eminescu al unităţii naţionale, Mănăstirea Putna şi
incertitudine melancolică de rebel, dar şi prin invectivele re existenţială la adresa lui. a înţeles de la bun început că marele ade- Ştefan cel Mare fiind două repere istorice
unui blestem dur, similar cu cel din cunoscuta sa Doină, niş- Eminescu era pe deplin conştient de văr de temelie pentru zidirea în eternitate fundamentale. Este de remarcat aici faptul
te realizări durute. De astă dată, poetul-gazetar îi stigmati- acest lucru. Şi ştia cu cine are de a face. a templului românismului autentic constă că Eminescu pune pe picior de egalitate
zează pe: ,,...oamenii de origine barbară,/Moşia-n jumătate Ceea ce a făcut Eminescu pentru România în faptul că „viaţa noastră ca oameni este existenţa unui popor şi misiunea sa. Cu alte
nemernic ne-o furară/ Că între Prut şi Nistru pe olatele bă- prin modul în care a co-organizat prima credinţa noastră, iar viaţa noastră ca români cuvinte, existenţa în sine nu e un lucru sufi-
trâne/ Domnesc pe neam şi ţară calmâci cu cap de câine ”. serbare a românilor de pretutindeni, la Ma- este naţiunea noastră” şi că limba română, cient dacă ea nu are şi un scop conştientizat,
Basarabia, după precizările de rigoare ale lui Mihai Emi- rea Putna în 1871, a demonstrat şi a validat chiar dacă răspândită în afara graniţelor sta- cum spunea un poet: „E-nălţător să îţi alegi
nescu, „n-a fost cuce- tului oficial de atunci, rămâne patria un ţel/ Şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la
rită de ruşi, cu sabia incontestabilă a fiecărui român oriun- el” (Ibsen). Numai că aici este vorba de mai
de la turci şi tătari, n-a de s-ar afla. mult decât de a alege. Faptul de a fi născut
făcut parte niciodată Ideea că românii din diverse pro- într-un popor nu este un act de alegere. Este
din trupul Rusiei”, dar vincii geografice aparţineau aceluiaşi un dat. În acest dat stă misiunea existenţia-
a fost locuită tot tim- popor şi neam este ilustrată şi de per- lă, aceea de a menţine condiţia primită, deci
pul de români agricul- sistenţa până în acel timp a convin- identitatea naţională.
tori, care formează o gerii că toate aceste teritorii locuite Naşterea deci vine cu o misiune care va-
populaţie românească de români erau, de fapt, o sigură ţară, lidează existenţa şi apartenenţa.
compactă. „Însuşi nu- Dacia. Ca dovadă, iată ce a exclamat Eminescu a vrut ca Serbarea de la Putna
entuziast Ciprian Porumbescu după ce să fie naţională, şi, totodată, religioasă. În
mele „Basarabia”, de-
a cântat la vioară în după-amiaza zilei acest context el identifică religia cu naţiu-
clară publicistul, ţipă
marii ceremonii: „Tată”, îi spune el, nea, dând religiei un caracter naţional, şi
sub condeele ruseşti.
părintelui său, preotul Iraclie Porum- naţiunii un caracter religios.
Căci Basarabia nu în-
bescu, „am cântat Daciei întregi”. Ce este religios este şi naţional, zice
semnează decât ţara Aşa cum raportează G. Dem. Te- Eminescu, în mod desluşit, în apelul său
Basarabilor, precum odorescu, scriind despre Serbarea de către studenţii din Blaj, scris la Viena în 4
Rusia înseamnă ţara la Putna, la intrarea principală a mă- martie 1870.
ruşilor, România – ţara năstirii „strălucea marca României li- În acest apel, semnat de Emanuel Logo-
românilor...”. bere, dulce simbol al aspiraţiei tuturor tethy, ca preşedinte, şi Mihai Eminescu, în
Eminescu era sigur românilor, cum şi alte diferite mărci calitate de secretar, echivalenţa dintre patri-
că adevărul istoric, ale ţărilor române ce compun Dacia, otism şi credinţă este accentuată şi explica-
bazat pe diferite surse steme datorate penelului distinsului tă. Atât de importantă este istoria, în opinia
documentare, cronici nostru pictor român, Epaminonda Bu- lui Eminescu, vorbind despre însăşi exis-
şi hrisoave, îşi găseş- cevschi”. tenţa românilor ca neam, încât el numeşte
te o justificare morală, Acest fapt consfinţeşte ideea că recursul la istorie un act de pietate, cu alte
iar „cetăţile bine ad- România era Dacia, iar Dacia era mai cuvinte, quasi/latreutic, adică în afara orică-
ministrate şi apărate mult decât România politică de la rei chestionări şi, totodată, de cea mai înaltă
ale Moldovei, unde se 1859 şi că Dacia era titlul de glorie şi autoritate morală.
aflau autorităţile civile matca principală ce desemna originea Pentru a da şi mai mare autoritate apelu-
ale statului”, constitu- şi apartenenţa tuturor românilor, nu lui său, Eminescu face referire la Mântuito-
ie o mărturie elocven- numai a celor din Principatele Unite. rul Hristos ca întruchipare a libertăţii, darul
tă în acest sens, fiind Dacia reprezenta pe atunci ceea ce cel mai înalt cu care Dumnezeu a încununat
construite pe timpul Desen de Darrin M. McMahoon înţelegem noi astăzi prin expresia Ro- fiinţa umană, dar şi la Maica Sa, Preasfânta
lui Alexandru cel Bun, mânia Mare, cuvânt ce avea puterea şi Născătoare de Dumnezeu, sub a cărei oblă-
dar treptat au ajuns pe calităţile lui de abil diplomat şi om politic menirea, mai mult decât România, să duire a conceput marele eveniment, religios
mâini străine. „Întâmplarea a vrut, relatează Eminescu în con- conştient de ţelul avut în vedere. mobilizeze inimile dacoromânilor de pretu- şi naţional în acelaşi timp. Deci Eminescu
tinuare, că întreg cursul veacului, pârcălabii Cetăţii Albe, ai În vremuri în care Imperiul Austro-Un- tindeni, indiferent de graniţele politice ale devenea un apostol al mărturisirii adevăru-
Chiliei şi ai Hotinului să iscălească cu domnii ţării hrisoavele gar încerca să înăbuşe mişcările de trezire timpului, spre o nouă înţelegere a unităţii lui despre fiinţa românească, despre neamul
Sfatului coroanei moldoveneşti. Hotinul e însă tocmai în vâr- naţională, latente de veacuri în sânul po- lor politice şi spirituale în baza unei istorii său, adevăr care, odată conştientizat, avea
ful cel mai spre nord al Basarabiei actuale ruseşti, Cetatea poarelor şi oficializate la noi prin unirea de comune, ce includea limbă, credinţă, sânge, menirea de a reda poporului său libertatea
lupte, aspiraţii comune, ce i-a ţinut pe daco- interioară, demnitatea existenţială, care, în
Albă se află la gurile Nistrului, Chilia la gurile Dunării, încât bază a celor două principate dacice la 1859,
ca un fel de nou „Deşteaptă-te, române”, ca români legaţi prin veacuri şi care trebuia să contextul, mai ales, al opresiunii austro-un-
orice document din acea vreme rezumă în aceste trei nume
un nou apel la conştientizarea unităţii na- îi ţină legaţi încă şi mai mult în vremurile gare, trebuia să-i fie suprimată.
carta Basarabiei întregi şi proprietatea Moldovei asupra-i”.
ţionale, Eminescu recurge la idei şi lucruri pe care Eminescu le voia a fi zorii unei noi Relevanţa lui Eminescu astăzi, când
Articolele de publicistică ale lui M. Eminescu aprofundează
sacrosancte: Ştefan cel Mare şi Mănăstirea conştientizări. este nevoie de verticalitate valorică, este
problema Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului Pentru Eminescu, unitatea naţională la mai mare şi mai semnificativă decât în alte
său şi o plasează într-un context social, filozofic, internaţional, Putna. Ştefan cel Mare, eroul naţional şi
european, confirmat de Papa Sixtus al IV- nivel moral-spiritual reprezenta un proiect epoci. Aşa cum scrie Mihai Cimpoi, în lu-
lăsând urmaşilor un testament în vederea soluţionării acesteia. la fel de sfânt ca imaginea lui Ştefan cel mea noastră postmodernă, o lume a „rela-
Este un testament politic şi literar, cu pronunţate accente dra- lea drept atlet al lui Hristos, şi Mănăstirea
Putna, locul sfânt ce adăpostea mormântul Mare şi a sfintei Mănăstiri Putna. tivizării nietzscheene a valorilor” şi a „ca-
matice, marcat de iubirea de ţară şi triumful adevărului. Alegerea acestor coordonate, Mare- ragializării societăţii”, „Eminescu este un
marelui voievod, mănăstire care îşi serba
400 de ani (cifra este aproximativă) de la le Voevod şi sfânta mănăstire, cu maximă punct de reper”.
Tatiana BUTNARU, rezonanţă în sufletele tuturor românilor,
doctor în filologie sfinţire.
Teodor V. Ştefanelli precizează că ide- trebuia să devină un indiciu cu privire la Theodor DAMIAN

Fundamente ale culturii române

EMINESCU ÎN CONCEPŢIA LUI NICHITA STĂNESCU
I poetul, decât un alter ego, un soi de contem-
Nu cunosc un plare a sinelui din afara lui însuşi: „A murit
alt poet român Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine
care, ca Nichita lei!” de aici brusca lui hotărâre de a pleca,
Stănescu, să fi cul- într-un teribil periplu, în căutarea „vieţii
tivat cu atâta patos fără de moarte” către Uta-Napiştin, unicul
şi veneraţie cultul supravieţuitor al Potopului, precursor ba-
genialităţii emines- bilonian al biblicului Noe. Revelaţia mor-
ciene. ţii îl face pe faimosul şi invincibilul rege al
„Dorul de Eminescu” va cristaliza, de Urukului să „urle” de durere – e un urlet însă
fapt, într-o obsesie fundamentală, lesne de „esenţial”, „nemuritor, pentru că e înscris în
urmărit în întreaga sa operă şi în funcţie de cuvinte”: „El se transformă în însuşi urletul
care se va clădi, vegheat ca de o stea polară, său, în înseşi cuvintele sale”. Iar faptul că
destinul poeziei româneşti. pleacă în căutarea nemuririi nu este altceva
În Cartea de recitire, Nichita Stănescu decât „argumentarea artei”, „descrierea pri-
dă expresie strălucită acestor convingeri cinei artei”, a „supravieţuirii”.
tutelare. El vede în Eminescu pe „cel mai Tot astfel, zice poetul, celebrul vers
dificil poet român şi cel mai de neînţeles”, eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri
în ciuda iluziei că poate fi înţeles. Crede, vreodată” – fascinant prin „sintaxa lui ciu-
apoi, că Oda în metru antic exprimă ade- dată”, „vers unic pentru conştiinţă”, „cel
văratul „portret în ulei” al poetului, o veri- mai neasemuit vers scris vreodată în limba
tabilă „statuie în bronz”. Conştiinţa hyperi- noastră” – „este strigătul abisal al poetului
onică a poetului a „statuarizat” sentimentele care descoperă cauza fundamentală a artei,
pe un soclu de noţiuni, căci „Luceafărul dorinţa esenţială de a trăi”. E cel mai vital
şi întreaga lui mitologie nu decurgeau din vers pe care l-a cunoscut vreodată, alături
sentimente”. Fascinat de mitul sumerian de „A murit Enghidu, prietenul meu, care
al lui Ghilgameş, autorul Operelor imper- ucise cu mine lei!”. Este, cu alte cuvinte,
fecte îi găsea, peste timpuri, reverberaţii de „versul unui învingător, al unui om care a
suflet şi conştiinţă. Ghilgameş, eroul celui supravieţuit, al Poetului care a supravieţuit
mai vechi poem scris al lumii, are revelaţia cel mai intens în literatura noastră, pentru
morţii abia în momentul în care bunul său că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul
prieten Enghidu moare. El, care ucisese lei literaturii: a fi”.
în trecătorile munţilor, care biruise forţele Personalitatea lui Eminescu îl fasci-
răului întruchipat de Humbaba, un zmeu al nează, îl nelinişteşte, îl incită. Înfăţişarea
zmeilor, ori Taurul Ceresc, un fel de balaur Luceafărului, de frumuseţea unui semizeu,
septecefal, şi se arătase crud faţă de cei mai vorba lui Călinescu, îi este cu neputinţă de
aprigi duşmani, el cel acoperit de o glorie închipuit („partea lui de trup sunt cuvintele
ce-i concura pe zeii pizmaşi, îndeosebi pe lui”). Ar dori să ştie cum respira şi mai ales
răzbunătoarea Iştar cea ofensată, el desco- ce voce avea (voce conservată în „sintaxa
peră la un moment dat adevărata dimensiu- poeziilor lui”). Indignat că „foarte mulţi au
ne a morţii! E o revelaţie care dă la o parte încercat să justifice geniul eminescian prin
perdelele conştiinţei de sine, căci Enghidu viaţa sa” („Ce eroare!”), Nichita se ridică
cel umanizat de hierodulă nu era însă, zice împotriva evidenţelor de tot felul, a super-
ficiilor cu pretenţii eminescologice. Căci
„pentru literatura noastră, Eminescu este un
concept”, desigur conceptul unei genialităţi
hyperionice (Orfeu, sau scurt tratat de geo-
metrie a cuvintelor).
În Respirări (1982), unde lansează con-
ceptul de „hemografie” / scrierea cu sânge,
poetul revine asupra actualităţii lui Emi-
nescu, mereu prezent,
mereu etalon spiritu-
al, mereu fascinant şi
enigmatic („versul lui
cel atât de viu şi cel atât
de proaspăt, cel pe care
creierul nostru îl vede
şi-l visează”).
În limbajul lui vizi-
onar şi abstract, Nichita
se simte contemporan,
printre alte elemente,
şi cu miriaundele „te-
iului sfânt”, cu „neelu-
cidabilul” tei, „care din
pricina lui Eminescu
nu mai îmi tihneşte să-l
miros ca lumea” (Acel
ceva între aripă şi aer).
Iată cum „El este atât
de mult al nostru, încât noi din nebăgare de
seamă am început să devenim ai Lui.”
Dacă în publicistică apologia lui Emi-
nescu este atât de manifestă, directă, totală,
în poezia lui Nichita „obsesia lui Eminescu”
(nu în sens macedonskian, desigur!) cris-
talizează într-o implicare poeticească in-
tertextualistă şi într-un mesaj de artă poetică
memorabil.
În Credo-ul rostit la Festivitatea de pre-
miere ce a avut loc în Catedrala „Sfânta
Sofia” din Ohrid (august 1982), când poe-
tului nostru îi fusese decernată prestigioasa
„Cunună de aur” de la Struga (Macedonia
iugoslavă), Nichita era convins că acest
premiu internaţional i s-ar fi putut acorda
(bunăoară) „lui Eminescu totuşi”, „cel mai
mare poet al tuturor timpurilor”.
II
Mitografiile lirismului eminescian se re-
găsesc adânc engramate în poezia lui Nichi-
ta Stănescu, de la referinţa cea mai directă
la cea mai voalată textu-
ră verslibristică. De ob-
servat că, încă din vol.
Sensul iubirii (1960),
Nichita dedica poemul
programatic O călărire
în zori - „Lui Eminescu
tânăr”, anunţând încă
de acum o aventură li-
rică inaugurală de largi
disponibilităţi expresive
şi vizionare: „Calul meu
saltă pe două potcoave/
Ave, maree-a luminilor,
ave!”
Poetul privise adânc
„în ochii lui Arghezi,
care s-au uitat în ochii
lui Eminescu” – cum
spune într-un interviu
din 1977 –, de aici legătura, peste mode şi
timp, cu eminescianitatea romantică, ve-
gheată de fremătânda stea polară a marii
noastre poezii.
„Tendinţa spre sublim a simţirii româ-
neşti s-a întruchipat în opera poetică a lui
Mihai Eminescu cum stejarul se întruchi-
pează în propria lui sămânţă”, scrie poetul
în Fiziologia poeziei (Ed. Eminescu, 1990).
Imaginea goetheană a seminţei, valorificată
şi de Eminescu în nuvela fantastic-filosofică
„Sărmanul Dionis”, revine în formularea po-
trivit căreia autorul Luceafărului „ne-a pus
în conştiinţă sămânţa limbii naţionale şi de
la care toţi ne tragem” (Ibidem).
Tragic-olimpianicul mesaj al Odei în
metru antic, cu versul-sentinţă „Ne cre-
deam să-nvăţ a muri vreodată”, îl tulbură
pe autorul Elegiilor, care recurge în Elegia
a zecea la intertextualitate, vizând Scrisoa-
rea IV şi intrând astfel în rezonanţă cu spi-
ritul unei experienţe-limită: „Iată-mă stau
întins peste pietre şi gem./ Organele-s sfăr-
mate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul”.
Versuri întregi, expresii memorabile,
sintagme votive, în general, lexicul uşor
recognoscibil revin în poezia stănesciană
mai peste tot, colorând o expresivitate de
acută trăire neomodernistă, problematizan-
tă la nivel fiinţial, onto-artistic. Spre exem-
plu, „clipa cea repede”, din Stelele-n cer,
devine titlu de poezie, iar motivul funerar
din Mai am un singur dor este rescris în
poemul Doră astfel: „iar dacă mor nu voi
sicriu bogat” (Cf. Album memorial, „Viaţa
Românească”, 1984).
La fel versul apoftegmatic din Glossă
se regăseşte în poemul Tonul, ca o încer-
care de definire a propriului catehism on-
to-spiritual: „Desigur va trebui să mă dezo-
bişnuiesc/ de zăpadă./ În rest, vreme trece,
vreme vine.”
Tulburătoare, hieratice chiar, viziuni-
le despre condiţia existenţială în raport cu
destinul creatorului vin să articuleze un
univers poetic aparte, în care freamătă du-
hul eminescianităţii ca referenţialitate în
absolut, precum în poemul Papirus cu la-
cune din „Operele imperfecte” (1979): „Ce
faci, Nichita, acolo, ce faci?/ – Ung ţeava
pistolului, i-am spus,/ ung ţeava pistolului
(...)/ dar sabia aceea lungă, ca o frunză de
toamnă, cu mâner/ de ce o freci cu ulei de
măsline?/ – De din vale de Rovine.../ de din
vale de Rovine.../ ca să fiu pregătit (...)/ Şi
ce-s hârtiile, mi-a zis,/ şi ce-s hârtiile alea
albe mânjite cu negru?/ – Scriu din nou
Oda în metru antic, i-am răspuns,/ mă în-
ţelegi, scriu din nou Oda în metru antic./
– Dar dacă el se mai naşte o dată?/ – Să fiu
pregătit, să fiu pregătit!”
Obsesie poetică fundamentală, ima-
ginea celebrului poem eminescian revi-
ne până şi în textele din Oase plângând
(1982), precum în Dialog cu Oda în metru
antic: „Supuşi cuvintelor, de verb mă rog,/
du-mă odată din groaza vieţii,/ du-mă, du-
mă/ şi nu mă mai pedepsi/ şi mie nu mă mai
redă-mă!”
Urmaş legitim al Poetului Naţional,
Nichita şi-a făcut din Eminescu un model
onto-existenţial de fiinţare şi trăire întru
Absolut, de aici spiritul atât de manifest al
poeziei sale în aparente ideografii ludice,
însă de urgentă şi gravă comunicabilitate:
„Tu n-ai murit/ pentru că eu sunt trupul
tău,/ care vorbeşte cu vorbele tale. (...)/ ca
dovadă timpul ce trece, secunda prea repe-
de/ ce ni s-a dat/(...)/ ca dovadă vraiştea şi
vremelnicia,/ ca dovadă singurătatea mea/
care nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.”
(Către Eminescu).
„Dorul de Eminescu” a generat – în
cadrul literaturii române – „Conceptul de
Eminescu”. L-a venerat atât de mult pe Lu-
ceafăr, încât a călcat pe multe din urmele
sale fără să ştie (decisivă rămâne similara
revoluţie a limbajului poetic, a treia în or-
dinea: Eminescu – Arghezi – Nichita Stă-
nescu).
El e urmaşul legitim al Poetului Naţio-
nal, în care, cu gravitate, cu responsabilita-
te, cu fascinaţie citea însuşi destinul cultu-
rii române: „El este însuşi destinul limbii
române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea
imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iar-
bă şi că poţi alăpta la sânul Căii-Lactee o
rază.”
Zenovie CÂRLUGEA
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
Respir în culorile florilor care se deschid dimineaţa
Viorel DINESCU
spărtură în neant
Voi trece sub pecetea unei taine
Prin mlaştini de confuzii şi-ntuneric
Ce s-au născut din setea de durere
A sfântului părinte luciferic
De ce atâtea ziduri mari de foc
De ce şi după moarte să disperi
Nefericire fără orizont
Tu, bunule Călău, prea multe ceri
Dar trec, precum trecură şi-alţi, destui
Prin şirul nesfârşit de osuare
Sperând ca în pucioasă şi tămâie
Să-ntrezăresc himerica-ţi splendoare
Prea multe mlaştini şi prea multă ură
Pentr-o atât de crudă bănuială
Şi sus, în ţările făgăduinţei
Se-ntinde un ocean de plictiseală
Înot în timp într-un efort gigant
Poate doar spre-o spărtură în Neant
rămâne cenuşa
O poartă grea în neguri se deschide
Prin ea vei trece spre „perduta gente”
Spre ţărmu-a cărui temelie-n vid e
Şi unde soarta rea în valuri lente
Adună la o dreaptă ispăşire
Eretici goi cu gânduri insurgente
Şi spune-mi, o Maestre, ce simţire
Mai poate ca să-mi fie călăuză
Când toate-aceste duhuri în neştire
Pe ele însele înverşunat se-acuză
Nemaiavând în veci de veci iertare
Şi nici speranţa morţii pe-a lor buză
Şi peste vrerea cea ne-ndurătoare
Cenuşa celor neiertaţi se cerne-n spuză
balanţa lunii
Trecând sub cerul din adânc pornit
Prin întuneric se strecoară drumul,
La orizont liane ard mocnit
În bolgii unde ninge-n valuri scrumul
Nu ştiu ce voce tainică mă-ntoarse
Spre noaptea asta cu liane plină,
Poate că timpul mort sub stele arse
În lucruri vechi mai tremură-n lumină
Sau poate o balanţă rece-a lunii
Mă poartă peste lume ca-ntr-un vis
De nu mai ştiu de ce sub mine focuri
Se scaldă-n orizontul interzis
apocalips
Statuile intraseră în râu
Solemne, reci înaintau spre prunduri
Şi câte-un val săpa, scăpat din frâu
Orbitele crăpate, fără gânduri
În urma lor falezele plesneau
Ca nişte bariere sfărâmate
Şi pale verzi în noapte luminau
Oraşele în câmp incendiate
Statuile intrau pălind în râu
Statui de regi şi de soldaţi în glorii
Cu mâna-ncremenită la chipiu
Ca-ntr-un blestem al vechilor istorii
Şi sus pe deal cetăţile fierbeau
Palate-n foc şi ţări întregi de grâuri
Statuile de împăraţi în râuri
Gonite de lumină se-ascundeau
Literatura şi arta
un adevăr
de prisme şi lumini
Ce aspre legi ne vin din înălţimi
Sedimentate-n forme cristaline?
E-un adevăr de prisme şi lumini
Cu ochi de diamante sau rubine?
Poate-ntr-o piatră arsă s-au ascuns
Formule coborâte din eter
De-aceea orga lumii se presimte
Vibrând în aer, în pământ şi-n cer
Sau timpul care veşnic ni se-arată
Sub masca unui râu de întrebări
Al căror înţeles se-ascunde-n piatră
În nemurirea unor lungi visări
De-aceea cat în flama unor vise
Splendoarea unor legi ce n-au fost scrise
statui şi cenotafuri
Drapele lungi de fum se înălţau
Din marile speranţe de hârtie
Scrâşnea şi dinamita de mânie
Şi umbrele din păsări explodau
Şi-un fals acoperiş de nori se sparse
Pe umerii acestui veac mirat
Dar viitorul mult mai depărtat
Îl vom ’nălţa din nou cu palme arse
Iar din trecutul înecat în prafuri
Rămâne-vor statui şi cenotafuri
singurătate
Stă zdrenţuită luna plină
Pe linia sonoră unde bat
Mari orologii de lumină
Pe orizontul alb, înjunghiat
Pe frunte îmi răsare-n crugul serii
Singurătatea mea esenţială
Iar frica – neagră ramură-a tăcerii –
Se-ntinde ca o pată de cerneală
Am rătăcit la margine de stele
Iar ceasul Vremii-n grele ziduri bate
Şi ştim de mult că dincolo de ele
E-acelaşi chip al tău, singurătate
Când voi pleca din calea-aceasta sumbră
Am să m-ascund în propria mea umbră
incertitudine
Justiţiare bolgii pier în neguri
Poteca lor se-ascunde-n labirint
Şi starea de lumină-acum pulsează
Pe culmea cu miros de terebint
E o confuzie de lucruri rare
În limbul ce trezit din lungi visări
Descoperă o margine de lume
Şi un Ocean imens de întrebări
În timp ce-n aer se ivesc statui
Şi-n ape ard luceferi mari şi trişti
Te caut în grădina nimănui
Şi nu mai ştiu de când nu mai exişti
catedrală
Respir în culorile florilor care se deschid
dimineaţa
Într-o uimire transparentă
Răcoarea fierbinte a plantelor
Mă cufundă într-un peisaj plin de gânduri
Luminile vin una câte una
Asemănătoare cu şiroitul umbrelor
În lungul unui anotimp
Copleşit de senzaţii strecurate dintr-o parte
în alta a zilei
Parcă sporeşte abisul lângă sărbătorile mele
Şi-n depărtare se-aude o lumină stingându-se,
Cenuşa ei cade pe filele albe
Ale zilei trecute.
Ce sărbătoare înaltă!
Lângă mine a rătăcit o catedrală.
porturile lunii
Şi câte cuvinte s-au risipit
În adâncul depărtărilor mele!...
Vorbesc mereu din aceeaşi oră
Acoperită de frunze neschimbate
Printre care un anotimp trecător
Rătăceşte ca-n transă
Îndemnându-mă spre frig şi uitare.
La un semnal nevăzut se aprind focuri,
Ard toate plantele care vor să se apropie
De limbile ceasului
Ca două orizonturi
Care abia se zăresc din porturi răstignite
În răsăriturile lunii.
Şi ce oră frumoasă se auzea venind
Cu vuiete transparente,
Pe care o simt apropiindu-se ca o şoaptă
Stârnită-n clopotniţa unei catedrale uitate.
ruinele zilei
O lumină stă aplecată peste ţărâna zilei,
Şi care-ncărcate cu pulberi gălbui se îndepărtează
Spre larguri necunoscute.
Un clipocit de stea
Străbate câmpia în care se odihnesc orele,
Pe-aproape se-aud muzici verzui
Ce se sting lângă un zid pe care au fost zugrăvite
Grădini albe şi negre cu porţile veşnic închise.
Zdrenţe-ale timpului – ruinele zilei!
Ierburile schimbă-ntre ele
Mesaje din ce în ce mai confuze
Şi peste spectacolul care navighează
De la un punct cardinal la altul
Cerul continuă să cearnă
permanenta ninsoare mortală
Şi din locul în care aţipisem
Întâmplările vin şi pleacă-n ruine.
memoria unei clipe
Cum te visam troienită într-un câmp de icoane,
Veneau ceasuri disperate spre mine, veneau
Într-un şir lung de anotimpuri ale memoriei.
Numai gesturi în jur, numai spaţii,
Iar eu pluteam în cascade şi mă petreceam
Pe margini de întâmplări rătăcite
În timp ce o stradă răvăşită trecea pe lângă noi
Zornăind încet imaginea unor paşi obosiţi.
Se făcea apelul de seară, iar tu lipseai,
Erai ascunsă într-o icoană cu gesturi de lemn,
Mari provincii de frig veneau dinspre lume
Şi se izbeau de zidul alb al mirărilor mele
Care luau forma unor maree
Rătăcitoare peste oglinzile unor ape
Care sfidau geometria ochilor tăi fierbinţi.
Prin gând îmi trec şi acum valuri de clipe ciudate,
Deschide fereastra, s-a sinucis o sărbătoare!
procesiune
de lebede
Şi nu aş vrea să rătăceşti iar printre lucruri,
însingurate.
Priveşte în zare, clipele se irosesc în vid
Ca o procesiune de lebede pe oglinda unor
ape albastre.
Din ochii tăi cad frunze, rar, ca nişte fluturi
Înfioraţi în toamna sclipitoare
Oglinda lacului se stinge-ncet
Cu clipa care se pierde-n uitare
Clipele nedumerite, altădată pline de patimi,
Rămân ca ruinele unui castel ocolit de lume
A cărui stăpână a murit de atâta singurătate
Lăsând larg deschise porţile cetăţii fermecate.
Altădată lumânări aprinse tremurau printre secoli,
Misterioase nopţi în valuri se ascundeau,
Poate am să te regăsesc luând urma rănilor
Pe care uneori le-am suportat împreună.
Să cerem vin, lumânări aprinse şi să ne
ascundem de ceţuri.
Astăzi, pe cer a răsărit steaua singurătăţii
Şi nu aş vrea să rătăceşti iar printre lucruri, însingurate.
Priveşte în zare, clipele se irosesc în vid
Ca o procesiune de lebede pe oglinda unor
ape albastre.
stare de veghe
Am încercat să mă lepăd de adâncimea
unor zboruri,
De înserarea care mă ameninţă în geamuri
Cu ploile care putrezesc într-un ascunziş
de ore târzii;
Am vrut să ascult doar şoaptele unor plante
Care se sting în depărtare în curentul
subteran al timpului
Odată cu legendele ce se nasc la-ntâmplare
În oraşul nopţii cu storuri trase.
În noaptea asta însă este mai frig ca niciodată,
Ecourile orelor trecute tremură alături de mine
Şi o beznă înaltă se ridică din lucruri,
Nu-mi rămâne decât să mă mişc precum un orb
De la un perete mut, la celălalt perete ostil
În căutarea oamenilor dispăruţi
Care şi-au uitat în cuiere măştile lor de ceară.
Oare timpul mă mai aşteaptă puţin?
zodia din care voi lipsi
Câte ore tăcute printre odăile cu pereţi de fum!…
Şi câtă linişte străluceşte când spaţiul se desfoliază
Până şi somnul oraşului se clatină a cădere
Când mâini secrete deschid ferestrele somnoroase
Abia obişnuite cu marile mirări ale lunii!…
Ce armonie neştiută va încălzi atmosfera din care voi
pleca
Odată cu fiecare secundă risipită din făptura mea?
Fiecare clipă din zi se va transforma, oare,
într-un oftat al nopţii,
Şoaptele mele vor putea deveni sărbători într-o lume
visată?
Voi putea descoperi dincolo o altă realitate,
învingându-mi teama
Sau voi putea pluti din nou, ca un fum, peste stâncile
singuratice
Care străjuiesc portul în care nici o corabie nu se mai
întoarce…
Aud cum se desfrunzeşte copacul vieţii
O răcoare uriaşă vibrează sub viaducte de flori
Iar aripile mele se irosesc incendiate într-o teamă
continuă
5
Navigând spre continente pierdute, sub zodii
abia bănuite
Şi cât de confuză va rămâne zodia în care nu mă voi
mai întoarce!
trenuri cu ferestre aprinse
M-am oprit într-o gară. Totul era pustiu.
Vechile urme fuseseră şterse, peroanele erau părăsite,
O linişte surdă se scurgea din pietrele sparte,
Între linii doar umbra unui copac cu ramurile arse
În care rămăsese ca un tropot ciudat
Zgomotul sacadat al roţilor care trecuseră demult
pe aici.
Gările mele îmbătrânesc la marginea lumii
Sub ploaia unor clipe neiertătoare.
Luxoasele trenuri cu ferestre aprinse
Trecuseră demult în altă realitate
Poate spre stelele care sclipeau ca nişte semafoare.
Gara mă priveşte ca o fiară cu ochi obosiţi,
Renunţ la lunga călătorie pe care o visasem,
Voi lua primul tren spre noaptea viitoare.
cu pasul ei rar
Ea se apropia ca un acrobat fără plasă
Clipa încremenise între două tăceri.
Numai pasul ei furişat
Se simţea deplasându-se la înălţimea lojilor goale;
Peste arenă coborâse rumoarea unor reprezentaţii
uitate,
O cortină uriaşă împărţea lumea în două
În armonia orchestrei ce fremăta în răstimpuri.
Ea se apropia cu o lampă tristă în mână
Deasupra arenei care dăduse în clocot,
Foşnetul paşilor ei era aidoma trecerii unor herghelii
nevăzute
Care-ncercau să se ascundă în volbura coamelor
răzvrătite,
Zumzetul netulburat al unor constelaţii depărtate.
Apoi se schiţează gesturi stângace, rotiri imprudente
şi un dans de aer
Departe de loja din care ea plecase sub înalta cupolă
Fără să cunoască vârsta singurului ei spectator
Şi nici pe cea a visurilor sale secrete
Ea păşeşte acum cuminte printre draperii
Ascultând ploaia obscură din nisipul clepsidrei
Ai crede că aşteaptă doar un gest de iertare
Sau o fluturare de batistă în semn de adio
Care întârzie sau nu va veni niciodată
Clipă rămâi ! Sub paşii ei rari năpădeşte
verdeaţa oraşului
Şi parcă se aude pianina cântând în culisele circului.
geometrii secrete
Fără ultimii tăi paşi dimineaţa pare mai tristă
Rămâi totuşi netulburată în apa oglinzilor mele
În care se-aude cadenţa unei neaşteptate întoarceri.
Profilul tău mai întârzie printre arborii pictaţi în
tavan
Altădată-ncărcaţi cu aşteptări şi speranţe.
Acum lumea se schimbă în fiecare clipă,
Ceaţa tristeţii se revarsă-n amurguri,
Lumina se transformă în linişte
Şi tot ce-am visat se preschimbă în şoapte
Iar stelele devin doar mici oglinzi depărtate
În care nu ne putem vedea unul pe celălalt
Toate acestea rămân ca nişte geometrii uriaşe
Ascunse în vorbele care n-au fost rostite,
Doar ora încremeneşte în echilibrul
Din care vom pleca mai singuri şi întristaţi.
Şi astăzi când geometriile cerului ne privesc
Mai singure ca oricând în lumina eternă
Se mai aud paşii tăi trecând în cadenţe
Spre un timp pe care nu-l vom trăi niciodată.
Desene de Dumitru TRIFAN
 6 De c orul
PIRAMIDA, PIRAMIDA SE TOPEA ŞI REGELE LA VALE SE ROSTOGOLEA
Iulian FILIP
Recunosc public: Montaigne m-a inspi-
rat să aştern povestea, pe care consider că
am încheiat-o azi, când am recitit-o şi am
scăldat-o în lacrimi nestăpânite în trei lo-
curi. Mare minune ar fi dacă şi cei care ar
citi-o ar avea aceste lăcrimări (mare slă-
biciune – nu-i frumos când plâng bărbaţii)
exact în aceleaşi locuri.
Când am citit biografia filosofului şi
eseistului Renaşterii Michel Eyquem de
Montaigne-Delecroix (cel care i-a influ-
enţat pe Francis Bacon, René Descartes,
Blaise Pascal, Jean-Jacques Rousseau,
precum şi pe gânditorii din mai multe ge-
neraţii), m-au cutremurat principiile de
educaţie ale lui Pierre Eyquem, fost soldat
romano-catolic în Italia, fost primar de
Bordeaux, tatăl lui Michel, care, imediat
după naşterea fiului, l-a încredinţat pentru
trei ani unei familii simple – ca să cunoas-
că viaţa şi nevoile poporului.
Circula în regat un cântec, pe care-l
cânta toată lumea. Uneori chiar regele se
surprindea fredonând refrenul – nici vorbă
să se supere:
Piramida,
piramida se topea
şi regele
la vale
se rostogolea...
Nimeni nu se mai oprea din cântat
să întrebe cum vine aceasta – să se topească
piramida? Rostogolirea la vale a regelui pă-
rea o joacă – ce să mai întrebi? Dar cânte-
cul nu ar fi apărut, dacă nu era întâmplarea
cu piramida fiului regelui. N-o cunoaşteţi?
Cum se poate să nu se ştie o asemenea po-
veste?
1. Fiul, fecioraşul, din picior
bătea şi regele – chiar regele! –
în cal se prefăcea
Era odată – pe aici, pe aproape de noi,
– un rege cu o regină, care aveau un sin-
gur fiu... Mi-i plăcut să fie povestea despre
fiul regelui, pentru că şi regelui, şi reginei...
cel mai, cel mai, cel mai mult din întreaga
lume le plăcea minunea lor de copil. Care
părinte, ar zice mai mulţi, nu-şi prăpădeşte
din ochi odrasla şi nu o consideră... minu-
ne? Chiar şi cioara se topeşte de încânta-
re, admirându-şi puişorul de cioară! Dar...
să nu ne abatem de la ale fiului regelui, că
altfel, luându-ne după puiul de cioară, am
ajunge în cu totul altă poveste... Fiul rege-
lui era cu totul şi cu totul deosebit, încât a
ajuns să placă nu numai reginei şi regelui!
Toată lumea-l îndrăgea.
Ce-i plăcea fiului regelui, de a ajuns să
fie îndrăgit de toată lumea din regat? Orice
părinte e nerăbdător să observe şi să înţe-
leagă: ce zace în copilul pe care l-a adus pe
lume... Fiului îi plăcea la culme felul în care
tatăl lui, regele, bătea hotărât din picior, când
poruncea cuiva ceva deosebit. Regele bătea
din picior, parcă aplica în podea o... pecete.
Pecete regească! Şi vrerea lui pe dată se în-
deplinea. Minune, nu alta! Cui să nu-i placă?
Baţi din picior şi se împlineşte un lucru fru-
mos ori trebuincios lumii.
Treaba cu pecetea fiul n-o înţelegea
încă – era mic... Dar imediat ce s-a ridicat
copăcel, a făcut privirea roată, l-a ţintit cu
ochişorii lui pe rege şi... i-a bătut din picior,
Arca lui Noe
cât mai poruncitor posibil. Regina mamă
s-a înduioşat la culme de ce semne regale,
distincte a desluşit în gestul fiului, iar rege-
le i s-a închinat şi i-a zis cu tot respectul:
– Porunceşte, vrednice prinţ!
De unde să fi înţeles puterea poruncii
sale fiul de rege? A cugetat scurt şi i-a arătat
regelui că trebuie să devină... cal! Regele
să-i fie cal! Doamneeee!... Care tată nu a
încercat această plăcută metamorofoză de
dragul odorului său? Iar regele era tată! Şi-a
scos coroana, a pus-o grijuliu pe scaunul lui
regesc, s-a lăsat jos la podea, îndemnându-l
pe fiu să încalece şi... di-di-dii, murgule! Ce
mai joacă regească de-a calul şi călăreţul!
Pe de altă parte, regele a înţeles să o mai
rărească şi să-i fie mai delicate bătăile din
picior, învăţându-l şi pe fiu cât de important
e să ştii ce porunceşti şi ce ai vrea să se îm-
plinească, bătând din picior în partea celor
ce trebuie să-ţi dea ascultare.
Mai în joacă, mai în serios, dar fiul re-
gelui, prinţul, deprindea să... poruncească.
Artă aparte e să ştii să porunceşti! La curtea
regelui toţi curtenii vedeau că regele şi re-
gina îndeplinesc orice poruncă a prinţului.
Fără să le poruncească regele, toţi-toţi cur-
tenii îndeplineau şi ei orice hatâr al prinţi-
şorului. Şi o făceau cu plăcere şi cu multă
mirare: poruncile fiului de rege făceau din
curtea regală un imens tărâm de lucruri fru-
moase, care adunau la gardul lor o mulţime
de lume – doar să vadă ce minune de copil
creşte regele şi ce minuni cresc din porun-
cile unui copil.
Şi prinţul a înţeles că-i place să con-
state că ceea ce porunceşte să se facă se
împlineşte, iar împlinirile le produce plă-
cere şi părinţilor, şi curtenilor, şi lumii de
la gard, iar această plăcere se cheamă... fe-
ricire. Prinţul e fericit că a visat şi a cântă-
rit ce şi cum să poruncească, iar cei care-i
îndeplinesc poruncile sunt fericiţi că devin
părtaşi la sporirea frumuseţii, apoi cei care
privesc – chiar în trecere! – devin fericiţi
că în regatul lor se întâmplă asemenea fru-
museţi, pornite de la o... bătaie fericită din
picior.
Regele şi regina se bucurau, observând
cum creşte şi devine moştenitorul lor... Iar
moştenitorul, he-he-heee!... înţelegea cu
mintea lui de copil că e timpul să înalţe în
regatul lor o frumuseţe mai deosebită, de
poveste – spre bucuria părinţilor şi spre
mândria celor din regatul lor. Dar ce?
2. Piramida, piramida-n sus
creştea, lumea-ntreagă tot
mai... tristă devenea
Copil-minune! Ce mai piramidă a prins
a înălţa prinţul! Dar nu din pietre, cărămizi
ori blocuri mai mari pornea să crească pira-
mida. Prinţul înălţa o piramidă din… jucă-
rii, din tot felul de jucării şi păpuşi...
De trei ori a pornit-o... Se oprea din
când în când, înconjura ceea ce pornise,
cerceta atent ce i-a reuşit, se uita lung-
prelung la gard, de unde îl priveau sute de
ochi... Clătina nemulţumit din cap, bătea
din picior şi... împrăştia jucăriile şi păpuşi-
le... Odată, de două ori, de trei ori a pornit
prinţul piramida...
Dar nu era lehămetit ori necăjit, cum se
întâmplă cu majoritatea copiilor care vor
mereu altceva... După a doua dărâmare a
piramidei înălţate până la jumătate, a oprit
toată forfota şantierului său, le-a poruncit
curtenilor să-l lase singur în faţa piramidei
dărâmate… Îşi privea, mai îndelung ca alte
dăţi, jucăriile şi păpuşile împrăştiate... Le
privea îndelung, apoi le alegea pe cele mai
măşcate, îndeosebi păpuşile cu braţe lungi,
cu labe mari, care parcă puteau să se ţină
unele de altele. Astfel pornea temelia pi-
ramidei, care de această dată se relua mai
largă: parcă se ţineau unul de altul ursul cu
iepurele, elefantul cu zebra, girafa cu calul,
măgarul cu hipopotamul, cămila cu cangurul
– ca să fie trainică baza piramidei... Au reve-
nit curtenii mai iscusiţi şi erau numai urechi
ascultătoare la poruncile fiului de rege.
Când, în sfârşit, a încheiat-o, toţi copiii
din regatul lor au rămas… fără nicio jucărie.
Copilul-minune era al regelui şi vrerea fiului
devenea imediat poruncă regală. Cine ar în-
drăzni să nu dea ascultare poruncii regelui?
Fiul regelui a făcut, aproape de vârful
piramidei, o terasă cochetă pe patru laturi,
de unde puteai admira lumea de jur-îm-
prejur... Dar copilul-minune i-a... poruncit
tatălui să urce, dar nu ca să admire lumea
– să-l laude! Iar pentru treaba făcută să-i
ofere un cadou cu ocazia încheierii celei
mai înalte piramide, construite din toate ju-
căriile şi păpuşile din regat.
Regele cum să nu-şi... asculte odras-
la? L-a ascultat atent-atent şi nu-i venea să
creadă ceea ce auzea – să-l laude din vârful
piramidei! De ce să-l laude? Că lui, regelui,
i s-a părut tot o joacă pornirea fiului de a
înălţa o piramidă din jucării, iar când fiul
i-a... bătut din picior să poruncească aduce-
rea tuturor jucăriilor şi păpuşilor din regatul
lor la curte, joaca nu i-a mai plăcut, dar...
a bătut din picior. Curtenii înţeleg bătăile
Literatura şi arta
înţesat
din picior ale regelui numai într-un singur
fel şi... au luat-o la picior prin tot regatul –
după jucării şi păpuşi!...
Nedumerit la culme fiul regelui în tot
timpul înălţării piramidei – nu-i înţelegea
pe cei de la gardul din jurul şantierului: nu
se bucurau, nu se mirau, nu erau entuzias-
maţi de ceea ce înălţa el, odrasla regală!
De aceea a dărâmat de două ori pirami-
da dusă până la jumătate – i se părea că nu e
suficient de mare piramida, de aceea-s atât
de lipsiţi de entuziasm şi de admiraţie cei
de la gard...
Iar la a treia încercare, când a încheiat
piramida şi i-a bătut din picior regelui să-l
laude de sus, de la terasă, dar de faţă cu toa-
tă lumea din regat, regele şi-a amintit de…
poet. Ştia unde poate fi găsit şi a trimis să
fie poftit la curte… Nu i-a bătut din picior
– l-a rugat să urce, în ziua aleasă, la terasă,
înaintea lor şi să-i întâmpine cu o poezie
despre eveniment…
În timp ce urcau multele-multele trepte
ale piramidei spre terasă, prinţul l-a mai în-
trebat pe rege: i-a ales cadoul potrivit eve-
nimenului?… Îl întreba pe rege, dar nu-şi
lua ochii de la lumea adunată. Constata că
mulţimea de oameni, adunată la porunca
regală, îndeosebi copiii, aveau feţele ne-
spus de triste, atât de triste, încât gândul la
darul regal i s-a spulberat şi a fost pentru
întâia oară când l-a încercat întrebarea: de
ce a vrut să înalţe piramida din jucării şi
din păpuşi? Şi-a amintit din mers începutul
piramidei şi... limpede de tot şi-a amintit
că aştepta să vadă tot mai multă lume bu-
curoasă la gard, bucuroasă că în regatul
lor vor avea o piramidă extraordinară. Nu
se poate, îşi zicea atunci, la început, nu se
poate să nu-i reuşească o piramidă extraor-
dinară din atâtea jucării şi păpuşi deosebite,
adunate de la toţi copiii din regatul lor!
Acum, la gardul din jurul visului său,
descoperea atâta tristeţe, încât, pe măsură
ce urca după regele-tată spre vârful pira-
midei, spre terasă, devenea şi el, treaptă cu
treaptă, din ce în ce mai trist...
Poetul prinse să-şi spună poezia, pe care
o avea abia începută:
Plâns cosmic
De urât, un fir de rege
a pornit să construiască
piramidă fără seamăn –
şotie copilărească…
Îl pierdeau din ochi părinţii,
regele şi cu regina…
Ca să-nalţe piramida,
au tăiat toată grădina.
Pomi bătrâni şi viţă veche,
poame-alese, soiuri rare,
toate-au fost sacrificate
pentru piramida mare…
Nu e vis deşert pornitul
piramidei din grădină –
să se-nalţe-aducătoarea
de uimire şi lumină…
Când au ajuns sus pe terasă, dar atât de
sus, încât cei de jos, de la gard, nici nu-i
vedeau prea bine, iar de auzit, nici atâta,
regele-tată i-a făcut semne poetului că…
ajunge. Şi-a aruncat privirea la cei de jos,
apoi l-a privit lung-prelung pe fiu, îngrijo-
rându-se de tristeţea acestuia, şi abia a în-
găimat – nu spre fiu, nici spre cei de jos,
nici spre poet: oare unde am greşit?
Şi fiul a privit la rege, constatând că nici
regele-tată nu are faţa luminată de lucrul lui
încheiat, apoi a privit la cei de jos, parcă a
întrebare: ce-i de făcut, ca să fie precum a
visat la pornirea piramidei din toate jucării-
le şi păpuşile din regatul lor?
3. Piramida, piramida se
topea şi regele din ceruri
încet aluneca
Cei de jos, care nu-i vedeau prea limpe-
de pe rege şi pe fiul regelui, iar de auzit...
abia de bănuiau ce pot să zică, au înţeles
că cei doi de sus le doresc... fericire, iar
primii care au bănuit vrerea regală de sus,
de aproape de cer, au fost copiii, care şi-au
descoperit – fiecare! – jucăriile şi păpuşile
îndrăgite în piramida grandioasă şi tristă...
Şi păpuşile, şi jucăriile – incredibil! – îşi
de lumină
reunoşteau copiii, de care au fost despăr-
ţiţi, şi se zvârcoleau fără astâmpăr – să se
elibereze din strâmtoare!… Sărmanele gar-
duri! Nu au mai rezistat la invazia copiilor
– s-au dărâmat! Fiecare copil alerga la pă-
puşa dragă, la jucăria ce i s-a cerut pentru
piramidă, şi revenea, bogat şi luminat, la
părinţii rămaşi stană locului. Şi aveau de
ce se uimi. Copiii lor n-au întrebat nimic,
vrăjiţi de vecinătatea cu jucăriile lor, şi au
dărâmat gardul, fără teamă de rege ori de
părinţi. Apoi… piramida! Pentru început,
nu se observa, dar pe măsură ce valuri noi
de copii ajungeau să-şi smulgă jucăriile şi
păpuşile din piramidă, cei de jos constatau
că piramida… descreşte, iar terasa cochetă
aluneca lent-lent în jos cu tot cu rege, prinţ
şi poet.
Poetul a remarcat cel dintâi coborârea
celor din cer spre pământ, dar nu a zis ni-
mic… Apoi fiul regelui a simţit alunecarea
şi… i-a plăcut!... Regele remarca schimba-
rea la faţă şi a poetului, şi a fiului, dar şi a
celor de jos, şi i-a trebuit timp până se se
dumirească şi el ce li se întâmplă… Li se
întâmpla o alunecare domoală din cer spre
pământ şi-i plăcea ceea ce nu doar lor li se
întâmpla. Pe măsură ce se apropiau de cei
de jos, se mira ce feţe luminoase aveau pri-
vitorii de jos, iar copiii îngânau un cântec
despre ceea ce vedeau:
Piramida,
piramida se topea
şi regele la vale
se rostogolea…
Poetul asculta ceea ce cântau copiii şi
cerceta cu surprindere faţa regelui, care nu
trăda nicio urmă de supărare. Fiul regelui
se uita şi el la părinte şi-l descoperea lumi-
nându-se spre lumea de jos, dar şi în partea
lui...
– Ce faţă fericită ai, fiul meu! Deşi nu
ţi-am adus cadoul...
– Cum nu mi l-ai adus, mărite rege? Ce
mai cadou decât atâta lume fericită, aduna-
tă în jurul nostru? Şi poetul cu poezia des-
pre piramidă – frumoasă! Doar fără acel…
urât de la început. Nu de urât am prins a
înălţa piramida…
Uluit regele că prinţul a priceput poe-
zia, iar un cuvânt l-a deranjat… Şi poetul…
uluit de remarca prinţului. Iar regelui nu i
s-a părut terminată poezia…
4. Cei mai… cei mai…
cei mai fericiţi!
– Te-am oprit să-ţi spui poezia acolo
sus, poete, dar nu că nu aş fi vrut s-o ascult
până la sfârşit… Acum îmi pare că niciun
poet din lume nu ar fi fost în stare să pre-
vadă un asemenea sfârşit de… piramidă.
– Măria Ta, nici nu am încheiat poe-
zia… Nu-mi era clară durabilitatea unei
construcţii din asemenea material – din
jucării…
Prinţul contempla lumea fericită, care
se împrăştia spre cuiburile fiecăruia…
Auzea şi dialogul tatălui cu poetul, dar nu
înţelegea de ce rămân la gardul dărâmat o
mână de suflete, care, se vedea cât colo,
aşteptau ceva şi căutau cu ochii pe locul
unde a fost piramida… A prins a cerceta
şi el locul, dar nu mai rămăsese nici urmă
de jucărie, de păpuşă… Doar… poate…
sub poalele lungi ale tatălui? Că regele nu
şi-a mai adunat trena lungă a vestimenta-
ţiei sale festive de la alunecarea din vâr-
ful piramidei… Prinţul a ridicat colţul de
mai aproape de el al trenei şi a dat peste
o încrengătură cioturoasă, pe care pornea
s-o arunce, dar îi descoperi luminându-se
a mare fericire pe copiii aşteptători şi pe
bărbatul dintre ei – erau fericiţi în partea
a ceea ce ţinea în mână prinţul!... Fiul re-
gelui privi mai atent ceea ce ţinea în mână
şi… tot nu înţelegea izvorul înseninării
aşteptătorilor… Le întinse încrengătura –
poftiţi, veniţi şi o luaţi! – şi toţi copiii, la
îndemnul bărbatului, au ajuns într-un su-
flet la mâna întinsă a prinţului. Îi făcură
Ferestrele regale
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
loc celui mai mic înainte…
– E a ta jucăria? îl întrebă prinţul, întin-
zându-i-o.
– E a noastră şi-i de la tata. A fost jucă-
ria tatei de pe când era ca noi… Mulţumim
pentru marea fericire a zilei de azi!
Şi regele, şi poetul nu-şi luau ochii de
la ochii prinţului, care străluceau de admi-
raţie, urmărind ceata fericită, ce-şi ducea
jucăria copilăriei tatălui spre casă… Bărba-
tul, rămas un pic mai în urmă, şi-a întors
capul a mare recunoştinţă, dar fiul regelui
citi în privirea tatălui acelei familii fericite
o clară înţelegere a câte le simţea el, proge-
nitura regală…
– Aş vrea să înţeleg ceea ce am văzut cu
ochii mei şi nu-mi vine a crede ceea ce am
văzut… Dar trebuie să mă mai gândesc…
Poate… după ce vom asculta, mărite rege,
tată, poezia de mai departe a poetului…
Regele îi făcu semn poetului că nu
are… încotro, iar poetul îşi reluă poezia:
…Nu e vis deşert pornitul
piramidei din grădină –
să se-nalţe-aducătoarea
de uimire şi lumină!...
Pân-aici sunt bune toate,
dar… din ce s-o… construiască?
…Nemaipomenită clacă –
piramida ca să crească!
Din regatul lor copiii –
zeci şi sute, mii de mii –
obligaţi au fost s-aducă
piramidei… jucării.
Nu doar unele – pe toate,
şi păpuşile la fel…
Cine să-ndrăznească poate?...
Fiul regelui îşi privi tatăl cu toate sem-
nele nerăbdării, apoi se întoarse către poet:
– Ce pomi bătrâni şi ce viţă veche au
fost sacrificate pentru piramidă? Ori e
doar… poezie?
Poetul se ridică în picioare şi îşi roti pri-
virea, mijindu-şi ochii:
– Grădina era mai frumoasă decât poe-
zia mea. O moştenire a bătrânului rege, tatăl
Majestăţii Sale şi bunicul dumitale, tinere
prinţ… Dar dragostea părinţilor pentru…
– Nu a fost o şotie copilărească, cum
zice poezia dumitale… Mai degrabă a fost
o nesăbuinţă inginerească. Dar n-o regret.
Fără piramidă nu aş fi văzut atâta lume fe-
ricită, iar între atâţia fericiţi i-am remarcat
pe cei mai fericiţi, pe care nu i-am înţeles.
Şi aş da totul, ca să încerc, cel puţin, o zi
fericirea acelei cete de copii, ducându-şi
jucăria!
Zile cu TOATĂ lumina la pământ
5. Eşti cumva nefericit,
fiul meu?
S-a înnegurat regele:
– Eşti cumva nefericit, fiul meu?
Prinţul a înţeles cât de mult şi-a îndu-
rerat tatăl, dar simţea că îl va amărî şi mai
mult cu ideea pe care a zis-o, dar care nu a
ajuns să fie înţeleasă definitv…
– Chiar ai da totul să încerci izvoarele
fericirii acelor copii sărmani?
Prinţul şi-a privit uluit tatăl, înţelegând
cât de bine l-a înţeles regele, dar, se pare,
nu i-a prea înţeles pe copiii bărbatului ce
le-a transmis jucăria copilăriei sale:
– Dar nu păreau deloc sărmani, Mărite
Rege!
Faţa tatălui deveni o adevărată faţă de
rege, iar ceea ce rosti îl ului nu numai pe
prinţ, dar şi poet:
– Ascultă, dar, prinţe, porunca regelui
şi îndeplineşte-o întocmai. Doar astfel vei
ajunge să înţelegi adevărul despre fericirea
acestor suflete, care atât de mult te-au uluit.
Poetul simţea că se întâmplă ceva ne-
maipomenit şi constata că şi faţa prinţului
se preschimba, iar felul în care i-a răspuns
tatălui nu mai era al unui copil deprins să
bată din picior în faţa oricui:
– Ascult porunca, Mărite Rege, şi mă
voi supune cu toată smerenia.
Regele se îndreptă în toată statura, de-
terminându-l şi pe fiu să se ridice:
– Vei accepta să trăieşti între aceşti co-
pii… fericiţi timp de trei ani, dar vei fi co-
pilul acestei familii, nu fiul regelui. Vei face
tot ce face orice copil, nu vei bate nimănui
din picior. Vei da ascultare capului acestei
familii, precum îl ascultă orişice copil al
său. Numai în felul acesta o să-i înţelegi pe
aceşti… fericiţi!
Cel mai uluit era poetul, care-şi trecea
privirile de la tată la fiu, de la fiu la tată,
nevenindu-i a crede că e adevărat ceea ce
aude. Regele să-şi dea unicul fiu – pentru
trei ani, nu trei zile! – într-o familie sărma-
nă? Chiar dacă par fericiţi! Ce-i zice inima
de tată? Ce-o să-i spună reginei-mame?
Ab ovo sirala
6. Sărmana mamă-regină!
Nu se cuvine într-o poveste atâta lacri-
mă de mamă şi atâta tăcere de tată, provo-
cate de despărţirea de unicul copil! Regina
s-a supus hotărârii regelui, dar inima de
mamă nu era în stare să oprească izvoare-
le plângerii… Cum să-ţi dai copilul în casă
străină şi să nu-l vezi?
– Dar cine a zis că nu-l poţi vedea, re-
gina mea? Numai prinţul să nu te vadă…
O, de pe aici porneşte povestea poveş-
tilor!
– Pot să-l văd, Mărite Rege?
I s-a topit pojghiţa de gheaţă de pe faţa
regelui de la căldura întrebării soţiei sale:
– Doar nu am inimă de piatră, regina
mea! Şi tu poţi să-l vezi, şi eu o să-l ob-
serv cum creşte – numai el să nu ne recu-
noască…
S-a încurcat regina. Nu-i venea a crede
ce aude: cum să nu-şi recunoască mama şi
tata? Regele i-a făcut semne clare că… ştie
el cum să nu fie recunoscuţi şi a petrecut-o
pe regină în odăile ei liniştite, poruncind
apoi să fie lăsat o vreme doar cu poetul…
Iar poetului i-a poruncit să nu mai ştie ni-
meni de cei trei ani ai prinţului, apoi l-a
rugat să mijlocească întâlnirea tainică, în
patru, cu părinţii acelor copii fericiţi, care
l-au cucerit pe prinţ.
Mai uluiţi oameni decât cele două su-
flete pământene regele şi poetul nu au mai
văzut! Cum să se prefacă ei că nu-l ştiu fiu
al regelui? Cum să-l pună la lucru? Cum
să-l certe? Cum să-i poruncească? Cum
să-l… ceea? Cum să-l… asta? Cu ajutorul
poetului, regele a stabilit sprijinul gospo-
dăriei lor – ca să nu le cadă greu întreţine-
rea prinţului. În rest… nicio înlesnire pen-
tru fiul regelui – copil egal cu ceilalţi copii
ai familiei lor!
Cum asta… egal cu ceilalţi copii? Re-
gina afla de la rege înţelegerea cu sărmanii
oameni şi ardea de nerăbdare să vadă cu
ochii ei… cum vine asta? Bine-bine! Să
vadă, precum a promis regele. Dar tot re-
gele condiţiona: să nu fie văzută, să nu fie
recunoscută!
Aici începea teatrul! Cei mai discreţi
magicieni în arta machiajului şi în arta tra-
vestiului nu mai părăseau curtea regală, iar
curtenii îi vedeau foarte rar pe rege şi pe re-
gină, iar pe prinţ… chiar deloc. Numai po-
etul cunoştea misterul acestor schimbări şi
neliniştea reginei, dar şi înţelegerea între cei
doi părinţi – doar o dată pe săptămână unul
dintre ei să-şi facă drum pe lângă gospodăria
care l-a găzduit pe prinţ. Iar în următoarea
săptămână celălalt era norocosul…
Regele, preschimbat într-un călător în-
tre alţi doi condrumeţi, a trecut pe lângă
ograda cunoscută, dar între copiii familiei
nu l-a văzut pe prinţ… Poetul, deghizat
şi el, l-a călăuzit în afara localităţii, pe o
păşune mănoasă, unde o vacă şi viţelul ei
păşteau spornic, iar prinţul cu mezinul fa-
miliei culegeau din iarbă fragi. Feţele celor
doi copii erau aprinse de competiţie – care
culege mai mulţi fragi? Prinţul avea doar o
mână de fragi, iar concurentul lui mai avea
nevoie de trei fragi pentru cea de a doua
mână, ca s-o umple… La bineţele celor trei
drumeţi cei doi copii au răspuns respectuos,
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
iar la rugămintea delicată a regelui – să le dea să guste din fragii culeşi – cele
două mâini pline s-au întins îndată spre drumeţi. Regele urmărea îngrijorat
mâna cu fragi a fiului… Iar prinţul urmărea şi admira mâinile mezinului, regre-
tând că a reuşit să culeagă mai puţini fragi decât acesta. I-ar fi plăcut, simţea cu
toată fiinţa, să întindă şi el două mâini pline unei rugăminţi din partea drumeţi-
lor obosiţi, dar atât de respectuoşi… A întins fragii săi drumeţului care a rugat
să-i guste şi nu înţelegea de ce drumeţul a gustat doar trei fragi, apoi şi-a întors
faţa, făcându-le semne grăbite celorlalţi doi drumeţi să plece…
Nici reginei nu-i putea recunoaşte comportamentul său deloc regesc în faţa
mâinii fiului întinse spre el. Ce gust mai aveau fragile! Simţea că dacă mai
ciuguleşte o fragă culeasă de fiu, ar fi… lăcrimat. I-a zis reginei că nu regretă
porunca celor trei ani de încercare.
Când îi veni rândul, regina nu era de recunoscut în femeia sărmană, abătută
şi ea pe unde fiul lor, împreună cu mezinul familiei, păştea vaca. Dar vaca
s-a abătut cu păscutul într-o bahnă cu mai multă verdeaţă, iar cei doi copii se
întreceau la făcut… izvoare! Bahna mustea de umezeală şi în unele călcături
ale vacii răzbeau ape, forfotind răcoroase. Cei doi copii alegeau călcătura cu
izvorul mai harnic, îi înălţau din nămol maluri protectoare, aşteptând să se
limpezească apa şi să o încerce la gust. La gustul şi la limpezimea apei se în-
treceau cei doi fântânari harnici… În timpul acestei întreceri, regina, travestită
în femeie însetată, le-a cerut copiilor o gură de apă, să-şi potolească setea…
Nu aveau o cană… Ce înduioşător tablou! Ambii copii au făcut mâinile căuş,
oferindu-i însetatei apă – fiecare din izvorul propriu…
Regina nu avea caracterul aspru al regelui… Ajunsă acasă, i-a povestit pe
şleau regelui ce a simţit când savura apa din palmele, din izvorul fiului… Bea
încet apa şi lăcrima nestăvilit, încât fiul lor nu înţelegea ce izvoare îi ţine atât
de îndelung căuşul palmelor plin…
Trecea săptămână după săptămână, regina cu regele apăreau preschimbaţi
în alte personaje, veghind, observând comportamentul prinţului într-un mediu
în care cel mai mic dintre copii cunoştea mai multe decât fiul lor, dar acesta
învăţa şi deprindea cu plăcere modul de viaţă simplă, fără… bătăi din picior.
Regele, sfătuit de poet, a convins-o pe regină să joace teatrul lor o dată pe
lună… A cam plâns nopţile biata mamă, chiar dacă era regină, iar când i-a
venit rândul regelui să-şi revadă odrasla, ardea de nerăbdare să-l vadă întors
cu veştile noi despre prinţ… Aşteaptă regina, aşteaptă, se căzneşte să adoarmă
– ca să-i treacă mai repede timpul aşteptării… Şi a adormit… Şi l-a visat pe
fiu – ce fericit mai părea când a văzut-o! Dar, când prinţul prindea să-i spună
ceva foarte-foarte important, a trezit-o… regele. Sărmana mamă, nici nu înţe-
legea de ce o încerca un fel de necaz: ar fi vrut
să audă ce ar fi vrut să-i spună fiul în vis, dar
ardea de nerăbdare să-l audă pe rege cu ce i-au
văzut ochii… Iar regele a luat-o ceremonios de
mână, îndemnând-o să-l urmeze… Unde să-l
urmeze? Nu se cuvenea să dea semne de ne-
răbdare – îşi urma regele cu smerenie, dar vai
de biata inimă de mamă!...
Iar regele o conducea spre cel mai îndepăr-
tat colţ al fostei grădini regale, tăiate pentru a-i
face loc piramidei miraculoase a prinţului…
Ocoleau cioturile enorme ale foştilor stejari,
tei, arţari, fagi, paltini, pe care regina le privea
cu un fel de durere – ce livadă au avut!… Când
s-au oprit, erau la cişmeaua regală, martoră ră-
masă din toată grădina… Dar de unde salcia
la cişmea? Că nu aveau salcie acolo… Iar sub
salcie, pe un ştergar alb-alb, tronau câteva felii
de… mămăligă, în vecinătatea câtorva felii de
brânză de oi, înfrumuseţate de un mănunchi de
cozi verzi de ceapă… Încununau această ne-
dumerire de masă… regală (?!) două pahare
înalte cu apă rece din cişmeaua lor…
– Ce înseamnă această surpriză, Măria Ta?
Regele nu i-a răspuns – a muşcat dintr-o
felie de mămăligă, îndemnând-o şi pe regină
să-i ţină isonul, apoi a dus la gură câteva cozi
de ceapă, după care i-a venit rândul şi brânzei
de oi… Ţinea ochii închişi, savurând ceea ce
a dus la gură, încât regina nu ştia ce să crea-
dă, dar l-a copiat întru totul… Numai că nu a
închis ochii. Aştepta să-şi deschidă ochii rege-
le – ochii, dar îndeosebi gura: să-i spună, să-i
lămurească ce-i cu fiul, dar şi ce-i cu salcia, cu
mămăliga şi brânza de oi cu ceapă! Ce faţă lu-
minoasă avea regele – parcă înghiţise cea mai
distinsă felie de tort din masa regală!
– Nu mă tortura, Măria Ta, că nu-s de pia-
Năzuinţă
tră! Ce face fiul nostru? Cum îţi pare? Şi de
unde salcia? Şi ce-i cu mămăliga şi brânza, şi ceapa?
Regele şi-a cuprins de umeri regina, a sărutat-o delicat pe tâmplă, apoi i-a
întors capul spre el, ca s-o vadă bine când îi va vorbi:
– O minune de fiu avem, draga mea regină… M-a îndurerat când l-am
văzut luminându-se în partea acestor copii, pe care i-a descoperit a fi cei mai
fericiţi din mulţimea de copii fericiţi. Fericiţi cu atât de puţin! Iar când a zis
că ar da orice ca să aibă norocul unei zile a acestora, mi s-a împietrit inima de
durere. Atunci am zis porunca celor trei ani… Era şi azi cu toţi copiii acelei
gospodării la un izvor, în jurul unei mese aşternute sub o salcie… Mâncau
aceste bucate, la care te-am poftit… Cred că fiul nostru mânca aceste bu-
nuri cu cea mai mare poftă şi părea cel mai fericit dintre toţi mesenii!… Îi
priveam din vârful dealului, tăinuit după nişte tufari şi… mi s-a făcut aşa o
poftă de mâncarea acelor fericiţi, încât am ajuns într-un suflet acasă. M-am
bucurat că dormeai… Am bătut din picior cu grijă – ca să nu te trezesc! – şi
am poruncit sădirea, lângă cişmeaua noastră, în mare grabă, a unei salcii ase-
mănătoare cu cea de la izvorul copiilor fericiţi. Cu mămăliga şi cu brânza de
oi şi cu ceapa nu se cădea să bat din picior – l-am rugat pe poet să vadă cui
i-a rămas o bucată de mămăligă rece şi ar vrea s-o împartă cu noi. Plângea din
nou regina, iar lacrimile-i înrourau ceapa verde, pe care o mânca, ajutându-se
cu fărâme de brânză…
Nu mai cred că ajung la un sfârşit mai neobişnuit de poveste decât inima
împăcată a unui rege şi a unei regine, care-şi vedeau creşterea vrednică a moş-
tenitorului lor, ajuns să guste fericirea tăinuită atât de la îndemâna oricui – într-
un… urs de mămăligă, pe care cel mai mic dintre fraţi îl tăvălea prin brânză şi
i-l întindea prinţului, însoţindu-l cu toată povestea despre asemenea urşi.
Cum îşi ţinea consoarta de umeri, regele constată că… regina adormise…
Nu bătu din picior – făcu un semn, doar un semn discret către mai discreţii săi
curteni, şi s-au trezit imediat înconjuraţi de perne multe şi moi, numai bine să
doarmă şi regina, dar să adoarmă şi regele în murmurul cişmelei…
Doar în poveste se poate întâmpla minunea – visau amândoi acelaşi vis:
prinţul venea înconjurat de toţi copiii, care i-au sărit la clacă, aducând jucă-
riile şi păpuşile pentru piramidă. Doar că acum fiecare aducea câte un puiet
de copac… Prinţul aducea un pui de stejar, încercând să-l sădească,
dar în mod neobişnuit – făcea cuib în ciotul înrădăcinat al bătrânului
stejar din grădina lipsă şi stejărelul îndată da semne… că s-a prins!
Mulţi copii, mulţi copăcei în locul mulţilor vechi copaci din
vechea grădină – să-i urmărim cum încearcă să reanime vechea
grădină? S-o facem! Dar să vedem şi noi, fiecare dintre noi:
chiar ce puiet nu ajunge pentru reîntregirea grădinii regale?
Poftă bună la… poveşti!
Grafică de autor
Literatura şi arta
VINE BOCÃNOAIA! Era în jur de ora
8.00 dimineaţa, când
afară ziua se mai în-
gâna cu noaptea. În
casă, la lumina plă-
pândă a făcliei unei
lămpi cu gaz, cu sti-
cla deja pe jumătate
afumată, pe plită se
prăjeau câteva felii
de mămăligă pentru
micul dejun. Seara,
mă culcasem ceva
mai târziu, de fapt
ca în fiecare seară,
deoarece trebuia să
Ghiţă NAZARE o ajut pe mama la
războiul de ţesut, să
transfer lâna din sculele aşezate pe vârtelniţă sau din ghemele
de coade pe ţevile rânduite câte trei-patru pe sucală, să-i dau de
lucru suveicii care făcea un dute-vino printre urzeala covorului
din lână sau a preşului din coade, înainte ca mâinile mamei să
tragă puternic de vătalele care să bată ţesătura. Tata era afară,
ducea ceaunul cu mâncare la cei doi porci, adăpostiţi în cote-
ţul dinspre drum. Mai aveau, sărmanii, doar câteva zile până
la sacrificare, aşteptam Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului,
Crăciunul, şi apoi pomana porcului.
Părea o zi obişnuită. Liniştea dimineţii s-a spart însă brusc.
S-au auzit repetate şi puternice bătăi în poartă. Era unul dintre
oamenii satului, Anghel Ruginitu, despre care se spunea că re-
prezintă autoritatea însărcinată să strângă de la ţărani, de la con-
sătenii săi, cotele pe care România trebuia să le plătească marii
prietene de la Răsărit drept datorii de război, drept mulţumire
că ne-a eliberat de stăpânirea hitleristă. Era un fel de complice
al dictaturii proletariatului, unul de-al nostru care a consimţit să
se pună în slujba clasei muncitoare pentru binele poporului. De
fapt, acesta pregătea venirea trimisului clasei muncitoare care se
sacrifica să-i ajute pe ţărani, pe cei de la talpa ţării, să înţeleagă
binefacerile puterii de la Răsărit. În acel moment s-a deschis uşa
antreului şi tata a intrat precipitat în casă. Vine Bocănoaia! Vine
Bocănoaia! N-are rost să mai dau mâncarea la porci, că o pier-
dem şi pe asta! Am ieşit toţi trei afară, tata, mama şi eu. Bocănoa-
ia, pe care nu ştiu nici astăzi dacă o chema aşa, dar aşa o „alinta”
toată lumea, probabil de la bocănitul în poartă, era o femeie înal-
tă, roşcată şi roşcovană, cu ţinută de ofiţereasă, îmbrăcată într-un
impecabil veston kaki, cu căciulă rusească cu urechi, cu panta-
loni bufanţi şi cizme din piele până peste genunchi, bine lustruite,
care să fi tot avut vreo 25 de ani, a deschis larg poarta şi a intrat
în curte, secondată de omul satului. Avea în mână un cârlig de
aproximativ un metru şi jumătate, asemănător celui cu care se
smulgeau paiele din şură pentru a hrăni animalele, pe care n-am
înţeles atunci la ce i-ar fi trebuit. Fără să zică „Bună dimineaţa”,
ceea ce ne învăţase tovarăşa învăţătoare Maricica să facă oricine
întâlneşte o persoană necunoscută, Bocănoaia s-a răstit la tata:
„De ce nu-ţi dai cotele de carne pe care le datorezi celor care ne-
au eliberat patria de nemţi?” „Cotele de cereale le-ai dat?” „Da”,
a zis tata cu o jumătate de glas.
Dintr-odată m-am făcut şi eu mare şi responsabil, deşi
aveam doar 7-8 ani, şi am depus mărturie în faţa tovarăşei că
am dus cota de grâu încă din vară, direct de pe câmp la gară, la
Breheci. Tovarăşa şi-a dat seama că nu sunt chiar prost şi a avut
neinspiraţia să mă întrebe: „De unde ştii tu, mucosule, că taică-
tu a dus grâul la Berheci, nu la Breheci, cum ai pocit numele
localităţii?”. Păi am fost cu el, i-am răspuns! Şi, fără să aştept să
mă mai întrebe ceva, am început să-i povestesc: am fost cu tata
şi cu mama la arie, pe Bulancea, la treierat grâul în ziua în care
eram programaţi; am început treaba la răsărit de soare şi am ter-
minat-o la apus, doar cu o pauză de o jumătate de oră, la prânz,
pentru masă; am mâncat bine, două ouă fierte şi o strachină de
borş cu fasole, cu mămăligă rece, după care am băut direct din
botă câteva gâturi din apa care se încălzise bine, după care am
trecut din nou la treabă; treieratul se făcea cu batoza, strămoşul
combinei, cu cinci cai puşi în mişcare de o curea de transmisie
acţionată de un tractor, care băteau spicele de grâu golindu-le
de boabe; eu stăteam la curul batozei şi, cu o furcă de două ori
mai mare decât mine, aveam sarcina să nu se împrăştie paiele
pe care le împingeau jos cei cinci căiuţi ai batozei şi să le aşez
pe o targă trasă de cai, duse apoi la aproximativ 100 de metri de
locul faptei; preţul pentru praful înghiţit şi transpiraţia din acele
zile toride era trasul cu targa cu paie până la locul depozitării
acestora; grâul pus în saci era dus direct în căruţă; după treieriş,
rămâneam pe arie şi dormeam câteva ceasuri în căruţa plină
cu saci, iar pe la 2-3 noaptea tata înjuga boii şi porneam spre
Berheci, în aşa fel încât să ajungem înainte de ora 5.00, pentru a
prinde rând mai în faţă la trior; porneam direct pe drumul către
Ţepu, traversam satul prin care ne lătrau toţi câinii, după care
coboram valea pe la cişmea, pe un drum mlăştinos, până la ie-
şirea spre gara Berheci; tata se aşeza în faţă, pe o scândură pusă
pe drugii de la căruţă, şi biciuia boii, mai cânta sau mai trăgea
câte o înjurătură, iar eu stăteam întins pe sacii cu grâu, cu faţa
în sus, admirând cerul înstelat şi luna plină, roua dimineţii ume-
zindu-mi fruntea arsă de soare, adesea moţăind, şi mă întrebam
singur de ce trebuie să triorăm grâul înainte de a-l preda; bănu-
ind la ce mă gândeam, tata se întoarce spre mine şi-mi spune:
„Băiete, grâul trebuie triorat, să fie curat, fără pleavă, neghină
sau sămânţă de buruieni, deoarece tovarăşilor nu le place să fie
murdar, Dumnezeii mamei lor de porci”; înjurătura tatei m-a
încurcat şi mai tare ca să înţeleg de ce trebuia să-l triorăm; am
intrat al doilea la trior, treaba mea era să ţin gura sacului des-
făcută pe acolo pe unde curgea pleava, unde aproape că nu te
vedeai din praf, în vreme ce grâul curat curgea direct în sacul
prins de gura ulucului triorului; după cântărirea sacilor cu grâul
curat, i-am urmărit cu privirea către vagonul care trebuia să-i
ducă tocmai la Moscova.
Totuşi, eram bucuroşi, eu şi tata, că ne-a mai rămas să du-
cem acasă mai mult de o jumătate de sac cu grâu curat, din care
să facem făină şi apoi câteva cuptoare de pâine la vatră, şi 2-3
saci cu pleavă şi cu amestecătură de sămânţă de buruieni, cu
care să amăgim puii câteva săptămâni. Ne-am întors tot pe Bu-
lancea, pe la arie, de unde am încărcat căruţa cu paie. Am ajuns
acasă pe înserat şi prima grijă a fost să dau gozură – acel ames-
tec de boabe cu pleavă – la pui. Obişnuiam ca seară de seară,
era datoria mea, să număr puii, să văd dacă nu cumva dihorul
mai făcuse vreo victimă. Mamăăăă!, am strigat după terminarea
exerciţiului, lipseşte porumbacul, un pui mai mărişor cu care
mă înprietenisem, care-mi stătea în palmă şi-i mângâiam gâtul
golaş. „Uite-l aici”, zise mama, care era la bucătărie şi pregătea
masa de seară. Porumbacul meu era în ceaun, la fiert. Ca de
obicei, din pui se făceau două feluri de mâncare pentru masa
de seară; fie o tocăniţă „ca la mama acasă”, în care se puneau
aripioarele, capul, gâtul şi scurmacele, sau scurmuşurile, cum
am auzit că se spune prin alte părţi, şi o friptură la ceaun, ru-
menită în ulei încins, din pieptul, pulpele, rânza, ficatul şi inima
porumbacului, fie rasol cu usturoi, felul întâi, şi o friptură la
grătar, felul doi. Am rămas, este drept, puţin întristat de sfârşi-
tul tragic al „prietenului ” meu, să privesc puii şi să mă distrez
văzându-i cum se luptă între ei să găsească boabele rămase prin
pleavă. După câteva boabe înghiţite se băgau cu picioarele în
teică, un trunchi de copac scobit în care se punea apă, înghiţeau
câteva pliscuri, se răcoreau şi, parcă de bucurie, îşi deschideau
şi scuturau aripioarele şi apoi reluau operaţiunea de căutare a
boabelor prin pleavă. La cei cu gâtul golaş li se vedea guşa pli-
nă, roşie, tare ca piatra. Era un adevărat spectacol.
Se pare însă că nu am convins-o pe tovarăşa Bocănoaia de
vreme ce a cerut scara de la pod să vadă dacă nu mai avem ceva
grâu ascuns acolo, iar apoi a mers în spatele casei, unde aveam
şi grajdul pentru boi, şi a început să înţepe glugile de coceni şi
şura de paie cu cârligul pe care-l avea în mână. Nu am înţeles de
ce făcea asta, ceea ce mi-a stârnit râsul, până când mama mi-a
şoptit că tovarăşa vrea să verifice dacă nu sunt ascunse butoaie
sau căzi cu cereale în gluga de coceni sau în şura cu paie. Atunci
am înţeles şi de ce l-a pus pe tata să strice stiva de crengi care se
afla între drum şi coteţul păsărilor.
Nemulţumită, tovarăşa Bocănoaia i-a cerut tatei să-i aducă
dovada că a predat cele 180 de kilograme de carne pe care le
avea drept datorie de război către sovietici. Tata a tăcut, iar to-
varăşa Bocănoaia a înţeles că şi tăcerea este un răspuns. Cei doi
porci aflaţi în coteţul lor nu ştiau că ei reprezintă, de fapt, da-
torie de război şi guiţau pentru a primi mâncarea de dimineaţă.
Tovarăşa a decis rapid: i-a cerut consăteanului care o însoţea să
caute repede o căruţă şi doi-trei oameni pentru a ridica porcii.
Abia atunci mi-a dispărut nedumerirea şi am început să plâng.
Godacii au opus, sărmanii, o rezistenţă deosebită şi au declan-
şat un adevărat concert al dobitoacelor din curte şi de prin ve-
cini: porcii guiţau, câinii lătrau, pisicile mieunau, oile zbierau,
găinile cotcodăceau, raţele măcăiau, gâştele gâgâiau, curcanii
bolboroseau, caii nechezau, parcă toţi îşi luau rămas bun unii
de la alţii. Până şi vrăbiile, speriate de ce vedeau, zburau bez-
metice de la streaşina casei în nucul de peste drum şi îndărăt,
ciripind pe tonuri diferite, întrebând parcă ce se întâmplă. Mai
mult, şoarecii de sub leasa de ştiuleţi au ieşit în curte încercând
să-i sperie pe agresori, înţelegând că ceva rău se întâmplă şi
pentru ei, că exista pericolul să rămână fără hrana cea de toate
zilele în timpul iernii. Doar guguştiucii, aşezaţi în rând pe sârma
de rufe, care se întindea de la cerdac la coteneaţă, asistau pasi-
bili la spectacol, dând impresia că aplaudă acţiunea Bocănoaiei.
Concertul în luncă a lui Vasile Alecsandri, despre care aveam
să aflu mai târziu, era nimica toată pe lângă ceea ce vedeam şi
auzeam. Parcă şi tovarăşa Bocănoaia a devenit mai omenoasă:
văzându-mă nedumerit, uluit, plângând, a venit la mine, a făcut
un gest părintesc mângâindu-mă pe frunte şi spunându-mi, tainic,
să înţeleg că începuturile socialismului cere sacrificii, iar munci-
torii se solidarizează şi îi sprijină pe ţărani, care nu prea se pricep
la politică, în lupta lor cu chiaburii satelor, duşmanii poporului,
fără ca eu să înţeleg ceva din ceea ce auzeam.
Concertul a cuprins tot satul pe măsură ce căruţa cu porcii
noştri a trecut podul peste pârâul Tecucel şi şi-a continuat dru-
mul pe Vale, pe uliţa principală a satului, până la cooperativă,
acolo unde era cântarul şi se făcea recepţia. Procesiunea era
asemănătoare cu ducerea mortului la groapă. Oamenii ieşeau
la porţi sau stăteau cu coatele peste gard şi comentau în şoaptă,
femeile îşi făceau cruce, blestemau şi-şi scuipau în sân, copi-
ii erau speriaţi şi curioşi. Asemenea practici inspirau teamă în
rândul sătenilor, fiind ei bogaţi sau săraci.
REÎNTÂLNIREA MAMEI
CU BOCĂNOAIA
În prima duminică după începerea unui nou an şcolar, a avut
loc şedinţa cu părinţii elevilor din clasa a VIII-a B, în care am
fost repartizat şi eu, ca elev al Şcolii Medii Nr. 2 din Tecuci,
unde reuşisem din prima încercare. Diriginte ne era tovarăşul
profesor Mihai Driga, profesor de limba rusă, basarabean re-
fugiat din calea tăvălugului sovietic „eliberator” în anul 1944.
Tovarăşul diriginte ne-a ameninţat chiar de la prima întâlnire să
ne anunţăm părinţii să nu cumva să lipsească cineva de la pri-
ma şedinţă de cunoaştere, deoarece va avea lucruri importante
de spus. Mama a venit de la Vizureşti cu prima rată, a trecut
pe la internat şi mi-a lăsat ceva de mâncare, apoi s-a dus la
şcoală. Şedinţa avea loc chiar în clasa în care învăţam, a doua
pe latura de nord a clădirii. După cuviinciosul salut de „Bună
dimineaţa!”, adresat celor patru-cinci părinţi veniţi mai înainte,
a ocupat un loc într-una din băncile libere. Până aproape de ora
9.00, ora de convocare a şedinţei, sala s-a umplut. În banca în
care se aşezase mama, o femeie de peste 50 de ani, cu mâini-
le bătătorite de muncile câmpului, cu degetele învineţite de la
culesul strugurilor, cu faţa arsă de soare, şi-a mai găsit un loc
mama unui alt coleg de clasă, o femeie corpolentă, înaltă, să fi
avut 30-35 de ani. De ce nu s-o fi ocupat acel loc până atunci?
Părea reţinut, deşi nici vorbă de aşa ceva. Mama i-a zis, totuşi,
„Bună dimineaţa, tovarăşă!”.
– Parcă vă cunosc de undeva, i-a zis tovarăşa mamei, fără
să-i răspundă la salut.
– Şi mie îmi păreţi cunoscută, i-a replicat mama.
– Pe mine mă cheamă Irina Boca şi sunt din Tecuci.
Pe mine Anica, din Vizureşti, comuna Buciumeni. Ştiţi
cumva locurile? Aţi fost pe la noi? Este un sat frumos, cu oa-
meni harnici, gospodari.
Omul cu daruri
7
– Da, cred că am fost acum 4-5 ani. Am fost trimisă de par-
tid să-i ajut pe ţărani să înţeleagă binefacerile socialismului.
– Ahaaaaa! Da, da, îmi amintesc acum. Aţi venit să ne aju-
taţi să dăm cotele de carne pe care le datoram prietenilor de la
Răsărit, care ne-au eliberat de ocupaţia hitleristă. Vă mai amin-
tiţi de „cântecul” dobitoacelor, când porcii noştri au scăpat din
coteţ şi s-au îndreptat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni către
cooperativă şi apoi pe drumul cel lung?
– Da, îmi amintesc, era plăcut. Au fost unii dintre anii cei
mai frumoşi ai mei, a zis tovarăşa Irina. Oamenii mă alintau
Bocănoaia, de la Boca. Dar tu parcă plângeai atunci, de ce?
– Dar acum unde mai lucraţi dumneavoastră? a îndrăznit
mama, prefăcându-se că nu a înţeles întrebarea.
– Lucrez la raionala de partid. Sunt şefa celor trei femei de
serviciu din clădire. Sunt şi şefa de cabinet a tovarăşului prim-
secretar şi purtătoarea lui de cuvânt. Învăţ şi la Şcoala Medie, la
seral. Până acum câteva luni a lucrat şi soţul meu aici, răspun-
dea de agricultura raionului, eram şi colegi la seral, la Şcoala
Medie, dar acum este director general al Uzinei Mecanice din
oraş. Amândoi suntem oameni cu răspundere.
– Multă muncă! Aveţi puterea să faceţi atâta muncă? a între-
bat-o mama, curioasă.
– Este greu, dar sunt călită. Pe femeile de serviciu trebuie să
le supraveghez să măture bine, să ude florile, să şteargă praful,
mai întâi în biroul tovarăşului prim. Apoi, ca şefă de cabinet,
am plăcuta datorie să-i fac programul tovarăşului prim: când să
vină la serviciu, când să ia cafeaua, micul dejun, masa de prânz,
când să o sune pe o amică mai veche, cu care a rămas în relaţie
încă din tinereţe, când să-şi termine serviciul, când să plece spre
casă, ce să cumpere pentru buna aprovizionare cu alimente a
gospodăriei etc. Tot eu îi fac programul de întâlniri cu persona-
lităţile raionului, cu directorii de întreprinderi, de şcoli, cu cei
care se ocupă de curăţenia oraşului, cu transportul, cu ilumina-
tul străzilor, cu sportul, cu strângerea resturilor menajere etc.
De fapt, funcţia mea este de purtător de cuvânt.
– Cum adică purtaţi cuvântul? La noi, la ţară, acestora li se
spune că poartă vorba, că nu poţi avea încredere în ei să ţină un
secret, că bârfesc.
– Vaiii! Asta este o treabă de cea mai mare răspundere, a
ridicat tonul tovarăşa Irina. În primul rând, trebuie să transmit
maselor populare, adică prostimii, ideile şi iniţiativele tovară-
şului prim. Mai mult, trebuie să fiu tot timpul pregătită să citesc
gândurile tovarăşului prim.
Discuţia s-a întrerupt brusc. A intrat în sală tovarăşul diri-
ginte Driga.
O NOUĂ ÎNTÂLNIRE
CU TOVARĂŞA IRINA BOCA
Eram la a patra oră de curs, la clasa a VII-a „A”, clasă la
care eram şi diriginte. Era ora 11.25 şi tocmai terminasem de
verificat şi urma să încep predarea unei noi lecţii. O pauză cla-
sică de 1-2 minute de deconectare a elevilor şi a profesorului
după etapa mai încordată de verificare a cunoştinţelor. Tovarăşa
secretară a şcolii a spart liniştea momentului bătând la uşă şi
mi s-a adresat pe un ton imperativ: la ora 11.30 trebuie să fiţi la
Cabinetul Judeţean de Partid, este o şedinţă foarte importantă
la care trebuia să participe tovarăşul director sau tovarăşa se-
cretară de partid, dar, fiindcă ei au ore, mi-au spus să mergeţi
dumneavoastră. Luat repede, am omis să-i spun tovarăşei se-
cretare că şi eu am cursuri până la ora 14.00. Nu era însă pentru
prima dată când păţeam aşa ceva. Devenise obişnuinţă ca la
chemările urgente, fără convocare din vreme, la o şedinţă de
analiză sau de transmitere de sarcini, să fiu trimis eu, tinerelul,
stagiarul, doar eram director adjunct cu munca educativă sau,
mai direct, îndrumător UTC. De fapt, nici nu exista o notă tele-
fonică înregistrată. Convocarea era făcută doar printr-un simplu
apel telefonic. Se ştia deja că în asemenea situaţii era vorba de
beşteleală şi, atunci, fiecare se protejează, lăsând ca un altul să
încaseze castanele.
În cinci minute am ajuns la destinaţia chemării. La intrarea
în clădire o tovarăşă m-a invitat în prima sală din stânga, la par-
ter. Erau acolo 14-15 directori de licee sau secretari de partid.
Pe cei mai mulţi îi cunoşteam, cel puţin din vedere. Doar eu nu
făceam parte din niciuna din cele două funcţii. În câteva minute
au mai venit două-trei persoane, care deja au fost atenţionate că
au întârziat. Tovarăşa care ne-a primit şi-a început speach-ul:
aţi fost chemaţi aici pentru o întâlnire urgentă, pe o problemă
deosebit de gravă, cu tovarăşa Irina Boca, activista noastră de
partid responsabilă cu activităţile de educaţie. Vă spun doar că
ar fi bine să aveţi o atitudine cooperantă, chiar să vă recunoaş-
teţi vinovăţia. Ne uitam unul la altul şi nu înţelegeam cu ce am
greşit. După această atenţionare, tovarăşa activistă ne-a cerut să
o urmăm la etaj, unde ne aştepta „şefa”.
În sala de la etaj, mult mai mare decât cea de jos, erau 25-30
de elevi cărora le vorbea tovarăşa Boca. Am intrat şi am rămas
în picioare. Tovarăşa Boca, după ce a mai rostit câteva cuvinte
către elevi, şi-a îndreptat privirea către noi şi ni s-a adresat:
– Voi sunteţi cei care faceţie educaţie acestor tineri? Iată
cum îi educaţi: după o razie făcută împreună cu organele de
miliţie prin restaurantele Galaţiului, între orele 9.00 şi 11.00,
am găsit aproape 30 de elevi consumând băuturi alcolice şi fu-
mând. Cum vă faceţi voi treaba de profesori, directori şi secre-
tari ai partidului nostru, dacă aceşti elevi sunt în restaurante în
loc să fie la şcoală? Pentru ce vă plăteşte partidul? Vă recunoaş-
teţi „odraslele”?
– !?!?, a fost răspunsul nostru, după care Irina Boca a ieşit
din sală.
Desen de Dumitru TRIFAN
 8 Dumitru TRIFAN: 80 de ani de la naştere
Literatura şi arta Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022

EXPERIENŢA UNUI TALENT DRAMATIC Caricatura, drapel al Renaşterii Naționale

Un sfert de veac de la trecerea în eternitate a pictorului şi graficianului Dumitru Trifan
Dumitru TRIFAN s-a născut
la 28 iulie 1937 în com. Dubăsarii
Vechi, jud. Lăpuşna (actualmen-
te raionul Criuleni), într-o familie
de vrednici gospodari (Vladimir şi
Agafia Trifan). În septembrie 1944
este înscris în clasa I a şcolii pri-
mare din sat, apoi studiază la şcoala
medie. După absolvirea acesteia în
1954, susţine examenele de admite-
re la Şcoala Republicană de Pictură
din Chişinău „Ilia Repin” (din iunie
1991 se reorganizează în Colegiul
de Arte Plastice „Alexandru Plă-
mădeală”). Profesorii calificaţi care
activau aici (Ivan HAZOV, Rodion
GABRICOV, Rostislav OCUŞCO
ş.a.) au avut un rol decisiv în for-
marea lui ca plastician. Îi are colegi
de promoţie pe viitorii artişti plas-
tici: Emil CHILDESCU, Aleksandr
HMELNIŢKI, Ion DAGHI, Alexei
GRABCO ş.a. În anul trei, este che-
mat să-şi satisfacă serviciul militar.
După demobilizare, îşi continuă stu-
diile, finalizându-le în 1962.
Primii câţiva ani (1963–1965)
după absolvirea Şcolii Republicane
de Pictură lucrează ca ilustrator la
Fabrica de Lactate din Chişinău. În-
tre timp, apare în presă cu mai multe
caricaturi, pe care le publică pe pagi-
nile revistei de satiră şi umor „Chi-
păruş” (pentru prima dată: în martie
1961), ziarului „Cultura Moldovei”
(din 1965), revistei „Femeia Moldo-
vei” (din 1967). Astfel, are loc for-
marea acelui spirit critic şi intransi-
gent care-l va caracteriza pe Dumitru
TRIFAN în toate aprecierile valorice
ulterioare. În 1966 este angajat la
săptămânalul „Cultura” – una dintre
cunoscutele publicaţii în istoria pre-
sei naţionale –, implicându-se treptat
în viaţa socială de pe poziţia de for-
mator de opinie.
Din 1970 devine membru al Uni-
unii Jurnaliştilor din RSSM. În 1977,
odată cu fondarea unei noi publica-
ţii pe baza săptămânalului „Cultu-
ra” – „Literatura şi arta” –, Dumitru
TRIFAN este numit redactor artistic
al acesteia. 20 de ani de muncă la
„Literatura şi arta” (1977–1997) pot
fi consideraţi cei mai prodigioşi din
viaţa plasticianului. Grafica satirică,
prin intermediul căreia etalează cu
sârguinţă şi talent o gamă largă de
subiecte, relevă diverse manifestări
umane. Pictorul depune mult efort în
căutarea unui procedeu corespunză-
tor pentru a reda tensiunea dramati-
că a relaţiilor dintre oameni, expri-
marea sentimentelor şi a atmosferei
psihologice.
În contextul renaşterii naţionale
în RSSM (1988–1991), el este recu-
noscut drept „caricaturistul nr. 1”.
Artistul plastic reflectă în grafica
satirică apogeul stărilor de conflict
al evenimentelor produse ca urmare
a luptei pentru afirmarea identităţii
naţionale. Datorită desenelor biciui-
toare găzduite de paginile săptămâ-
nalului „Literatura şi arta” artistul
se face cunoscut publicului larg.
În 1980, la editura „Literatura
Artistică” apare prima sa carte de
„desene cu haz”, intitulată „99 de
desene umoristice”, unde autorul
abordează realitatea vieţii cotidie-
ne prin prisma umorului. Situaţiile
comice, în care nimeresc multiple
personaje, dezvăluie comoara sapi-
enţială dăruită omului. Altfel spus,
caricatura asigură o formă simplă de
acces spre înţelepciune. Din acest
punct de vedere, Dumitru TRIFAN
a fost un harnic explorator al filonu-
lui umoristic, scoţând la iveală di-
verse aspecte de natură ironică sau
moralizatoare.
Desigur, grafica satirică are pre-
ponderenţă în opera sa. Autorul însă
nu se limitează la caricatură, ilus-
trând poezii şi povestiri pentru co-
pii, basme, legende şi poveşti,
proză documentară, schiţe şi
povestiri umoristice, satire,
epigrame, aforisme şi ghici-
tori. Mulţi dintre scriitorii care
şi-au făcut un nume în litera-
tura naţională, dar şi cei în-
cepători, pentru a duce la bun
sfârşit proiectele literare, i se
adresează pentru colaborare.
Ca urmare, rezultatele nu în-
târzie să apară în paginile unui
şir de publicaţii pentru Victor
TELEUCĂ (1971), Aurel
CIOCANU (1974), Alexan-
dru GROMOV (1974, 1975,
1976, 1977, 1979, 1980),
Petru CĂRARE (1975), Se-
rafim BELICOV (1976), Ale-
xei MARINAT (1978, 1980,
1989), Anatol GUJEL (1979,
1987), Ion VIERU (1979),
Leonida LARI (1980), Ana-
tol CIOCANU (1983), Efim
TARLAPAN (1991, 1994,
1995, 1997), Gheorghe CUTASE-
VICI (1997) etc.
La 18 noiembrie 1997, Dumitru
Trifan se stinge subit din viaţă. Pen-
tru realizările în domeniul artelor
vizuale i se conferă post-mortem ti-
tlul de Membru de Onoare al Uniu-
nii Artiştilor Plastici din Republica
Moldova (prin Hotărârea Consiliu-
lui de conducere al UAP, P.V. nr. 14
din 29 decembrie 1997), iar în 2006
este declarat „Omul Anului” printre
personalităţile marcante ale raionu-
lui Criuleni.
A plecat lăsându-ne ca moşteni-
re ceea ce a avut mai drag şi mai de
preţ – desenele umoristice. Harul de
observator al graficianului a dat sub-
stanţă fiecărui episod ilustrat, relie-
fând particularităţile distincte şi in-
terferenţele cu lumea înconjurătoare.
Pe această pagină a săptămânalului
„Literatura şi arta” găsiţi nu numai
lucrări cunoscute, ci şi o parte din
imaginile pregătite de artistul plas-
tic pentru a doua sa carte de desene
umoristice, cuprinse în „101 carica-
turi”, care va vedea lumina tiparului
prima dată.
Dr. Aurelia TRIFAN
Caricaturi de Dumitru TRIFAN
Pictorul Dumitru Trifan este o
legendă vie a revistei Literatura şi
Arta – şi fac acolo Sus, la Domnul
şi pentru El, împreună cu redacto-
rul-şef Nicolae Dabija, cu secre-
tara de redacţie Raisa Ciobanu,
cu ceilalţi legendari prea devreme
plecaţi, o echipă fără de egal, care
continuă să lupte pentru Idealul
Neamului, pentru Limba Română,
Alfabetul Latin, Tricolor, Unire
etc., etc., etc.
Contextul înălţătoarei lupte
pentru readucerea acasă, pe pământ
românesc, a valorilor sfinte în anii
Renaşterii Naţionale l-a constituit
faptul că Trifică, cum îi spuneau
şi i se adresau cu tot respectul şi
dragostea colegii şi autorii revistei
noastre lui Dumitru Trifan, şi ca-
ricatura sa au luptat pe baricadele
redeşteptării noastre şi a concurat
cuvântul şi fotografia politică! Şi,
evident, a câştigat şi luptele, şi bă-
tăliile toate!
Personajul celebru al lui Trifică,
şeful cu mapă pe care scria cuvântul
rusesc cu litere chirilice „DELO”,
adică „DOSAR”, şi care purta pe
capul… pătrat obligatoria „uşankă”,
căciula îmblănită cu urechi, model
rusesc, am impresia, era identificat
cu toţi nostalgicii după ţâţa rubinie
din Kremlin, cu cozile de topor,
cu toţi birocraţii şi toţi ceilalţi din
tagma şi de teapa lor. Şi articolul
care primea caricatura respectivă
în spaţiul său era citit, studiat, re-
comandat… Citit imediat după ne-
preţuitele editoriale ale lui Nicolae
Dabija – şi cât de actuale sunt! Ca-
ricaturile lui Trifan aveau efectul de
bombă, poate egale
al epigramele lui
Petru Cărare, Efim
Tarlapan, Ion Divi-
za, Gheorghe Bâlici,
dacă am putea face
o comparaţie şi dacă
e adecvată ea, la o
adică.
…La mijloc de
septembrie, Insti-
tutul Patrimoniului
Cultural AŞM a găzduit o ju-
biliară, importantă şi frumoasă
masă rotundă, online, la care am
fost prezentă şi am ascultat cu
mult interes şi plăcere discursu-
rile participanţilor, la evenimen-
tul consacrat vieţii şi activităţii,
operei artistului plastic Dumitru
Trifan la 80 de ani de la naştere
şi 20 de la plecarea-i la Domnul.
În cadrul ei, în debut, a fost pre-
zentat CV-ul regretatului artist,
apoi au luat cuvântul colegi de
redacţie, colegi de patimă ar-
tistică, prieteni, discipoli… În
spaţiul de timp de aproximativ
trei ore au vorbit colaboratorii
şi autorii revistei Literatura şi
arta, cum sunt scriitorii Vasile
Malaneţchi, Victor Prohin, jur-
nalistul şi fotograful Mihai Po-
târniche, doctorul în studiul ar-
telor Victoria Rocaciuc, pictorul
Valeriu Herţa, poeta şi editoarea
Ana Manole, deţinătoarea unei co-
lecţii de lucrări ale maestrului Tri-
fan – dânsa a expediat prin e-mail
un inspirat crochiu şi a fost prezen-
tat de moderatoarea evenimentului,
doctorul în arhitectură Aurelia Tri-
fan, nora omagiatului. Şi am ajuns,
sper nu doar eu, la concluzia amară
că omuleţul cu uşankă şi mapă este
foarte viabil, din păcate.
Sper să nu fi omis mecanic vre-
un participant – am răscolit cele 14
foi A4 de notiţe meticuloase luate în
faţa calculatorului Bibliotecii Alba
Iulia – s-a vorbit cu mult suflet, în
cunoştinţă de cauză… Mi-au tre-
zit şi mie amintiri de pe când eram
autoare şi veneam la redacţie să-mi
prezint… materialele în devenire.
Comunicam mai mult cu responsa-
bilii din secţie – Eugen Gheorghiţă,
Vasile Malaneţchi, Alecu Reniţă,
cu fotograful Petru Tudoreanu, cu
secretara redacţiei, Raisa Ciobanu,
cu redactorul-şef, Nicolae Dabi-
ja. Şi cum pe atunci tabletele mele
poetice nu aveau tangenţe cu „şeful
cu uşankă şi mapă DELO”, am avut
parte de o comunicare de la distanţa
saluturilor „Bună ziua!” şi „La re-
vedere!” cu mai multă lume, inclu-
siv cu inspiratul şi mereu aplecatul
peste imensa masă de lucru Dumitru
Trifan… Dar, am la îndemână un al-
bum în curs de apariţie, varianta
lui electronică, pe care l-am răsfo-
it şi mare mi-a fost surpriza: toată
lumea tânără, talentată şi frumoasă
vorbeşte despre nobleţea multi-
plelor calităţi ale excepţionalului
lor coleg! Şi Pavel Nică, şi Sergiu
Nucă, şi Nicolae Dabija… Şi mulţi
alţii… Şi cu toţii sunt în viaţă, in-
clusiv Protagonistul! Da, atâta timp
cât ne amintim, vorbim despre ei,
despre faptele ce i-au consacrat, ei
sunt printre noi!
Într-un final, îmi mai adun
amintirile şi aştept cu nerăbdare să
prezint în paginile LA albumul re-
spectiv dedicat Omului şi Operei
deosebitului artist plastic şi luptător
pentru cauza neamului, caricaturis-
tului Dumitru Trifan, pictorului care
a făcut din caricatură un drapel!
Elena TAMAZLÂCARU

UMBRA LACRIMII UNUI ÎNCREMENIT ALBASTRU
Marcela Benea s-a ţinut
de cuvânt. A fost şi este cine
a promis să fie încă în volu-
mul de debut, Zestre (1974):
„Femeie am să fiu/ De aştep-
tări buimacă,/ Însă mă fac
sicriu/ Şi-nchid ce n-o să-mi
placă!// Şi am să fiu bărbat,/
Ca să urăsc cinstit,/ Când ţinte o să bat/ La tot ce am
iubit.” („În casa asta-s eu…”).
Expunându-şi extrema exigenţă prin introduce-
rea în primul său volum antologic – Evadare din
frescă (Ed.Cartea Moldovei, 2008) – a doar nouă
poeme din cartea sa de debut – Zestre (1974) – şi
a 18 poeme din cea de-a doua apariţie editorială a
sa – Poveste neterminată (1988), Marcela Benea îşi
respectă crezul, principiile, punctul său de plecare şi
include în recenta-i antologie – Eu sunt cartea (Ed.
Cartier, 2022, Colecţia Cartier popular) – doar şase
poeme nepublicate, zicându-le simplu de tot: „Ce nu
a încăput în alt manuscris”, iar în paranteze desci-
frează (inedite).
Şi în această ultimă antologie poeta strecoară po-
ezia cu picătura, ştiind bine că picătura mică sparge
piatra tare. Poemul Sunt cartea, care deschidea vo-
lumul Rupere de nori (Ed.Cartier, 2021), a dat denu-
mirea antologiei, conţinutul acesteia fiind minuţios
redactat, iar titlul – dublu personalizat.
Poeta ştie că poezia sa este gustată de cititori, aş-
teptată de critici şi savurată de fani. Tactica scriitorilor
de a nu-şi goli complet conţinutul sertarelor în faţa ci-
titorului a fost întotdeauna apreciată, chiar dacă are de
îndurat curiozitatea cititorului. Şi acest lucru vorbeşte,
de fapt, despre exigenţa poetei. Rămân taina, aştepta-
rea, interesul pentru creaţia scriitorului.
Câmpul tematic al poeziei Marcelei Benea ră-
mâne a fi cel cunoscut din volumele anterioare de
poezie, un câmp în care se simte sigură, un câmp în
care suferinţa, zbuciumul şi durerea predomină, iar
paralelele dintre faţetele exprimării şi cele ale mani-
festărilor stărilor eroilor conduc cititorul spre studi-
ile de psihologie umană. Autoarea este convinsă că
aceste stări se consumă în solitudine, însă acceptă
şi manifestările extreme. De exemplu, o persoană
scrie poezii pe patul de suferinţă: „El stătea culcat în
gura morţii/ şi scria poezii.// El avea atâta curaj,/ în
nopţile cu mersul de melc,/ dar cu gheare de vultur,/
încât îmbărbăta cuvintele” (El avea atâta curaj). E
adevărat, nu orice persoană are tăria să scrie poezii
în faţa ultimei clipe din viaţă. Au făcut-o Iulia Has-
deu, Magda Isanos, Nicolae Labiş, în Pasărea cu
clonţ de rubin, Leonard Tuchilatu, Ghenadie Nicu,
Steliana Grama şi atâtea alte firi poetice.
Imaginându-şi discuţia cu Divinitatea, Marin
Sorescu, căruia poeta îi dedică poemul El avea atâ-
ta curaj, scrie: „Mă simt vinovat/ Ca şi când/ Aş fi
comis o faptă rea.// La marea spovedanie/ Care mă
aşteaptă/ O să spun asta:// Doamne, / Am trăit şi
eu/ Printre făpturile tale.// Am făcut rău?” (Vină) şi-
şi încheie un alt splendid poem, Scară la cer, prin
zguduitoarele versuri: „Mă gândesc că trupul meu/
Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// –
Suflete, ia-o tu înainte....”.
Dar, trebuie să recunoaştem – şi medicii adesea
se referă la asta – că sunt suficiente persoane care se
ţin cu ambele mâini de halatele
lor, rugându-i umilitor, enun-
ţând propuneri indecente de
răsplată numai ca aceia să le sal-
veze vieţile; alţi suferinzi înjură
medicii şi îşi detestă existenţe-
le, şi numai cei blajini rostesc
abia auzit Tatăl nostru şi pleacă,
ştiind „că-n ultima-ncleştare-a
lor de dinţi/ zace păcatul Mari-
lor Părinţi, /dar siguri sunt că,
peste ere,/ se vor întoarce/ după
Marea Înviere!”
Iubirea eroinei lirice este
încremenită în imagini stati-
ce pentru care termenii rigizi,
abia sesizaţi, se retrag în sinele
autoarei care îşi trăieşte „înlă-
untrul său desăvârşit” marea
dragoste dispărută înainte de
împlinire: „...stăteam în acelaşi
punct/ şi luptam cu orgoliul morţii” (Noi); „Lacrimi
întârziate – roua ce/ nu cunoaşte un alt obraz/ decât
mormântul tău//” (Noiembrie, la Bursuceni).
Autoarea antologiei susţine, în repetate rânduri, că
„mai mult în umbra durerii/ zilele mele, aspre, s-au
înşirat” (Ca pe un munte, cutremurul) şi că norocul
îi zace în „pântecul unei iluzii” (idem) sau „un clopot
tăinuit/ profund îmi bate în tâmple – din amărâtu-mi
trai zgârcit” (Contrast), cu toate acestea nimic nu a fă-
cut-o să devină o tânguitoare, poeta este o fiinţă apar-
te: retrasă, solitară, cu verticalitate şi cu demnitate.
Întocmai cum marele poet trăieşte în numele pie-
trelor: „În numele pietrelor trăiesc şi mă las/ cubic
bătut în drumuri,/ cutreierate de repezi maşini” (Ni-
chita Stănescu, Elegia a şaptea) şi Marcela Benea se
simte, se visează şi are convingerea că este „piatră
strâns îmbrăţişată în arcuitul dans util şi durabil al
unui bătrân caldarâm” (Piatra). Şi s-a dovedit a fi.
Nimeni nu o poate condamna de fariseism, trădare
sau nevrednicie. Fiind o conştiinţă a trăirilor sim-
ple, curate, oneste şi îngustându-şi conştient aria de
exultare a intensităţii sentimentelor până la regretele
inerente vieţii, până la durerile abătute asupra fiinţei
sale încercate prea devreme, prea crud, prea puter-
nic: „tu nu ai purtat costum de mire/ eu nu am îmbră-
cat rochie de mireasă; ...stăteam în acelaşi punct/
şi luptam cu orgoliul morţii/... care... cu o singură
mişcare brutală/ pe tine te-a cosit (...) şi tot câmpul
acela imaginar/ de trifoi cu patru foi” (Noi), Marcela
Benea găseşte de cuviinţă să-şi reitereze mărturisirea
din 1994: „pentru că l-am iubit,/ pentru că-l mai iu-
besc, cu absenţa lui îmi acopăr/ lutul zilelor” (Eter-
nul mort). Şi a rămas credincioasă acestui sentiment,
acesta continuând să întruchipeze dimensiunea cos-
mică a propriei sale existenţe, iar vocea poetei ră-
sună clar aici, pe pământ, dar
şi acolo, sus. Iată de unde vine
convergenţa tematică a poeme-
lor Marcelei Benea.
Trăindu-şi marea dramă şi,
în acelaşi timp, contemplând-o
dintr-o parte, eroina îşi vede
dragostea pusă pe portativul
timpului îngânând aceeaşi me-
lodie stranie, tristă, de o gravă
şi aleasă frumuseţe, lăsând ini-
mile celor doi să danseze îm-
preună, dar din lumi diferite.
Aşa se face ca în multe dintre
poemele Marcelei Benea să
răsune acorduri de requiem:
„Dacă moartea ar fi aşa cum
noi o dorim,/ atunci nu am văr-
sa săratele lacrimi,/ nu am urla
în singurătatea/ unde nimeni nu
ne aude” (***) sau: „E aproape
plecarea/ şi păsări se scaldă în lacrima ta…/ Pură
e pasărea,/ ce îşi moaie aripa în lacrima ta/ şi nu-
ţi mai e frică de pace:/ aduni plânsul şi râsul/ sub
aceleaşi pleoape de sare,/ culegi somnul ce de mult/
printre stele-i pierdut,/ iar dansul acesta, bizar şi
durut,/ îşi scutură paşii mărunţi/ în albe petreceri
de nunţi” (Cine râde aici?).
Dincolo de calamităţile destinului, în poemele
concretizate pe realitatea palpabilă, pe episoadele
din viaţa cotidiană relatarea evenimentului propriu-
zis predomină totuşi asupra poeticului: „Moartea
lui Stalin:/ cheia magică/ ce a descuiat/ porţile
Gulagului/ în 1953” (Cheia magică); de aseme-
nea – patosul şi însufleţirea dramatică sau mesajul
didacticist: „Slavă ţie! muncă ce-nnobilezi/ muncă
tu ce goleşti creierul/ ce osteneşti trupul/ ce mun-
ceşti omul”... (Munca ce-nnobilează); „Nu irosi
apa cu ciulinii/ sângele cu hârjoana/ vorbele – cu
tăcerea” (Nu irosi apa cu ciulinii). Dar şi în aces-
te cazuri cititorul are o cale de apel: e calea spre
contextul istoric, social sau literar, spre lecţiile de
viaţă ale semenilor, spre umor şi ludic, şi, mai ales,
spre umbra cuvântului, cea creată în mod special de
poetă – umbra care „nu se lasă văzută/ iar când este
surprinsă şi chiar îmbrăţişată/ o recunoaşte doar
sufletul” (Umbra cuvântului). Sufletul acestora este
pregătit şi protejat de răul vieţii prin chiar poezia
Marcelei Benea.
Metafora unui arbore-copac-pom înflorit din ver-
surile Marcelei Benea – „Ah, frate, ne vom întâlni cu-
rând (...) pe câmpul de luptă – doi salcâmi înfloriţi,
două steaguri suav mirosind a speranţă” (Război) –,
deşi raportată la contexte diferite, creează totuşi o pa-
ralelă între ideile de speranţă şi de trecere prin fâşia
vieţii poeţilor Vasile Romanciuc, Marcela Benea şi
Mircea Dinescu, fiecare dintre ei deschizându-şi „...
câte o fereastră prin care ... trece fulgerând timpul”:
„Cu părul alb, iubita mea,/ Suntem ca doi copaci în
floare…// (Vasile Romanciuc. Rondelul anilor ce trec
şi-al dragostei netrecătoare)” şi „De la o vreme nu
mai pot să cânt/ şi nu mai ştiu nici cum să dau de
mine,/ un arbore cu florile-n pământ, mirat că în In-
fern nu sunt albine” (Mircea Dinescu. Nedumeritul).
Poeta este preocupată de zborul timpului care
nimiceşte nume, lume, ierburi uscate şi păsări înse-
tate, dar este absolut sigură că atâta vreme cât este
în viaţă: „Orişice nume poate fi/ o lumină aprinsă
pentru cineva – în el cântă privighetoarea/ când îl
rosteşti cu dragoste” (Un nume); „Asta e lumea ui-
tată, veche// Ochii orbiţi/ ignoră acum viitorul// Un
gol: aici a locuit odată speranţa” (Cărare a vieţii);
„Altcineva îmbracă vestea cea bună,/ a altcuiva e
fericirea acum” (Grădini cu păuni); „nimeni nu va
şti/ şi tu vei uita/ că au trecut, cândva,/ prin valea cu
arzătoare nisipuri/ ... nişte paşi” (Paşi).
Vorbind despre potecile copilăriei, poeta creează
subtile nuanţe semantice, sugerând ideea că anume
cărările copilăriei sunt acelea care „mijlocesc întâl-
nirea eternă” şi unesc sorţile.
Meditaţiile despre poet, poezie, simţire poetică
conturate sub imperiul unui ochi treaz, mereu deschis
către sine dezvelesc fiinţa poetei, descoperindu-i su-
fletul sobru şi sincer atunci când îşi apreciază cu mo-
destie locul şi meritul în tot ce face, sufletul rămas,
totuşi, neatins de căderile destinului.– „Cu băgare
de seamă calc pe pământul acesta,/fără zgomot,/ca
să nu-i risipesc armonia” (Armonie); „Pentru cine
e poemul acesta? (...) poate tu, privind luna,/ te vei
acoperi de lumina lui simplă/ sau poate nu-i vei des-
luşi niciodată căldura...” (Poem sentimental); „Un
ochi în viitor îşi antrenează uimirea” (Anonimul) şi
„Un biet om, uneori/ anevoie mişcându-se printre
cuvinte,/ mă văd” (Mă alătur lui Ghilgameş); „Toate
simţurile îi erau vedere” (Un poet, poate Borges).
A publicat puţin.
Scrie o poezie suficientă sieşi.
Este contemplator şi estet, în acelaşi timp, al pro-
priei poezii.
Alternează la minimum modelele şi resursele sti-
listice în arta sa retorică.
Pune accentul – întotdeauna – pe mesaj, pe idee,
pe concept.
Raft
Nu s-a acomodat la gustul de frumos, de lume,
de comportament al nimănui. Nu a privit „în străine
oglinzi”. Nu a scris nimic din ceea ce le place altora.
Nu a simţit nevoia de a fi aşa cum vor alţii să o vadă,
cum le place altora să fie. Întotdeauna a vrut să fie
– şi a fost! – ea însăşi, aşa cum este, cum simte şi
cum înţelege ea viaţa, mediul, ideologiile, credinţa şi
celelalte câte sunt pe lume.
Două au fost condiţiile emise de poetă: prima –
nimeni şi niciodată să nu se atingă de amintirile ei,
fiindcă ele sunt: „Comoară strălucitoare/ de care ni-
meni nu se va atinge vreodată” (Printre amintiri), şi,
a doua, cea pe care o respectă cu sfinţenie: nu scrie şi
chiar i se face ruşine pentru oamenii care mărturisesc
lucruri oribile despre semenii lor, fiindcă pe aceia,
susţine poeta, „nu-i va uimi niciodată un poem ce
deplânge o vagă şi îndepărtată suferinţă din dragos-
te” (O apăsare latentă). Respectând condiţia, totuşi,
poeta nu pune mâna în foc pentru alţii, consolându-
se cu gândul că nimeni, aproape nimeni „nu-şi ţine
cuvântul”, dacă e să-l parafrazăm pe Lucian Blaga:
„Nici Universul scutit de angoase/ nici libertatea de
limite” (Marte).
Punctul care se apropie ca un glonţ de oricine
care a văzut lumina soarelui ia conturul unui blestem
în poemul Ferestre deschise. Trist, de fapt, aşa cum
se şi întâmplă: „uitat numele celui/ pe care încă de
dimineaţă,/ se căzneşte să-l strige” (fereastra – n.n.).
Aidoma speranţei Penelopei, aşteptările tainice
ale poetei trăiesc clipa unei imposibile reîntoar-
ceri la timpul fericirii şi al împlinirii – iubitul ei
„şi-a lăsat dragostea în afara” toamnei de la Bur-
suceni. „Lacrimi întârziate – roua ce/ nu cunoaşte
un alt obraz/ decât mormântul tău//” (Noiembrie,
la Bursuceni).
Şi ea, marea dragoste, îi dă aripi, continuă a fi
izvor şi măcinare pentru creaţia Marcelei Benea.
Paleta stilistică a volumului antologic este aco-
perită de simboluri care, între timp, au încetat a fi
percepute astfel: cărare, drum, cer, răsărit, apus,
flamură, dragon, cenuşă, lacrimă, zăpadă ş.a. Însă
structurile simbolice conturează ideile poetei, iar
plurivalenţa lor le înveşmântă în imagini cărora le
conferă veşnicie, amintindu-ne de cele ale lui Rim-
baud, simbolul poetului tânăr, avid de viaţă, de miş-
care şi de aventuri.
Trama etică a antologiei Eu sunt cartea, sprijini-
tă pe importantele repere axiologice pe care şi le-a
însuşit şi cărora le-a fost credincioasă poeta, cere o
lectură lipsită de prejudecăţi şi de influenţe subiec-
tive. Numai aşa cititorul va putea desfolia valoarea
estetică, semnificaţiile poetice, zonele tematice, pa-
tosul ideilor, stratul de aluviuni semantice şi stilistice
din poezia Marcelei Benea.
Maria MUNTEANU-HADÂRCĂ
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
Triada unităţii culturale
Lucrat în grilă complementară de academicienii Mi-
hai Cimpoi şi Theodor Codreanu, volumul omagial Nico-
lae Dabija în două oglinzi critice cuprinde idei şi judecăţi
de valoare, emoţii şi atitudini comune, formând o triadă a
unităţii culturale. Fiecare dintre cei trei reprezintă o forţă
spirituală a vremii contemporane, de după 1990, în hotare-
le vremelnice ale ţinutului românesc de pe ambele maluri
ale Prutului. Prin aportul personal în cercetarea şi afirmarea
spiritului românesc, numele lor se instituie drept semne du-
rabile pentru istoria literaturii române, unde-şi au locul nu-
mele multor cărturari români de dincolo de graniţa est-nor-
dică a Ţării-mamă, precum Victor Teleucă, Grigore Vieru,
Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Anatol Codru, Vasile
Tărâţeanu.
Publicată la Editura Bibliotheca din Târgovişte, cartea
s-a ivit din impulsul natural de a-l omagia pe confratele Ni-
colae Dabija – poet, prozator, publicist, tribun, prieten – în
2022, anul ulterior plecării acestuia spre alte lumi.
Complexitatea volumului propune
faţete de interpretare polivalentă, provo-
cate chiar de secvenţa titlului: „în două
oglinzi critice”. Modalitatea oglindirii
are străvechi rădăcini şi presupune exis-
tenţa unui obiect şi imaginea lui iden-
tică ori similară, ce se poate multiplica
la infinit. Termenul oglindă are, la toate
popoarele lumii, o simbolistică extrem
de cuprinzătoare în domeniul cognos-
cibilităţii. Cea mai la îndemână este re-
flectarea pe luciul apei printr-o imagine
răsturnată. Completăm cu reflectarea în
gând / în conştiinţă a ceea ce este o re-
alitate sau o percepţie a sinelui. Acestea
şi multe alte moduri de reflexie a lumii
materiale ori posibile nu sunt supuse ta-
lerului de echivalenţă / de identitate, de-
oarece oglindirile reprezintă aproximări,
similarităţi, variabile componente ale
cunoaşterii de sine.
Gândim că autorii, prestigioşi critici şi
istorici literari, astfel au văzut în oglinda
proprie profilul lui Nicolae Dabija şi au pus
la îndemână cititorilor cele două oglinzi
critice. Cartea devine, din acest punct de
vedere, o provocare oportună pentru lector,
care-şi poate augmenta şi completa propria
părere despre Nicolae Dabija. Opinie apro-
ximativă, niciodată integrală.
Metoda de cercetare a celor doi critici
are părţi de convergenţă şi de răsfrângere
deviată, nu contradictorii, ci complemen-
tare, formând astfel o dualitate întregitoare. Tehnicile şi
modalităţile de cercetare critică nu sunt identice şi nici nu
rivalizează, ci relaţionează în grade diferite, intră în tangen-
ţă ori se completează.
Studiile celor două autorităţi critice sunt escortate / an-
velopate de patru secvenţe de argumentare şi documentare
strict necesare pentru panoramarea atmosferei familiale,
formative şi culturale în care a creat scriitorul Nicolae Da-
bija. E vorba despre simetria grupajelor de deschidere Ar-
gumentul microsintezelor şi Itinerar biobibliografic cu cele
de închidere – Referinţe critice şi File de album (alcătuite
prin aport compozit).
Substanţa volumului este dată de cele două părţi aproape
egale ca paginaţie, dispuse succesiv: Întoarcerea la logos,
sub semnătura lui Mihai Cimpoi, şi De la orfism la poetica
zborului, sub autoritatea lui Theodor Codreanu.
„Cartea” poetului a stat „deschisă” pe masa criticilor,
bornele vieţii literare fiind marcate în demers ascensional
de grupajul de poezii din 1965, prin care Mihai Cimpoi a
oficiat botezul literar (Un nume nou: Nicolae Ciobanu). A
urmat debutul editorial din 1975, cu lirica din Ochiul al trei-
lea, ceea ce l-a consacrat drept vârf de lance al generaţiei
şaptezeciste, numite Generaţia „ochiului al treilea”, în O
istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Mihai
Cimpoi). În 2020, totul s-a încheiat prin ultima carte de nu-
vele – Prima dragoste e totdeauna ultima. Prin denumirea
acestui ultim volum, nuvelistul desenează un arc de viaţă
(de la „prima” la „ultima”) ce ocroteşte înălţătoarea zestre
umană – iubirea, cum frumos glăsuia şi Gr. Vieru într-una
din poezii: „îngroapă-mă-n lumina/ ochilor tăi,/ femeie de
pe urmă,/ femeia mea dintâi” (Când, s.n.).
Asimilarea constantă a valorilor scriitoriceşti e semna-
lată dintru început, în argumentul mărturisitor: „Suntem doi
critici care au urmărit evoluţia literară a lui Nicolae Dabija
sub formă de cronici de întâmpinare, eseuri, prezentări ale
unor lucrări din diferite etape, evidenţiind atât traiectul bi-
ografic excepţional de om al scrisului şi om al cetăţii (deci
cele două ipostaze pe care le-a îmbinat organic), cât şi as-
pecte specifice ale poeticii”. Evaluările critice au fost făcute
„chiar în timpul vieţii poetului”. Substanţa eseurilor întăreş-
te caracterul monografic al lucrării, unde „protagonistul” nu
este privit doar prin suprafaţa cuvintelor, ci şi, mai ales, prin
respiraţia printre rânduri, ceea ce ar corespunde conceptu-
lui de „biografie interioară”, cum o numea criticul George
Munteanu.
Coautorii aşază structura interioară a poeticii lui Dabija
sub semnul mitului orfic care este perceput în simetrie, ca-n
Ramuri doldora de rod
Literatura şi arta
„două oglinzi”, cum, de altfel, semnalează titlurile capito-
lelor: Nicolae Dabija şi umbra modelatoare a lui Orfeu (la
M. Cimpoi) şi Nicolae Dabija – „Complexul lui Orfeu” (la
Th. Codreanu). Conotaţiile mitului se rotunjesc în volumul
dabijian Pe urmele lui Orfeu (trei ediţii, 1983, 1990, 2016).
„Ochiul fizic este neputincios în a privi în timp, adică orfic”,
susţine Th. Codreanu. Aici, obiectul observaţiei speculare
aşezat între două oglinzi oferă o adâncire spaţială dezmăr-
ginită, căci fiecare suprafaţă lucioasă reflectă şi imaginea
oglinzii-surori, repetând-o abisal. Iteraţia aceleiaşi imagini
până la impercepţia vizuală, în perspectiva critică în speţă,
nu exclude viziunea poliedrică, ceea ce e un câştig de recep-
tare integrală a personalităţii lui Nicolae Dabija.
Numele cântăreţului trac, călător în Infern, îi sugerează
poetului similitudini semantice cu toponimul Orheiul Vechi,
în ale cărui peşteri sunt semne ciudate, posibile „poeme or-
fice”, scrie Th. Codreanu. Neîndoios că mitul orfic străbate
lirica, aşa cum au relevat criticii, dar e prezent şi în proza
lui Nicolae Dabija, dacă ne gândim la sacra-
litatea iubirii din infernul siberian (romanul
Tema pentru acasă) ori la tinereţea pierdută
de studentul rătăcitor prin subpământeana
şi strania bibliotecă ce „crescuse din ţărână”
(nuvela Casa cu cărţi).
Motivul clepsidric, adică al răsfrângerii
în oglindă, este explorat de coautori prin
consideraţii critice asupra poemului Clepsi-
dra, caligramat à la Apollinaire în formulă
simetrică, unul găsind că reflectarea lumii
în oglindă e o „po(i)etică a inversiei” spre
logos, celălalt intuind că „jocul dublei refle-
xii are rost ontologic” (cap. Drumul (invers)
spre logos vs Lumea în chiasm).
O metacritică nu putea lipsi în nicio
oglindă. Iată, aşadar, Mihai Cimpoi pro-
pune un Breviar al receptării, iar Theodor
Codreanu îl aduce pe corifeul generaţiei
„ochiului al treilea” La judecata criticii.
Sunt menţionate scurtissimo aprecierile
unor exegeţi de răsunet din arealul cul-
tural românesc, precum: Eugen Simion,
Adrian Dinu Rachieru, Alex Ştefănescu,
Ion Rotaru, Dumitru Micu, Marian Popa,
Ioan Holban, Ana Bantoş, Constantin
Ciopraga, Mihail Dolgan, Victoria Fo-
nari, Nina Corcinschi, dar şi aprecieri ale
poeţilor Adrian Păunescu, Grigore Vieru,
Valeriu Matei.
Oglindiri conexe de îngemănare,
căci ambii critici l-au cunoscut, preţuit şi
perceput în paradigme similare, pot fi şi
evenimentele aniversare ale scriitorului
Dabija. Drept pildă, tabletele omagiale:
la împlinirea a 55 de ani, Th.C. – La ani-
versară: un mare caracter, şi, la a 65-a
aniversare, M.C. – Argument, la o aniversară... Fascicule
concluzive punctează certitudinea comună că Nicolae Da-
bija rămâne în tulburata istorie culturală a basarabenilor O
personalitate complexă (după cum apreciază M. Cimpoi),
înzestrată cu Armonia personalităţii (după definirea lui Th.
Codreanu).
Paralelisme şi similitudini comparatistice pot fi găsite şi
privind „pe felii”, şi privind panoramic atipica monografie
critică despre Nicolae Dabija.
Ideea acestei cărţi s-a ivit spontan într-o convorbire (la
Huşi) a celor doi critici şi a crescut natural ca firul de iarbă.
Academicienii Mihai Cimpoi şi Theodor Codreanu cunoş-
teau tot parcursul literar, publicistic şi civic al lui Dabija, îl
secondaseră prin cronici, prezentări, omagieri etc., aşa încât
fiecare a trimis „la centru”, adică la subsemnata, materialele
revăzute ori adăugite. În coparticipaţie, s-a stabilit structura
monografiei de faţă, unde au fost integrate corespunzător
părţile, capitolele şi subcapitolele.
Pentru unele secvenţe din volum, au fost necesare com-
pletări biobibliografice, referenţiale şi de album-foto, reali-
zate cu sprijinul fiicei scriitorului – Doina Dabija (redactor-
şef al hebdomadarului „Literatura şi arta”) şi al lucrătorilor
de la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău.
Alăturându-se primului studiu monografic semnat de
Victoria Fonari (Creaţia lui Nicolae Dabija sub semnul or-
fic), am convingerea că această monografie critică (aseme-
nea volumului coordonat de Daniel Corbu – Nicolae Dabija
în amintirea contemporanilor – şi celor semnate de Aure-
lian Silvestru, Liviu Chiscop) rămâne catalizator pentru
cercetările ulterioare în domeniul criticii şi istoriei literare.
Toate acestea atestă o posteritate critică deja remarcabilă a
lui Nicolae Dabija.
NOTA BENE. La Biblioteca Judeţeană „Nicolae Mi-
lescu Spătarul” din Vaslui, s-a desfăşurat, pe 8 noiembrie
2022, o consistentă dezbatere culturală pornind de la tema
propusă – „Dialoguri culturale cu academicianul Mihai
Cimpoi”. Au fost lansate cărţile Delimitări critice de Teo-
dor Pracsiu şi Nicolae Dabija în două oglinzi critice de coa-
utorii Mihai Cimpoi şi Theodor Codreanu. Academicianul
Mihai Cimpoi a oferit intelectualilor din sala arhiplină un
adevărat banchet spiritual. La activitatea moderată de Voicu
Gelu Bichineţ (directorul instituţiei) au participat scriitorii
Valeriu Stancu (Iaşi), Petruş Andrei (Bârlad), Lina Codrea-
nu (Huşi), Aurel Ştefanache (Iaşi), Daniela Oatu (Vaslui),
dr. Valeriu Lupu (Vaslui).
Lina CODREANU, Huși
9
FAŢETELE TALENTULUI
CINSTIREA VALORILOR PERENE
De n-am fi avut suflet, auzit-o de la niște spectatori, la unul din concer- lului, pe care ni-l doream
ni l-ar fi creat Muzica. tele anterioare. să dureze cât mai mult...
Emil CIORAN Însăşi protagonista în persoană – Paula SE- Iar acest sentiment
LING – prin enormul său talent nativ, prin ţinu- inalienabil s-a manifestat
... Chiar din capul locului se impune ur- ta sa impecabilă în scenă, prin dialogul sincer şi cu primordialitate şi prin
mătoarea precizare, ea prefigurând conţinutul emotiv cu spectatorii şi, bineînţeles, prin vocea-i strânsa coeziune profe-
celor ce urmează: lumea noastră bună şi avidă angelică pur şi simplu ne-a vrăjit şi ne-a adus la o sională, dar şi măiestria
de evenimente şi întruniri cultural-artistice de stare de extaz cuceritor. celor 40 de lăutari-in-
o rezonanţă socială adecvată s-a lăsat intriga- *** strumentişti, care ni s-au
tă de panoul-afiş de pe frontispiciul Palatului Și totuși, nimic întâmplător în faptul că îm- prezentat CU TOTUL
Naţional „Nicolae Sulac” din Chişinău cu ur- pătimita noastră conaţională de dincolo de Prut ALTFEL decât în formatul lor tradiţional, însu-
mătorul conţinut: „3 noiembrie, 2022, Palatul şi-a început programul, pregătit de acasă, cu cele- fleţiţi şi de puterea magicelor aripi dirijorale ale
Naţional „Nicolae Sulac” Paula SELING. bra ei piesă „DOR”. Anticipându-şi prezentarea maestrului Nicolae Botgros, dar şi de convinge-
Orchestra Naţională de Muzică Populară acesteia în faţa publicului spectator, Paula a ţi- rea că acestor virtuozi vrăjitori ai muzicii adevă-
„LĂUTARII” în format ALTFEL, condu- nut să precizeze emoţionată: „Această vocabu- rate – fie cea academică, fie cea camerală, fie cea
cător artistic şi dirijor Nicolae BOTGROS”. lă – DOR – ne aparţine doar nouă, românilor, uşoară, fie cea populară, le stă în puteri să o stăpâ-
Formula „LĂUTARII ALTFEL” a mai deci ea nu poate fi tradusă în nicio altă limbă nească cu prisosinţă, în toate nuanţele ei.
figurat ulterior pe faţada renumitei instituţii de pe glob. Dorul nostru îmbrăţişează Dorul
de cultură din centrul capitalei. De data aceas- de Patrie, Dorul de Neam, Dorul de strămoşii ***
ta însă, informaţia publicitară era însoţită de noştri, dar şi Dorul de frăţie între români, pa- Şi, ultima constatare: singularul talent şi ca-
numele remarcabilei interprete de peste Prut, triotismul şi ataşamentul lor faţă de baştină, pacităţile vocale fenomenale ale îndrăgitei stele
prezenţa marei artiste fiind o revelaţie aşteptată de tradiţie, de obicei, de cei dragi, adică de tot printre stele Paula SELING s-au arătat în deplina
pentru publicul nostru. Nu mai vorbim de fap- cu ce respiră orice român. Dar el înfăţişează, forţă a harului ei unic chiar şi atunci când îi înso-
tul că evoluarea inconfundabilei Orchestre şi a exprimă şi îmbrăţişarea a două suflete îndră- ţea şi îi susţinea cu vocea-i mirifică pe devotaţii
timonierului ei legendar, acoperit de o popula- gostite, care-şi jură credinţă şi devotament pe săi prieteni de pe cele două maluri ale străbunu-
ritate largă, de care se bucură acasă şi în Patria toată viaţa, cu aromele şi speranţele ei”. lui şi învolburatului nostru Prut, deocamdată cel
noastră istorică, la marginile celor patru punc- ... Legendarul om politic, orator, filozof şi despărţitor. Această şansă şi posibilitate au avut-o
te cardinale, teritorii în care locuiesc românii scriitor din Roma antică, CICERO, ne-a lăsat îndrăgiţii ei confraţi basarabeni – incontestabilul
noştri, s-a dovedit a fi un Eveniment cultural drept moştenire următorul aforism, care a rămas cvartet „Brio Sonores”, soliştii Pasha PARFENI
cu majusculă, de o profundă conotaţie și rezo- actual pentru toate timpurile şi civilizaţiile de mai şi Ion PALADI, incluzându-i, desigur și pe formi-
nanţă naţională. încoace: „Prietenia este armonia omenescului dabili săi colegi din Ţara Românească, persona-
Dar să ne apropiem de subiectul propriu- cu divinul”. Uite că această înţeleaptă parabolă lităţi selecte ale culturii naţionale: Ionuţ FULEA,
zis. Vorba e că renumita artistă din România de aducere-aminte, adică am simţit-o în acea se- Vladimir FOTESCU, AMI şi Monica ANGHEL.
(născută la Baia Mare) a insistat într-un fel, şi nină seară de joi din 3 brumar al lui 2022, care În final, credem că se mai cere o menţionare:
i-a reuşit! ca acest sfert de veac al fulminan- s-a dovedit a fi pentru toţi noi, martorii acestui acestui regal muzical încântător de la începutul
tei sale cariere profesioniste rotunjit în aceas- fenomen uimitor o luminoasă revărsare de suflet, ultimei luni de toamnă blândă i-a conferit o re-
tă toamnă, să fie marcat în inima Basarabiei asemuită cu cea ca una de Duminica Mare, plină zonanţă sclipitoare talentatul moderator Andrei
noastre primitoare, iar la Masa Mare a aniver- de cuget şi simţire românească, fiindcă rezisten- PORUBIN, regia spectacolului aparţinându-i
sării în cauză s-o asiste în scenă iluştrii noştri tul sentiment de prietenie şi de rudenie nestrămu- merituoasei Svetlana FRUMUSACHI.
„LĂUTARI” în frunte cu inimosul lor „Barbul tată s-a manifestat prin toată amploarea lui, de la
Lăutarul” (această comparaţie măgulitoare am prima până la ultima clipă din finalul spectaco- Mihai MORĂRAŞ
Cărţi noi pentru copii și părinţi
Ghiduri de povăţuire şi convieţuire
Titlul nostru cam lung, dar – sperăm – inspirat specificul literaturii pentru copii: amestecă uşor rea-
ţine, să ne vorbească din start despre noutatea cu lul cu fantasticul, dând întâmplărilor un sens alegoric
care vine tânăra autoare în literatura pentru copii: şi parabolic. Astfel, însăşi Pădurea cu întreaga ei odi-
ea scrie pentru copii adresându-se celor mari şi see a întâmplărilor, relaţiilor între animale şi păsări
despre cei mari adresându-se celor mici. Obiecti- şi a înscenării votării, în urma cărora câştigul e de
vele acestea, programatic intersectate şi suprapu- partea bufniţelor, care au un vot în plus faţă de ciori
se, sunt sugerate în titlurile şi subtitlurile cărţilor (parcă s-a mai întâmplat aşa ceva prin parlamente),
recent editate: Uf! Ghid de convieţuire cu fraţii şi nu-i decât o imitaţie fidelă a societăţii de azi.
surorile mai mici şi Uhu! Ghid de reeducare a pă- Semnificativă e şi paralela ce se face între lumea
rinţilor (ambele apărute la Editura Prut Internaţi- bufniţelor şi familia Tartinescu şi – în genere – în-
onal, prezentare grafică: Leonid Gamarţ, 2020) şi tre lumea acestor păsări înzestrate cu înţelepciune
Arci şi Sfatul Pădurii (fără subtitlu de „ghid”, dar şi lumea noastră, care nu dă dovadă întotdeauna de
cu ţintă subînţeleasă; Editura Cartier, prezentare înţelepciune în actele şi practicile ei cotidiene şi – în
grafică: Lică Sainciuc, 2022). special – în relaţiile cu copiii.
Inversiunea statutului de ghidare (aici suntem Autoarea insinuează, delicat, subtextual, de ce
nevoiţi să folosim ambele plurale de ghiduri = este periculos telefonul (fiindcă te crezi deştept şi ca-
obiecte, manuale şi de uţi pe cineva mai
ghizi = persoane care prost), de ce „se
ghidează) atrage după supără” glandele
sine şi alte inversiuni (fiindcă stai mult
şi răsturnări de prin- în faţa calculato-
cipii şi situaţii: sfaturi rului şi mănânci
se dau părinţilor spre doar dulciuri),
educarea mai bună a la ce serveşte
copiilor, în spiritul unei un băţ (să scor-
adevărate înţelegeri a moneşti în nisip,
felului lor de a fi (psi- să baţi toba, să
hologie, comportament ţii manşa unui
şi – de ce nu? – chiar avion, să trasezi
înţelepciune); sfaturi linii pe pământ,
dau şi animalele, păsă- să pescuieşti în
rile, insectele celor de băltoacă, să „re-
orice vârstă; sfaturi dă pari” bicicleta,
şi autoarea cititorilor să numeri scări-
mici şi mari în sens că-i le, să mergi că-
instruieşte şi în materie de lectură şi de literatură. lare, şi încă o mie de ocupaţii utile, „iar dacă legi de el o batistă, poţi
Apropo de această ultimă categorie de sfaturi, ea ne dă de înţeles că fâlfâi toată dupa-amiaza”), de ce iubesc cei mici animăluţele (fiindcă
nu există reţete (de a fi bun sau perfect, precum precizează într-o Înche- n-au frăţiori şi surori mai mici). Se mai dă de înţeles că, spre deosebire
iere), unicul lucru care se cere e acela de a fi: sincer, deschis spre lume de copii şi părinţi, bufniţele sunt punctuale (nu întârzie, nu stau ore în şir
(pentru a o înţelege), priceput, adică isteţ în ceea ce faci şi în a deosebi la calculator) şi nu strigă (fiindcă în familia Tartinescu „din strigăte nu
binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna şi – faptul cel mai iese nimic bun”) şi că bufniţele se ascund („Deşi noi fiind enigmatice,
important – de a şti că faci parte dintr-un Tot armonios (pitagoreico-pla- miraculoase, fenomenale, superbe, fantastice şi foarte-foarte modeste,
tonician, să-i zicem mai savant), din care fac parte şi oamenii, şi toate mereu ne ascundem. Căci din taină se vede mai bine”).
vieţuitoarele, şi ceea ce se cheamă Natură sau Fire (în graiul nostru). Se poate deduce de aici şi un principiu statutar al scrisului pentru
De aceea, am putea numi cărţile plăsmuite de Ionela Hadârcă drept copii, pe care autoarea îl respectă cu sfinţenie. E şi cauza succesului său.
cărţi de povăţuire şi de convieţuire, căci acesta din urmă este, poate, Lansarea cărţilor sale a mai servit şi drept exemplu de „convieţuire”
imperativul numărul unu al vremurilor noastre. cu fraţii ucraineni, care au dat o dovadă de vitejie şi de contact intercul-
Ca să ne pătrundem de toate acestea, Ionela Hadârcă mai inversează tural, traducând şi tipărind cărţile ei, în condiţii extreme, la Harkiv.
şi modul de a povesti (or, este indiscutabil o bună povestitoare, fără să
recurgă la mijloace sofisticate şi la tertipuri narative), păstrând în totul Acad. Mihai CIMPOI
 10
Vătămătura
În ultima vreme şi la noi,
ca peste tot în Europa alintată,
s-a încetăţenit moda sorbitu-
lui cafelei. La orice întreprin-
dere, în orice casă, cum pă-
şeşti pragul, te înţeapă în nări
emanaţia violentă de cafea proaspăt măcinată. Aroma
aceasta specifică îmi aminteşte pe dată de dimineţile
mele căznite sub auspiciile fantastice ale timpului de
azi. Abia fac ochişori şi în retine de acu’ îmi apare alu-
ra Artemizei, nevastă-mea, la prima oră, ea are grijă să
mă asalteze în aşternut cu o ceaşcă de cafea:
– Andrunea, trândavule, cafeaua te scoate din mo-
leşeală! Femeia îmi zâmbeşte atât de copleşitor şi mă
pocneşte peste nas cu sfârla.
Auzind de prescripţia de înviorare, eu îndrăznesc
să încropesc un zâmbet tras şi mă supun umil, incitat
de libidoul cafelei. Mă prefac că sorb zgomotos fleg-
ma neagră, amară ca sufletul lui ucigă-l-toaca, cu iz
acidulat de vrajă picantă, trag în nări boarea aromată,
chipurile, încântat de plăcerea favorabilă. Ceşcuţa de
porţelan chinezesc are borurile subţiri, fine, şi consoar-
ta de fiece dată mă avertizează să nu clănţănesc tare
cu colţii mei de metal argintat pe marginea delicată a
recipientului fragil.
– Ce plăcere! mă prefac eu, adicătelea încântat
de senzaţia sorbiturii, apoi mă plesnesc uşurel cu
palma peste buricul înfierbântat, sub care simt în-
vălmăşeala arsurilor de stomac cum se extind încet-
încet spre esofag.
– Deseară am să-ţi prepar o porţie după o metodă
veche turcească, rosteşte triumfător soţia, ca să-mi tre-
zească şi mai puternic în inimă dorul aşteptat de ea, cel
din noaptea nupţială!
– Vezi, să fie mai consistentă! o atenţionez eu, sa-
vurând mirajul că, cel mai probabil, voi întâmpina di-
mineaţa cu colegii mei la pescuit pe malul lacului de
la Nimoreni.
Până ajung la serviciu, în redacţia literară a editurii
noastre „Astoria”, acidul gastric îmi împinge acreala
până în glandele din gură. Cu mâinile tremurânde des-
chid dulăpiorul din birou şi înghit febril două compri-
mate mezim pentru a-mi calma vătămătura. În vreme
ce îmi dreg stomacul, reuşesc să mă încadrez binişor în
exerciţiul funcţiunii.
Aproape de prânz tocmai încheiasem redactarea
plachetei de nuveluţe ale unui tânăr butnărel, scriitoraş
de pe la noi cu pretenţii de mare cărturar, când una
din corectoarele secţiei noastre, Matilda, îmi aminti că
mi-a venit rândul să prepar cafeaua colectivă.
– Ah! Ce desfătare sufletească îmi oferiţi, dragi co-
legi! exclam eu măgulit de marele credit pe care mi-l
garanta trupa de creaţie. Prepararea cafelei în redacţia
noastră se consideră o ceremonie solemnă de invenţie
– după un procedeu aparte: ibricul barosan de vreo ju-
mătate de găleată se pune de două ori pe foc şi se ţine
până aproape de fierbere...
Aşadar, scot din dulapul cel mare ibricul, încing
bine reşoul, amestec cafeaua cu apa rece şi, neobservat
de nimeni, strecor în mâzga dezagreabilă şi un boţ de
clei uscat. Inofensiv – produs din copite de bovină.
Degrabă ne-am aşezat cu toţi colegii în jurul mesei
tupilate cu ibricul pe centru şi fiecare îşi toarnă în voie
câte-o ceaşcă pântecoasă de fiertură.
Beneficiile şi rigorile privatizării
În dialog cu Radu SÂRBU, ex-responsabil în domeniul privatizărilor în România anilor ’90
Liviu PETRINA:
Domnule ministru Radu
SÂRBU, privatizarea a
declanşat o aspră dez-
batere în ţările ieşite
din strâmtoarea comunistă. Cum vi se pare, în
perspectivele istoriei, procesul de privatizare în
România, că Dumneavoastră aţi condus Fondul
Proprietăţii de Stat (FPS) în cea mai complicată
perioadă?
Radu SÂRBU: La începutul anilor ’90, startul
României a fost ratat pentru că guvernul nu începuse
procesul de reformă structurală, nici la nivel macroe-
conomic, nici microeconomic. Soluţia principală era
privatizarea, urmată de capitalizare. Privatizarea a fost
esenţa reformei economice în toate ţările foste comu-
niste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi
repede o duc mai bine decât celelalte.
L.P: De unde vine opoziţia împotriva privati-
zării?
R.S.: Natura unui sistem este definită, mai degra-
bă decât prin altele, de natura proprietăţii economice.
România iliesciană, deşi „decretase” că revoluţia a
fost anticomunistă şi că ţara se reorientează spre ca-
pitalism, a păstrat cât de mult a putut în mâinile sta-
tului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi
financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar…
L.P.: Ce s-a întâmplat concret în timpul Guver-
nului Văcăroiu, obedientul lui Ion Iliescu?
R.S.: În timpul guvernării văcăroide:
• S-a furat tot ce s-a putut: bugetul de stat, comer-
ţul exterior, băncile, fondurile mutuale şi au fost căpu-
şate întreprinderile din toate sferele economiei. Prima
metodă de privatizare folosită în România a fost
privatizarea prin furt.
• Au fost aduse sub pragul rentabilităţii sute de
societăţi comerciale din ramurile industriei, agricul-
turii şi serviciilor. În loc să se înceapă cu privatiza-
rea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să
se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte,
pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică
prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel
mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit
această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. În
Literatura şi arta
(N U V E L Ă)
– Nu există nimic mai bun decât cafeaua naturală!
exclamă prima Matilda. Fraza aceasta ea o pronunţă în
fiecare zi ca un verdict.
– Aha! Mai ales, cafeaua proaspăt măcinată sau La-
vazza italiană în vid! o susţine redactorul junior Ionuţ.
– Aroma puternică îşi păstrează tăria pentru că e
fiartă fără lapte şi zahăr! o face pe erudita operatoarea
la calcularor, Luminiţa, sorbind băutura exotică parcă-
ar hali ciorbă...
– Eh, de-am avea şi câte un pai, din cele pestriţe ca
la cafenea, să sugem lichidul manierat, savurând şuviţa
cu proprietăţile ei fine, aromitoare, mă grăbesc să tic-
sesc şi eu o observaţie – sosi momentul să spun ceva.
– Trăim vremuri când toată suflarea omenească lin-
ciureşte cafea! continuă să explice Matilda.
– Andrunea, cafeaua de azi ai preparat-o ca nicio-
dată! Ai talent! se minuna Luminiţa, dezlipindu-şi cu
un scârţâit chiţcăit buzele de marginea ceştii pe care se
depusese o soluţie vâscoasă.
– Ce aromă originală! strâmbă din nas redactorul
superior, Paulina, – băutura izbeşte în nas cu un miros
sentenţios, se pare, de piftie din picioare de vacă...
Cum încheiasem linciuritul cafelei, Matilda trece
repede să spele piesele serviciului de faianţă şi rade
insistent cu linguriţa sedimentul subţire, lipicios de pe
ele. Cleiul de copite intrase, pe semne, în reacţie cu
cafeaua, formând un fel de depuneri de policarbamidă
castanie pe fundul şi pereţii ceştilor...
După program, promisesem unui scriitor reputat
că voi trece pe la casa dumnealui să-i înmânez ma-
nuscrisul redactat... Stăpânul mă întâmpină cu un fel
de orgoliu, împănat într-un halat pestriţ de cameră cu
luleaua-n dinţi şi mă pofti la un pahar de vorbă. De
colo sare nevastă-sa, care mă apasă într-un fotoliu jo-
suţ, anunţându-mă că îmi prepară o cafea ca la nimeni.
– Cafea naturală? mă interesez.
– Păi, artificială nici nu ţinem! se bungheşte femeia
la mine şi zâmbeşte.
– Bine! râgâi eu icnind. Accept o cafea fără zahăr,
fără lapte, fără... Mai pe scurt, să fie naturală şi nu ca
un jeleu de răcitură!
Stăpânii casei se uită la mine uluiţi, iar scriitorul
unde face:
– Bă ţică, descopăr în tine un adevărat cafegiu-gur-
mand! Musafir de modă nouă!
– Îhî! mă supun eu şi beau la rând în faţa lor trei
ceşti de lichid negru, sufocant pentru vătămătura mea,
în schimb i-am convins de ceea ce cred ei.
Într-un târziu, părăsisem casa scriitorului şi porni-
sem spre cuibul meu parcă buimac de cap – cofeina,
se vede, îşi făcea mendrele. Mă simţeam turmentat de
atâta cafea şi întrezăream drumul cam împrăşiat. Deo-
dată, înaintea mea îmi aţinu calea o domniţă suplă, cu
o talie trasă într-un pardesiu strâmt, care mă întrebă
nedumerită:
– Unde se poate servi în zona dumneavostră o cafea?
– Păi, avem în faţă restaurantul „Calliope”. Vă în-
soţesc!
Am condus superba creatură la restaurant, unde am
sorbit în doi câte o cănuţă cam măricică de lichid că-
trănit, jegos, după care m-am încumetat să petrec fru-
museţea de fată la căminul ei. Dar Minodora (aşa zicea
perioada 1992-1996, s-au alocat întreprinderilor
cu pierderi „fonduri de restructurare” mai mari
decât sumele încasate din privatizare, diferenţa fi-
ind acoperită din dividendele companiilor profitabile.
• Economia naţională a funcţionat pe principiul
vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabi-
le au fost folosite pentru acoperirea pierderilor celor
nerentabile (mineritul, siderurgia, industria de arma-
ment, agricultura de stat), cărora li s-a prelungit ago-
nia. De salvat, nu au fost salvate, căci se ştie: boala
lungă, moarte sigură, dar s-au înecat şi cele profitabile.
• S-a preferat privatizarea populistă, în favoarea
asociaţiilor salariaţilor, adică un fel de cooperativi-
zare: aproape 1.900 de societăţi comerciale au fost
vândute PAS-urilor (Programului Asociaţiei Salaria-
ţilor), care – în marea majoritate a cazurilor – nu au
fost capabile să le menţină competitivitatea şi fie le-au
falimentat, fie au pierdut controlul.
L.P.: Care a fost soarta băncilor, a rezervelor
valutare?
R.S.: Băncile de stat, mai ales BANCOREX, au
fost jefuite de clientela securisto-politică, din ele vola-
tilizându-se mai mult de 4 miliarde de dolari. Singura
soluţie pentru recapitalizarea lor ar fi fost privatizarea,
iar acum ne văităm că le-am înstrăinat...
S-au „topit” rezervele valutare ale României, gu-
vernul Văcăroiu lăsând, la plecare, mai nimic: 565 de
milioane de dolari în rezerva Băncii Naţionale a Ro-
mâniei (BNR), după patru ani, în care indicele inflaţiei
s-a situat între 295% şi 59%. Din această cauză, gu-
vernarea Convenţiei Democrate din România (CDR)
a început cu o prăbuşire a cursului leu/dolar şi cu un
nou puseu inflaţionist.
Au fost întrerupte relaţiile României cu organis-
mele financiare internaţionale, din cauza politicilor
nereformiste practicate.
L.P.: Care au fost, în detaliu, obstacolele în ca-
lea unei privatizări rezonabile?
R.S.: Procesul de privatizare a avut de întâmpinat
numeroase obstacole. Zece dintre acestea, nu neapărat
în această ordine, s-au dovedit a fi extrem de impor-
tante:
1. Constituţia României, care nu garanta proprie-
tatea, ci se limita la a o „ocroti”.
că o cheamă) recunoscu tot atunci că e în treacăt prin
Chişinău şi se grăbeşte la cursa de noapte cu destinaţia
Iaşi, unde o aşteaptă bărbatul cu copilaşul lor. Vorbele
femeiuşcăi trecură surd pe lângă urechile mele, pentru
că eu mă încolăcisem de trunchiul ei ca o năpârcă, tot
încercând să-mi îndulcesc râgâiala din stomac cu un
sărut. Degeaba! Minodora îşi ferea buzele, apoi se răsti
la mine foarte înţepat:
– Sunt locotenent Popescu de la poliţia română şi,
dacă nu te astâmperi, te pun la punct cât ai clipi din ochi!
Auzind cu cine îmi pusei în gţnd să-mi împart iu-
birea, mi se muiase pofta pupatului, iar fiţa dispăru ca
o nălucă...
Mergeam spre casă, hâţânat de poftele neîmplinite,
ca în seara târzie să-mi văd din nou nevasta, care mă
întâmpină îngrijorată în uşori să mă întrebe:
– Ai obosit?
– Aşa, puţin! bâiguisem eu, picând din tot înaltul pe
canapeaua din bucătărie. De ici stomacul mă frigea cu
toată acreala acumulată în vătămătură până în rinichi.
– Stai aşa, drăguţule, imediat îţi fac o cafeluţă!...
Andrei MOROŞANU
Caricatură de Dumitru TRIFAN
2. Slăbiciunea capitalului românesc cu vocaţie in-
vestiţională, care a determinat dezechilibrul raportului
dintre oferta mare a Fondului Propietăţii de Stat şi ce-
rerea mică de pe piaţa internă.
3. Dezinteresul capitalului străin, descurajat de at-
mosfera politică din România.
4. Instabilitatea legislativă, mai ales în ceea ce pri-
veşte privatizarea şi facilităţile fiscale şi vamale acor-
date de statul român investitorilor.
5. Hiperinflaţia, devalorizarea continuă a monedei
naţionale şi dezechilibrele bugetare.
6. Dimensiunile uriaşe ale întreprinderilor moşte-
nite de la regimul comunist şi gradul ridicat de îndato-
rare a lor, în condiţiile inflaţiei, ale blocajului financiar
şi căpuşării.
7. Prăbuşirea pieţelor pe care le aveau înainte de
1989, corelată cu scăderea puterii de cumpărare a ro-
mânilor.
8. Mentalitatea cetăţenilor. S-a dovedit că foarte
puţini dintre concetăţenii noştri înţeleg raţiunile pen-
tru care privatizarea economiei naţionale trebuie să
aibă loc. A existat o opoziţie nu doar la nivelul opiniei
publice, ci, mai ales, în rândul salariaţilor întreprinde-
rilor scoase la privatizare, pentru că erau conştienţi că
nu va mai fi acceptat personalul excedentar.
9. Rezistenţa managerilor la procesul de privatiza-
re. Doar în puţine cazuri aceştia au susţinut privatiza-
rea, marea majoritate preferând prelungirea privilegii-
lor oferite de poziţia de conducător al unităţii.
10. Imaginea negativă indusă opiniei publice de
către presă. Presa a mediatizat întotdeauna cu priori-
tate şi cu insistenţă scandalurile, privatizările eşuate,
care nu au reprezentat nici măcar 5% din totalul con-
tractelor FPS. Cu toate acestea, eşecurile, deci excep-
ţiile, au determinat în principal imaginea FPS/ Autori-
tatea pentru Administrarea Activelor Statului (APAS)/
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
(AVAS) şi a privatizării, în general.
L.P.: Cum s-au petrecut lucrurile în guverna-
rea noastră?
R.S.: Perioada 1997-2000 a fost cea a ritmurilor
ridicate de privatizare şi de venire a investitorilor stră-
ini, care au înţeles că în România se făcea, în sfârşit,
reformă şi, mai ales, privatizare. Anului 1999 îi aparţi-
ne recordul absolut, cu peste 2.000 de privatizări. Re-
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
Grindina
M-a prins grindi-
na pe vârful ista de
deal. Auzeam doar la
radio sau la televizor
despre grindină, sau
de la vecinele adu-
nate în marginea dru-
mului, care se văicăreau că, Doamne fereş-
te, ce prăpăd a făcut grindina în satul cutare
sau cutare.
– Care grindină, fa... I-a bătut Dumne-
zeu, că tu ştii ce răi la maţe sunt, a zis una.
Las’ că ştiu eu, că o am pe noră-mea de
acolo, care-mi mănâncă zilele şi mie, şi co-
pilului meu, de bună ce e; i-a pus asta fus-
ta-n cap, îşi continuă mărturisirile femeia
supărată. Unde o fi întâlnit-o, pe unde o fi
găsit-o? Că parcă nu mai sunt femei pe faţa
pământului, mi-o adus pe dracu-n casă...
– Dar la noi, dacă avem aşa o binecu-
vântare de Sus cu un preot bun şi sfânt, da,
da – sfânt în tot plinul cuvântului, şi aşa o
frumuseţe de Catedrală, de aia şi lumea e
mai bună, de aia suntem ocro-
tiţi de ploi mari cu grindină
şi de atâtea altele..., a zis alta
dintre ele, făcând un semn cu
mâna dreaptă spre biserica sa-
tului, parcă cu sfială, apoi se
însemnă cu sfânta cruce.
Le ascultam cuminte şi
mă întrebam: o fi corect oare
gândul lor despre pedeapsa lui
Dumnezeu?
Dar azi m-am convins că
aşa este. Azi, când m-a prins
grindina în preajma bisericii.
Cine nu ştia că Vasile al
Anicăi, vădana, a ridicat mâna
la mamă-sa din cauză că i-a
supărat nevasta. Oare ce n-o fi
putut împărţi două femei într-
o ogradă? Ce nu le-a ajuns, că
s-au luat la harţă?
Tot satul considera că încă-
păţânatul de Vasile trebuie să
se pocăiască, să se primeneas-
că, că de mai bine de o lună
de zile tot se abăteau asupra
satului nostru nenorociri şi în-
tâmplări inexplicabile.
Ba Chirică, căruţaşul de la
fermă, ameţit de vin, s-a răs-
turnat cu căruţa când venea
spre sat din ponor, unde mai
nu s-a ucis. Ce-o fi căutat el
acolo? Nimeni nu ştie. Ba fiul
de trei ani al Mărioarei a căzut
într-o fântână, dar a scăpat viu
şi nevătămat datorită lui Ion
Voicu, voinicul satului, care a
sărit ca o săgeată după el, ani-
nat de cumpăna fântânii şi, ca
prin minune, au ieşit amândoi
întregi. Tot minune a fost şi
zultatele confirmă că privatizarea depinde, mai mult
decât de orice altceva, de voinţa politică. În cei patru
ani s-au vândut 6.728 de societăţi comerciale, 250
investitorilor străini, care au plătit aproape 1,5 mili-
arde de dolari. Metodele de privatizare cele mai frec-
vente au fost licitaţiile deschise cu strigare, respectiv
în plic sigilat şi prin piaţa de capital. Fiind metode
transparente, preţul mediu obţinut pentru o acţiune a
reprezentat dublul valorii nominale. În această peri-
oadă s-au introdus obligaţiile investiţionale post-pri-
vatizare, s-a extins posibilitatea achiziţionării în rate
a pachetelor FPS şi s-au introdus garanţiile de plată la
vânzările în rate.
Odată cu prima etapă a privatizării ROMTELE-
COM, au debutat marile privatizări. Tot în acei ani a
început restructurarea şi privatizarea sistemului ban-
car.
L.P.: În concluzie, Guvernarea PNŢCD (CDR)
cum poate fi definită?
R.S.: Cea mai simplă evaluare a guvernării noastre
se poate face urmărind banii. Între 1996 şi 2000, dato-
rită credibilităţii sale şi reformelor făcute, guvernul a
plătit peste 15 mld. $ şi a reuşit evitarea intrării Româ-
niei în incapacitate de plată!În Noiembrie 1996 rezerva
B.N.R. era de 0,565 mld. $ (ceea ce a determinat prabu-
şirea cursului leului faţă de dolar în Ianuarie-Februarie
1997), iar în 2000 de 2,5 mld. $. În cei 4 ani, pe lângă
sporirea cu 2 mld. $ a rezervei valutare a băncii naţiona-
le, s-au plătit 10 mld. $ (1,9 în 1997; 2,8 în 1998; 3,2 în
1999 şi 2,1 în 2000) în contul datoriei externe (contrac-
tată pe termen scurt şi cu dobândă ridicată de guvernele
Roman, Stolojan şi – mai ales – Văcăroiu), s-au aco-
perit costurile de peste 3 mld. $ ale asanării sistemului
bancar (Bancorex şi Banca Agricolă), distrus în prin-
cipal de comandă politică. Cu toate aceste plăţi uriaşe,
de peste 15 miliarde de dolari, datoria publică externă a
României a rămas practic constantă: 6,1 mld.$ în 1996,
respectiv 6,9 mld. $ la 31 Decembrie 2000. Economia
funcţionează cu banii.
L.P.: Cum se explică faptul că forţele de stân-
ga, criptocomuniştii au găsit şiretlicuri prin care
să acuze − până astăzi! − PNŢCD că ar fi făcut,
chiar în plan economico-financiar, o guvernare
neperformantă?
REFRACŢIA CERULUI
treaba că anume el se ducea în acel moment
după apă la fântâna cu pricina.
Doamne, ce spaimă, ce bocete, dar şi ce
bucurie peste tot satul în numai câteva mi-
nute! S-a înnegrit şi, totodată, s-a albit în
aceste clipe. Dar ce laude şi câte fete oache-
şe îi aţineau calea eroului după această în-
tâmplare, încât ziceai că Dumnezeu l-a uns
cu mir, de ăla care numai la El se găseşte,
acolo, în raiul Lui frumos. Şi alte întâmplări
adevărate, nu născocite de gura femeilor
care tare multe le pot înflori. Că aşa-i lăsată
femeia de la Cel de Sus – să ucidă şi să în-
vie cu vorba-i.
Ei, dar grindina-i culmea. Că iaca pier-
de în doar câteva minute tot ce au muncit
ei, toţi sătenii, o primăvară şi o jumătate de
vară. Iaca amu îi amu – să-l ia sătenii pe Va-
sile în furci, probozindu-l cum ştiu numai
ei, ca să-i fie de învăţătură: „Nu ţi-i ruşine
să ridici tu mâna la cea care ţi-o dat viaţă? E
ca şi cum L-ai părăsi pe Dumnezeul cel ade-
vărat şi te-ai converti cu alţii – cu păgânii,
cu necuraţii!”. Atunci când s-a îndârjit ton-
tul la mamă-sa, a fulgerat atât de puternic,
încât cerul s-a despicat în două drept din-
spre dealul pe care stă biserica, de-ţi părea
că până şi pământul s-a despicat, înghiţind
tot ce are omul mai drag şi mai scump pe
această lume – pe Dumnezeu. Dar nu voia
nenorocitul să-şi recunoască vina. Pesemne
că au intrat nişte draci bătrâni şi puternici
în el, că nici sfântul din biserică nu-i putea
scoate cu toate posturile şi poveţele pe care
ştia să le dea, că, vorba ceea: bărbatul e mai
rău decât necuratul când e aţâţat de femeie.
Dar, până la urmă, Dumnezeu le biruie pe
toate.
Atunci am înţeles şi eu cât de scumpă
este biserica în viaţa mea, atunci când m-am
rezemat de zidurile ei calde şi am îmbrăţişat
pilonul pridvorului, ca desfrânata la Crucea
lui Iisus, şi sângele îmi curgea prin vene din
braţele crucii, mângâindu-mă, şi parcă Iisus
m-a prins în braţe cu tot Cerul laolaltă. I-am
simţit răsuflarea obosită de atâtea griji pe
care le are, aşa cum pe a mamei când mă
cuprindea obosită seara şi îmi săruta fruntea
de „noapte bună”. Știu eu, căci după aceasta
s-a arătat şi curcubeul, semn al împăcării,
cine nu ştie de El. De atunci am luat îmbră-
ţişarea cu mine şi o împart tuturor, să-I mai
uşurez de griji şi necazuri. Ce minunat ar fi
dacă toţi ar purta braţele Lui în braţele lor,
aşa cum ar trebui, de fapt, să fie, şi ar dărui
tuturor pe cale îmbrăţişări şi sărutări, s-ar
odihni şi Dumnezeu, măcar pentru o clipă.
Dar ştie El mai bine ce face, acest Dum-
nezeu al creştinilor, că-I mare şi minunat în
toate, iar căile Lui sunt necunoscute, căci,
dacă nu prindeam grindina pe drum, poate
nu-mi intra Biserica în sânge niciodată.
Vasilisk DONICA
INTERVIUL NOSTRU
R.S.: Ră-
mân consternat
când văd că nu
doar adversarii,
ci şi unii dintre
simpatizanţi
consideră gu-
vernarea noas-
tră «un eşec».
Iată starea de
fapt la sfârşitul
anului 2000,
după aşa-zisa
guvernare catastrofală a PNŢCD:
L.P.: Reprezentanţii celorlalte partide partici-
pante la CDR au ţinut pasul cu miniştrii PNŢCD?
R.S.: Lucrurile ar fi stat mai bine dacă ar fi făcut
reforme şi ministrul Industriei (Radu Berceanu) şi cel
al Transporturilor (Traian Băsescu). Marile privatizări
(PETROM, Distrigaz-urile, Electrice-le, CET-urile,
minele de cărbune), cele care până la urmă ne-au adus
calificativul de „economie de piaţă funcţională”, ar fi
putut fi realizate atunci. Ar fi intrat în ţară mult mai
mulţi bani şi – la fel de important – companii puter-
nice, care ne-ar fi sprijinit în eforturile de integrare.
Luminiţa de la capătul tunelului ar fi apărut mai repe-
de, iar românilor le-ar fi fost mai uşor (şi PNŢCD-ului
mai bine). Dar rolul atribuit PD-ului era exact contra-
riul: de a frâna reformele – începând cu cele legate
de proprietate – şi de a sabota PNŢCD în imaginea
publică. Aşa că Băsescu şi Berceanu nu au făcut nicio
singură privatizare, iar Partidul Democrat a boicotat
în parlament legile de care PNŢCD îşi legase numele.
La concertul de zgomote care trebuia să distorsioneze
în percepţia publicului prestaţia reformistă a PNŢCD-
ului, a fost folosită din plin presa, în majoritatea ei
manipulată de „structuri oculte”...
L.P.: Vă mulţumim pentru dezvăluirile straşni-
ce pe care ni le-aţi oferit. Sperăm că le vor fi de fo-
los, mai ales, fraţilor noştri din Basarabia, pentru
că interviul va vedea lumina tiparului în paginile
săptămânalului Literatura şi arta de la Chişinău.
Interviu realizat de Liviu PETRINA
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
Trăirile unui actor în crugul firii
Talentul artistic al omagiatului de azi, Constantin
Stavrat, Artist al Poporului, s-a remarcat încă din primii
ani de şcoală în satul său natal, Buda Mică, din ţinutul
Herţa… După absolvirea Institutului de Arte „Gavriil
Musicescu”, tânărul actor activează în diverse teatre ale
republicii. Încă din clasa I avea talent de declamator,
dansator, cântăreţ. Capta uşor atenţia publicului. Din
anii de şcoală a participat la toate evenimentele cultu-
rale şi concursurile de artişti amatori de la Buda Mică,
Cernăuţi, Kiev...
În circa 40 de ani de activitate pe scena bălţeană, a
realizat peste 70 de roluri. Cele mai memorabile s-au
dovedit a fi Miliţianul, Gardianul în „Polikarp Întâi”
de Z.Tobolkin (primul său rol); Ghiţă Coşcodan în
„Agachi Flutur” de V. Alecsandri; Kirile în „Mireasa
din Imereti” de D. Kldiaşvili; Kucikar în „Femeia de
fier” de Ş. Boşbekov; Iosif Pavlicec în „Transfer de per-
sonalitate” de D. Solomon; Leonida în „Conu Leonida
faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale – toate în regia lui
A. Pînzaru; Socrate în „Ultima noapte a lui Socrate”
de S. Ţanev, regia M. Volontir; Chiriţa în „Şi iar Chiri-
ţa” de Gh. Urschi, regia I. Marcoci; Alexandru Filimon,
podgorean în „Omul care a văzut moartea” de V. Efti-
miu, regia C. Stavrat; Bătrânul, spectacolul „Avalanşa”
de T. Cücenoǧlu, regia L. Zaikauskas.
Şi-a încercat puterile şi în domeniul regiei. A regizat
cu brio patru spectacole: „Împăratul de paie” de Gheor-
ghe Calamanciuc, „Piatra din casă” de Vasile Alecsan-
dri, „Femeia de fier” de Şarof Boşbekov, „Omul care a
văzut moartea” de Victor Eftimiu.
S-a produs, de asemenea, în câteva filme autohtone,
unde şi-a demonstrat capacităţile actoriceşti: „Trecea o
lebădă pe apă”, regizor Vasile Pascaru. Moldova-Film
(1981); „Găoacea”, regizor Emil Loteanu, Moldova-
Film (1991); „Dănilă Prepeleac”, regizor Tudor Tătaru,
Studioul Buciumul (1994); „Siberia din oase”, regia Le-
ontina Vatamanu, Studio OWH (2019).
Recent am avut un dialog cu reputatul artist:
– Cum aţi ajuns în lumea actorilor?
– Prima piesă pe care am văzut-o în viaţa mea a fost
„Jodelet, slugă şi stăpân” de Paul Scarron, prezentată
de Teatrul „Luceafărul” din Chişinău. Era pe la 1967.
Aveam 10 ani. Nu am fost impresionat, deşi eram în-
drăgostit de scenă. Dragostea de teatru a venit mai târ-
ziu. Emisiunile „Teatru la microfon” de la Bucureşti, pe
atunci adevărate sărbători pentru mine, m-au făcut să
mă îndrăgostesc lulea de teatru.
– Pe ce criterii vă alegeţi rolurile? În care roluri
vă simţiţi mai bine?
– Dacă nu e la „impuse”, adică atunci când eşti an-
gajat la un teatru, unde trebuie să joci ce ţi se cere, ac-
cept rolurile pe criteriul „dragoste la prima lectură”. Nu
înţeleg ce înseamnă mi-a plăcut, nu mi-a plăcut sau am
fost indiferent… de rolul cutare. Dacă am simţit că nu e
rolul meu, am refuzat din start. Caut să-mi placă piesa,
personajul şi, mai ales, anturajul: regizorul, partenerii.
Dacă nu e un colectiv în cadrul căruia să te simţi bine,
e greu să fii creativ.
– Cum se simte bucovineanul Constantin Stavrat
în Republica Moldova?
– O precizare: eu nu sunt bucovinean. Ţinutul Her-
ţa nu a fost niciodată în componenţa Bucovinei. A fost
doar în componenţa Moldovei şi a României. Din 1945
până în prezent se află în componenţa regiunii Cernăuţi.
De aici e şi confuzia. Înşişi bucovinenii ne numesc re-
găţeni, nume dat, după Primul Război Mondial, locuito-
rilor Vechiului Regat Român (Moldova şi Ţinutul Her-
ţa, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea). Cum să mă simt?
Destul de confortabil, ca un român din Basarabia. Din
când în când mă apasă dorul de Buda Mică, de aceea nu
ratez ocazia de a reveni pe locurile natale.
– Care a fost cel mai drag rol pe care l-aţi avut
vreodată?
– Mi-e greu să spun, ştiu însă cu certitudine că în
toate rolurile am pus suflet.
– Aţi regizat patru spectacole. Munca de regizor
e mai grea decât cea de actor?
– Categoric, cel puţin pentru mine, este muuuult
mai grea munca de regizor. Cred că un bun regizor, în
primul rând, trebuie să fie curios. Stanislavski a zis că
un regizor e omul care citeşte ziarul în fiecare zi. Şi nu
numai ziare, aş adăuga eu. Curiozitatea asta te împinge
să-ţi faci bine meseria. Nu e o chestie doar meşteşugă-
rească, ci e important să fii riguros şi responsabil, să ai
empatie faţă de oamenii cu care lucrezi, să te intereseze
viaţa în mod real.
– Aţi fost director artistic al TNVAB (2017-
2020), funcţie pe care am înţeles că nu prea aţi do-
rit-o. De ce?
– Pentru că… nu poţi intra în voia fiecărui actor.
– Aveţi o mulţime de premii şi distincţii. Care
dintre ele ar fi cea mai memorabilă?
– Cea pe care nu am primit-o încă.
Literatura şi arta
LA CEAS ANIVERSAR
– Am auzit că sunteţi rudă directă cu generalul
Olimpiu Stavrat, guvernator al Basarabiei în peri-
oada 1943-1944?
– Da, aşa este. Pe timpul represiunilor staliniste,
familia noastră a avut de suferit din cauza aceasta, iar
tatălui meu, Vasile Stavrat, nepotul generalului, după
întoarcerea din deportare i s-a interzis să se stabileas-
că în satul său natal, Mihoreni… Atunci a hotărât să
se stabilească în apropiere, la Buda Mică, unde m-am
născut eu.
– Care credeţi că este cea mai
mare realizare a dumneavoas-
tră?
– Am avut mai multe clipe fe-
ricite: premii, titluri, aplauze, flori.
Cea mai recentă surpriză plăcută a
fost apariţia cărţii despre persona-
lităţile Bucovinei, în care am fost
inclus şi eu. Şi nu în ultimul rând,
copiii mei, unul dintre care este
Costică Stavrat, lector universitar
doctor la Universitatea Naţională
de Arte „George Enescu” din Iaşi.
– Bănuiesc că vă place foarte
mult lectura. Ce citiţi în prezent?
– Îl recapitulez pe Mihail Zoş-
cenko.
– Ce sfaturi sau poveţe aţi
avea de transmis tinerilor dum-
neavoastră confraţi?
– Colegilor mai tineri nu le pot
transmite altceva decât să-şi iu-
bească meseria, care este foarte grea, dar şi foarte fru-
moasă şi care îţi aduce satisfacţii dacă o tratezi cu res-
pect şi dacă munceşti ca să realizezi ceva. Vorba ceea:
Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă. Talentul
este zero fără munca la sânge, iar în teatru asta face di-
ferenţa.
Iată şi câteva rezonanţe la adresa omagiatului.
Eufrosinia Capmari, Artistă a Poporului:
– Costică Stavrat, colegul şi partenerul meu de sce-
nă, e un actor cu literă mare, de încredere, şi în orice
situaţii scenice, de ajutor. Mi-e dragă să-l am ca parte-
ner, e un om de o carismă atrăgătoare şi glumele spuse
la momentul îi fac potrivit pe toţi din jur pozitivi şi cu
zâmbetul pe buze. Am jucat şi în spectacolele pe care
dumnealui le-a montat ca regizor; mi-au plăcut seriozi-
tatea şi profunzimea gândirii sale profesionale.
Aurel Puică, ex-director al teatrului:
Stavrat e unul dintre cei mai mari actori de teatru
din R. Moldova, e un actor desăvârşit, plin de nobleţe.
A impresionat prin forţa pe care a dat-o unor personaje
precum Ghiţă Coşcodan în „Agachi Flutur” de V. Alec-
sandri sau Socrate în „Ultima noapte a lui Socrate” de
Stefan Ţanev, demonstrând o versatilitate artistică re-
marcabilă prin modul în care reuşea să interpreteze ro-
luri de comedie sau istorie.
Pavel Proca, critic de teatru:
– Acest actor veşnic tânăr posedă o structură artis-
tică polivalentă, iar modul de exprimare în variate do-
menii scenice completează acest verdict. Când nu joacă,
se gândeşte ce să mai citească (rară pasiune printre ac-
tori!), când terminau lecturile, intră din nou în repetiţii.
Este un soi de om-orchestră şi, totodată, propriul său
dirijor: e o natură prin excelenţă imaginativă.
Ion Marcoci, Artist al Poporului:
– Bunul meu coleg, Constantin Stavrat, este un ac-
tor total: excelează cu măiestrie de la un rol dramatic
la unul de comedie. Îşi iubeşte meseria mai mult decât
orice şi spune că talentul este zero fără munca la sânge,
iar în teatru asta face diferenţa. Actorul C. Stavrat dă o
adevărată lecţie de profesionalism şi dăruire. La cei 65
de ani îi doresc să fie sănătos, să slujească cu dăruire şi
devotament teatrul bălţean încă mulţi ani înainte.
La mulţi ani, Constantine!
Consemnare: Valentin JITARU
Desen de Dumitru TRIFAN
AVEŢI GRIJĂ DE SUFLET!
Nu prea mai ştim cum să avem grijă de sufletul nostru. Nu prea mai
ştim să ne facem bucurii şi cu siguranţă am uitat ce înseamnă să trăieşti
liniştea, ca pe o normalitate a firii. Se spune că sufletul este continuarea
minţii, a raţiunii. Nimic mai adevărat! Dar ce te faci atunci când acesta nu
mai are suficiente motive ca să-şi continue parcursul fără încărcătură? Nu
cred că există o reţetă ideală pentru asta, pentru aşa-zisa reabilitare, dar
cumva, gândindu-ne simplu, e foarte uşor să-l transformăm în motorul
vieţii noastre!
Cum să avem grijă de suflet? Păi vă pot spune ce fac eu. Am învăţat
în ultima vreme să nu mai aplec foarte tare urechea la tot ce-i negativ
şi la tot ce-mi poate face rău, într-o măsură sau alta. Mi-am creat un fel
de scut de autoapărare, care mă păstrează lucid şi care nu-mi dă voie
să am gânduri ce nu fac bine. Mi-am impus asta şi mi-am dat seama
că nimeni nu e mai presus ca nimeni şi că cei care nu au umanitate, nu
au judecată şi niciun strop de educaţie nu mai pot fi întorşi pe calea
dreaptă, astfel că nu are sens să-mi bat eu capul prea tare.
Desen de Dumitru TRIFAN
Exerciţiile simpatetice ale unui liceu
Pe 6 noiembrie 2022, Liceul Teo-
retic „Ştefan Holban” din Cărpineni,
Hânceşti, şi-a marcat cele patru decenii
de activitate. Câte buchete de flori au
adunat în patru aceste decenii de recu-
noştinţă primul şi ultimul sunet de clo-
poţel de aici?!... Câte lecţii de suflet au
fost sculptate pe o tablă de inimă şi câte
reuşite au fost parfumate de bucurii?!...
Nenumărate!
Actualmente, LT „Ştefan Holban” din
comuna Cărpineni are trei nivele: învăţă-
mânt primar, gimnazial și liceal, cu clase
performante de chimie, fizică, istorie, in-
formatică şi aproape toate dotate modern
cu tehnică digitală. Chiar şi culoarul de la
nivelul întâi are un ecran cu un diametru
de aproape 2 m, folosit potrivit destinaţi-
ei. Şcoala mai are posibilitatea de a caza
toţi elevii liceeni, cu deplasare din împre-
jurime, punându-le la dispoziţie un cămin
ce deţine: camere de lo-
cuit, o bucătărie cu ara-
gaze, frigidere, maşină
de spălat şi maşină de uscat lenjeria de pat, sală de lectură,
baie şi toate cele necesare pentru un trai decent.
Pe 6 noiembrie curent Cărpinenii şi-au îmbrăcat stra-
iele de sărbătoare, pentru a serba la cel mai înalt nivel or-
ganizatoric jubileul. Directoarea instituţiei, Lidia Panfil,
precum şi oaspeţii de onoare au trecut în revistă activita-
tea liceului. La serbare a participat şi marele compozitor
Eugen Doga. Maestrul încă de la începuturi s-a împrie-
tenit cu cărpinenii. Pe parcursul anilor a avut atâtea între-
vederi cu colecivul profesoral-didactic şi liceenii de aici,
gest important pentru generaţiile viitoare de absolvenţi.
Amprentele maestrului se văd pretutindeni: o bancă,
unde va fi scris: „Aici a stat maestrul Eugen Doga”, un
fotoliu, un pix, o cupă – peste tot. „Mulţumim, maestre,
pentru cărţile dăruite, pentru muzica dăruită şi prezenţa
dumneavoastră printre noi!”, astfel îl întâmpină liceenii
pe marele compozitor. La sărbătoarea liceului au mai
participat Elisaveta Cojocaru, ex-director al instituţiei
(1982 – 2011), Roman Copăceanu, ex-director 2011-
2015), Corina Lungu, consultant principal la Ministerul
Educaţiei şi Cercetării; Valentina Tonu, şefa Direcţiei
Învăţământ Hânceşti; Mike-Michael Iones, şeful Ofi-
ciului USAID Moldova; Irina Nasalciuc, reprezentant
USAID Moldova; Laurenţia Filipschi, director execu-
tiv la Junior Achievement Moldova; Sabina Baciu-Da-
nilov, coordonator de proiect în cadrul Fundaţiei pentru
Dezvoltare Moldova; Rodica Gospodinova, consilier
raional, membru al Comisiei de Specialitate în Educa-
ţie; Ana Cimpoieşu, preşedinte al Consiliului Raional
al Federaţiei Sindicatelor, Educaţiei şi Ştiinţei; manageri
şcolari şi de grădiniţe, cadre didactice de la Mingir, Căr-
pineni, Negrea, preoţi ai bisericilor din localitate, care au
sfinţit edificiul ş.a.
11
CUVINTELE DE TAINĂ
Apoi am învăţat un lucru
pe care nu-l făceam înainte
de pandemie. Îmi preţuiesc
timpul şi-l investesc cu folos
în fiecare clipă. Dincolo de
toate astea, preţuiesc mai
mult fiecare secundă şi-mi
filtrez foarte tare informaţi-
ile. Emoţiile sunt cele care
ne hrănesc sufletul, astfel că
mă încarc cu emoţii speciale.
Ascult muzică de calitate, vor-
besc cu oamenii care mă in-
spiră şi-i urmăresc pe cei care
au ceva de spus.
Învăţ cumva să fiu un om
lipsit de ranchiună, să fiu focusat pe pătrăţica mea şi să-mi duc
toate cele fără să încarc pe cineva! Mă uit la filmele care-mi plac şi
nu judec! E foarte important să nu ne mai dăm cu părerea despre
oricine şi orice, fără să ne uităm în propria noastră oglindă. Eu con-
sider că am dreptul să spun ceva doar atunci când mă ştiu imaculat
şi când ştiu că eu nu sunt sau nu fac la fel ca persoana despre care
comentez.
Îmi hrănesc sufletul gândind pozitiv. Evit foarte tare să privesc
manipulările zilnice, evit să văd răul care pune stăpânire pe noi şi lip-
sa de umanitate. Cum am pierdut foarte mulţi oameni dragi în ultima
perioadă, încerc să fiu aproape de cei la care ţin. Apoi încerc să mă
inspir din cele care-s în jurul meu. Încerc să-mi fac bucurii simple şi
să mă încarc cu forţa pe care mi-o dau cei care mă iubesc şi care nu
caută vreo secundă să fie interesanţi sau falşi.
Ne putem îngriji de suflet păzindu-l de influenţe nefaste, de iubiri
nocive, de interes, de oamenii care nu au nicio legătură cu noi. Îi
putem face bucurii prin cele mai mărunte lucruri. Spre exemplu, voi
când v-aţi bucurat ultima oară de-o cafea savurată în tihnă, de o car-
te bună citită pe nerăsuflate, de un dialog interesant, de lucruri noi
şi captivante? Nu le ştim pe toate şi, cu siguranţă, atunci când afli o
noutate, nu poate fi decât o fericire!
Sufletul este oglinda caracterului nostru, ne trădează sentimente-
le şi ne face cumva vulnerabili, în sensul pozitiv. Sufletul ne dictează
acţiunile şi ne poate stăvili impulsurile. El ne aduce zâmbetul pe chip
şi ne poate face, fie că vrem sau nu, oamenii mai buni. Tot cu sufletul
putem muta munţii şi el ne aduce fericirile! Nu vă dau sfaturi, n-am
această autoritate şi nici abilitatea de a o face, dar e bine să aveţi mai
multă grijă de suflet, să nu-l lăsaţi în paragină şi să încercaţi să nu-l
mai murdăriţi cu tot felul de nonsensuri! E cel mai important! Şi la fel
de important este să-i daţi, din necesitate, din simplitate şi bunătate,
ceea ce îi face bine şi-l bucură! Nu lăsaţi asta în plan secund, la un
moment dat va fi prea târziu!
Paul SURUGIU (FUEGO)
EVENIMENT
Începuturile Liceului Teoretic „Ştefan Holban” coboară în zorii anului
1982, când, prin stăruinţa şi bunăvoinţa consăteanului Dumitru Creţu, se
pun bazele actualului edificiu al Şcolii Medii Moldo-Ruse Nr. 1 din Cărpi-
neni, titulatură pe care o va purta până în 1995.
Memorabilă a fost serbarea de sfârşit de an şcolar din 1985, prin prezen-
ţa compozitorului Eugen Doga şi a cântăreţei Nadejda Cepraga. În sufletul
dascălilor şi al elevilor de atunci, au rămas întipărite pentru totdeauna amin-
tirile despre acest eveniment.
La insistenţa şi propunerea directoarei Elisaveta Cojocaru, în 1995, in-
stituţia a obţinut statutul de Liceu Teoretic, iar din 2005 i s-a atribuit numele
lui Ştefan Holban – profesor, avocat, deputat în Sfatul Ţării şi Parlamentul
României, prefect al judeţului Lăpuşna, originar din Cărpineni.
Sub conducerea domniei-sale, din 2000 colectivul a înfiripat o fructuoasă
colaborare cu diferite instituţii naţionale şi internaţionale (Corpul Păcii, Fun-
daţia SOROS), pentru a dezvolta abilităţile şi competenţele cadrelor didactice.
Din 2011, noul director al liceului, Roman Copăceanu, va pune accentul
pe crearea unor condiţii optime pentru profesori şi elevi, de a susţine un
proces educaţional de calitate şi eficient. În această perioadă s-a reabilitat
considerabil instituţia prin obţinerea unor proiecte importante din Fondul
pentru Eficienţă Energetică.
Din 2016, directoarea Tamara Macari a multiplicat imaginea şcolii la
nivel local, raional, naţional, atrăgând şi alte proiecte naţionale şi internaţio-
nale, printre care cel mai mare proiect: „Reforma învăţământului în Moldo-
va” (PRIM), prin care s-a modernizat infrastructura, s-au dotat cu tehnică şi
utilaje laboratoarele, cabinetele, a fost reparat spaţiul adiacent al instituţiei.
Alte proiecte importante rămân a fi ,,Clasa viitorului”, ,,Sprijin social şi edu-
caţional pentru copiii romi de la treapta preşcolară şi învăţământ primar”,
susţinut de către Fundaţia pentru Dezvoltare şi Pestalozzi; ,,Tekwill în fieca-
re şcoală”, ,,Şcoala Digitală’’ş.a.
Sărbătoarea s-a încununat cu sfinţirea edificiului şi deschiderea Centrului
Regional de Excelenţă în Educaţie Economică şi Antreprenorială.
Instituţiei în cauză, precum şi colectivului de liceeni şi profesori, asisten-
ţa le-a dorit un La mulţi ani în pace şi fericire!
Angela MÂNDÂCANU
 12
MEŞTERI CU HAR DE LA PROVIDENŢĂ
Primul şi ultimul iconar
basarabean al secolului XX
Ioasaf (Ioan) Berghie,
născut în 1862 în familia
dascălului bisericii din sa-
tul Japca, jud. Soroca (azi r.
Floreşti), Stepan Berghie, a
fost primul şi ultimul nostru
iconar din secolul XX. Din
copilărie lui Ioan i-a plă-
cut zugrăvirea şi tragerea
cu creionul. Se întrecea cu
ceilalţi copii întru facerea
imaginilor de pe cărţile de
şcoală.
La 16 ani se duce la Mă-
năstirea Japca, pe atunci de bărbaţi. Aici l-au impresi-
onat imaginile sfinţilor de pe icoane. Rudele, prietenii
l-au îndem­nat să se întoarcă acasă, însă tânărul refuza
cu vehemenţă, „toţi clătinau din cap, îl jeleau, deoarece
lasă acasă o mare avuţie – gospodăria părinţilor. Scutit
de serviciul militar, el a făcut un pelerinaj la mai multe
mănăstiri şi biserici din Imperiul Rus pentru a deprinde
taina zugrăvitului.
La Lavra Pecerska din Kiev a fost lăsat să facă cu-
răţenie în atelier. Apoi a cumpărat scule, vopsele şi s-a
întors la Japca. Dar la baştină era permanent deranjat
de „fiii oamenilor” – rudele sale, care mereu îl vizitau,
„şi, ca să-şi poată pune în aplicare darul”, a decis să se
retragă la Mănăstirea Noul Neamţ. La 1884, duhovnicul
mănăstirii, Andronic Popovici, îl primeşte în rândul vie-
ţuitorilor Lavrei basarabene, făcând de la început ascul-
tare la strană, învăţând de la cântăreţul Emanoil din Bu-
cureşti tehnica muzicii bizantine şi Tipicul bisericesc.
În 1890, perioada zidirii noii bisericii mănăsti-
reşti, Ioan a fost invitat să-şi „ispitească darul”. Cea
dintâi icoană în creion a fost Sfântul Ioan Teologul.
Văzându-i capacităţile, arhimandritul Andronic Po-
povici, deja ca stareţ al Noului Neamţ, îi dă binecu-
vântare să picteze icoane, oferindu-i trei camere, „ca
să-şi aşeze atelierul”.
În atelierul său, Ioasaf zugrăveşte „toate icoanele
Editura pentru Literatură
şi Artă aduce la cunoştinţa
cititorilor şi iubitorilor de carte că
a apărut noua ediţie a romanului
„Tema pentru acasă” de Nicolae
DABIJA într-o colecţie nouă.
Volumul poate fi găsit în toate
librăriile din ţară.
ADRESA REDACŢIEI:
„Literatura şi arta”,
str. Sfatul Ţării, nr. 2, cod poştal: 2009,
or. Chişinău, Republica Moldova
Tipografia „Universul”, Com. nr. 1419
Literatura şi arta
cele mici din biserică, precum şi cei patru evanghelişti
şi patru îngeri, în mărime de trei metri, care sunt aşezaţi
la cele patru colţuri ale turnului de la clopotniţa mănăs-
tirii”.
După moartea tatălui său, primeşte o parte din moş-
tenire – 500 de ruble de aur –, cu care procură vopsele
şi cόpii de pe vestitele icoane bizantine şi ruseşti şi des-
chide un atelier.
De la primele icoane, interpretate într-un stil naiv,
va ajunge să picteze icoane ca un adevărat profesionist,
deprinzând şi tehnici decorative noi – imitarea smalţu-
lui. Urmărind creaţia acestui zugrav, putem afirma cu
certitudine că Ioasaf a fost un autodidact. În total, a pic-
tat peste 2.500 de icoane şi steaguri bisericeşti. Preţul
icoanelor a variat material între 500 și 1.200 de lei. Cea
mai scumpă icoană a costat 2.000 de lei sau 200 ruble,
iar răstignirile ajungeau până la 600 de lei.
Devine foarte popular în toată Basarabia, lucrările
lui fiind solicitate şi peste hotarele ţării. După Unire,
execută comenzi la Roman şi Piatra-Neamţ.
Deoarece icoanele lui Ioasaf se bucurau de popula-
ritate, cele mai frumoase şi mai scumpe lucrări au fost
vândute la preţuri mari. Pictând un număr impunător de
icoane, acestea ajung să fie comercializate drept
imagini provenite din atelierele Moscovei şi ale
Kievului. În sensul evitării acestor situaţii con-
fuze, primeşte binecuvântarea stareţului de a-şi
pune numele pe icoane, de exemplu: „Icono-
graful monah Ioasaf, anul 1913”. Fiind silit de
situaţie, Ioasaf face un anunţ public: „Zugravul,
meşterul auritului şi al cizelării, monahul Ioasaf
Berghii din Mănăstirea Noul Neamţ, execută tot
felul de lucrări cizelate după sistemul de la Mos-
cova şi Kiev, cu şi fără email”.
Una dintre primele icoane cunoscute ale
acestui artist a fost găsită în satul Baccealia (Că-
uşeni) şi este datată cu ultimul deceniu al secolu-
lui al XIX-lea. Răstignirea lui Ioasaf reprezintă
un model tipic de icoană populară. Următoarea
lucrare, Hristos – viţa-de-vie (Muzeul Naţional
de Istorie din Chişinău), este semnată şi datată
de autor cu anul 1903. Icoana în cauză exprimă
sinceritatea artei naive.
Pe parcursul vieţii petrecute la Noul Neamţ,
se va mai ocupa de traducerea şi copierea ma-
nuscriselor din colecţia mănăstirii, primind şi în
această activitate binecuvântarea stareţului An-
dronic. Având o fire de mare filantrop, „din rodul
ostenelilor sale”, călugărul a donat un şir de lu-
crări Mănăstirii Noul Neamţ. Când se înfiinţează
schitul din Copceac, jud. Tighina, donează icoa-
ne în valoare de 12.000 de lei, în afară de cărţile
bisericeşti. Iar auzind că undeva departe există o
societate pentru surorile de caritate, trimite anual
dania sa, care se exprimă în bani grei de aur.
Pe lângă meseria de iconograf, monahul Ioa-
saf era cunoscut şi în calitate de copist al manus-
criselor, unele traduse de el din slavonă în româ-
nă şi tipărindu-le la Tipografia Sfintei Mănăstiri.
A citit Psaltirea, Vieţile sfinţilor şi Minunile
Maicii Domnului. Capitole întregi din Prooroci
şi Evanghelie a ştiut pe de rost.
Marele zugrav nu a reuşit să adune în jurul lui
ucenici, care l-ar fi urmat în meseria sa frumoasă,
„deoarece, pe câţi i-a îndemnat şi le-a arătat, niciunul
nu s-a prins, ei căutând alte ascultări şi slujbe, fugind
după „mămăligă cu brânză”.
Dragostea sa pentru zugrăvirea icoanelor, copierea
manuscriselor, acţiuni filantropice şi promovarea limbii
române l-au făcut iconar cunoscut şi călugăr evlavios
din epoca sa până în prezent.
Icoane, lucrare de călugărul Ioasaf Berghie pot fi
găsite şi admirate în colecţia Muzeului de Istorie şi în
colecţia Mănăstirii Noul Neamţ.
Călugărul Ioasaf a trăit o viaţă lungă. Îi găsim în lis-
tele călugărilor mănăstirii până în 1942, când împlinise
deja 80 de ani. După aceasta i se pierd urmele.
Preot Maxim MELINTI
AVIZ
EDITORIAL
Redactor-şef: 022.21.02.12, 0(67)131737
Secretar general de redacţie: 022.21.02.12.
Secţia literatură, cultură, publicistică:
022.23.82.16.
e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com
http://www.litart.press
Nr. 45-46 (4026-4027), 17 noiembrie 2022
Crăiasa Toamnă
NATURA ŞI NOI
An de an, toamna se
repede să ia din felia so-
lară a verii o bucată şi
( E S E U )
sobei, îmbie cu un pahar vecinii şi neamurile, la o
împlineşte rostul ce i-a fost menit. Şi numai dacă
a fost cald în septembrie, octombrie vine cu multă
umezeală şi restabileşte echilibrul necesar…
pentru sine. Dă cu aroma
de struguri copţi peste zi-
lele frumoase, roşeşte în
clacă a hărniciei. Picură din ceru-i mohorât apa cea
dătătoare de viaţă în primăvara ce va să vină. Îşi Grigore TESLARU
obraji câteva frunze, apoi
are grijă să se pună în va-
loare cu toată fala: an de
an, la venirea toamnei începe şcoala. Şi-i dă zor
mai departe cu recoltarea bunătăţilor pământeşti
şi risipeşte atâtea alte frunze roşii şi galbene – o
splendoare sub soarele blând al crăiesei Toamnă.
Apoi vine octombrie pe străzile noastre cu
modestie, timid. O lumină palidă bate diminea-
ţa în geam şi primele brume sunt primite de om
şi fire cu încruntare. Pe după-masă, când lumina
zilei dispare subit, de parcă îi trage cineva preşul
de sub picioare, omul se declară depresiv, iar firea
se zgribuleşte şi parcă se împuţinează, plină de
lingoare – deşi iarna nu-i aici. Brumărel o anunţă.
Poftim, a început şi un vânt câinos, că-l simţi în
oase! E nevoie de căldură în casă, gazele şi lem-
nele sunt scumpe şi tot vina bietului octombrie
pare că e…
Atât de puţin spectaculoasă luna, cuminte, pen-
tru că are urechi de auzit, deapănă poveşti la gura
Din repertoriul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”
Joi, 17 noiembrie – 18:00, Sala Mare Vineri, 18 noiembrie – 18:00, Sala Mare
Omul singur în calea războiului, lumea satului într- Un spectacol comemorând tentativele de exterminare a românilor din spaţiul pruto-nis-
un univers în perpetuă transformare, iubirea şi valorile trean în perioada ocupaţiei sovietice a Basarabiei (1940, 1944-1991) prin foamete organi-
casei, copilăria cu (ne)fericirile ei – toate reprezintă un zată şi deportări sistematice.
caleidoscop de emoţii şi stări scenice la care spectatorul
DOSARELE SIBERIEI
va lua parte.
de Petru Hadârcă
Scenografie: Irina Gurin
Expresie corporală: Irina
Slobodeaniuc
Proiecţie video: Ian Onică
Lupte scenice: Oleg Mardari
Secvenţe video: OWH
Studio
Scenariu: Petru Hadârcă,
Mariana Onceanu
Dramă, Istorie / 2h 15 min. /
Pauză: Nu
Sâmbătă, 19 noiembrie – 18:00, Sala Mare
FRUNZE DE DOR după Ion Druţă Vasiluţa slujeşte pe altarul Casei Mari, pe
care o construieşte de mult, ca panaceu al tuturor
Regie şi adaptare: Alexandru Cozub frământărilor sale. Aici pe scena vieţii sale intră
Scenografie: Iurie Matei Păvălache, şi odată cu el şi gura lumii, riscând
Pictor-costume: Stela Verebceanu să-i năruiască Vasiluţei şi templul şi viaţa...
Mişcare scenică: Oleg Mardari
CASA MARE de Ion Druţă
Dramă / 3h / Pauză: Da
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Lucia Covali
Selecţie muzicală: Alexandru Târşu
Dramă / 2h 30 min. / Pauză: Da
Duminică, 20 noiembrie – 18:00, CAPCANA
Sala Mare după „Fuga” de Mihail Bulgakov
Şi toţi vorbesc de iubire: Serafima Scenariul şi regia – Petru Hadârcă
şi Golubkov se îndrăgostesc printre Scenografie – Adrian Suruceanu
ruine şi refugiaţi, generalul Hludov Pictor-costume – Stela Verebceanu
ucide în război din dragoste pentru Coregrafie – Cătălina Budu
imperiu, Stalin iubeşte actorii şi pe Selecţie muzicală – Petru Hadârcă,
scriitorul Bulgakov, Bulgakov şi Ele- Valentin Strişcov
na se iubesc necondiţionat…
Dramă / 2h 45 min. / Pauză: Da
STIMAŢI PRIETENI AI LIMBII ROMÂNE!
Vă aducem la cunoştinţă că abonarea pe anul 2023 la
publicaţia preferată „LITERATURA ŞI ARTA” e în plină PREŢ DE ABONARE:
campanie. Pe 3 luni – 88 de lei, 6 luni – 176 de lei, un an – 352 de lei.
Nu rataţi întâlnirile de suflet cu cei mai consacraţi oa- Pentru pensionari şi persoane cu dizabilităţi: pe 3 luni –
meni de creaţie ai neamului – scriitori, artişti, savanţi... Îm-
preună cu dumneavoastră vom descoperi Puterea Majestă- 85 de lei, 6 luni – 170 de lei, un an – 340 de lei.
Pentru abonare adresaţivă la Poşta Moldovei şi
ţii Sale Cuvântul Românesc. Vom continua să publicăm
cele mai valoroase opere şi studii din viaţa politică, socială, MoldPresa.
culturală şi de creaţie a societăţii noastre, atât de bulversată.
Abonaţi-vă la săptămânalul „Literatura şi arta”
şi veţi rămâne mereu în iureşul celor mai vibrante evenimente!
BANCUL ZILEI
Pentru abonare în Republica Moldova adresaţi-vă: la Poşta Moldovei şi
MoldPresa. Abonamentele se pot perfecta şi online posta.md. Un tânăr autor dramatic îi povestea într-o zi
Abonamentele în România se vor face prin Asociaţia Casa Gratis Pro
lui Caragiale subiectul unei piese pe care avea de
Deo, sponsorul săptămânalului nostru.
gând să o scrie.
Contul Asociaţiei (CIF 25537930) Banca Transilvania:
RO79 BTRL 0450 1205 N265 36XX – Aşa cum o ai în cap, e admirabilă!, zise Cara-
Detalii: tel. +40 727 374 129 E-mail: editura.maritain@gmail.com giale. Dar să n-o scrii, c-ai s-o strici.
Redactor-şef Doina DABIJA
Telefoane: Publicaţia „Literatura şi arta”
Membru de Onoare al colegiului redacţional:
respectă dreptul la opinie. Redactor-şef acad. Mihai CIMPOI
Responsabilitatea pentru fondator Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU,
conţinutul şi corectitudinea Elena TAMAZLÂCARU; Literatură: Nina JOSU;
(serie nouă)
materialelor aparţine în ex- Cultură: Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU;
Nicolae DABIJA Machetare şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator:
clusivitate autorilor.
Iurie BRAŞOVEANU; Management cultural: Ion
DOBZEU; Contabil: Denis CERCHINA.