Nevoia de modele nu e nouă în structura evoluţiei şi maturizării

psihologice a copiilor. Dintotdeauna, de la

„personalităţile” satului, la personajele de poveste, de la copiii de
aceeaşi vârstă, la adulţii respectaţi şi admiraţi din apropiere sau
din depărtare, unii oameni au constituit modele pentru ceilalţi,
până în momentul în care aceştia din urmă şi-au găsit locul
propriu în lume, chemarea personală.
Dar modelele promovate în prezent în mass-media, în special prin
intermediul personajelor de film sau al vedetelor din lumea muzicii,
transmit mesaje amestecate, care se suprapun, iar prin asta sunt greu
de detectat, de conştientizat în totalitate. Suntem invadaţi pe toate
canalele audiovizualului, pe panourile publicitare, pe ambalajele
produselor, chiar şi ale celor alimentare, de culori, sunete, imagini,
care ne copleşesc creierul şi încep „să se proceseze” ca de la sine,
întrucât uneori acestea se află sub pragul percepţiei conştiente – la
nivel subliminal, aşa cum desemnează psihologia acest fenomen. Aşa
încât, de multe ori nici nu ne mai punem problema. Acţionăm conform
impulsului, „cum ne vine”, pentru că, în accepţiunea noastră, asta a
început să însemne libertatea. Sunt liber să fac „ce îmi vine”, fără să
mă întreb de unde îmi vine impulsul respectiv.
Valori preluate necritic în concepţia despre lume şi viaţă
Cu atât mai mult impactul este puternic atunci când el vine prin
intermediul unor persoane sau personaje care pot fi preluate drept
modele, în special de către tânăra generaţie. Un personaj cu mult
impact, de exemplu ca Harry Potter a creat un adevărat curent de
admiratori, care au petrecut ore întregi în faţa cinematografelor, pentru
a putea vedea filmul preferat. Nevoia de modele a tinerei generaţii,
corelată cu nevoia, stimulată din ce în ce mai mult în societatea
actuală, de a fi deosebit, de a te impune, de a avea o viaţă palpitantă,
nevoia de a evada din cotidian, dar şi nevoia de a auzi poveşti, pe care
o resimte copilul din noi – uneori indiferent de vârsta pe care o aveam
–, fac astfel de personaje de film extrem de atractive. Riscul ar fi ca,
pe lângă acele calităţi pozitive precum inteligenţa, îndrăzneala,
curajul, să fie preluate şi mesajele care accentuează egocentrismul,
încrederea doar în propriile resurse. Cu cât copilul vine la o vârstă mai
fragedă în contact cu aceste mesaje, cu atât ele vor fi preluate mai
necritic, vor fi integrate în concepţia despre lume şi viaţă. În acest caz
va fi mai dificil să îi transmitem copilului şi alte valori, care pot părea
diametral opuse faţă de cele deprinse din film, mai ales dacă dorim să
transmitem copilului valori specifice Ortodoxiei.
Mesajele sexuale transmise „în joacă” şi atitudinea tinerilor
Sub masca sclipitoare a succesului public, a volubilităţii şi
sociabilităţii, a spiritului liber şi a depăşirii barierelor impuse, vedete
din lumea muzicii uşoare transmit mesaje puternice în sensul
hipersexualizării, preluate de mulţi copii încă de la vârste mici. Şi în
acest caz, adolescenţi care au atins popularitatea în domeniul muzicii
transmit pe de o parte mesaje specifice vârstei lor biologice, dar pe de
altă parte transmit – în special non-verbal, prin gesturi, priviri,
vestimentaţie – mesaje puternic sexualizate. Tocmai această oscilaţie,
această aparentă joacă, duce la bagatelizarea tuturor nuanţelor
atitudinilor şi comportamentelor acestui tip de vedetă. Ambivalenţa
dintre abordarea ludică şi aspectele la care se referă face mesajele mult
mai susceptibile de a fi preluate de către copiii fără spirit critic – ca
într-un joc.
Veţi fi uimiţi să citiţi versurile unei cântăreţe, Katy Perry. Ele, în
majoritate, pornesc de la „plictiseala” vieţii de şcolar (la orice vârstă
ar fi el) şi oferă şi „alternative”: neascultarea, distracţia cu prietenii în
discoteci, pub-uri şi alte asemenea, consumul de alcool, dar asta nu ar
fi nimic, pentru că adolescenţii noştri ar şti şi singuri să nu asculte.
Problema este că orice formă de manifestare a „personalităţii
independente”, „libere”, devine absolut normală şi în regulă. Ajungem
să ne vedem copiii foarte de mici abordând atitudini sexualizate unii
faţă de alţii şi să spună: „mami, dar nu făceam nimic” pentru că, într-
adevăr, totul a devenit atât de „normal” şi „natural”, încât este
„nimic” ori joacă.
A numi păcatul – păcat, o soluţie pe termen lung
Dacă avem copii la vârsta adolescenţei, mesaje de tipul acesta, pe
care, încercând, vom vedea că nu le putem opri, ne pot duce ori spre
deznădejde, ori spre acceptarea acestei „normalităţi”. Ce putem însă
face, ca şi creştini, este să ne legăm cu rugăciunea din toate puterile de
Dumnezeu şi de Maica Lui, cerându-le înţelepciune şi curaj pentru
copiii noştri. Iar faţă de copii, să nu încetăm a le arăta că aceste
„distracţii” sunt păcate, chiar dacă le face toată lumea. Este nevoie să
conştientizeze că păcatul este păcat şi acesta trebuie numit şi
încredinţat lui Dumnezeu, la spovedanie. Să încercăm să nu-i judecăm
şi să facem distincţie în permanenţă între copilul nostru şi păcatul său,
arătându-i şi lui această distincţie. Conştientizând că el nu este „doar
acel lucru”, îi va fi mai uşor, la un moment dat, să se detaşeze, decât
atunci când chiar s-ar identifica cu păcatul şi s-ar simţi total exclus,
judecat şi nevoit ori să se situeze el în poziţia „normalităţii” („Mami,
tu nu vezi că toată lumea face asta?!?! Din ce secol eşti?”), ori, dacă a
fost învăţat să vă asculte, va considera că da, dumneavoastră sunteţi
„normali” şi se va simţi exclus şi victimă a propriilor impulsuri ori a
societăţii.
Avem nevoie să-i arătăm copilului că-l iubim, indiferent ce ar face,
chiar dacă va trebui să-i suportăm deraierile spre păcat. Să luăm
aminte noi înşine la tatăl fiului risipitor din parabolă şi, cu rugăciune şi
cu nădejde că există întoarcere, să aşteptăm întoarcerea copilului din
orice „ţinut îndepărtat” se va fi dus.