Tema: INSTITUȚIILE ȘI ORGANELE UNIUNII EUROPENE

4. Comisia Europeană
5. Curtea de Justiție a UE: organizare, funcționare și competențe
6. Metodele de administrare a proceselor integraționiste

4. Comisia Europeană
 Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea
acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere
politic. Comisia Europeană este singura responsabilă cu elaborarea propunerilor de noi
acte legislative europene. În același timp, ea pune în aplicare deciziile Parlamentului
European și ale Consiliului UE.
Termenul de „Comisie” este folosit fie pentru a-i desemna pe cei 27 de membri ai
Colegiului Comisarilor fie pentru a desemna inclusiv organismele administrative formate
din 32.000 de funcționari publici europeni care sunt împărțiți în departamente numite
Directorate-Generale și Servicii. Limbile procedurale (de lucru) ale Comisiei sunt:
engleza, franceza și germana. Membrii Comisiei și "cabinetele" lor (echipele de lucru)
au sediul în clădirea Berlaymont din Bruxelles.
Comisia Europeană este unul dintre autorii Strategiei Globale a UE (2016). Ea
concepe și aplică politicile UE, apoi le evaluează și raportează periodic. Activitățile
Comisiei sunt coordonate de un grup format din 27 de comisari, cunoscut sub denumirea
de „colegiu”. Comisarii depun un jurământ la Curtea Europeană de Justiție din orașul
Luxemburg, făgăduind să respecte tratatele și să fie complet independenți în îndeplinirea
îndatoririlor lor în timpul mandatului.
Colegiul comisarilor este desemnat o dată la 5 ani. Acesta ia decizii cu privire la
direcția politică și strategică a Comisiei.
Ce face Comisia?
Propune noi acte legislative. Comisia este singura instituție a UE care prezintă
Parlamentului și Consiliului, în vederea adoptării, acte legislative care:
protejează interesele UE și ale cetățenilor săi în chestiuni care nu pot fi abordate în
mod eficient la nivel național
clarifică aspectele practice prin consultarea experților și a cetățenilor.
Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene.
stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul,
elaborează bugetele anuale, care necesită aprobarea Parlamentului și a Consiliului,
controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
Garantează respectarea legislației UE alături de Curtea de Justiție.
Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod
adecvat în toate statele membre.

1
 Reprezintă UE pe scena internațională se exprimă în numele tuturor țărilor din UE
în cadrul instanțelor internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și al
ajutorului umanitar negociază acorduri internaționale în numele UE.
Componența. Conducerea politică este exercitată de o echipă de 27 de comisari (câte
unul din fiecare țară a UE), coordonată de președinta Comisiei, care decide de ce domeniu
politic răspunde fiecare comisar.
Comisia Europeană este împărțită în departamente cunoscute sub numele de Direcții
Generale (DG) care pot fi asemănate ministerelor din statele membre. Fiecare dinte
acestea acoperă domenii specifice, cum ar fi agricultura sau justiția și drepturile cetățenilor
sau a serviciilor interne, cum ar fi resursele umane și traducere și sunt conduse de
Directori Generali, care răspund în fața unui comisar. Portofoliul de comisar poate fi
susținut de către mai multe Direcții Generale, ele pregătind propuneri legislative și
directive care sunt aprobate de majoritatea comisarilor și sunt transmise către Parlamentul
European și către Consiliul Uniunii Europene pentru examinare.
Colegiul comisarilor este format din președinta Comisiei, opt vicepreședinți (dintre
care trei vicepreședinți executivi), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate și 18 comisari, fiecare responsabil pentru un anumit portofoliu.
Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (juriști,
economiști etc.), repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre
ele ocupându-se de un anumit domeniu de activitate. Au existat critici că fragmentarea
structurii Directoratului General duce la pierderi financiare considerabile. În plus,
direcțiile generale pot exercita un control considerabil asupra unui comisar astfel încât
comisarul să aiba cât mai puțin timp să învețe și să preia controlul asupra personalului lor.
În conformitate cu datele publicate de Comisie, 23.043 de persoane au fost angajate de
Comisie ca oficiali sau agenți temporari în aprilie 2007. În plus față de aceștia, au fost
angajati ca personal externalizat 9019 persoane (de exemplu, agenți contractuali, experți
nationali detașați, experti tineri, stagiari, etc).
Cea mai mare direcție generală este Direcția Generală pentru Traduceri, cu un
personal de 2186, cei mai mulți fiind de naționalitate belgiană (21,4%), probabil pentru că
majoritatea activităților au loc la Bruxelles.
Numirea președintelui. Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul
Consiliului European, pe baza rezultatelor obținute la alegerile pentru Parlamentul
European. Pentru a fi ales, candidatul propus are nevoie de sprijinul majorității membrilor
Parlamentului.
Constituirea echipei. Candidatul prezidențial selectează vicepreședinți și comisari
potențiali pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate
trebuie să fie aprobată de liderii naționali în cadrul Consiliului European.
Fiecare candidat se prezintă apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și explica
viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este

2
apoi supusă votului în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide,
cu majoritate calificată, numirea în funcție a comisarilor.
Mandatul Comisiei actuale se încheie pe 31 octombrie 2024.
Cum lucrează Comisia?
Planificarea strategică. Președintele definește direcția politică generală a Comisiei,
ceea ce le permite apoi comisarilor să stabilească obiectivele strategice și să elaboreze
programul anual de lucru.
Proces decizional colectiv. Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective.
Toți comisarii sunt egali în procesul decizional și răspund în mod egal pentru aceste
decizii. Ei nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă primesc o autorizație
specială în anumite situații.
Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea în
domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a asigura colaborarea
strânsă și flexibilă a comisarilor, se definesc o serie de proiecte prioritare.
Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul
colegiului. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În acest
caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar dispunând de un vot.
Apoi, direcția generală relevantă (condusă de un director general care răspunde în
fața comisarului de resort) preia subiectul. Rezultatul este de obicei definirea unor proiecte
de propuneri legislative. Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul
reuniunii săptămânale, după care devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și
Parlamentului pentru etapa următoare a procesului legislativ.
Comisia Europeană și cetățenii
Dacă doriți să vă exprimați opinia cu privire la politicile UE, să sugerați modificări
sau să propuneți politici noi, aveți mai multe opțiuni:
luați parte la consultările publice organizate de Comisie pe teme care vă interesează
lansați o inițiativă cetățenească europeană
înaintați o plângere oficială, dacă sunteți de părere că legislația europeană nu este
aplicată corespunzător în cazul dumneavoastră
Alegerea președintelui. O dată la cinci ani, Consiliul European, alcătuit din șefii de
stat și de guvern ai statelor membre, propune Parlamentului European un candidat pentru
funcția de președinte al Comisiei. O dată la cinci ani, la începutul mandatului fiecărei
Comisii, președintele acesteia stabilește și prioritățile politice pentru mandatul respectiv.
În fiecare an, Comisia transformă prioritățile în acțiuni concrete, definite într-un
program de lucru care conține planul de acțiune pentru următoarele douăsprezece luni.
Propunerea depinde de structura politică a Parlamentului în urma alegerilor pentru
Parlamentul European – în mod normal, candidatul va fi selectat din rândul celei mai
mari familii politice din Parlament. Candidatul este ales președinte dacă primește
susținerea unei majorități absolute în Parlament.

3
 Constituirea echipei. Președintele nou ales selectează vicepreședinți și comisari
potențiali, pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista de candidați trebuie
aprobată de toți șefii de stat și de guvern, care se reunesc în cadrul Consiliului European.
Fiecare candidat este apoi audiat de membrii comisiei parlamentare din domeniul
de care ar urma să răspundă, care decid dacă acesta este sau nu potrivit pentru postul
respectiv. După ce toți cei 27 de candidați primesc aprobarea comisiilor de resort,
Parlamentul se reunește în plen pentru a aproba sau respinge întreaga echipă. Dacă echipa
este aprobată, comisarii sunt apoi numiți oficial de Consiliul European.
Răspunderea. Comisia Europeană răspunde democratic în fața Parlamentului
European, care are dreptul de a aproba și de a destitui întreaga conducere politică a
Comisiei. De asemenea, Comisia trebuie să prezinte periodic rapoarte Parlamentului,
inclusive un raport de sinteză anual și un raport privind execuția bugetară.
Organizarea Comisiei Europene
Colegialitate
Comisia este un organism colegial. Aceasta acționează ca un colectiv. Membrii
Comisiei participă în mod egal la luarea deciziilor și sunt responsabili în mod colectiv
pentru toate deciziile luate de către Comisie.
 Președintele Comisiei
Președintele Comisiei stabilește orientările politice ale Comisiei. Președintele
reprezintă Comisia, decide organizarea internă a acesteia și atribuie responsabilități
(portofolii) membrilor Comisiei. Responsabilitățile se pot schimba în cursul mandatului de
5 ani al Comisiei. Președintele poate constitui grupuri de lucru din rândul membrilor
Comisiei, desemnând președintele acestora.
Secretarul general al Comisiei îl asistă pe președinte să atingă obiectivele stabilite
de Comisie.
Președintele numește vicepreședinți, cu excepția Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, și poate de asemenea să înființeze grupuri
de comisari cu mandate speciale.
Patru tipuri de proceduri interne de luare a deciziilor
 Procedura orală: Comisia ia decizii — de cele mai multe ori de importanță politică
sau economică majoră — în timpul reuniunilor sale ordinare sau extraordinare.
 Procedura scrisă: deciziile sunt adoptate atunci când membrii Comisiei nu își
exprimă rezerve sau solicită modificări la un proiect de act pus la dispoziția lor într-un
termen prestabilit.
 Procedura de abilitare: Comisia abilitează unul sau mai mulți comisari să ia măsuri
de gestionare sau de administrare în numele său.
 Procedura de delegare: Comisia deleagă competența de a adopta anumite măsuri de
gestionare sau administrative în numele său directorilor generali sau șefilor de serviciu.
Serviciile Comisiei

4
 Direcțiile generale ale Comisiei și serviciile echivalente pregătesc și pun în aplicare
acțiunile Comisiei. Aceștia pun în aplicare prioritățile politice ale Comisiei și orientările
politice ale președintelui Comisiei. În principiu, direcțiile generale și serviciile echivalente
sunt împărțite în direcții, iar acestea, la rândul lor, sunt împărțite în unități.
Este esențial să existe o colaborare strânsă și o coordonare eficientă între direcțiile
generale și serviciile echivalente, pentru a asigura eficacitatea activității Comisiei.
Departamentul responsabil cu pregătirea unei inițiative a Comisiei consultă celelalte
servicii vizate de inițiativa preconizată.
Ședințele Comisiei se convoacă de către președinte. De regulă, Comisia se întrunește
cel puțin o dată pe săptămână. În plus, Comisia se întrunește ori de câte ori este nevoie.
Membrii Comisiei sunt obligați să fie prezenți la toate ședințele. Președintele apreciază
fiecare situație care ar putea conduce la nerespectarea acestei obligații.
Președintele adoptă ordinea de zi a fiecărei ședințe a Comisiei, ținând cont în special
de programul de lucru.
Fără a aduce atingere dreptului președintelui de a adopta ordinea de zi, orice
propunere care implică cheltuieli semnificative trebuie să fie prezentată cu acordul
membrului Comisiei însărcinat cu bugetul.
Orice chestiune a cărei înscriere pe ordinea zilei este propusă de către un membru al
Comisiei se comunică președintelui cu un preaviz de nouă zile, dacă nu este un caz
excepțional.
Ordinea de zi și documentele de lucru necesare se comunică membrilor Comisiei în
termenele și în limbile de lucru stabilite de Comisie. Orice chestiune a cărei retragere de
pe ordinea de zi este propusă de un membru al Comisiei, se amână, cu acordul
președintelui, pentru ședința următoare. La propunerea președintelui, Comisia poate
delibera, asupra oricărei chestiuni care nu este înscrisă pe ordinea de zi sau cu privire la
care documentele de lucru necesare au fost distribuite cu întârziere. Comisia poate decide
cu majoritate de voturi să nu delibereze asupra unui punct depe ordinea de zi.
Numărul membrilor a căror prezență este necesară pentru a constitui cvorumul este
egal cu majoritatea numărului de membri prevăzut de tratat.
Comisia ia decizii pe baza propunerilor unuia sau a mai multor membri ai Comisiei.
Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru. Acest vot are ca obiect
propunerea inițială sau o propunere modificată de către membrul sau membrii inițiatori,
sau de către președinte.
Deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului membrilor prevăzut de tratat.
Această majoritate este cerută, oricare ar fi sensul și natura deciziei.
Ședințele Comisiei nu sunt publice. Dezbaterile sunt confidențiale.
Sub rezerva unei decizii contrare a Comisiei, secretarul general asistă la ședințe. În
caz de absență a unui membru al Comisiei, șeful său de cabinet poate asista la ședință și, la
invitația președintelui, poate să exprime opinia membrului absent. Comisia poate decide să
asculte orice altă persoană.
5
 Este elaborat un proces-verbal al fiecărei ședințe a Comisiei. Proiectele proceselor-
verbale sunt supuse aprobării Comisiei în cursul unei ședințe ulterioare. Procesele verbale
aprobate sunt autentificate prin semnătura președintelui și a secretarului general.

5. Curtea de Justiție a UE: organizare, funcționare și competențe

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) își are sediul în Luxemburg și este
organul juridic suprem al Uniunii Europene. Denumirea corectă a CJUE ar trebui să fie
însă „Curțile de Justiție ale Uniunii Europene”, fiindcă CJUE cuprinde trei instanțe
diferite: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției Publice.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție
pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului
Europei și nici cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanță internațională,
principalul organ jurisdicțional al Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Haga.
 Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate
țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
 Membri:
o Curtea de Justiție: 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
o Tribunalul: 2 judecători din fiecare țară a UE
 Înființare: 1952
 Sediu: Luxemburg
 Site: Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se
asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile
juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată și de persoane fizice, întreprinderi
sau organizații, care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o
suspectează că le-a încălcat drepturile.
Ce face CJUE? Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre
soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) – instanțele naționale ale țărilor UE
sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există
riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță
națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE,
aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și
pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu
dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau
proceduri de infringement) – este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern
național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste
acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara
6
vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz
contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea
unei amenzi.
 anularea unor acte juridice ale UE (acțiuni în anulare) – dacă un stat membru,
Consiliul UE, Comisia Europeană sau (în anumite condiții) Parlamentul European
consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele
Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv. Persoanele fizice pot, de
asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
 garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a
acționa) – Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în
anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale
UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere
Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) – orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din
partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor
prin intermediul Curții.
Componența. CJUE este formată din 2 instanțe:
 Curtea de Justiție – se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de
instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
 Tribunalul – se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă
în principal cu legislația privind concurența, ajutoarele de stat, comerțul, agricultura și
mărcile comerciale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe
aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Cum lucrează CJUE?
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător
(„judecătorul raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în 2 etape:
 Etapa scrisă
o Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și
uneori persoanele fizice pot transmite observații.
o Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul
reuniunii generale a Curții, care stabilește:
 numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15 judecători (întreaga
Curte), în funcție de importanța și de complexitatea cazului. Majoritatea cazurilor sunt
soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare situațiile în care se implică toată Curtea.
 dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea avocatului
general.
7
  Etapa orală – audierea publică
o Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le
pot adresa întrebări.
o În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea
avocatului general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.
o Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.
 Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt
soluționate de 3 judecători și nu există avocați generali.
CJUE pentru dumneavoastră
Dacă, în calitate de persoană fizică sau juridică, dumneavoastră considerați că ați
avut de suferit de pe urma acțiunii sau a lipsei de acțiune din partea unei instituții
UE sau a angajaților acesteia, vă puteți adresa Curții în 2 moduri:
 indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să înainteze cazul
Curții de Justiție)
 direct, sesizând Tribunalul – dacă ați fost afectat direct și personal de o decizie
luată de o instituție a UE.
În cazul în care considerați că autoritățile dintr-o țară a UE au încălcat legislația
europeană, trebuie să urmați procedura oficială privind depunerea unei plângeri.

6. Metodele de administrare a proceselor integraționiste

a) Unanimitatea
Unanimitatea, care presupune un consens între toate statele membre ale UE, este una
dintre regulile de vot aplicabile Consiliului. Consiliul trebuie să voteze în unanimitate în
privința unei serii de domenii politice, considerate ca fiind sensibile de către statele
membre.
Domeniile de politică în privința cărora Consiliul hotărăște în unanimitate sunt
enumerate exhaustiv în tratate.
Actul Unic European, semnat în 1986, a modificat Tratatul de la Roma pentru a da un
nou impuls integrării europene și a finaliza crearea pieței interne. Acesta a redus numărul
domeniilor de politică pentru care se impune unanimitatea în vederea adoptării de acte
legislative.
Cea mai recentă modificare adusă tratatelor, Tratatul de la Lisabona, care a intrat în
vigoare în 2009, a mărit numărul domeniilor de politică în care se aplică votul cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului.
Un număr limitat de domenii de politică considerate ca fiind sensibile rămân supuse
votului prin unanimitate:
 fiscalitatea;
 securitatea socială sau protecția socială;
 aderarea unor noi state membre ale UE;

8
  politica externă și de securitate comună (PESC), inclusiv politica de securitate și
apărare comună (PSAC);
 cooperarea polițienească operațională între statele membre.
Cu toate acestea, clauzele de pasarelă, care permit excepții de la procedurile
legislative prevăzute inițial de tratate, stipulează proceduri care permit înlocuirea votului
prin unanimitate cu votul cu majoritate calificată, sau modificarea procedurilor decizionale
aplicabile unor domenii specifice.
De exemplu, clauzele de pasarelă pot să împuternicească Consiliul European,
hotărând în unanimitate, să autorizeze Consiliul să hotărască cu majoritate calificată. A se
vedea:
Mai mult, clauzele de pasarelă pot să împuternicească Consiliul Uniunii Europene,
hotărând în unanimitate, în urma consultării Parlamentului European, să hotărască
aplicarea procedurii legislative ordinare unor domenii specifice, de exemplu:
 dreptul familiei cu implicații transfrontaliere;
 politica socială;
 politica de mediu.
În cele din urmă, clauzele de pasarelă pot să împuternicească Consiliul, hotărând în
unanimitate, să hotărască cu majoritate calificată.
De asemenea, în cazul în care Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, acesta o
poate modifica hotărând în unanimitate, cu unele excepții.

b) Metodele comunitare și interguvernamentale

În funcție de domeniul politic în cauză, procesele decizionale ale Uniunii Europene
(UE) variază. Ca regulă generală, deciziile UE se iau prin metoda comunitară (cunoscută
și ca metoda Uniunii), care implică utilizarea procedurii legislative ordinare, astfel cum
este definită aceasta în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Metoda comunitară este caracterizată prin rolurile instituțiilor supranaționale ale
UE:
 dreptul Comisiei Europene de a iniția și pune în aplicare acte legislative, cu unele
excepții;
 Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene în calitate de colegiuitori, care
adoptă acte legislative pe plan de egalitate; și
 utilizarea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.
Metoda comunitară este în contrast cu metoda de lucru interguvernamentală
utilizată în luarea deciziilor, în special referitoare la politica externă și de securitate
comună și anumite aspecte ale cooperării polițienești și judiciare.
Metoda comunitară are următoarele caracteristici principale:
 dreptul de inițiativă al Comisiei este împărtășit cu statele membre ale UE sau este
limitat la anumite domenii de activitate;
 Consiliul European joacă deseori un rol-cheie;

9
  Parlamentul European este implicat în procesul decizional într-o măsură mai mare
sau mai mică;
 Consiliul acționează, în general, în unanimitate și adoptă actele.

c) Metoda deschisă de coordonare.

Metoda deschisă de coordonare (MDC) din Uniunea Europeană (UE) poate fi
descrisă ca o formă de instrument juridic neobligatoriu. Aceasta este o formă de elaborare
interguvernamentală de politici care nu are drept rezultat măsuri legislative cu caracter
obligatoriu la nivelul UE și nu impune introducerea de legi de către țările UE sau
modificarea unor legi ale acestora.
MDC, creată în aniiˈ90 ca parte a politicii privind ocuparea forței de muncă și a
procesului de la Luxembourg, a fost definită ca instrument al Strategiei de la Lisabona
(2000). La momentul respectiv, integrarea economică a UE progresa rapid, dar țările UE
erau reticente să acorde mai multe competențe instituțiilor europene.
MDC a asigurat un nou cadru pentru cooperare între țările UE, ale căror politici
naționale pot fi direcționate astfel spre anumite obiective comune. În cadrul acestei
metode interguvernamentale, țările UE se evaluează reciproc (presiune inter pares), iar
rolul Comisiei este doar de supraveghere. Parlamentul European și Curtea de Justiție nu au
practic niciun rol în cadrul procesului MDC.
MDC se aplică în domenii care sunt de competența țărilor UE, cum ar fi ocuparea
forței de muncă, protecția socială, educația, tineretul și formarea profesională.
MDC are la bază în principal:
 identificarea și definirea în comun a obiectivelor care urmează a fi atinse (adoptate
de Consiliu);
 stabilirea în comun a instrumentelor de măsură (statistici, indicatori, instrucțiuni);
 analiza comparativă, adică compararea performanțelor statelor membre și schimbul
de bune practici (sub monitorizarea Comisiei).

d) Majoritate calificată
Majoritatea calificată (MC) este numărul de voturi necesar în cadrul Consiliului
pentru adoptarea unei decizii atunci când sunt dezbătute chestiuni în temeiul articolului 16
din Tratatul privind Uniunea Europeană și al articolului 238 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Conform procedurii legislative ordinare, Consiliul
hotărăște cu majoritate calificată (MC), în codecizie cu Parlamentul European.
La 1 noiembrie 2014 a fost introdusă o nouă procedură pentru votul cu MC, norma
privind „dubla majoritate”. Potrivit acesteia, atunci când Consiliul votează în privința unei
propuneri din partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și
politica de securitate, se întrunește majoritatea calificată dacă sunt respectate două
condiții:
55 % dintre țările UE votează în favoarea propunerii - adică 15 din 27;
10
 propunerea este susținută de țări care reprezintă cel puțin 65 % din totalul populației
UE.
Atunci când Consiliul votează în privința unei propuneri care nu aparține Comisiei
sau Înaltului Reprezentant, se adoptă o decizie dacă:
voturile din partea țărilor UE în favoarea propunerii reprezintă 72 % și
acestea reprezintă cel puțin 65 % din populația UE.
Până în 31 martie 2017, orice țară a UE poate solicita luarea unei decizii în
conformitate cu normele în vigoare înainte de 1 noiembrie 2014 (adică în conformitate cu
normele definite prin Tratatul de la Nisa).

e) Majoritate calificată consolidată

Când Consiliul hotărăște în absența unei propuneri din partea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate (adică în domeniul cooperării
polițienești și judiciare în materie penală), majoritatea calificată trebuie să includă cel
puțin două treimi dintre țările UE.
Prevederile Tratatului de la Lisabona privind majoritatea calificată au intrat în
vigoare la 1 noiembrie 2014. Prin urmare, majoritatea calificată consolidată cuprinde cel
puțin 72 % dintre membrii Consiliului, reprezentând 65 % din populația UE. Această
prevedere transmite ideea protejării de către Comisie a interesului general. Atunci când
Consiliul ia o decizie care nu se bazează pe o propunere din partea Comisiei, interesul
general este mai puțin asigurat. Prin urmare, este necesară reunirea unei majorități mai
mari decât de obicei în favoarea unei astfel de propuneri.

f) Ponderarea voturilor în Consiliu

În cazul majorității actelor legislative ale UE, Consiliul Uniunii Europene decide prin
majoritate calificată, aceasta fiind regula implicită de vot în conformitate cu articolul 16
din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Cu toate acestea, în unele domenii ale
legislației UE, Consiliul acționează în unanimitate, iar deciziile procedurale sunt adoptate
prin majoritate simplă (în cadrul căreia 14 dintre cele 27 de state membre ale UE sunt în
favoarea adoptării).
Până la 1 noiembrie 2014, statele membre cu cea mai mare populație aveau 27-29 de
voturi, țările de dimensiune medie aveau între șapte și 14 voturi, iar țările mici aveau trei
sau patru voturi. Pentru adoptarea unei decizii era nevoie de 260 de voturi din 352.
Regulile privind stabilirea majorității calificate s-au schimbat la 1 noiembrie 2014
(articolul 16 din TUE). Atunci când Consiliul acționează în privința unei propuneri din
partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al UE, se atinge majoritatea calificată dacă:
 55 % dintre membrii Consiliului votează în favoare (adică 15 din 27);
 acești membri ai Consiliului cel puțin 65 % din totalul populației UE.
Aceasta este cunoscută ca fiind regula dublei majorități. O minoritate de blocare
trebuie să includă cel puțin patru state membre.
11
 Atunci când Consiliul nu acționează în privința unei propuneri din partea Comisiei
sau a Înaltului Reprezentant, se atinge o majoritate calificată dacă:
 cel puțin 72% dintre membrii Consiliului votează în favoare (adică 20 din 27); și
 aceștia reprezintă cel puțin 65 % din populația totală a UE.
Până la 31 martie 2017, statele membre au mai avut posibilitatea să solicite adoptarea
unui act în conformitate cu regula anterioară privind votul cu majoritate calificată. În plus,
acestea pot să solicite aplicarea „compromisului de la Ioannina II” (a se vedea Declarația
nr. 7 anexată la Tratatul de la Lisabona). Acesta permite unui grup de țări să se opună unui
act chiar dacă grupul nu este suficient de mare pentru a constitui o minoritate de blocare.

12