PARTEA a II-a: SERVICIUL PUBLIC

A. Definiţie şi reguli generale

Formal, reprezintă o structură organizată şi condusă de Administraţie;

Material, reprezintă o activitate care tinde să satisfacă o nevoie de interes general.
Această activitate este guvernată de următoarele reguli generale:

1. Principiul continuităţii serviciului public. Presupune următoarele aspecte:

a) În primul rând funcţionarea punctuală şi regulată a serviciului (accesibilitate – dpdv al
locului şi al orarului).
b) Dacă serviciul este prestat chiar de administraţie, acesteia îi este absolut interzis să întrerupă
prestarea, cu excepţia forţei majore.
c) Dacă serviciul este concesionat, atunci concesionarul trebuie să continue activitatea chiar cu
riscul unor pierderi. În contrapatidă, concedentul îl va despăgubi ulterior (principiul echilibrului
financiar).
d) Greva este strict reglementată. Mult timp, funcţionarii nu aveau dreptul la grevă. Acesta însă
fiind un drept devenit contituţional, s-a admis ulterior, însă restrictiv (anumite tipuri de grevă şi nu
totalitatea funcţionarilor).(Art. 28 din Statutul funcţionarilor publici): „Funcţionarilor publici le este
recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile legii, cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii
serviciului public”.

2. Egalitatea utilizatorilor în faţa serviciului public (interzicerea discriminării)

3. Obligaţia de adaptare a serviciului public în funcţie de schimbările de circumstanţe

survenite – evoluează nevoia socială, trebuie să evolueze şi serviciul public.

B. Clasificare

1. Servicii publice administrative – sunt cele organizate într-o formă autoritară de către
Administraţie. În principiu ele nu sunt delegate şi nu se urmăreşte un profit pecuniar prin prestarea lor
(stare civilă, paşapoarte, poliţie, evidenţa populaţiei etc.
2. Servicii publice industriale şi comerciale – cele care funcţionează după numeroase reguli
analoge celor din dreptul privat (constituire etc.) – transport, telefonie etc.

Importanţa practică (de la regulă sunt însă şi excepţii prevăzute expres de lege):
- raporturile juridice între prestator şi utilizatori vor fi de drept administrativ sau comercial,
după caz ;
- instanţa competentă să soluţioneze litigiile dintre aceştia va fi de contencios sau de drept
comun (serviciile administrative supuse întotdeauna jurisdicției contenciosului administrativ; cele
comerciale vor fi de competența instanțelor civile dacă se pune în discuție chiar prestarea serviciului
prin acte individuale, respectiv a celei de contencios dacă se reclamă organizarea executării
serviciului prin acte normative (prin delegație). Această regulă se aplică însă numia în lipsă de
stipulaţie legală expresă.

1
 C. Gestionarea serviciilor publice
Aceasta se poate face în următoarele modalităţi:
C.I. De către însăși administrația publică
1. În regie. Aceasta înseamnă că administraţia, ea însăşi are în mâini gestionarea serviciului, pe
care îl face să funcţioneze cu propriile sale bunuri şi cu propriul personal (agenţi), fără constituirea
unei persoane juridice de drept public autonome (autonomie reglementată prin lege). Aceasta poate
îmbrăca două forme:
a) Regia simplă – forma normală de exploatare, regula şi cea mai veche formă. Are 3 trăsături:
(i) personalul este recrutat direct de către Stat sau UAT şi sunt, de regulă funcţionari publici şi
li se aplică acest regim; în consecinţă, aceşti funcţionari publici sunt subordonaţi autorităţilor
administrative centrale sau locale.
(ii) bunurile pe care le utilizează serviciul sunt supuse regimului domenialității publice;
(iii) profitul se face în totalitate venit la bugetul statului sau al UAT.
Exemple: serviciul public de autoritate tutelară, stare civilă etc.
b) Regia interesată – presupune faptul că cel care administrează serviciul public este interesat
finaciar şi dobândeşte o oarecare autonomie faţă de autorităţile care i-au încredinţat acest serviciu. Se
aseamănă aşadar cu R.S. prin i) şi ii) însă se deosebeşte prin aceea că profitul se împarte, după nişte
cote prestabilite, între administraţie şi persoana plasată în capul serviciului. Așadar prestatorul
serviciului are în primul rând personalitate juridică proprie, dar este controlată de autorităţile publice
centrale sau locale.
EX: RATUC (CTP), RADP etc. La noi se numesc tradiţional regii autonome, însă, multe dintre
ele au fost transformate în Companii Naţionale şi apoi privatizate.
2. Prin intermediul „stabilimentelor” publice, persoane juridice publice, autonome faţă de stat
sau UAT, în regim de drept public, prin dispoziţii unilaterale, legale sau administrative. Cazul clasic
este cel al Universităţilor ori spitalelor de stat.
C.II. De către particulari (gestiunea „delegată”).
Și aceasta se poate realiza prin mai multe instrumente juridice:
1. Prin intermediul stabilimentelor de utiliatate publică - (prin delegaţie): universităţi sau
grădiniţe private, teatre private, societăţi de telefonie privată etc.
Îîn cazul serviciilor publice industriale şi comerciale însă, există şi posibilitatea ca statul să
încredinţeze un serviciu public unor societăţi pe care le înfiinţează, iniţial cu capital de stat, iar,
eventual, ulterior le privatizează (transmite totalitatea sau o parte din acţiuni unor persoane private. Ex:
SC Romtelecom SA, devenită Telekom.
2. Prin concesiune. Ea se deosebeşte de regia interesată prin aceea că, pe de o parte,
concesionarul este înafara administraţiei, pe de alta, din punct de vedere financiar, el percepe taxele şi
plăteşte o redevenţă concedentului, pe când la R.I. regula e că taxele merg la bugetul ST sau UAT şi
doar o parte revin prestatorului serviciului public.
Se deosebeşte de stabilimentele de utilitate publică prin modalitatea de delegare: act unilateral
(de regulă lege) – respectiv contract.
3. Prin intermediul parteneriatului public-privat (PPP). Distincția dintre acesta și concesiune
este în primul rând una procedurală (administrația și particularul interesat sunt parteneri, în sensul că
formează împreună o persoană juridică nouă, deciziile de conducere fiind luate, la nivelul acesteia, în
comun). Aceasta conduce și la o diferență de fond: exploatarea unui bun/serviciu etc. se face pe riscul
(de orice natură) al ambilor parteneri, nu numai al contractantului privat (concesionarului).