UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

PITEŞTI
Facultatea de Management Marketing în Afaceri Economice

ETICĂ ÎN AFACERI
CURS UNIVERSITAR

Lect. univ. dr. Andreea Gangone

2024
 CUPRINS

CAPITOLUL I . ETICA AFACERILOR CA ETICĂ APLICATĂ

1.1. Conţinutul și clasificarea eticii în afaceri ..............................................3
1.2. Problemele specifice eticii în afaceri .....................................................7

CAPITOLUL II. TEME PRINCIPALE ALE ETICII ÎN AFACERI

2.1. Etica relaţiilor de muncă .......................................................................10
2.2. Manageri şi acţionari .............................................................................14
2.3. Etica în marketing ..................................................................................15
2.4. Corupţia ..................................................................................................18

CAPITOLUL III. CODURILE DE CONDUITĂ ETICĂ

3.1. Rolul codurilor de etică în afaceri ........................................................21
3.2. Formularea standardelor şi procedurilor etice ...................................24
3.3. Cerinţe pentru elaborarea unui cod de etică .......................................27

CAPITOLUL IV. PROBLEME DE ETICĂ ÎN AFACERILE INTERNAȚIONALE

4.1 Surse fundamentale de dileme etice în afacerile internaționale...........32

4.2 Consecințe ale unui comportament neetic în afacerile internaționale.37

CAPITOLUL V. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ CORPORATISTĂ

5.1. Perspective de abordare ........................................................................42

5.2. Categorii de responsabilităţi sociale .....................................................46
5.3. Beneficii şi costuri ale responsabilităţii sociale ....................................48
5.4. Inițiative de responsabilitate socială corporatistă ...............................51

Bibliografie selectivă ..............................................................................59

2
 CAPITOLUL I.
ETICA AFACERILOR CA ETICĂ APLICATĂ

În societatea contemporană se manifestă o strânsă interdependenţă între diferitele

faţete ale sale – cea politică, cea economică, cea socială şi cea morală.
În aceste condiţii apare ca absolut necesară promovarea unor valori morale
sănătoase în toate sferele vieţii omeneşti, inclusiv în sfera activităţii economice, şi prin
orice mijloc disponibil.
Etica este o disciplină filosofică ce are ca obiect de studiu acţiunea umană, precum
şi valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează sau ar trebui să se conformeze.
Problema fundamentală pe care şi-o pune etica este aprecierea modurilor de
comportare şi de acţiune ce formează practica vieţii umane, atât la nivelul indivizilor, cât
şi a relaţiilor sociale. Din această perspectivă etica studiază, pe de o parte, principiile
morale care stau la baza relaţiilor sociale cu ajutorul unor concepte specifice: cinste,
datorie, dreptate, demnitate, onoare, conştiinţă, ideal moral etc. Pe de altă parte, etica se
ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi conduitei umane prin raportare la principiile morale
ce stau la baza atitudinilor şi comportamentelor morale, ea făcând distincţia între ceea ce
este ,,drept” şi ceea ce este ,,greşit” dintr-un punct de vedere universal acceptat.
De-a lungul timpului, studiul eticii s-a structurat pe mai multe nivele:
a) un prim nivel, denumit metaetică, are ca obiect definirea naturii termenilor
morali;
b) al doilea nivel al eticii normative, studiază teoriile şi obiectivele etice;
c) al treilea nivel, al eticii aplicate, se concentrează asupra cercetării aspectelor
ce definesc diferite arii de cuprindere ale eticii.
Etica aplicată urmăreşte să transpună principiile teoretice ale normelor morale în
situaţii specifice lumii reale, încercând să rezolve probleme şi dileme ale activităţilor
curente. Această formă a eticii se concentrează pe elucidarea unor contradicţii între
abordările de natură principială ale eticii normative şi posibilităţile de aplicare a teoriilor şi
principiilor etice în cazuri şi împrejurări specifice.

3
 I.1. Conţinutul și clasificarea eticii în afaceri

Ca formă particulară a eticii aplicate, etica în afaceri este un ansamblu de norme şi

reguli morale referitoare la conduita agenţilor economici. Ea sintetizează sistemul de
valori, principii şi norme care s-au statornicit de-a lungul timpului în acţiunile agenților
economici, contând uneori mai mult decât principiile şi normele juridice.
În accepţia dată de Ionescu, Bibu şi Munteanu, etica afacerilor ,,examinează
regulile şi principiile de factură etică într-un context bazat pe relaţii de natură comercială”.
Ea are ca obiect de studiu ,,diferitele probleme morale care se pot naşte în relaţiile de
afaceri, adică ansamblul datoriilor şi obligaţiilor contractuale şi extracontractuale care sunt
impuse tuturor persoanelor angajate în activităţi comerciale” (2006, p.41).
Autorii menţionaţi insistă asupra caracterului normativ al eticii afacerilor, în care
sunt definite anumite standarde etice, cât şi asupra raţionamentelor ,,despre ceea ce este
rău şi ceea ce este bine în modul de <<a face afaceri>>, despre ceea ce trebuie spus într-un
context de afaceri, despre ceea ce trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut într-o anumită
situaţie sau referitor la o anumită relaţie de afaceri” (op. cit. p.42).
De aici rezultă ideea că, etica în afaceri vizează determinarea principiilor morale şi
a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor
economice şi comerciale, incluzând consecinţele morale ale deciziilor luate în relaţiile de
afaceri, atât asupra personalului din interiorul organizaţiei, cât şi persoanelor din afara
acesteia.
Teoreticienii acestui domeniu au identificat următoarele nivele la care se manifestă
etica în afaceri: nivelul etic individual, nivelul etic organizaţional sau corporaţional,
nivelul etic naţional şi cel internaţional.
Etica afacerilor a dobândit o importanţă deosebită ca urmare a schimbărilor produse
în structura şi aşteptările forţei de muncă, a apariţiei noilor tehnologii, a internaţionalizării
afacerilor şi a întrepătrunderii factorilor socioculturali ai unor societăţi diferite. Ca
disciplină normativă, etica afacerilor a cunoscut o extindere asupra unor activităţi extrem
de diferite, incluzând: drepturile salariaţilor, siguranţa şi securitatea consumatorilor,
nediscriminarea sexuală, etnică sau religioasă, bunele practici manageriale şi financiar-
contabile, utilizarea responsabilă a resurselor şi energiei, negocierea în afaceri, corupţia,
respectarea proprietăţii industriale, spaţiul privat al angajaţilor.

4
 Clasificarea eticii în afaceri se referă la nivelul la care aceasta este percepută şi
setul de reguli morale ce trebuie promovate, respectiv, al celor considerate antivalori, care
trebuie sancţionate (Irinei Iamandi şi a lui Radu Filip) (2014, p.17-18).

Tabelul nr.1
Nivele de manifestare a valorilor şi antivalorilor etice
(adaptare după Iamandi şi Filip, 2014, p.17-18)

Nivele Valori pozitive Valori negative

 cinstea, dreptatea,  înşelăciunea, furtul,
imparţialitatea, adevărul, încălcarea promisiunilor,
Etica în general
rigoarea, loialitatea, toleranţa, minciuna, dorinţa de
respectul pentru ceilalţi şi răzbunare
pentru munca lor
 transparenţa  frauda, corupţia
 respectarea regulilor pieţei  practicile de monopol
Etica economiei de libere  practicile antisociale
piaţa  echitatea socială  obţinerea de avantaje
 ajutorul acordat persoanelor necuvenite
aflate în dificultate
 distribuţia echitabilă a
veniturilor
 informarea corectă 
barierele la intrarea pe
 asigurarea cadrului legal al piaţă
competitivităţi  competitivitatea
Etica la nivel  responsabilitatea socială subvenţionată
guvernamental  ,,comisioanele”
acordate partidelor
politice
 susţinerea firmelor
falimentare
 satisfacerea clientelei  încălcarea:
 respectarea colegilor, a regulilor
- regulilor de drept
Etica la locul de interne ale firmei
- confidenţialităţii
muncă  relaţiile ierarhice normale informaţiilor
 cooperarea, transparenţa, spiritul -libertăţii celorlalţi
de echipă
 ierarhia bazată pe competenţă  nepotismul şi
 regulile clare de promovare discriminările de orice fel
Etica la nivelul  practicile echitabile,  abuzul de putere
conducerii remunerarea justă şi stimulativă  conducerea autoritară
întreprinderii a personalului  încălcarea regulilor
 informarea, participarea şi interne
motivarea angajaţilor  conflictele de interese
 promovarea competitivităţii şi a
calităţii

5
  strategiile de competitivitate pe
termen lung bazate pe:
- eforturi de progres
Etica şi strategia de - riscuri calculate
afaceri adoptată - investiţii, cercetare-
dezvoltare, comunicare,
formare şi perfecţionare a
personalului, inovare
 respectarea cuvântului dat,
punctualitate
Etica în tranzacţiile  cooperarea furnizor- client
comerciale pentru a obţine avantaje
reciproce
 consilierea clienţilor în direcţia
unei informări corecte
 realizarea unui audit al eticii
Etica în domeniul bancare
bancar
 strategiile bazate pe:
- marketing abuziv
- avantaje minore
- beneficii pe termen
scurt
- coaliţii şi corupţie
- privilegii oferite
anumitor persoane
 şantajul
 negocierea ,,la un pahar”
 avantajele personale
oferite de încheierea unei
afaceri
 acordarea de credite unor
firme sau persoane
nesolvabile
 reprezentarea unor agenţi
economici cu o imagine
deteriorată din punct de
vedere etic

Aspectele menţionate ne dau posibilitatea să formulăm câteva precizări (cf. Casson,

2013):
 etica afacerilor se referă la o perspectivă explicită sau implicită asupra modului în
care o companie sau un individ înţeleg să facă afaceri;
 direct sau indirect, etica afacerilor este o descriere a modului în care cei implicaţi în
aceste activităţi pot fi consideraţi morali sau imorali;
 concomitent cu descrierea ,,a ceea ce este” , etica afacerilor cuprinde un set de
principii cu privire la ,,ceea ce ar trebui să fie” conduita în afaceri;
 raportarea conduitelor morale la standarde şi principii se traduce în judecăţi de
apreciere morală, etica în afaceri referindu-se la modul în care normele morale
personale se aplică la activităţile şi scopurile entităţii economice;
 etica afacerilor nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care
contextul afacerilor pune persoanei morale propriile sale probleme specifice, prin
prisma a ceea ce este moralmente bun sau rău;
 a avea un comportament etic nu înseamnă doar a avea sentimente morale, ci de a
aplica anumite criterii impersonale pentru fapte sau acţiuni ce au anumite
consecinţe bune sau rele pentru semenii noştri.

6
 1.2. Problemele specifice eticii în afaceri

Atât în literatura de specialitate, cât şi la nivelul cunoaşterii comune se insistă

asupra faptului că etica în afaceri nu include doar motivarea morală sau imorală a
oamenilor de afaceri, ci şi influenţa unui vast spectru de probleme ce apar în contextul
afacerilor. În acest context, Richard De George (1990) face o distincţie între problemele
micro-morale şi cele macro-morale ajungând la următoarea tipologie:

 Probleme care privesc corectitudinea distribuirii resurselor ca fundament al

principiului dreptăţii distributive (alocarea resurselor, criteriile de alocare a veniturilor,
modul de funcţionare a sistemului de reguli şi reglementări juridice, etc.). Acestui tip
de probleme îi sunt caracteristice dezbaterile cu privire la dreptul de proprietate, la
dreptul de posesie şi folosire, la salarizare echitabilă în funcţie de merit, efort şi
abilităţi, la recuperarea capitalului investit, la recompensarea pentru riscurile
investiţiilor făcute etc. Din perspectiva eticii, astfel de probleme necesită un acord
prealabil cu privire la ceea ce este dreptatea în general şi asupra modului în care
aceasta trebuie judecată atunci când intră în conflict cu bunăstarea, libertatea, echitatea
şi alte valori importante ale teoriei dreptului.
 Problemele referitoare la conversia unui principiu clar circumscris al dreptăţii la
cazuri particulare, mai ales atunci când rareori avem de-a face cu două cazuri identice.
Astfel de situaţii ,,dificile” din punct de vedere moral pot fi rezolvate deseori prin
discuţii, dezbateri şi prin luarea unei decizii pe baza celor mai bune informaţii şi,
desigur, pe baza intuiţiei disponibile.
 Problemele morale asociate afacerilor referitoare la conflictul dintre diferite valori
(libertate, dreptate, echitate, bunăstare, securitate personală, merit, eficienţă etc.)
îndeosebi în situaţiile în care nu pare a exista o alternativă mai bună. La limită, este
vorba de dilemele morale, iar din punct de vedere raţional problema care se pune este
să se determine cea mai bună alternativă şi ,,răul cel mai mic”.
 Problemele morale ce apar ca urmare a dezvoltării intuiţiilor morale şi a sarcinii de a
le aplica la practicile anticipate anterior. În cazul unor practici considerate acum
imorale (discriminarea în muncă bazată pe criterii de rasă sau sex) sau extinderea sferei
morale la alte domenii (poluarea mediului) creează dificultăţi în stabilirea
responsabilităţilor din punct de vedere moral. Aşa se face că, etica afacerilor contribuie

7
 la lărgirea temei responsabilităţii şi la adâncirea dezbaterii cu privire la ,,cine este
răspunzător moral” în situaţii de genul celor semnalate.
 Probleme morale create de consecinţele pe care le aduc cu ele noile produse
tehnologice, inclusiv cele ale tehnicilor societăţii informaţionale, cele referitoare la
manipularea genetică, cele care privesc echilibrul mediului înconjurător sau
posibilitatea epuizării resurselor regenerabile. Astfel de situaţii impun soluţii la
întrebări de tipul: este moral să se investească într-o tehnologie de vârf dacă au fost
identificate ,,pericole” şi ,,ameninţări”, sau, este moral dacă angajaţii continuă să
lucreze în asemenea întreprinderi?
 Probleme referitoare la modul în care se aplică valorile morale acceptate în mod obişnuit
şi interdicţiile ce se impun în conducerea afacerilor şi a întreprinderilor. De exemplu,
acceptarea tacită că minciuna este un act imoral atât în cazul afacerilor, cât şi în alte domenii
ale vieţii sociale, ridică întrebări de genul următor: Dacă a minţi în reclame aduce mai mulţi
bani pentru firmă, trebuie ca acea firmă să procedeze în mod similar? Cine şi cum se
stabileşte limita dintre minciună şi exagerarea unei calităţi reale a unui produs? Cât de mult
trebuie prezentate părţile slabe sau neperformante ale unui produs? A omite unele aspecte
privind fiabilitatea produsului sau a spune jumătate de adevăr echivalează cu o minciună?
Concluzia ce se desprinde este că, oricâte rezerve pot fi formulate la adresa eticii
afacerilor, se conturează totuşi câteva obiective principale: de a prezenta conceptele etice
relevante în cazul rezolvării problemelor morale din lumea afacerilor; de a formula
argumentele raţionale şi analitice necesare aplicării conceptelor etice la deciziile oamenilor de
afaceri; de a identifica problemele morale implicate în administrarea domeniilor specifice din
perspectiva lumii afacerilor; de a oferi o înţelegere cuprinzătoare asupra mediului economic,
social, natural etc., care generează probleme morale în mediul de afaceri; de a oferi exemple şi
studii de caz asupra dilemelor morale cu care se confruntă oamenii de afaceri.
În acelaşi registru, se înscriu valorile pe care o companie ar trebui să le aibă în
vedere pentru desfăşurarea cât mai etică a activităţilor sale. Este vorba despre: consideraţia
faţă de ceilalţi, consecvenţa în păstrarea standardelor etice, creativitatea în economisirea
resurselor şi în protecţia mediului natural, deservirea cât mai bună a clienţilor,
corectitudine faţă de furnizori, beneficiari, angajaţi sau asociaţi, transparenţa în
comunicarea cu partenerii, angajaţii şi instituţiile statului, interdependenţa intereselor cu
comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea (cf. Murray, 1999).

8
 De asemenea, se vorbeşte tot mai frecvent despre standarde etice specifice în
activitatea firmei, despre promovarea responsabilităţii sociale a organizaţiilor de afaceri,
despre coduri de conduită etică ca instrumente ale bunei gestionări a întreprinderilor,
despre contextul multinaţional şi multicultural al desfăşurării activităţilor economice,
despre moralitatea afacerilor sau despre consecinţele morale ale deciziilor.
Sistematizările la care m-am referit ar putea să cuprindă şi analiza lui F. Reamer
(2000) cu privire la riscul de etică în strategia de management. Autorul atrage atenţia
asupra faptului că între procedurile eticii în afaceri şi management pot fi identificate
următoarele arii ale riscului în etică:
 drepturile clienţilor privind solicitarea de informaţii private;
 confidenţialitatea informaţiilor referitoare la serviciile accesate, stocarea şi protejarea
informaţiilor privind clienţii;
 validitatea formelor de obţinere a acordului sau consimţământului din partea clienţilor;
 competenţele personalului care furnizează serviciile solicitate;
 conflictele de interese, inclusiv discriminările de gen, acceptarea de cadouri sau
diferite forme de favoruri;
 modul de raportare privind evaluările, deciziile sau incidentele etice;
 existenţa unor manifestări ce vizează defăimarea sau calomnirea personală;
 oferirea de informaţii privind clienţii şi stocarea acestor date;
 monitorizarea practicilor referitoare la competenţa personalului, evaluarea
performanţei, receptivitatea şi neglijenţa;
 perfecţionarea personalului prin programe de pregătire adecvate;
 apelarea la consultanţi, la specialişti din domeniu şi la opinia clienţilor;
 modalităţi de prevenire a fraudelor;
 condiţiile de încetare a furnizării sau asigurării serviciilor ca urmare a neconformării la
contextele existente;
 diminuarea performanţei manageriale ca urmare a familiarităţii prea mari cu personalul
din subordine;
 elaborarea unor ghiduri de bune practici pentru protejarea personalului şi utilizarea
informaţiilor în conformitate cu reglementările legale;
 abilitatea managerului de a recunoaşte dilemele etice, folosirea protocoalelor de luare a
deciziilor de etică, aplicarea principiilor legale şi a codurilor de etică ale organizaţiei de afaceri.
9
 CAPITOLUL II.

TEME PRINCIPALE ALE ETICII ÎN AFACERI

2.1. Etica relaţiilor de muncă

Relaţiile de muncă reprezintă principalul teren de manifestare a

comportamentului etic dintre membrii organizaţiei de afaceri, iar în această categorie sunt
incluse: discriminarea, hărţuirea morală, hărţuirea sexuală şi utilizarea muncii copiilor.
A. Discriminarea reprezintă o modalitate de tratare diferenţiată a unor
persoane ca urmare a apartenenţei acestora la un anumit grup sau categorie socială.
Acţiunile discriminatorii pot viza şi un individ, dacă acesta este perceput din perspectiva
unor tipare sau stereotipuri sociale legate de vârstă, gen, apartenenţă etnică, stare de
sănătate, nivel educaţional, zonă de rezidenţă etc.
În planul relaţiilor de muncă se pot identifica atât forme de discriminare directă,
cât şi indirectă. Prima dintre ele se manifestă atunci când două persoane cu pregătire egală
şi o poziţie funcţională similară sunt plătite diferenţiat în virtutea apartenenţei acestora la
grupuri etnice diferite. Discriminarea indirectă se manifestă în situaţia în care două
persoane sunt plătite diferit, deoarece au fost angajate pe poziţii diferite, deşi aveau acelaşi
nivel de pregătire profesională.
Discriminarea la locul de muncă poate să apară în următoarele situaţii: la interviul
de angajare, la stabilirea şi schimbarea condiţiilor de muncă, la negocierea salariului şi a
responsabilităţilor, la formarea şi dezvoltarea profesională, la promovare sau concediere. În
privinţa categoriilor de persoane discriminate, studiile empirice indică grupurile de
imigranţi, femeile, minorităţile etnice, persoanele cu dizabilităţi, persoanele vârstnice,
persoanele care au fost încarcerate pentru săvârşirea unor fapte antisociale etc.
Aceste grupuri de persoane vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile
şi din punct de vedere economic. Altfel spus, cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a
discriminării vor avea dificultăţi de integrare pe piaţa muncii, atât în privinţa găsirii unui
loc de muncă corespunzător calificării, cât şi în privinţa unei salarizări echitabile sau
accesului la serviciile publice.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate strategii menite să asigure
egalitatea de şanse a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional

10
discriminării, precum şi politici care să ajute depăşirea dezavantajelor acumulate de
grupurile respective, precum: eliminarea discriminărilor de pe piaţa muncii, în accesul la
educaţie sau în privinţa locuirii.
B. Hărţuirea morală la locul de muncă se referă la comportamentul repetat,
nejustificat, faţă de un angajat sau un grup de angajaţi, care vizează victimizarea, umilirea
sau ameninţarea persoanei hărţuite. Hărţuirea la locul de muncă poate să implice o
exercitare abuzivă de funcţie, agresiuni verbale sau fizice, discreditarea activităţii unui
coleg de muncă sau marginalizarea socială a acestuia, acte de violenţă fizică şi psihică,
conflicte interpersonale grave etc.
Printre factorii care favorizează apariţia fenomenului de hărţuire morală pot fi
enumeraţi:
 cultura organizaţională care tolerează comportamentul de hărţuire morală sau nu îl
consideră ca o abatere morală;
 schimbările organizatorice frecvente şi nesiguranţa locului de muncă;
 relaţiile deficitare între membrii colectivului de muncă;
 deficienţele în politica de personal şi slaba aderenţă la valorile comune;
 solicitările excesive la locul de muncă şi nivelul ridicat de stres;
 relaţiile conflictuale între angajaţi şi personalul de conducere ca urmare a stilului
deficitar de conducere;
 solicitările contradictorii (conflict de rol) sau neclarităţile din fişa postului (ambiguităţi
de rol).
Hărţuirea morală poate fi agravată datorită unor factori individuali sau
situaţionali, cum ar fi: discriminarea, intoleranţa, problemele personale, consumul de
alcool sau de droguri, absenteismul, climatul psihologic negativ la locul de muncă.
Pentru prevenirea hărţuirii morale la locul de muncă este necesară formularea unei
politici cu direcţii clare de acţiune şi interacţiune socială, care să cuprindă:
 asumarea implicării etice, atât a angajaţilor, cât şi a angajatorilor împotriva hărţuirii
morale;
 evidenţierea şi conştientizarea tipurilor de acţiuni acceptate şi a celor neacceptate
din punct de vedere moral;
 comunicarea consecinţelor ce decurg din nerespectarea normelor şi valorilor etice,
inclusiv a sancţiunilor corespunzătoare;
11
  indicarea locului şi a modalităţilor în care victimile pot primi asistenţă psihologică
şi consiliere;
 garantarea dreptului de a sesiza faptele de hărţuire fără teama represaliilor;
 clarificarea rolului îndeplinit de manager, de conducătorul locului de muncă, de
reprezentanţii sindicali sau de persoana de contact;
 punerea la dispoziţie a informaţiilor referitoare la serviciile de consiliere şi asistenţă
pentru persoanele hărţuite moral;
 păstrarea confidenţialităţii asupra persoanelor implicate şi a tipurilor de hărţuire
morală.
C. Hărţuirea sexuală este un comportament degradant, de ameninţare,
constrângere, intimidare şi umilire, realizat de către o persoană împotriva alteia. Acest
tip de hărţuire poate fi verbal, non-verbal sau fizic, cu efecte negative atât pentru persoana
hărţuită sexual, cât şi pentru organizaţia în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. De cele
mai multe ori, persoana care hărţuieşte abuzează de funcţia pe care o deţine la locul de
muncă, cu scopul de a obţine beneficii de natură sexuală din partea persoanei hărţuite.
Modul în care apare şi se manifestă hărţuirea sexuală depinde de fiecare
organizaţie în parte, precum şi de o serie de factori precum: dinamica specifică locului de
muncă, numărul şi structura angajaţilor, sensibilitatea pe care angajatorii sau patronii o au
în privinţa acestei problematici, informaţiile etice şi juridice pe care le deţin asupra
consecinţelor pe care hărţuirea sexuală le are sau le poate avea.
În funcţie de contextele specifice în care apare, hărţuirea sexuală are consecinţe grave
atât asupra stării de sănătate şi a echilibrului psihologic al persoanei hărţuite, cât şi în ceea ce
priveşte: performanţa, motivarea în muncă, ataşamentul faţă de organizaţie, obiectivele de
promovare în carieră, iniţiativa personală sau predispoziţia spre erori profesionale.
Vizând nu doar elementele de natură etico-morală, ci şi pe cele juridice, prevenirea
comportamentelor de hărţuire sexuală presupune:
 includerea în regulamentele de ordine interioară a sancţiunilor disciplinare pentru
angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi, inclusiv discriminarea
după criteriul de sex;
 informarea angajaţilor cu privire la interzicerea hărţuirii sexuale la locul de muncă;
 informarea operativă a autorităţilor publice abilitate cu aplicarea legislaţiei privind
egalitatea de şanse şi de tratament egal între bărbaţi şi femei.
12
 D. Utilizarea muncii copiilor se referă la angajarea persoanelor sub o anumită vârstă
pentru a presta diferite munci peste capacităţile lor fizice şi psihice, fiind astfel împiedicaţi să
se dezvolte şi să aibă acces la educaţie. Din acest motiv, majoritatea ţărilor interzic prin lege
încheierea de contracte de muncă cu copiii sub vârsta minimă de 15 sau 16 ani.
Din punct de vedere economico-social, factorii care contribuie la încălcarea legii
prin exploatarea muncii copiilor sunt:
 starea de sănătate a familiilor şi lipsurile material-financiare;
 climatul familial, relaţiile tensionate între părinţi, nivel cultural scăzut, deficienţe
de comportament moral, apartenenţa la grupuri imfracţionale;
 dezorganizarea familiei şi tipul de structură familială (concubinaj, familie mono-
parentală, divorţ, violenţa domestică etc);
 nivelul scăzut de educaţie al părinţilor sau al tutorilor, fapt ce contribuie la
reproducerea unor mentalităţi sau modele culturale care favorizează munca
copilului;
 influenţa grupului de apartenenţă şi climatul şcolar ostil faţă de nevoile reale ale
unor copii cu dificultăţi în familie;
 existenţa unor lacune de ordin legislativ sau aplicarea deficitară a legislaţiei în
vigoare;
 lipsa de control a instituţiilor abilitate cu protecţia drepturilor copilului.
Este important de observat că raportul dintre munca copiilor şi educaţie este de fapt
un cerc vicios: implicarea copiilor în forme grele de muncă determină participarea redusă
a acestora la procesul educaţional, şi invers, lipsa posibilităţilor de a urma cursurile şcolare
face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă posibilă. Aşa se face că, unele
familii preferă să-şi trimită copiii la muncă, sperând că astfel ei vor dobândi abilităţi care
le vor fi de folos în viaţă, mai mult decât educaţia şcolară.
Pentru familiile confruntate cu probleme socio-economice grave în care educaţia
este slab valorizată se impun o serie de intervenţii din partea comunităţii, între care pot fi
menţionate: organizarea de servicii de consiliere psihologică şi de îndrumare profesională,
diversificarea modalităţilor de sensibilizare a opiniei publice faţă de problematica copiilor
antrenaţi în forme grele de muncă, implicarea comunităţii în controlul social al acestui
fenomen, monitorizarea cazurilor de abandon şcolar şi crearea de forme alternative de
învăţământ în vederea recuperării şcolare a copiilor care au abandonat şcoala.

13
 2.2. Manageri şi acţionari

În economia modernă de piaţă se consideră că o organizaţie de afaceri trebuie să se

raporteze la un ansamblu de stakeholderi, în centrul cărora rămân acţionarii. Alături de ei
însă, organizaţia de afaceri trebuie să se preocupe de interesele angajaţilor, clienţilor,
furnizorilor şi comunităţii, ceea ce echivalează cu ideea că acţionarii dobândesc şi
responsabilităţi.
În calitate de persoană juridică, organizația de afaceri are drepturi şi obligaţii, la fel
ca cetăţenii unui stat.
Datorită numărului mare de acţionari ai unei companii sau corporaţii, aceştia nu
mai sunt proprietari în sensul autentic al termenului având drepturi şi răspunderi limitate
faţă de organizaţia de afaceri în care şi-au investit capitalul. Aceşti acţionari sunt, mai
degrabă, investitori care deţin împreună proprietatea asupra unei firme şi deleagă
atribuţiile executive managerilor. Pentru această categorie de investitori cu pachete mici
de acţiuni, scopul se ,,individualizează”, adică ei sunt interesaţi să obţină profit pe termen
scurt, chiar dacă nu au posibilitatea de control sau de putere decizională. Spre deosebire
de ei, marii acţionari îşi păstrează numeroase caracteristici ale proprietarilor deplini. Deşi
deleagă funcţiile executive ,,ei păstrează controlul asupra firmei, deciziile lor fiind cele
care determină strategia firmei sau numirea echipei manageriale” (Crăciun, Morar,
Macoviciuc, 2005, p.430).
Conducerea unei organizații de afaceri este exercitată de echipa de manageri numită
de acţionari, influenţa acestora manifestându-se prin deciziile luate prin vot de către
Adunarea Generală a Acţionarilor. Separarea managerilor de proprietari a determinat şi
separarea intereselor pe care le au fiecare dintre ei - interesele acţionarilor sunt orientate
spre profit şi pe obţinerea de dividente cât mai mari, în timp ce interesele managerilor sunt
orientate spre dezvoltarea companiei, ceea ce le aduce salarii mai mari, putere şi prestigiu
personal;
La nivelul organizației de afaceri, drepturile acţionarilor se referă la: dreptul de a
dispune de stocul de acţiuni după dorinţă şi în condiţiile legii, dreptul de vot în
concordanţă cu numărul de acţiuni de care dispune, dreptul de a-i acţiona în justiţie pe
manageri în cazul unor conduite incorecte şi anumite drepturi reziduale în cazul
falimentului sau a lichidării companiei (Crăciun, Morar şi Macoviciuc,2005, p.424 - 425).

14
 Plecând de la aceleaşi trăsături ale corporaţiei, autorii menţionaţi sintetizează
următoarele obligaţii ce revin managerilor: de a acţiona în beneficiul companiei, atât din
perspectiva obţinerii performanţelor financiare, cât şi din aceea a dezvoltării organizaţiei
de afaceri pe termen lung; de a conduce compania cu profesionalism, competenţă şi
eficienţă; de a depune eforturile de care sunt capabili pentru asigurarea succesului firmei.
Problemele etice care apar în implicarea acţionarilor pentru capitalizarea
corporaţiilor se referă la: corelaţia între salarile managerilor şi loialitatea lor în cazul unei
oferte de achiziţii a companiei; manipularea documentelor de raportare contabilă pentru a
face compania mai atractivă; tranzacţionarea unor pachete de acţiuni între membrii
organizaţiei; obţinerea de avantaje la tranzacţionarea acţiunilor sau instrumentelor
financiare pe baza unor ,,,informaţii privilegiate”.

2.3. Etica în marketing

După cum se ştie, marketingul are ca scop determinarea şi influenţarea

comportamentului de cumpărare a consumatorilor pentru produse sau servicii menite să le
satisfacă nevoile şi aşteptările.
Preluând ideile unui studiu dintr-un volum coordonat de D. Dăianu şi R. Vrânceanu
(2006, p.214-217), problemele principale de natură etică ale marketingului se referă la:
responsabilitatea marketingului pentru efectele economice ale activităţii, responsabilitatea
marketingului pentru efectele sociale ale activităţii şi răspunderea individuală a celor care
îşi desfăşoară activitatea în marketing.
A. Responsabilitatea generală a marketingului pentru efectele economice ale
activităţii.
Pe lângă procesele destinate comunicării şi livrării de produse către clienţi,
marketingul urmăreşte să ofere organizaţiei avantaje orientate spre blocarea sau limitarea
accesului la piaţă al unor competitori, folosind în acest scop trei modalităţi de acţiune:
 fidelizarea faţă de marcă prin dezvoltarea unei legături la nivelul subconştientului
colectiv între numele mărcii şi aşteptările clienţilor privitoare la calităţile produselor sau
servicilor;
 obţinerea de către companie a unor servicii preferenţiale de publicitate din partea
mass-mediei, la care un nou venit pe piaţă are acces mai dificil;

15
  valorificarea avantajului privind fondurile destinate promovării şi publicităţii
produselor sau serviciilor, fonduri de care cei nou veniţi nu dispun.
Asemenea practici conduc la concentrarea pieţei şi concurenţă redusă mai ales la
nivelul preţurilor prin următorul mecanism: pe pieţele cu un număr redus de competitori,
scăderea preţului de către o firmă este foarte probabil de a fi urmată de o decizie similară a
concurenţei, întrucât avantajul competitiv prin preţ dispare, iar motivaţia reducerii
preţurilor nu există; consecinţa este uşor de intuit: cu cât sunt mai puţine firme pe piaţă, cu
atât acestea vor fi mai puţin motivate să concureze în privinţa preţurilor, ceea ce
echivalează cu preţuri mai mari pentru consumatori şi profituri mai mari pentru
producători.
Pentru a limita asemenea practici, în majoritatea ţărilor piaţa este reglementată
prin legi menite să stimuleze concurenţa şi de a corecta practicile concurenţiale lipsite de
etică.
B. Responsabilitatea generală a marketingului pentru efectele sociale ale
activităţii se referă la următoarele direcţii:
- Responsabilitatea pentru produsele vândute - are în vedere conceperea şi vânzarea
unor produse de calitate şi care să nu dăuneze sănătăţii sau valorilor de viaţă ale
consumatorilor; în cazul vânzării tutunului şi alcoolului, de exemplu, acest lucru este
dificil de realizat doar prin marketing, fiind necesară intervenţia autorităţilor publice sau a
organizaţiilor societăţii civile.
- Responsabilitatea pentru manipularea consumatorilor - este o problemă etică
importantă atunci când lucrătorii din marketing creează nevoi artificiale şi determină
consumatorii să cumpere lucruri pe care nu şi le doresc cu adevarat; chiar dacă faptele nu
stau întotdeauna în acest fel, influenţa marketingului vizează totuşi intensificarea nevoilor
existente sau activarea celor latente pe baza studierii pieţei şi identificării nevoilor
consumatorilor.
- Responsabilitatea pentru influenţarea sistemului de valori – are în vedere
stimularea aşteptărilor persoanelor din clasele sociale sărace pentru a achiziţiona produse
şi servicii scumpe, dezvoltând astfel un sistem de valori pur materialist; dacă din punct de
vedere financiar un consumator nu îşi poate permite un anumit produs în jurul căruia se
desfăşoară o campanie publicitară persuasivă, acestuia i se induce o stare de frustrare şi
nemulţumire.

16
 - Responsabilitatea pentru promovarea non-valorilor şi a kitsh-ului (prostului
gust) – ridică o problemă de etică majoră în faţă marketingului; chiar dacă este dificil de
realizat o publicitate pentru produse mai ieftine de exemplu, există şansa ca acestea să
ofenseze preferinţele unor grupuri sociale; din acest considerent publicitatea unor
asemenea produse este restrânsă tocmai pentru a evita crearea unei imagini
nefavorabile întregului domeniu al industriei publicitare.
- Responsabilitatea pentru efectele de mediu - vizează atât limitarea poluării
materiale cu deşeuri rezultate din ambalaje , cât şi publicitatea prin care sunt lezate
valorile estetice, agresivitatea cu care lucrătorii din marketing îi abordează pe clienţii
potenţiali pentru a-şi vinde produsele sau serviciile , prin poşta electronică sau telefonul
mobil.
C. Răspunderea individuală a celor care îşi desfăşoară activitatea în marketing
vizează, în principal, următoarele aspecte:
 furnizarea de informaţii false prin care se pretinde că produsele promovate
au caracteristici pe care în realitate nu le au, singurul scop fiind acela de a vinde;
 inducerea în eroare a clienţilor prin diferite tipuri de promoţii, câştiguri prin
tragere la sorţi, supradimensionarea ambalajelor pentru a crea impresia clientului că va
achiziţiona o cantitate mai mare din produsul respectiv sau folosirea a aşa-ziselor ,,preţuri
psihologice”, a cărei practicare este acceptată de unii şi contestată de alţii;
 omiterea unor informaţii relevante prin ascunderea deliberată a unor efecte
secundare nocive ale produsului, riscurile de pierdere a banilor datorită ignoranţei şi lipsei
de informaţii a clientului, prezentarea produsului în comparaţie cu altele sau prezentarea
unor informaţii greu lizibile sau neînţelese de către anumite categorii de persoane;
 colectarea de informaţii intime prin care lucrătorii din marketing stochează
informaţii despre stilul de viaţă şi preferinţele consumatorului sau pot furniza informaţii cu
scopul de a-i determina să achiziţioneze un anumit produs sau serviciu fără a li se prezenta
şi aspectele mai puţin favorabile;
 influenţarea segmentelor de piaţă dezavantajate, prin care lucrătorii din
marketing se adresează unui public vulnerabil (vârstă, dificultăţi materiale, dezavantaje
morale), căruia îi induce dorinţa de a cumpăra produse sau servicii pe care nu-şi pot
permite să le achiziţioneze sau să le utilizeze; problema morală reprezintă frustrarea pe

17
care reclamele de acest tip le generează în rândul persoanelor cu dificultăţi materiale sau
dezavantaje sociale;
 publicitatea subliminală este asociată fenomenului de influenţă şi percepţie
subliminală, constituind în prezent obiectul unor dezbateri care vizează interzicerea
acesteia prin codurile de conduită etică ale domeniului;
 vânzarea prin exercitarea de presiuni puternice – pe care agenţii de
marketing sau de vânzări sunt instruiţi să le facă asupra consumatorului: încheierea
asigurării de viaţă, determinarea clienţilor să cumpere un produs, fără a le lăsa timpul
necesar pentru a reflecta asupra unei astfel de achiziţii, negocierea pripită unor tranzacţii
bursiere sau imobiliare.

2.4. Corupţia

Corupţia este încălcarea sistematică a normelor unei organizaţii sau instituţii de

către un membru care, în virtutea faptului că deţine o anumită autoritate, utilizează
resursele organizaţiei cu destinaţii diferite de scopurile acesteia. În termeni juridici,
corupţia se referă la fapte reglementate de lege, precum luarea şi darea de mită, primirea
de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi alte fapte ilicite desfăşurate cu scopul
obţinerii de avantaje materiale sau morale, a unor poziţii sociale sau politice înalte. Ea
reprezintă o încălcare a normelor referitoare la îndatoririle profesionale, la neîndeplinirea
obligaţiilor legale de către agenţii economici, la abaterile de la moralitate, cinste şi datorie,
a căror nerespectare are consecinţe negative asupra întregului sistem social.
Într-o primă aproximare, rezultă următoarele elemente care definesc actul de
corupţie: folosirea abuzivă a puterii încredinţate pentru obţinerea de avantaje personale; ea
vizează nu doar beneficiile de natură materială, ci şi pe cele de natură nematerială, cum ar
fi realizarea de ambiţii politice sau profesionale, ori avansări sau recompensări; gravitatea
ei depinde de poziţia pe care o ocupă făptuitorul în ierarhia socială sau instituţională;
abuzul de putere în scopul obţinerii unui profit personal trebuie corelat cu valoarea
obiectului faptei de corupţie; formele principale prin care se realizează: oferirea de mită,
promisiuni, stimulente materiale cerute sau acceptate, şantaj, trafic de influenţă sau
delapidare.
Destul de frecvent, corupţia este asociată sistemului birocratic, dorinţei individului
de a se îmbogăţi rapid şi fără efort, precum şi sistemului de reglementări sau restricţii ce
18
trebuie ocolite pentru soluţionarea unor probleme. De exemplu, în rândul funcţionarilor
din organismele de control economic, corupţia are trei moduri de operare:
 modul participativ, care presupune cooperarea subiecţilor asupra cărora se
exercită controlul economic sau de către angajaţi ai organismelor de control, care,
împreună, desfăşoară activităţi ilicite în scopul obţinerii de foloase materiale;
 cooptarea sau atragerea într-o reţea infracţională a unor funcţionari cu
atribute de decizie sau demnitari care fac parte din organismele de control social;
 pătrunderea în organismele de control a unor persoane imorale, care
dirijează acţiunile celor din subordine în interesul lor sau a complicilor lor, pentru a
obţine beneficii personale.
În sfârşit, trebuie spus că o sursă importantă de corupţie este interferenţa dintre
sectorul public şi cel privat, deoarece la contactul dintre întreprinzător şi administraţia
publică poate interveni tentaţia eludării legii şi a reglementărilor cu preţul mituirii prin
diferite mijloace.
Analiza fenomenului de corupţie presupune luarea în calcul şi a costurilor contabile
sau fiscale, echivalente costurilor de corupere a funcţionarului public, respectiv,
contravaloarea avantajelor (bani sau bunuri) pe care solicitantul unui serviciu îl oferă
funcţionarului public pentru prestarea serviciului respectiv sau să se abţină de la
exercitarea unei funcţii pe care trebuie să o exercite. Câteva exemple ne ajută să înţelegem
mai bine modul de funcţionare şi manifestare a corupţiei:
 în cazul prestării unui serviciu pe care funcţionarul public are obligaţia să-l
presteze costul contabil reprezintă un transfer unilateral (fără echivalent în
prestarea de servicii efective), adică are conţinutul economic al unui impozit;
 în cazul prestării unui serviciu pe care funcţionarul public nu este obligat să-l
presteze, el foloseşte poziţia sa pentru a obţine nişte beneficii pentru care oferă
o contraprestaţie; din perspectiva solicitantului acelui serviciu, avantajul oferit
funcţionarului public echivalează cu o taxă;
 în cazul abţinerii de la exercitarea unei acţiuni de către funcţionarul public
obligat la exercitarea ei, funcţionarul public primeşte o remuneraţie pentru a nu
face ceea ce îi revine ca atribuţii de serviciu; în acest caz, avantajul oferit
funcţionarului public este echivalent cu o taxă, din punctul de vedere al
conţinutului economic;

19
  în cazul neexercitării unei acţiuni interzise de către funcţionarul public, costurile
asociate acestei situaţii se încadrează la categoria impozitului propriu-zis,
deoarece prin lege, atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public constau în
abţinerea de a face ceva, dar ca urmare a intervenţiei sale el primeşte un avantaj
necuvenit;
 în cazul exercitării unei acţiuni interzise de către funcţionarul public, costurile
asociate sunt de tipul taxelor din următorul considerent: solicitantul serviciului
de exercitare a unei acţiuni interzise beneficiază de prestarea unui serviciu la
care nu era îndreptăţit, în schimbul avantajului necuvenit oferit funcţionarului
public.
La categoriile de costuri contabile enunţate se adaugă costul înregistrat la bugetul
public prin faptul că funcţionarii publici care au beneficiat de venituri necuvenite ca
urmare a corupţiei, nu plătesc impozit pe aceste venituri. La rândul lor, pe termen mediu şi
lung, cei care suportă costul corupţiei vor fi tentaţi de a-şi recupera sumele plătite prin
căile nelegale ale ,,economiei subterane”.
Analiştii fenomenului de corupţie consideră că cele mai importante costuri ale
corupţiei sunt cele necontabile sau economice, deoarece impactul lor asupra
comportamentului economic este considerabil mai mare ca sferă şi intensitate, iar termenul
pe care se produce acest impact este lung şi foarte lung. Într-o enumerare a acestor costuri
se disting: selecţia accesului la bunurile publice pe baza disponibilităţii de a suporta costul
contabil al corupţiei; scăderea prestigiului şi autorităţii instituţiilor publice; deteriorarea
gravă a sistemului de valori al societăţii; scăderea gradului de credibilitate a instituţiilor
societăţii în planul relaţiilor externe; deteriorarea imaginii de ţară pe plan economic şi de
afaceri în relaţiile cu partenerii externi; apariţia şi consolidarea unor prejudecăţi cu privire
la sistemul de funcţionare a statului de drept.

20
 CAPITOLUL III
CODURILE DE CONDUITĂ ETICĂ

3.1. Rolul codurilor de etică în afaceri

Organizaţiile de afaceri care consideră că etica este o parte integrantă a conduitei lor
îşi clarifică şi îşi comunică poziţia în acest sens prin intermediul elaborării şi perfecţionării
unor coduri etice şi a unor norme şi regulamente care reglementează comportamentul
membrilor lor din perspectiva principiilor de etică. Aceste organizaţii au, astfel, la dispoziţie
un standard care le permite să-şi monitorizeze, să-şi măsoare şi să-şi îmbunătăţească
continuu conduita etică.
În esenţă, un cod etic este un document scris care evidenţiază principiile de conduită
ce trebuie respectate în procesul de adoptare a deciziilor în organizaţie ( ByarsL.L., 1991).
El are menirea de a atrage atenţia membrilor organizaţiei, precum şi ansamblului de părţi
interesate (stakeholderi) asupra faptului că performanţa economică nu se obţine cu orice preţ,
iar scopul nu justifică întotdeauna mijloacele folosite.
Codul etic susţine misiunea, vocaţia şi obiectivele organizaţiei prin funcţiile pe
care le îndeplineşte:
 definește comportamentele acceptate sau acceptabile;
 promovează standarde ridicate de practică profesională;
 furnizează membrilor organizaţiei de afaceri un ghid pe care să-l folosească
pentru propria evaluare;
 stabililește un contract moral între beneficiari şi organizaţie, precum şi între cei
care fac parte din aceeaşi organizaţie de afaceri;
 protejează organizaţia de comportamente necinstite şi oportuniste;
 oferă un mijloc de reglementare a adeziunii la organizaţie a părţilor interesate;
 crează sentimentul de apartenenţă a individului la valorile şi cultura
organizaţiei;
 promovează angajamentul de principiu al managerilor bazat pe încredere şi
responsabilitate.

21
 Lucrările de specialitate insistă asupra faptului că, un cod de etică reprezintă un
instrument de reglementare a relaţiilor formale şi informale după care se conduce
organizaţia, precum şi un ghid al practicilor de afaceri care orientează comportamentele şi
deciziile individuale sau manageriale. Aceleaşi lucrări cuprind analize comparative
referitoare la conţinutul şi ansamblul de reguli ce trebuie să definească codurile de conduită
etică, elementele de cultură organizaţională, posibilitatea preluării unor standarde de
comportament corporativ şi adaptarea acestora la specificul structurilor economice naţionale,
modul în care o întreprindere se poate implica în cauze de ordin social, instituirea unor
practici corporative responsabile şi altele.
Pe aceeaşi linie de argumentare se înscriu şi motivele pentru care o organizaţie de
afaceri apelează la codurile de conduită. În opinia lui Iamandi şi Radu (2014, p. 156), aceste
motive ar putea fi rezumate în următoarele propoziţii:
 pentru a face cunoscute valorile şi standardele etice pe baza cărora îşi conduc
afacerile;
 pentru a influenţa practicile de afaceri ale partenerilor lor locali, regionali sau
globali;
 pentru a consolida o politică a practicilor responsabile în cadrul companiilor;
 pentru a informa consumatorii în legătură cu principiile pe care le respectă în
producerea bunurilor şi serviciilor;
 pentru a răspunde la presiunea publică sau a preveni criticile care li se pot aduce
dacă vânzările depind de imaginea de marcă sau de opinia publică;
 pentru a avea o alternativă la reglementările publice sau guvernamentale, mai ales
în cazul companiilor multinaţionale;
 pentru a îmbunătăţi relaţiile cu partenerii de afaceri şi promovarea organizaţiei de
afaceri;
 pentru promovarea unei bune guvernanţe corporative şi a respectării legilor din
ţările în care îşi desfăşoară activitatea;
 pentru creşterea calităţii muncii şi a productivităţii angajaţilor ca urmare a
climatului de muncă şi a dialogului social.
În plus, trebuie să se ţină cont de faptul că transferarea eficientă a principiilor
înscrise în codurile etice în realitatea vieţii organizaţionale solicită asimilarea lor în mediul

22
cultural, în comportamentele culturale, printr-o serie de acţiuni iniţiate, cel mai adesea, de
manageri:
o Formularea cât mai clară a codului de conduită în afaceri şi folosirea lui în situaţii
concrete, în scopul încurajării comportamentului moral al angajaţilor;
o Iniţierea unor programe de pregătire în spiritul normelor etice promovate de firmă
în afaceri;
o Definirea clară a obiectivelor individuale, astfel încât acestea să nu nască
ambiguitate sau să solicite angajaţilor sarcini imposibile, situaţii care i-ar împinge
spre comportamente neetice;
o Menţinerea unei înalte etici în comportamentul managerilor ca exemple pentru
angajaţii firmei;
o Promovarea eticii în procesele de evaluare a performanţelor personalului;
o Dezvoltarea unor mecanisme motivaţionale şi de comunicare, care să încurajeze
angajaţii în promovarea unei conduite corecte în afaceri (Burduş E., Căprărescu Gh.,
1999).
În acest fel, etica se va regăsi în componentele culturii organizaţionale şi, în măsura
în care aceasta din urmă este asimilată şi acceptată de angajaţi, va căpăta forţa de care are
nevoie pentru a se face simţită în adoptarea oricărei decizii şi în orice comportament, fie el
formal sau informal. În plus, o cultură organizaţională care promovează etica în afaceri şi
care este în acord cu aşteptările angajaţilor va conferi sensul de veritabilă misiune afacerii
respective.
În concluzie, prezentările formale ale politicii firmei şi regulamentele scrise sunt
foarte importante pentru asigurarea unui climat etic în orice firmă. Pentru aceasta, însă,
astfel de documente nu trebuie să rămână simple declaraţii frumoase, ci trebuie legate de
modul curent de operare şi de sistemul de recompense. Astfel, ele conduc, de cele mai
multe ori, la consolidarea unui climat etic în afacerea respectivă.
De asemenea, este evident faptul că nu este suficientă pregătirea etică la locul de
muncă, dacă angajatul nu are o bază solidă privind comportamentul etic obţinută ca
urmare a îmbinării unor influenţe familiale, religioase cu nevoile proprii şi standardele
personale.

23
 3.2. Formularea standardelor şi procedurilor etice

Orice întreprindere responsabilă din punct de vedere etic dezvoltă standarde,

proceduri şi politici pentru înţelegerea contextului extern de activitate economică şi a
resorturilor interne ce definesc cultura organizaţiei de afaceri. Din această perspectivă, se
impune şi adoptarea unor coduri de conduită etică, prin care să fie enunţate ansamblul de
reguli şi principii ce definesc standardele de comportament corporativ.
Astfel de standarde vizează o mare varietate de aspecte: drepturile omului şi ale
muncii, utilizarea pârghiilor economiei de piaţă, prevenirea unor abateri şi încălcări de la
regulile concurenţei, combaterea corupţiei, mitei şi a traficului de influenţă, întărirea
controlului autorităţilor publice pentru respectarea unor standarde minime, aspectele legate
de sănătatea şi siguranţa utilizării unui produs, standardele de mediu etc.
În mod uzual, standardele şi procedurile eticii în organizațiile de afaceri sunt stabilite
într-un set de documente ce cuprind: principiile directoare, un cod de conduită generală şi
coduri de conduită specifice.
a) În legătură cu declaraţia de principii directoare, sunt identificate următoarele
teme majore: obiectivele întreprinderii ţinând seama de scopul său de bază; responsabilităţile
pe care întreprinderea consideră că le are faţă de stakeholderii principali: acţionari, angajaţi,
clienţi, cei cu care face afaceri, mediul înconjurător şi societatea în ansamblul ei; eficienţa şi
rentabilitatea activităţilor economice; integritatea în afaceri, care se manifestă prin onestitate
şi corectitudine în toate relaţiile sale de afaceri; atitudinea întreprinderii şi angajaţilor săi cu
privire la problemele de dezvoltare locală; angajamentul întreprinderii de a contribui la
dezvoltarea durabilă şi abordarea sistematică a sănătăţii, securităţii muncii şi protejării
mediului; relaţia cu structurile comunităţii locale prin valoarea adăugată pe care o creează;
principiul concurenţei loiale; angajamentul întreprinderii de a furniza informaţii complete şi
relevante stakeholderilor cu privire la activităţile sale.
b) Codul de conduită generală este principalul mijloc prin care managementul oferă
îndrumări angajaţilor săi cu privire la ceea ce se aşteaptă de la ei în termenii conduitei în
afaceri. Un astfel de cod stabileşte standardele minimale în ceea ce priveşte comportamentele
angajaţilor, astfel încât să nu fie puse în pericol prestigiul întreprinderii şi adăugarea de
valoare reală pentru comunitatea în care aceasta îţi desfăşoară activitatea.

24
 Este sugestiv, în acest context, programul de etică în afaceri elaborat de
Departamentul de Comerţ al SUA. Din acest document sunt de reţinut următoarele idei, care
pot constitui axa principală a unui cod în mediul de afaceri şi din ţara noastră:
 Stabilirea unor principii în relaţiile personale şi profesionale având ca linii
directoare: derularea afacerilor în limita mijloacelor disponibile; respect pentru partenerii şi
participanţii la afacerea comună; abţinerea de la violenţă ca metodă de realizare a succesului
în afaceri; respingerea corupţiei; desfăşurarea de eforturi pentru a câştiga reputaţie,
integritate, competenţă şi excelenţă.
 Cultivarea încrederii ca bază a relaţiei dintre management şi acţionari cu accent
pe transparenţa deciziilor, respectarea drepturilor acţionarilor minoritari, comunicarea
deschisă cu acţionarii privind rapoartele de audit, furnizarea de informaţii corecte referitoare
la starea întreprinderii, servirea intereselor întreprinderii şi cele ale acţionarilor.
 Respectarea relaţiilor cu angajaţii privind legislaţia muncii, sănătatea şi siguranţa
lucrătorilor, recompensarea şi promovarea angajaţilor fără discriminări, consultarea cu angajaţii
asupra condiţiilor şi relaţiilor de muncă, neamestecul în activităţile sindicatului, proceduri
transparente privind plata salariilor, acordarea bonusurilor, criteriile de promovare etc.
 Relaţiile cu partenerii de afaceri structurate în jurul cerinţelor de respectare a
clauzelor contractuale şi a angajamentelor, disponibilitatea pentru negocieri şi compromisuri
în caz de conflicte de interese; respectarea normelor de drept şi a entităţilor juridice cu rol de
reglementare; angajamentul pentru o concurenţă loială, precum şi promovarea unor relaţii de
parteneriat cu furnizorii şi clienţii.
 Relaţiile cu comunitatea, centrate pe receptivitatea la preocupările populaţiei
locale, respectarea normelor de mediu, implicarea în iniţiative de interes comunitar,
promovarea unor modalităţi adecvate de comunicare şi toleranţă faţă de persoanele de alte
culturi, rase, convingeri sau din alte ţări, prevenirea unor riscuri ecologice etc.
 Relaţiile cu autorităţile, care vizează, în principal, plata tuturor impozitelor şi a
contribuţiilor datorate conform legislaţiei în vigoare, obţinerea tuturor autorizaţiilor,
licenţelor şi aprobărilor necesare pentru a desfăşura diferite forme de afaceri, stabilirea unor
proceduri transparente în ceea ce priveşte tranzacţiile realizate de către întreprindere cu orice
autoritate guvernamentală, asigurarea conformităţii cu codurile naţionale sau internaţionale
în tranzacţiile cu statul, plata corectă a unui serviciu furnizat legitim pentru prevenirea mitei
şi a faptelor de corupţie sau fraudă.

25
  Prevenirea corupţiei – concretizată atât în plata corespunzătoare a serviciilor
furnizate către întreprindere şi înregistrarea corectă a tranzacţiilor financiare în documentele
contabile, cât şi prin stabilirea unor sisteme independente de audit în scopul verificării
corectitudinii tranzacţiilor încheiate.
 Transparenţa - are printre liniile directoare obligativitatea înregistrării corecte
în documentele contabile a tuturor tranzacţiilor financiare, stabilirea unor sisteme de audit
independente menite să prevină frauda, mita şi corupţia, elaborarea unei politici de informare
completă cu privire la obiectivele strategice şi a politicilor întreprinderii, elaborarea de
rapoarte operative asupra evenimentelor cu efecte semnificative asupra întreprinderii,
angajaţilor şi a altor stakeholderi (grupuri interesate).
 Formarea şi dezvoltarea unei culturi organizaţionale menite să asigure
respectarea standardelor şi practicilor etice, temă ce cuprinde diseminarea în cadrul
întreprinderii a unui cod de conduită pentru angajaţi, instruirea permanentă a acestora pentru
respectarea normelor etice şi sancţionarea abaterilor de la aceste norme, crearea unei
infrastructuri pentru aplicarea normelor de etică, dezvoltarea de politici clare şi programe
pentru implementarea şi aplicarea prevederilor cuprinse în codurile de conduită etică.
c) Codurile specifice de conduită se referă la preocuparea unor întreprinderi de a
elabora coduri ce conţin: declaraţii de orientare şi de interzicere a unor comportamente
nedorite; declaraţii generale care întăresc angajamentele întreprinderii pentru anumite valori
şi obiective; declaraţii de principiu asupra modului în care este concepută o afacere. Alte
abordări vizează elaborarea unor coduri de-sine-stătătoare, cum este cazul: codurilor de etică
ce conţin declaraţii de valori care definesc scopul unei întreprinderi, coduri de etică care
ghidează în mod direct acţiunile şi procesul de luare a deciziilor, codurile de conduită care
prescriu sau interzic anumite comportamente.
Este de înţeles că aplicarea acestor cerinţe se confruntă cu numeroase obstacole şi
dificultăţi ce ţin atât de strategiile promovate de firmă, de caracteristicile de funcţionare ale
pieţei, de gradul de încredere al investitorilor, de politicile publice sau poziţia de piaţă, cât şi
de aspectele referitoare la mărimea capitalului, accesul la capital, sistemul de concurenţă,
comportamentul consumatorilor, nivelul profiturilor şi influenţa riscurilor generate de
fenomenele specifice economiei de piaţă.

26
 3.3. Cerinţe pentru elaborarea unui cod de etică

Elaborarea unui cod de etică în afaceri trebuie să plece de la principiile care

definesc convingerile de bază ale întreprinderii: viziunea, misiunea, obiectivele, scopurile şi
setul de valori ce o caracterizează. Ca ideal privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor
întreprinderii, viziunea oferă un fundament pentru misiunea întreprinderii, având un caracter
mobilizator pentru angajaţi şi părţile interesate ale organizaţiei economice şi de afaceri.
Misiunea se referă la elementele ce justifică existenţa unei întreprinderi şi trebuie să
răspundă la întrebări de genul următor: ce suntem noi ca întreprindere, cine sunt clienţii
noştrii, ce nevoi consideră consumatorii că trebuie satisfăcute, cum ar trebui să arate
întreprinderea în viitor, ce tehnologii ar trebui aplicate, ce funcţii ar trebui să îndeplinească
întreprinderea.
Concretizarea misiunii se face printr-un un set de obiective, care reprezintă o stare
viitoare a întreprinderii. Exprimate într-o formă verificabilă şi măsurabilă, obiectivele sunt
cuantificabile şi din punct de vedere temporal, ele prefigurând viitorul oricărei întreprinderi.
Scopurile vizează transformarea operaţională a unuia sau mai multor obiective într-o formă
măsurabilă şi operaţională. Exprimarea scopurilor asumate de o întreprindere se referă atât la
scopurile curente, cât şi la determinarea caracteristicilor ce definesc scopurile viitoare. În
sfârşit, valorile de bază ale întreprinderii au menirea de a orienta acţiunile şi deciziile
managerilor şi ale angajaţilor. Ele trebuie să reflecte comportamentele pe care organizaţia
economică sau de afaceri îşi propune să le folosească pentru a ghida deciziile şi activităţile
angajaţilor.
În elaborarea unui cod de etică în afaceri trebuie să ținem cont de următoarele
aspecte:
Un prim aspect se referă la conţinutul unui cod de etică al unei organizaţii de
afaceri, cod care ar trebui să cuprindă:
 Relaţia cu angajaţii, modul în care angajaţii ar trebui să acţioneze într-o situaţie
dată, modul de comportare al acestora, modalităţile de soluţionare a
conflictului de interese, acordarea de şanse egale, acceptarea diversităţii,
tratamentul egal al angajaţilor, neacceptarea discriminării şi a formelor de
hărţuire la locul de muncă.

27
  Confidenţialitatea informaţiilor dintre angajat, client şi vânzător, concomitent
cu menţinerea informaţiilor în companie, protejarea informaţiilor tehnice şi a
celor care vizează negocierile, contractele sau activitatea personalului angajat.
 Corectitudinea informaţiilor destinate comunicării publice, etica publicităţii în
marketing, claritatea informaţiilor furnizate, transparenţa informaţiilor şi
accesul publicului la anumite informaţii reglementate prin lege.
 Practicile etice manageriale, prin care să se urmărească utilizarea corectă a
bunurilor companiei, protejarea intereselor stakeholderilor şi a partenerilor,
protejarea informaţiilor de care dispun cu privire la afacerile organizaţiei,
evitarea conflictului de interese, realizarea unei colaborări corecte cu vânzătorii
şi furnizorii, negocierea corectă a contractelor de afaceri.
 Practici etice în procesul de recrutare şi selecţie a personalului, exercitarea
corectă a autorităţii, implicarea angajaţilor în propria perfecţionare
profesională, participarea la distribuirea rezultatelor economice ale
întreprinderii, protejarea sănătăţii şi siguranţa angajaţilor.
Desigur, trebuie avute în vedere problemele ce privesc protecţia mediului, tipurile de
activităţi prestate în folosul comunităţii locale, angajamentele de plată a taxelor şi
impozitelor către autorităţiile teritoriale, respectarea termenului de plată a creditelor şi a
dobânzilor aferente sau a obligaţiilor ce decurg din contractele semnate cu partenerii de
afaceri.
Al doilea aspect vizează setul de reguli ce trebuie avut în vedere în formularea
unui cod de etică. Din această perspectivă, recomandările specialiştilor se referă la cerinţe
precum:
 obiectivele trebuie formulate clar, astfel încât să existe siguranţa că ele vor fi
susţinute de către membrii organizaţiei de afaceri;
 stabilirea unui termen realist pentru elaborarea şi implementarea codului de
etică;
 estimarea costurilor de implementare a codului şi anticiparea acestor costuri pe
termen scurt, mediu şi lung;
 codul trebuie să fie deschis spre schimbări şi completări ca urmare a noilor
situaţii care pot să apară în organizaţia de afaceri;

28
  codul trebuie să fie orientat spre problemele specifice ale activităţii organizaţiei
de afaceri;
 codul trebuie să se raporteze la legislaţia şi reglementările domeniului pentru
care este elaborat;
 prin structura sa, codul nu trebuie să creeze aşteptări nerealiste din partea
membrilor organizaţiei economice sau de afaceri;
 exprimările utilizate în elaborarea codului trebuie să evite interpretările sau
termenii tehnici;
 managerul trebuie să desemneze o persoană care să administreze
implementarea şi aplicarea prevederilor cuprinse în codul de conduită etică.
Al treilea aspect se referă la procesul care trebuie urmat de către Comitetul de
Etică pentru a se asigura că opiniile celor afectaţi de prevederile Codului de conduită etică
sunt luate în considerare pe tot parcursul elaborării acestuia. La modul principial, procesul
de elaborare a codului etic presupune parcurgerea următoarelor etape mai importante:
- cercetarea şi consultarea - în mod obişnuit se stabileşte un grup de lucru care are
responsabilitatea de a elabora un proiect de standard sau o interpretare; grupul de
lucru elaborează poziţia sa în baza unei cercetări şi a unei consultări adecvate;
- dezbaterea transparentă – un proiect de standard este prezentat ca o lucrare pe
agenda reuniunii Comitetului pentru Etică, reuniune care este deschisă publicului;
- prezentarea pentru comentarii publice – proiectele supuse dezbaterii trebuie
publicate pe site-ul Comitetului pentru Etică şi distribuite pentru a fi comentate în
mod public;
- luarea în considerare a observaţiilor şi propunerilor primite pe marginea
proiectului expus - comentariile şi sugestiile primite trebuie luate în consideraţie
în cadrul unei reuniuni a Comitetului pentru Etică, reuniune care este deschisă
publicului; dacă modificările efectuate după prezentarea publică sunt considerate
de Comitetul pentru Etică drept substanţiale, documentul revizuit va fi expus din
nou pentru comentarii;
- aprobarea proiectelor care au fost expuse, precum şi a standardelor şi
interpretărilor se face prin votul membrilor comitetului.

29
 Este important de subliniat că elaborarea unui cod de etică trebuie să ţină seama de
un ansamblu de cerinţe de care membrii Comitetului de Etică nu pot face abstracţie.
Concret, este vorba de următoarele cerinţe:
 să prevadă clar idealurile şi/sau obligaţiile;
 să nu fie folosite în interes propriu;
 să protejeze interesul public;
 să fie specific domeniului pentru care a fost elaborat;
 să prevadă atât pedepse cât şi recompense;
 să stabilească anumite priorităţi referitoare la valorile firmei;
 să aibă la bază o autoritate legitimă;
 să nu contravină sistemului de legi;
 să fie posibil de aplicat în practica organizaţiei;
 să fie formulate într-un mod cât mai simplu şi mai accesibil.
Un ultim aspect se referă la auditul de etică, prin care se poate evalua gradul în care
standardele etice influenţează luarea deciziilor la nivelul organizaţiei de afaceri. Auditul
de etică oferă o imagine asupra sistemului de valori într-un anumit moment din viaţa
organizației de afaceri, cu accent pe:
- clarificarea valorilor actuale pe baza cărora acţionează compania;
- crearea unui sistem de referinţă pentru evaluarea îmbunătăţirilor viitoare;
- identificarea ariilor cu probleme specifice din interiorul companiei;
- identificarea modalităţilor prin care angajaţii pot fi motivaţi în promovarea
comportamentului etic;
- identificarea ariilor vulnerabile din punctul de vedere al eticii.
Concluzia care se poate formula este că, prin auditul de etică sunt aduse în centrul
atenţiei valorile etice de bază ale organizaţiei şi se analizează modul în care acestea sunt
împărtăşite la nivel organizaţional. Auditul de etică este o modalitate prin care organizaţia se
asigură că valorile principale, aşa cum sunt exprimate de codul de etică, sunt promovate şi
aplicate atât de către manageri şi angajaţi, cât şi de reprezentanţii din exteriorul companiei.
Auditul de etică poate fi realizat formal (cu ajutorul experţilor din exterior sau a unei
comisii de audit din interior) sau informal, desfăşurat la perioade de timp precizate sau ca
răspuns la o problemă de etică ce afectează activitatea organizaţiei.

30
 CAPITOLUL IV. PROBLEME DE ETICĂ
ÎN MEDIUL DE AFACERI INTERNAŢIONAL

Gangone Andreea-Daniela, Lector universitar doctor

Universitatea “Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, România

Rezumat:
Mediul afacerilor internaţionale, cu diversitatea sa culturală şi economică, pune deseori managerii
internaţionali în dificultate, întrucât generează o mare diversitate de probleme cu caracter etic. Pe termen scurt,
rezolvarea acestora cu respectarea principiilor de etică în afaceri ale organizaţiei poate genera o creştere a
costurilor organizaţionale şi, deci, o scădere de eficienţă.
Pe termen lung, însă, deşi este posibil ca practicile etice de management să nu fie legate de indicatori
specifici de profitabilitate financiară, nu există un conflict inevitabil între practicile etice şi obţinerea profitului. O
demonstrează corporaţiile cunoscute şi respectate pentru consecvenţa cu care îşi asumă responsabilităţi etice
obţinând, în acelaşi timp, rezultate financiare superioare.
Prin urmare, profitul şi etica pot fi considerate ca fiind cele două laturi esenţiale ale procesului de evaluare
a rezultatelor activităţii organizaţiei deoarece, în timp ce profitul reflectă rezultatele organizaţionale din punct de
vedere cantitativ, etica reflectă calitatea acestor rezultate.
Managerilor internaţionali le revine, deci, o sarcină grea şi anume aceea de a formula politici şi standarde
organizaţionale prin îmbinarea dintre litera legii, principiile de etică în afaceri, valorile culturale locale şi valorile
organizaţionale. Etica îndeplineşte, din această perspectivă, rolul de catalizator al managerilor pentru a întreprinde
acţiuni corecte din punct de vedere social şi este ghidul pentru luarea şi evaluarea deciziilor de afaceri, apreciat în
majoritatea ţărilor lumii.

Cuvinte cheie: etică în afaceri, dilemă etică, corupţie, spionaj industrial, relativism cultural.

Clasificare JEL: A13 - Relation of Economics to Social Values, M16 - International Business
Administration.

INTRODUCERE

Nicio naţiune nu poate supravieţui şi prospera fără valori morale şi sociale comune.
Problemele şi dilemele etice abundă în orice economie, indiferent de nivelul de dezvoltare
economică al acesteia. Privite, însă, la scară internaţională, ele capătă dimensiuni şi generează
efecte superioare.
Astfel, ţările contemporane diferă între ele prin gradul de stabilitate şi nivelul de
dezvoltare a instituţiilor care le guvernează din punct de vedere politic, economic şi social, prin
valorile culturale fundamentale şi, deci, prin capacitatea de a evidenţia, aborda şi rezolva
probleme etice. În multe ţări, această capacitate este redusă considerabil de sărăcie, de o educaţie
precară, de limitarea accesului la informaţie, de corupţie şi de un mediu politic nefuncţional.
Deşi naţiunile contemporane prezintă diferenţe importante din punct de vedere economic,
cultural, politic şi social, se poate observa o mare asemănare între comportamentele neetice
manifestate de corporaţiile transnaţionale, dar şi de multe firme cu activitate internaţională, pe
pieţele acestor naţiuni, acestea apelând frecvent la: coruperea unor oficiali ai statelor-gazdă (în
scopul obţinerii unor facilităţi guvernamentale), nerespectarea drepturilor omului, oferirea unor
informaţii false privind situaţia financiară a firmei şi publicitatea frauduloasă (pe baza răspândirii

31
acestor informaţii), folosirea angajaţilor minori, pirateria informatică, spionajul industrial,
risipirea resurselor naturale, discriminarea între sexe, poluarea intenţionată etc.
Din punct de vedere managerial, problemele etice care se manifestă în sfera afacerilor
internaţionale reprezintă veritabile dileme etice pentru managerii contemporani, întrucât
generează, cel puţin pe termen scurt, un conflict între performanţa economică a organizaţiei
(măsurată prin cifra de afaceri, costuri şi profituri) şi performanţa sa socială (evaluată prin
măsura asumării de responsabilităţi etice faţă de oamenii din afara şi din interiorul organizaţiei)
(Hosmer, 1987, p. 3).

4.1 SURSE FUNDAMENTALE DE DILEME ETICE ÎN AFACERILE

INTERNAŢIONALE

Deşi problemele cu caracter etic identificate în afacerile internaţionale sunt extrem de

numeroase şi variate, consider că majoritatea acestora îşi au originea, prioritar, în cinci surse
fundamentale de dileme etice, prezentate sintetic în Tabelul numărul 1.
Astfel, una dintre cele mai importante dileme etice cu care se confruntă managerii
internaţionali este aceea a corupţiei, respectiv a oportunităţii efectuării unei plăţi unui
funcţionar guvernamental, în condiţiile în care de această acţiune depinde realizarea unei afaceri,
angajarea de forţă de muncă locală şi, implicit, creşterea eficienţei organizaţiei şi a nivelului de
trai în comunitatea respectivă.
În majoritatea ţărilor în dezvoltare sau subdezvoltate mita este un aspect cotidian, ceea a
condus la conturarea opiniei conform căreia, în astfel de ţări, plăţile guvernamentale sunt o latură
indivizibilă a unei afaceri de succes. Multe dintre companiile multinaţionale care au aplicat astfel
de practici motivează că sunt determinate de concurenţii lor care le practică şi faţă de care nu
doresc să rămână în urmă.
Mai mult, corporaţiile transnaţionale americane (respectiv majoritatea transnaţionalelor
din economia contemporană), se ghidează, în operaţiunile lor internaţionale, după o serie de
regulamente, printre care FCPA – Foreign Corrupt Practices Act (Documentul Practicilor de
Corupţie în Străinătate), adoptat în anul 1977 în Statele Unite ale Americii.
FCPA este un document care precizează practicile permise şi, respectiv, interzise agenţilor
economici americani pe pieţele străine, din perspectiva caracterului lor etic. Printre practicile
interzise, prevăzute în acest document, se numără (Fadiman, 1991, p. 30):

32
  oferirea sau plata unor sume de bani unor partide, candidaţi politici sau funţionari
publici străini, aflaţi în poziţii cu influenţă, de care s-ar putea folosi pentru a sprijini
organizaţia în obţinerea sau menţinerea unor afaceri;
 formele de plată indirectă - se interzice firmelor să plătească, dacă ştiu sau bănuiesc că
orice parte din suma respectivă va ajunge într-un fond ilegal sau va fi folosită pentru
activităţi cu caracter de corupţie.
Pe de altă parte, tot FCPA prevede faptul că mita de ungere, folosită cu scopul de a
convinge funcţionarii publici de nivel inferior să-şi deruleze activitatea normală, pentru a nu
dezavantaja afacerea în raport cu competitorii, este permisă. Deşi limitele maxime ale acestui tip
de plăţi nu sunt precizate, legea americană impune păstrarea unor evidenţe riguroase privind
plăţile de această natură efectuate.
Spre exemplu, compania Lockheed, care acţionează în domeniul construcţiilor de aparate
de zbor, s-a confruntat cu o astfel de situaţie pe piaţa japoneză. Lockheed a efectuat plăţi în
valoare de 12 milioane de dolari către Primul Ministru japonez, către preşedintele Asociaţiei
Liniilor Aeriene Nipone, precum şi către alţi şapte oameni politici japonezi, în scopul facilitării
afacerilor sale pe această piaţă.
Odată descoperită, compania a motivat că plăţile efectuate oficialilor amintiţi reprezintă
mai puţin de 3% din profiturile obţinute din vânzarea modelului L-1011 şi că, oricum, conform
legilor federale, astfel de plăţi nu sunt interzise (Baron, 1996, p. 664), deşi, evident, astfel de
practici nu sunt nici pe departe etice.
Managerii corporaţiilor transnaţionale care se confruntă cu astfel de cereri financiare din
partea unor funcţionari guvernamentali, pe pieţele străine pe care acţionează, pot rezolva aceste
cereri de o manieră etică, fără a risca ruperea prea bruscă a relaţiilor cu statul gazdă, dacă respectă
următoarele trei principii generale:
1. respectarea drepturilor de bază ale omului;
2. respectarea tradiţiilor locale;
3. distingerea între bine şi rău prin examinarea contextului (Certo, 2002, p. 136).
Mai concret, managerii corporaţiilor transnaţionale pot răspunde unor astfel de cereri de o
manieră etică dacă apelează la una din următoarele metode:
 donaţiile în bani pentru crearea sau dezvoltarea unor servicii publice (cum ar fi
construcţia de spitale sau drumuri) la nivelul statului gazdă, corespunzător promovate şi
gestionate, pot aduce o creştere a aprecierii publicului faţă de organizaţie şi împiedica
dispariţia banilor în buzunare particulare;
 donaţiile în bunuri sau servicii pot îmbrăca forma unor echipamente medicale pentru
spitale, a unor calculatoare pentru şcoli sau a unor ajutoare pentru persoane defavorizate

33
 şi, dacă sunt promovate corespunzător, pot facilita dezvoltarea ulterioară a afacerii, şi sunt
absolut etice;
 donaţiile în locuri de muncă presupun angajarea unor persoane din ţara gazdă în cadrul
unor proiecte menite să susţină activitatea organizaţiei, dar şi să crească încrederea în
aceasta. Spre exemplu, Coca-Cola a angajat, în Egipt, şase sute de persoane pentru a
planta sute de acri cu portocali, recuperând terenul respectiv din zona deşertică, şi a
obţinut, pe această cale, un spor de bunăvoinţă din partea comunităţii egiptene, fără a
încălca principiile eticii în afaceri (Fadiman, 1991, pp. 34-35).

Tabelul 1. Surse majore de dileme etice în activitatea managerilor internaţionali

SURSE DE DILEME ETICE PROBLEMA ETICĂ FUNDAMENTALĂ

Corupţia Este etică efectuarea unei plăţi către un funcţionar guvernamental, în condiţiile
în care de această acţiune depinde realizarea unei afaceri?
Spionajul industrial Este etică utilizarea unor informaţii despre activitatea competitorilor, obţinute
prin metode aflate la limita legii?
Relaţia cu mediul înconjurător Este etic comportamentul unei organizaţii care, deşi are posibilitatea să
depăşească standardele de mediu impuse de legislaţia în vigoare, rămânând
competitivă, se mulţumeşte să le respecte?
Relaţia cu angajaţii Este etic comportamentul unei firme care aplică politici de personal diferite
privind angajarea, promovarea şi remunerarea angajaţilor de pe diferite pieţe pe
care acţionează?
Relaţia cu consumatorii Este etic comportamentul unei organizaţii care nu îşi informează complet
consumatorii ţintă despre caracteristicile produsului oferit şi care practică
preţuri mari la produse cheie pentru menţinerea sănătăţii şi a vieţii
consumatorilor, chiar dacă legislaţia ţărilor gazdă îi permite acest lucru?
Sursa: Concepţia autorului

Spionajul industrial este o altă metodă mai puţin ortodoxă şi absolut ilegală la care
apelează corporaţiile transnaţionale în dorinţa lor de a-şi surclasa competitorii.
John Pepper, managerul general al Procter&Gamble, s-a confruntat cu o astfel de
problemă etică, iar maniera în care a rezolvat-o poate reprezenta un adevărat model pentru
organizaţiile contemporane.
Astfel, cu câţiva ani în urmă, Pepper a fost informat de către directorii săi că angajaţii
companiei care răspundeau de „analiza competiţiei” (departament care se ocupa cu studierea şi
predicţia mişcărilor principalilor competitori) au pus la punct un sistem care le permitea să
spioneze activitatea principalului competitor al firmei, respectiv Unilever.
Aceşti angajaţi contractaseră o firmă care, la rândul său, contractase alte circa
douăsprezece firme mai mici, ai căror angajaţi au pătruns pe proprietatea Unilever dându-se
drept analişti ai pieţei şi au analizat gunoaiele rezultate din procesul productiv al principalei
unităţi de producţie din cadrul acesteia.
În acest fel, se pare că aşa-zişii analişti au obţinut destule informaţii secrete despre
produsele şi procesele de producţie Unilever pentru a pune probleme competitive companiei.
34
 Când a aflat despre iniţiativa angajaţilor săi, John Pepper a stopat acţiunea, a concediat
agenţii responsabili şi a făcut publică problema, atât în cadrul organizaţiei sale, cât şi în afara
acesteia.
Apoi a informat Unilever de măsurile adoptate şi a acceptat solicitarea acestei firme ca
activitatea Procter&Gamble să fie supervizată o perioadă de timp de un an de un auditor
imparţial, pentru a preveni folosirea unora dintre informaţiile obţinute ilegal (Dessler, 2004, p.
26).
O altă sursă de probleme etice cu care se confruntă companiile multinaţionale este relaţia
acestora cu mediul înconjurător.
Sub imperiul conştientizării efectelor devastatoare ale „capitalismului sălbatic” postbelic,
s-a conturat concepţia potrivit căreia protejarea mediului natural trebuie considerată o sarcină
socială majoră a omenirii şi, mai ales, a reprezentanţilor săi din lumea afacerilor.
În prezent, organizaţiile internaţionale trebuie să respecte nu numai legislaţia naţională în
domeniul protecţiei mediului şi pe cea a ţărilor gazdă, ci şi regulamentele internaţionale în
domeniu, care sunt din ce în ce mai dure în ceea ce priveşte sancţiunile stabilite în cazul
nerespectării lor.
Cu toate acestea, tentaţia de a încălca aceste reguli este mare, întrucât costurile necesare
respectării lor adesea diminuează substanţial profiturile şi capacitatea competitivă a firmelor. Nu
de puţine ori, nume mari din sfera afacerilor economice internaţionale au fost implicate în
scandaluri de poluare, cu efecte din cele mai îndelungate în sfera reputaţiei şi imaginii în percepţia
consumatorilor.
Unul dintre numeroasele exemple în acest sens este cel al concernului multinaţional
Mitsubishi Corporation care, în anul 1989, a fost boicotată de către activiştii din organizaţia
„Rainforest Action Network”, care au acuzat compania că este responsabilă în foarte mare
măsură de distrugerea pădurilor din Asia de S-E, America de S şi de N şi Siberia.
Boicotul a vizat produsele a două companii membre ale concernului amintit: Mitsubishi
Motor Sales of America şi Mitsubishi Electric America. Boicotul s-a încheiat în anul 1998. În
decembrie 2001, nouă companii componente ale concernului internaţional Mitsubishi
Corporation au fost amendate de Comisia Europeană cu suma de 313,7 milioane de Euro, pentru
că în anii 1990 au constituit un cartel pentru a menţine ridicate preţurile hârtiei fără carbon.
În noiembrie 2002, Mitsubishi Corporation s-a declarat pregătită să înceapă imediat să
respecte reglementările internaţionale privind exploatarea pădurilor (Werner and Weiss, 2004, p.
354).
Relaţia cu angajaţii este un alt aspect important în legătură cu care managerir
corporaţiilor multinaţionale trebuie să adopte decizii etice, fără compromisuri. Managerilor le

35
revine sarcina deloc uşoară de a crea în organizaţie un climat de respect şi încredere reciprocă,
prin respectarea drepturilor personalului de execuţie ce intră în subordinea lor. Salariaţii se vor
implica cu adevărat în ceea ce fac, pentru succesul viitor al organizaţiei, doar dacă se vor bucura
de un anumit statut la locul de muncă, de libertate, intimitate, şi de un salariu corect.
Din cauza faptului că, în ţările nedezvoltate, sărăcia este adesea un motiv „valabil” de
ignorare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, organizaţiile nu trebuie să se
limiteze la a respecta legea şi la a urma cutumele din sfera angajării şi retribuirii personalului lor
autohton. Această atitudine nu va conduce decât la înrăutăţirea situaţiei acestor oameni aflaţi în
situaţia de a lucra chiar şi pentru mai puţin decât au nevoie pentru a supravieţui.
De aceea, organizaţiile multinaţionale trebuie să completeze prevederile legale minime cu
ceea ce consideră că este necesar pentru a creşte respectul pentru angajaţii lor din ţările gazdă şi
pentru a le îmbunătăţi nivelul de trai.
Un exemplu interesant în acest sens este cel al companiei Levi Strauss, care a pus la
punct un sistem de evaluare a oportunităţii abordării fiecărei ţări în parte pentru derularea de
afaceri. Acest sistem prevede, printre altele, că firma „nu va iniţia sau continua afaceri în ţările
în care există violări frecvente ale drepturilor fundamentale ale omului”.
În urma aplicării acestui sistem de evaluare, firma a decis retragerea de pe piaţa Chinei,
datorită faptului că aici era folosită munca silnică şi nu erau asigurate condiţii decente privind
situaţia angajaţilor mai puţin capabili să-şi apere drepturile.
Această decizie a fost cu atât mai greu de adoptat cu cât retragerea a însemnat pierderea
unor afaceri importante şi, mai ales, sacrificarea unor oportunităţi de dezvoltare viitoare
substanţiale.
Cu toate acestea, compania a avut un beneficiu major. Conform declaraţiei managerului
general, „nicio altă acţiune a companiei nu s-a bucurat de o reacţie de sprijin mai promptă,
mai spontană şi mai importantă venită din partea oamenilor din întreaga lume” (Grace and
Cohen, 2005, p. 212).
Relaţia cu consumatorii este o sursă aproape inepuizabilă de dileme etice pentru
managerii contemporani. Astfel, de la practicarea unor preţuri exagerate la cheltuirea unor sume
imense pentru promovarea produselor lor, de la practicarea unor adaosuri comerciale excesive la
utilizarea unor practici înşelătoare de ambalare, promovare şi vânzare, de la aducerea pe piaţă a
unor produse necorespunzătoare din punct de vedere al calităţii sau siguranţei în utilizare la uzura
morală planificată, cazurile de comportamente neetice ale organizaţiilor în relaţiile lor cu
consumatorii cunosc o diversitate impresionantă.

36
 Cele mai grave situaţii sunt cele în care organizaţiile încalcă nu numai principiile de etică
în afaceri, dar şi drepturile fundamentale ale consumatorilor, ceea ce le aduce, în cazul dezvăluirii
unor astfel de practici, sub incidenţa legii.
Spre exemplu, într-o reclamă americană făcută unor pilule pentru slăbit se promitea că
persoana respectivă putea mânca orice şi oricât continuînd să slăbească. Persoanele care au
încercat produsul au remarcat cu stupoare că tot ce promisese spotul publicitar era adevărat,
generând profituri impresionante pentru compania producătoare. Se pare, însă, că ingredientul
secret al pilulelor de slăbit erau larvele de tenie care, dezvoltându-se exagerat în organismul
uman, puteau cauza moartea unei persoane prin inaniţie (Kotler et al., 2001, p. 87).
De asemenea, organizaţiile promovează, nu de puţine ori, o manipulare a clienţilor dacă nu
ilegală, cel puţin neetică. Astfel, sugerarea faptului că guma de mestecat ar înlocui spălatul pe
dinţi este un exemplu de manipulare neetică a clienţilor, pentru că, în realitate, masticaţia în gol
nu face decât să uzeze dantura şi să îmbolnăvească stomacul, iar îndulcitorii artificiali favorizează
dezvoltarea culturilor microbiene bucale.
Problema manipulării neetice a clienţilor constă în faptul că o parte din oamenii din
organizaţie află ce se întâmplă şi se gândesc că şi ei, prietenii sau familiile lor ar putea fi printre
clienţii incorect trataţi ai acestor firme (Pleter, 2005, p. 523).

4.2 CONSECINŢE ALE UNUI COMPORTAMENT NEETIC ÎN AFACERILE

INTERNAŢIONALE

Categoriile de probleme etice şi exemplele prezentate mai sus reprezintă argumente în

baza cărora putem afirma că, în sfera afacerilor internaţionale, problemele cu caracter etic sunt
mai numeroase şi, deseori, mai dificile decât cele întâlnite la nivel naţional (aceasta şi din cauza
faptului că managerii internaţionali dispun de mai puţine informaţii despre contextul politic,
economic, social şi cultural al problemelor în legătură cu care trebuie să decidă). În ţările în
dezvoltare sau nedezvoltate, situaţia este complicată şi de faptul că nu există instituţii care să
vegheze la respectarea unor reguli de etică în afaceri.
Din aceste motive, multe corporaţii transnaţionale sunt tentate să ignore sau chiar să
încalce flagrant principiile de etică în afaceri pe pieţele externe abordate. Ele funcţionează, din
punct de vedere al eticii în afaceri, sub imperiul relativismului cultural, adaptându-şi conduita
etică la particularităţile culturale şi la practicile economice locale, reuşind să abordeze şi să se
menţină cu succes pe pieţe dominate adesea de practici dubioase.
Riscurile la care se supun organizaţiile ce apelează la astfel de practici sunt, însă,
substanţiale.

37
 Astfel, practica a demonstrat că dezavantajele şi costurile care trebuiesc suportate, în
condiţiile în care comportamentele neetice sunt dezvăluite publicului, sunt frecvent mai mari
decât costurile necesare evitării acestora. Companii mari, din întreaga lume, au avut de suportat
consecinţe serioase când practicile lor dubioase au ieşit la iveală.
În viziunea mea, o organizaţie care alege să se comporte neetic, indiferent de motivele
pentru care face această alegere, intră, pe termen lung, aproape fără să-şi dea seama, într-un
veritabil „cerc vicios”, care o conduce către dispariţia sa de pe piaţă.
Astfel, orice comportament neetic va reprezenta pentru organizaţie o sursă continuă de
cheltuieli, în vederea ascunderii acestuia faţă de partenerii interesaţi în activitatea sa. Totodată,
orice „secret” reprezintă un punct slab al organizaţiei, care o vulnerabilizează în faţa
competitorilor. Evident, cu cât manifestările neetice ale organizaţiei sunt mai numeroase, cu atât
aceasta devine mai vulnerabilă la atacurile competitorilor.
De multe ori, indiferent de amploarea eforturilor făcute de organizaţie pentru a-şi ascunde
comportamentele neetice, acestea sunt descoperite şi divulgate publicului larg (cel mai des, de
către mass media sau de către competitori).
Divulgarea acestor comportamente neetice va afecta negativ reputaţia organizaţiei
internaţionale, în special pe pieţele dezvoltate, unde legislaţia prevede sancţiuni destul de dure.
De asemenea, pierderea bunului renume al unei organizaţii sau zvonurile privind incorectitudinea
ei pot determina scăderea vânzărilor, clienţii orientându-se spre alţi furnizori.

4. Pierderea
unor clienţi şi a
unor parteneri 5. Dispariţia
de afaceri organizaţiei de

3. Afectarea
bunului renume
al organizaţiei 1. Încălcarea
principiilor de

2. Risipirea
resurselor firmei
pentru a ascunde
comportamentele
Figura 1. Consecinţe ale unui comportament neetice
neetic al organizaţiei (Concepţia autorului)

Pe pieţele ţărilor mai puţin dezvoltate, însă, în majoritatea cazurilor de dezvăluire publică
a unor practici şi comportamente neetice în afaceri, comunitatea oamenilor de afaceri şi a

38
managerilor rămâne străină, pasivă şi liniştită în faţa acestor manifestări incorecte. Această
„linişte” transmite publicului un mesaj negativ foarte clar, mult mai elocvent decât orice
declaraţie privind standardele şi principiile etice asumate în activitatea unei organizaţii, indiferent
care ar fi aceasta.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont de faptul că marile corporaţii transnaţionale îşi au
originea în ţări dezvoltate, unde se pune mare accent pe corectitudinea în afaceri şi, deci,
organizaţiile au mult de pierdut de pe urma dezvăluirii unor comportamente neetice, pentru că,
dincolo de sancţiunile legale, ele vor fi abandonate de o serie de clienţi şi parteneri de afaceri.
Este de notorietate situaţia companiei Nike, a cărei imagine a fost destul de dur şifonată,
ca urmare a dezvăluirii unor nereguli în activitatea concernului, în anul 1997, la New York.
Publicul american a fost pur şi simplu scandalizat aflând că pantofii sport pentru copii
marca Nike, pentru care părinţii americani plătesc între 100 şi 180 de dolari, sunt produşi cu
numai 5 dolari de către concernul Nike. Stupoarea a fost deplină atunci când au fost prezentate
imagini cu copii pakistanezi şi indonezieni care brodează logo-ul Nike pe produsele acestei firme,
pentru doar 2 dolari pe zi.
Cei care s-au sesizat primii au fost adolescenţii de la un centru social din Bronx, care au
iniţiat o acţiune de protest în faţa supermarketului Nike-Town. Circa 200 de adolescenţi au golit
la picioarele agenţilor de pază saci întregi cu pantofi sport Nike vechi. Ceea ce a pus capac
managerilor de la Nike a fost declaraţia făcută de o fetiţă de treisprezece ani, cu această ocazie,
pe un post naţional de televiziune: „Nike, we made you, we will break you!” – „Nike, noi te-am
creat, noi te vom distruge!” (Werner and Weiss, 2004, p. 22).
În urma acestui eveniment, lăcomia celor de la Nike, devenită publică, a dat o lovitură
grea imaginii concernului, nici până astăzi remediată.
O organizaţie care se luptă pentru a scăpa de acuzaţiile privind tranzacţii dubioase nu se
mai poate concentra asupra scopurilor şi obiectivelor pe termen lung, nu mai acordă atenţia
cuvenită concurenţilor, care o devansează. O asemenea organizaţie îşi cheltuieşte resursele
încercând să descifreze situaţia în care se află şi motivele pentru care a ajuns acolo, iar această
privire îndreptată spre trecut este consecinţa neglijării eticii (Tierney, 1999, p. 61).
Nu trebuie neglijat nici faptul că o mare parte din comportamentele neetice se întorc
împotriva organizaţiei înseşi, mai devreme sau mai târziu. Spre exemplu, chiar dacă o organizaţie
reuşeşte să eludeze organele fiscale privind vânzarea de marfă fără factură, un astfel de
comportament devine un risc major pentru întreprinzător, deoarece angajaţii săi vor înţelege că
„se poate” şi, mai devreme sau mai târziu, vor experimenta propriile metode de furt, confiscând
afacerea (Pleter, 2005, p. 521).

39
 Astfel de comportamente lipsesc organizaţia de forţa sa interioară şi de sprijinul propriilor
angajaţi, care nu mai cred în ea şi în manageri. Etica poate fi considerată, din acest punct de
vedere, forţa interioară a oricărei organizaţii. Niciun investitor nu trebuie să iniţieze o afacere
dacă nu îl interesează etica, pentru că aceasta este sortită, de la bun început, eşecului.
Pe termen lung, organizaţia se va confrunta cu o lipsă de încredere atât din interiorul său,
cât şi din exterior, imaginea negativă pe care şi-a format-o putând genera pierderi financiare
importante sau chiar dispariţia sa de pe piaţă.
Din perspectivă antagonică, respectarea principiilor de etică în afaceri poate genera o
serie de avantaje importante pentru organizaţiile contemporane.
Astfel, în primul rând, promovarea unui comportament etic asigură protejarea firmei
atât de comportamentul neetic al concurenţei, cât şi de eventualele abuzuri din partea
propriilor angajaţi. Mai concret, comportamentul etic al salariaţilor unei organizaţii în relaţiile
cu mediul economico - social în care îşi desfăşoară activitatea, protejează societatea împotriva
diverselor practici neloiale.
Un alt aspect important este legat de faptul că o mare parte din problemele şi dilemele
etice pot fi cunoscute înainte ca planurile organizaţionale să fie implementate şi rezolvarea cu
anticipaţie a problemelor etice conduce la economisirea de timp, bani, efort, resurse şi, mai
ales, la creşterea reputaţiei organizaţiei (Sikula, 1996, p. 74).
În plus, integrarea organică a unor responsabilităţi etice în cultura organizaţională şi,
implicit, în mentalitatea angajaţilor săi, va conduce la formarea unei imagini pozitive a
acesteia în percepţia publicului larg, care o va privi cu încredere şi care va fi mai înclinat să o
susţină în acţiunile sale.
Din nefericire, un comportament etic nu asigură, însă, neapărat şi o mai mare eficienţă
în activitatea individuală sau organizaţională. Astfel, o politică organizaţională de refuzare a
efectuării unor plăţi către funcţionari guvernamentali din ţările unde această practică este
subînţeleasă, poate genera întârzieri costisitoare sau chiar pierderea unor afaceri ale firmei în
ţările respective.
De asemenea, un comportament etic din partea organizaţiilor poate să nu fie vizibil
celorlalţi participanţi la activităţile pieţei sau societăţii, în general, sau, chiar dacă este vizibil,
poate să nu fie recompensat corespunzător.
Spre exemplu, o disponibilitate crescută din partea unei organizaţii privind angajarea persoanelor
cu dizabilităţi, deşi corectă din punct de vedere etic, este, cel mai adesea, ineficientă din punct de
vedere economic.

40
 CONCLUZII

În concluzie, cu toate că un comportament etic poate să nu fie întotdeauna profitabil,

un comportament neetic generează, frecvent, pierderi substanţiale, mai ales pe termen lung.
De aceea, este important ca organizaţiile contemporane să înţeleagă faptul că, indiferent
de natura consecinţelor unor comportamente neetice şi de orizontul de timp la care acestea se
raportează, pe termen lung, pentru organizaţie, ele vor însemna costuri considerabile.
Mai mult, consecinţele unor astfel de practici nu se cuantifică numai în limita sancţiunilor
primite sub forma unor amenzi, ci şi în termenii pierderii reputaţiei organizaţiei şi, mai ales, în
termenii înrăutăţirii mediului de afaceri internaţional, prin crearea unei atitudini suspicioase din
partea societăţii privind motivaţiile şi metodele folosite de toate organizaţiile care acţionează în
domeniul respectiv (Baron, 1996, p. 572).
În cele din urmă, această atitudine conduce la intensificarea acţiunilor guvernamentale
derulate în scopul prevenirii şi sancţionării pe cale legală a unor astfel de acţiuni.
Pe termen lung, este mai eficient să se ajungă la un echilibru între exigenţele afacerilor
economice şi exigenţele societăţii, întrucât este evident că afacerile nu mai sunt evaluate numai în
termeni de profitabilitate şi rentabilitate, ci şi prin prisma standardelor morale şi principiilor etice
conform cărora acestea sunt guvernate.
Managerii contemporani trebuie să conştientizeze că este absolut necesar pentru
organizaţia pe care o conduc să-şi însuşească o atitudine morală în afaceri, că trebuie să privească
dincolo de ce este legal şi să aplice standarde bazate pe integritatea personală, conştiinţa morală a
organizaţiei şi bunăstarea pe termen lung a consumatorilor.
În plus, este evident că, oricât de dure ar fi constrângerile guvernamentale şi sancţiunile
internaţionale privind comportamentele neetice, singura soluţie fiabilă pentru conturarea unui
mediu de afaceri internaţional etic este formarea unei culturi etice în rândul unui număr tot mai
mare de investitori, de manageri şi, bineînţeles, de consumatori.

41
 CAPITOLUL V

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ CORPORATISTĂ

5.1. Perspective de abordare

În prezent, succesul unei organizaţii nu mai este judecat exclusiv prin prisma rezultatelor
sale economice şi este condiţionat de cunoaşterea exactă şi satisfacerea eficientă a aşteptărilor
consumatorilor, a exigenţelor guvernului şi competitorilor, dar şi ale societăţii, în general.
Responsabilitatea socială corporatistă presupune, în esenţă, că organizaţiile au atât
obiective economice, cât şi obiective sociale şi urmăresc, simultan, obţinerea unor rezultate
economice şi sociale. Aceasta înseamnă că, în prezent, orice organizaţie trebuie să adopte o
anumită poziţie în problemele de natură ecologică, socială sau etică, cum ar fi: calitatea mediului,
protecţia consumatorilor sau combaterea corupţiei, astfel de aspecte având un impact social
deosebit.
Responsabilitatea socială corporatistă reprezintă gradul de empatie manifestat de o
organizaţie în raport cu partenerii interesaţi, financiar sau nonfinanciar, direct sau indirect, în
activitatea sa şi presupune o atitudine anticipativă şi prevenitoare a organizaţiei faţă de modul
în care schimbările sociale determină modificarea priorităţilor umanităţii, prin includerea
rezultatelor sociale în sfera obiectivelor strategice proprii (Gangone A., 2014).
Apariţia acestui concept a fost determinată de schimbările care au marcat societatea umană, în
special în ultimul secol, şi care au poziţionat organizaţiile, statul şi societatea într-un triunghi al
dependenţelor şi interdependenţelor. Astfel, dezvoltarea conceptului şi practicilor de responsabilitate
socială corporatistă a fost susţinută de incapacitatea guvernelor lumii de a satisface pe deplin cerinţele şi
aşteptările cetăţenilor lor, situaţie care a mărit presiunea societăţii asupra organizaţiilor private până la
punctul în care s-a considerat că acestea au datoria de a sprijini guvernele în demersurile lor sociale
(Ismail, T.N.T., 2011).
Această schimbare de perspectivă a fost susținută de conturarea și răspândirea teoriei
stakeholderilor, conform căreia organizația de afaceri nu este responsabilă doar față de acționari
(shareholderi), ci și față de alte categorii de parteneri care pot avea interese legitime în activitatea și
rezultatele acesteia (stakehoderi).
Post, Preston şi Sachs (2002) au definit deţinătorii de interese ca fiind indivizi şi grupuri care
contribuie, voluntar sau involuntar, la dezvoltarea capacităţii şi activităţilor generatoare de bunăstare
ale organizaţiei, reprezentând potenţialii săi beneficiari, sau dimpotrivă, purtătorii săi de risc.
Deţinătorii de interese pun la dispoziţia unei organizaţii resurse critice pentru buna
desfăşurare a activităţii sale, investesc valoare în activitatea acesteia şi au suficientă putere pentru
42
a-i afecta performanţa. Ca urmare a interrelaţionării cu organizaţiile, deţinătorii de interese au
posibilitatea fie să obţină beneficii, fie să înregistreze pierderi.
Organizaţia trebuie să deruleze o analiză a acestor parteneri, analiză ce se va concretiza
într-o reprezentare a tuturor părţilor interesate, a modului de comunicare şi a reacţiei acestora,
precum şi a puterii fiecăreia, managementul având, astfel, posibilitatea de a evalua gradul de
respingere cu care se va confrunta fiecare dintre deciziile sale.
Teoria stakeholderilor pune în evidenţă faptul că acele firme care reuşesc să stabilească
relaţii eficiente cu diferitele categorii de stakeholderi vor obţine rezultate mai bune decât celelalte
firme. Dacă performanţa întreprinderii depinde în mare parte de contribuţia factorilor interesaţi ai
acesteia, atunci scopul principal al managementului trebuie să fie crearea de valoare şi
satisfacerea pretenţiilor tuturor stakeholderilor.
Teoria stakeholderilor are, deci, meritul că facilitează o înţelegere complexă a conceptului
responsabilităţii sociale corporatiste, a principiilor de etică în afaceri şi a practicilor de afaceri
care permit adoptarea unor decizii menite să satisfacă la un nivel superior aşteptările
stakeholderilor şi realizarea unor evaluări mai riguroase ale rezultatelor sociale ale organizaţiei
(Fassin Y., 2010).
Plecând de la aceste premise, se poate spune că teoria responsabilităţii sociale
corporatiste (RSC) este abordarea care îşi asumă cel mai mult etica în afaceri, deoarece susţine
că obligaţiile unei companii se extind la nivelul întregii comunităţi, nu doar la nivelul grupurilor
care îşi aduc contribuţia la profiturile companiei. Astfel:
 responsabilitatea socială corporatistă este un concept prin care companiile integrează, în mod
voluntar, aspectele de ordin social şi ecologic în operaţiunile lor de afaceri şi în interacţiunea
cu stakeholderii lor;
 responsabilitatea socială a organizaţiei de afaceri este reprezentată de multitudinea acţiunilor
întreprinse de companii pentru a-şi consolida relaţiile cu societăţile în care activează, ea
constând în îndeplinirea aşteptărilor de natură etică, legală şi comercială pe care societatea le
are de la aceasta;
 responsabilitatea socială corporatistă este un angajament voluntar de a depăşi obligaţiile
explicite şi implicite impuse unei companii de către aşteptările societale cu privire la
comportamentul corporaţiei, responsabilitatea socială fiind o obligaţie asumată în mod liber
de o firmă, dincolo de obligaţiile legale sau cele impuse de restricţiile economice;
 responsabilitatea socială corporatistă este un angajament corporativ de a spori bunăstarea
societăţii prin intermediul unor practici de afaceri ,,discreţionare” şi al alocării de resurse
corporative, iniţiativele sociale corporative fiind considerate activităţi întreprinse de către o
corporaţie pentru a sprijini cauze de ordin social;
43
 responsabilitatea socială a unei organizaţii de afaceri este o obligaţie contractuală pe care
firmele o au faţă de societate, care îi permite să folosească atât resursele umane, cât şi pe cele
naturale pentru a-şi realiza funcţiile sale productive, pentru a obţine un anumit avantaj
competitiv, respectiv, pentru a-şi consolida un anumit statut de putere;
 responsabilitatea socială corporatistă se referă la considerarea impactului general pe care o
companie îl produce asupra societăţii şi la necesitatea de a gestiona responsabil şi în mod
specific impactul individual asupra fiecărui tip de stakeholderi, în întregul spectru al acestora
(de la angajaţi la comunitate, de la furnizori la clienţi, de la investitori şi creditori la stat, de la
acţionari la proprietari etc).
Din descrierea acestor caracteristici ale responsabilităţii sociale corporatiste rezultă
câteva idei principale pentru etica în afaceri, astfel:
 afacerile există datorită societăţii, iar comportamentul şi metodele lor de operare trebuie să
coincidă cu obiectivele majore ale societăţii;
 organizaţiile de afaceri sunt şi ,,instituţii sociale,, fapt care le obligă să-şi folosească
puterea în mod responsabil, inclusiv pentru ceea ce oferă mediului în care sunt implicate;
 într-o abordare strategică profiturile companiei, oamenii şi mediul înconjurător pot fi
armonizate, astfel încât compania să devină viabilă din punct de vedere economic şi
responsabilă din punct de vedere social;
 ca acţiune voluntară, responsabilitatea socială a companiei nu ar trebui să fie separată de
strategia afacerii şi de operaţiuni ci, mai degrabă, o integrare a acestor preocupări;
 responsabilitatea faţă de societate poate constitui un element de diferenţiere între
companii, întrucât consumatorii încep să fie mai receptivi la mesajele companiilor care
urmăresc dezvoltarea durabilă a societăţii, faţă de cele care sunt preocupate doar de
obţinerea profitului;
 deşi acţiunile de responsabilitate socială implică costuri din partea companiei, pe termen
lung aceasta are de câştigat, câştig înţeles nu doar prin cifre, ci şi prin încrederea
consumatorilor şi consolidarea unei imagini favorabile în rândul acestora.
Ajunşi în acest punct al discuţiei, pot fi formulate câteva motive mai importante ale
implicării unei companii în proiecte de responsabilitate socială (cf. Dragomir, 2010; Hristea,
2011; Creţu, 2012):
 motive etice: pe lângă a fi resposabil de realizarea profitului şi de a se preocupa de
angajaţi sau clienţi, este importantă şi contribuţia firmei la îmbunătăţirea situaţiei
comunităţii locale şi a mediului;

44
  crearea unei imagini pozitive: implicarea în proiectele de responsabilitate socială
contribuie la crearea unei imagini favorabile a companiei participante şi a unei situaţii
avantajoase atât pentru societate, cât şi pentru companie;
 presiunea socială: asumarea de responsabilităţi ca urmare a cerinţelor sociale din ce în ce
mai accentuate, societatea având posibilitatea de a respinge companiile care nu dau dovadă
de comportament responsabil şi care nu răspund aşteptărilor de ordin social;
 stabilizarea comunităţilor: dacă tot mai mulţi oameni vor fi capabili să cumpere produsele
oferite de companie, aceşti clienţi vor fi atraşi de companiile care contribuie la bunăstarea
societăţii;
 îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţiile locale: conlucrând cu autorităţile locale se
acţionează pozitiv asupra relaţiilor viitoare ale companiei, sporind încrederea reciprocă şi
cooperarea în implementarea planurilor lor;
 identificarea angajaţiilor cu compania: implicarea în proiecte de responsabilitate socială
creează un sentiment pozitiv în rândul angajaţilor, dezvoltând spiritul de echipă şi de
identificare cu obiectivele organizaţiei de afaceri.
În concluzie, analiza termenului de stakeholders este asociată cu etica în afaceri și cu
responsabilitatea socială corporatistă, importanţa acestei relaţii fiind dată de faptul că, pe lângă
acţionari şi cererile lor de rentabilizare a capitalului investit, şi alţi parteneri pot avea un rol în
realizarea obiectivelor unei organizaţii de afaceri sau pot afecta realizarea acestor obiective. Ideea
de fond este că, organizaţia de afaceri are obligaţii etică și sociale faţă de factorii ei interesaţi, iar
relaţia organizaţie-stakeholderi este reciprocă: organizaţia îi poate afecta pe stakeholderi, dar şi
aceştia pot influenţa, la rândul lor, firma.
Această relaţie reciprocă subliniază rolul eticii și al responsabilității sociale în conduita de
afaceri, acţiunea unei părţi putând avea efecte favorabile sau nefavorabile asupra celorlalte părţi
implicate. Spus cu alte cuvinte, relaţia organizaţie - stakeholderi combină etica, responsabilitatea
socială şi interesul economic al firmei, dar şi posibilitatea câştigului sau a pierderilor ce pot
rezulta din modul de interacţiune a părţilor interesate. Din acest considerent, se poate afirma că
teoria factorilor interesaţi (stakeholders) este legată de managementul organizaţional şi etica
afacerilor cu trimitere directă la valori şi elemente de moralitate folosite în managementul
organizaţional.

45
 5.2. Categorii de responsabilităţi sociale

Responsabilitatea socială a unei firme cumulează patru categorii de obligaţii cu

caracteristici bine precizate, care rezidă în contactul permanent al organizaţiei cu mediul economic,
cu comunitatea şi cu viaţa socială a acesteia. Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu au
acceptat modelul performanţei corporative propus de A.B. Carroll (1991), conform căruia
responsabilitatea socială corporatistă vizează întreaga gamă de obligaţii de ordin social pe care
organizaţiile de afaceri le au faţă de societate în ansamblul său: responsabilităţile economice,
legale, etice şi voluntare, prezentate în ordine crescătoare a gradului lor de complexitate.

Figura 2. Piramida responsabilităţii sociale a organizaţiilor

Responsabilităţi
Dorite de societate filantropice

Aşteptate de societate Responsabilităţi etice

Pretinse de societate
Responsabilităţi legale

Subînţelese de societate
Responsabilităţi
economice

Sursa: Adaptare după Carroll B. Archie, The Pyramid of Corporate Social Responsibility: Toward the
Moral Management of Organizational Stakeholders, Business Horizons, , Volume 34, July-August 1991,
pp.39-48.

Responsabilităţile economice – sunt cele mai importante obligaţii de ordin social ale
unei organizaţii de afaceri, care stau la baza celorlalte trei categorii. Orice firmă are
responsabilitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de societate şi de a le vinde cu un profit
acceptabil. Profitul reprezintă un mijloc şi un scop al existenţei şi funcţionării eficiente a unei
companii. Responsabilitatea economică mai vizează şi crearea de locuri de muncă, generarea
creşterii economice, păstrarea nivelului de eficienţă ridicată, menţinerea unei poziţii competitive
pe piaţă şi maximizarea randamentului acţiunilor. Prin taxele şi impozitele plătite corect şi la
timp, firma contribuie la susţinerea financiară a culturii, educaţiei, sănătăţii şi la asigurarea ordinii
publice, dezvoltării infrastructurii şi creşterii nivelului de trai.
Responsabilităţile legale – sunt direct legate cu cele de ordin economic şi reflectă
aşteptările societăţii cu privire la îndeplinirea activităţilor companiei într- un cadru reglementat de
lege. Din acest punct de vedere, firma trebuie să iniţieze acţiuni doar în limitele legilor şi a
46
reglementărilor locale şi naţionale, să-şi plătească taxele şi impozitele faţă de stat, organismele
fiscale şi consiliile locale, să respecte condiţiile contractuale privind calitatea produselor şi
serviciilor sau cele care privesc achiziţiile, să promoveze corect produsele sau serviciile pe care
realizează.
Responsabilităţile etice – vizează acele activităţi şi practici care sunt aşteptate de către
membrii unei societăţi, chiar dacă nu sunt codificate sub forma unor legi. Componentele etice ale
acestui tip de responsabilitate exprimă cerinţa de a acţiona în conformitate cu normele morale, de
a preveni compromiterea principiilor etice în cadrul acivităţilor economice desfăşurate de către
firmă, de a îndeplini aşteptările de ordin moral sau etic în relaţiile cu părţile interesate, de
recunoaştere a integrităţii corporative şi necesitatea comportamentului etic prin asumarea
obligaţiilor privind respectarea legilor şi regulamentelor.
Responsabilităţile voluntare – se referă la acele obligaţii concretizate în iniţiative de
ordin social, fără a fi determinate de raţiuni economice sau impuse prin reglementări juridice sau
etice. În cadrul acestora sunt incluse: programele de instruire a şomerilor, donaţiile pentru
dezvoltarea de proiecte ce duc la îmbunătăţirea calităţii vieţii, implicarea angajaţilor în activităţi
caritabile, contribuţiile la dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a celor culturale şi artistice,
asistenţa acordată diferitelor grupuri care militează pentru cauze comunitare etc.
Comentariile referitoare la cele patru tipuri de responsabilităţi au în vedere următoarele
direcţii mai importante:
 istoria teoriei organizaţionale arată că, iniţial, accentul s-a pus pe aspectele economice
şi legale, abia ulterior obligaţiile etice şi cele voluntare au fost incluse în sfera
responsabilităţii sociale corporative;
 în timp ce responsabilitatea economică şi cea legală sunt obligatorii, responsabilitatea
etică şi cea voluntară rămân la latitudinea fiecărei organizaţii de afaceri;
 cele patru tipuri de responsabilităţi nu se exclud unele pe altele, şi nici nu trebuie
analizate ca segmente distincte ale responsabilităţii sociale corporative, deoarece orice
acţiune a unei companii se poate baza simultan pe raţiuni de ordin economic, legal, etic şi
voluntar, una dintre cele patru dimensiuni fiind predominantă într-o anumită situaţie sau
într-un context dat.
Concluzia care se poate formula este că o firmă poate fi responsabilizată în modul cel
mai adecvat prin lege. Aceasta înseamnă că, în cele din urmă, orice firmă sau corporaţie are
obligaţia de a proteja investiţiile acţionarilor (ceea ce înseamnă a se implica în obţinerea de
profituri, în acţiuni pe piaţă, reinvestiţii, active şi bunuri ale corporaţiei şi tot ceea ce poate afecta
valoarea pieţei de acţiuni), adică are responsabilitatea socială de a păstra şi administra cu bună
credinţă aceste investiţii.
47
 5.3. Beneficii şi costuri ale responsabilităţii sociale

Deşi a cunoscut dezvoltări spectaculoase în domeniul teoriei şi practicii economice, teoria

responsabilităţii firmei rămâne un domeniu controversat. Astfel, o serie de speciaşti consideră că firmele
care îşi asumă responsabilitatea extinsă a susţinerii dezvoltării comunităţii, din punct de vedere
economic, etic, ecologic şi social, pe termen lung, încalcă principiile economiei de piaţă libere şi sunt
condamnate la dispariţia de pe piaţă.
Adepţii acestei concepţii prezintă o serie de argumente împotriva asumării de responsabilităţi
sociale de către organizaţiile contemporane, cum ar fi:
 costuri ridicate pentru organizaţie şi deturnarea finalităţilor organizaţiei prin acţiuni
extraeconomice;
 violarea legilor pieţei, deoarece scopul oricărei activităţi economice este obţinerea de profit,
iar prin acţiuni din sfera responsabilităţii sociale se diminuează profitul, diminuând eficienţa
organizaţiei;
 organizaţiile tind să transfere costurile programelor sociale către consumatori, sub forma unor
preţuri mai mari, sau către alte categorii de parteneri, cum ar fi salariaţii;
 dificultatea de a urmări, din punct de vedere contabil, utilizarea resurselor;
 creşterea, peste limite, a puterii în societate. Satisfacerea cerinţelor sociale este considerată, în
mod tradiţional, ca fiind strict de apanajul guvernelor. Implicarea organizaţiilor private în
această activitate, precum şi o eventuală colaborare între acestea şi instituţiile statului, va
creea o forţă socială puternică, ce poate răsturna ordinea socială existentă;
 cetăţenii se aşteaptă ca programele sociale să fie derulate de guvern şi este posibil să nu susţină
agenţii economici în realizarea unor astfel de programe;
 cetăţenii pot să nu aprecieze organizaţiile pentru derularea unor acţiuni/programe sociale;
 managerii pot să nu aibă aptitudini pentru îndeplinirea acestei sarcini;
 obligând managerii să urmărească şi realizarea unor obiective sociale se produce un conflict
de interese şi se încalcă principiile eticii în afaceri;
 riscul ca responsabilitatea socială să fie doar un jargon corporativ sau o măsură de politică
internă, şi nu un angajament real pentru acţiuni concrete;
 lipsa de specialişti în probleme sociale, atât în, cât şi în afara organizaţiei.
În opinia mea, unul dintre argumentele cele mai puternice împotriva asumării de
responsabilităţi faţă de societate de către organizaţiile contemporane este acela că organizaţia
poate să nu fie suficient dezvoltată din punct de vedere cultural pentru a putea absorbi şi
integra, în mod eficient, noi responsabilităţi sociale în cultura sa organizaţională. Mai concret,
organizaţiile trebuie să-şi asume responsabilităţi sociale în mod treptat, astfel încât să obţină
beneficiile rezultate, fără a pune în pericol supravieţuirea lor ca entităţi economice.
48
 Cu toate acestea, acestei concepţii i se poate reproşa caracterul pur materialist, căci vizează
exclusiv rezultatele economice, precum şi faptul că tratează indivizii ca pe simple mijloace de a
atinge aceste performanţe economice.
Provocările la adresa acestei ideologii s-au conturat chiar din perioada revoluţiei
industriale şi s-au multiplicat considerabil în perioadele care au urmat. Această atitudine a
autointeresului a condus, pe termen lung, la o veritabilă aroganţă a organizaţiilor economice în
urmărirea scopurilor lor construite îngust, atitudine care a avut şi are, încă, consecinţe negative
dintre cele mai grave asupra noastră, a tuturor.
În prezent, tot mai mulţi specialişti recunosc nu numai posibilitatea asumării de
responsabilităţi etice, ecologice şi sociale de către firmele contemporane, dar şi necesitatea
presantă a implementării acestei concepţii în activitatea tot mai multor agenţi economici. Astfel,
Paul Samuelson afirma: „În ziua de azi o corporaţie nu numai că-şi poate asuma
responsabilitatea socială, dar ar face mai bine să încerce să acţioneze astfel”(Constantinescu D.
A., Rotaru A., Savu C, 2003). Cu alte cuvinte, asumarea responsabilităţii sociale de către
organizaţiile contemporane, sub presiunea presei, a consumatorilor şi a publicului larg, a încetat
să mai fie o opţiune, devenind un imperativ organizaţional.
Printre argumentele cele mai elocvente aduse pentru a sprijini concepţia privind
asumarea de responsabilităţi sociale de către organizaţiile contemporane se pot menţiona:
 promovarea intereselor pe termen lung ale acţionarilor, deoarece acţiunile ce demonstrează
responsabilitate pot fi profitabile pentru organizaţie. Spre exemplu, prevenirea unui dezastru
ecologic poate fi mai „ieftină” decât înlăturarea efectelor negative generate de acesta;
 dezvoltarea sustenabilă a organizaţiei (Sharma, S., Sharma., J. and Devi, A., 2009);
 îmbunătăţirea imaginii publice a organizaţiei;
 îmbunătăţirea condiţiilor de mediu;
 îmbunătăţirea relaţiilor organizaţiei cu comunitatea;
 îmbunătăţirea contextului competitiv al organizaţiei (Porter M. E., Kramer M. R., 2006);
 a fi responsabil este şi o problemă de etică. Societatea permite organizaţiilor să-şi desfăşoare
activitatea punându-le la dispoziţie resursele sale. Acestea dobândesc, astfel, o anumită putere
în societate. Dacă nu este dublată de responsabilitate, această putere economică se poate
transforma în ineficienţă, astfel că necesitatea responsabilităţii sociale a organizaţiilor nu va
dispărea, ci se va accentua (Drucker P., 1998).
 sistemul de valori al religiei creştine încurajează actele de caritate şi interesul social;
 îndeplinirea unor acţiuni de responsabilitate socială poate creşte devotamentul propriilor
angajaţi faţă de organizaţie şi satisfacţia lor în muncă;

49
 organizaţiile economice sunt persoane juridice înregistrate într-o anumită ţară, unde trebuie să
se conformeze cadrului legal şi cerinţelor climatului de afaceri local. Ele nu sunt, deci, entităţi
independente, responsabile numai faţă de acţionari;
 responsabilitatea socială ajută la prevenirea problemelor sociale, înainte ca acestea să se
agraveze, în folosul societăţii şi al organizaţiei;
 existenţa resurselor pentru realizarea unor acţiuni filantropice;
 presiunea opiniei publice;
 managerii deţin putere, iar puterea presupune responsabilitate şi trebuie să fie legitimă
(Drucker P. F., 1999).
 evitarea unor noi reglementări din partea guvernului prin asumarea unor obligaţii morale faţă
de societate;
 departe de a depinde exclusiv de ceea ce fac acţionarii, activitatea organizaţiilor se bazează pe
contribuţia unor grupuri socio-profesionale variate (stakeholderi) şi au, prin urmare, datoria de
a ţine seama şi de interesele acestora;
 în fine, practica organizaţiilor moderne ne demonstrează că acestea nu mai sunt entităţi
economice pure, pentru că se implică în politică, în activităţi cultural-sportive, sprijină
autorităţile locale şi naţionale. De aceea, de ce nu s-ar implica şi în acţiuni de ameliorare a
stării sociale, mai ales că avantajele enumerate mai sus nu sunt deloc de neglijat.
Cel mai puternic argument în favoarea asumării de responsabilităţi faţă de societate de
către organizaţiile economice rezidă în necesitatea supravieţuirii umanităţii. Mai concret,
organizaţiile contemporane trebuie să conştientizeze situaţia periculoasă pe care au creat-o
deceniile de capitalism sălbatic şi să acţioneze de o manieră mai responsabilă faţă de mediul
natural şi faţă de oameni.
De asemenea, asumarea responsabilităţii sociale crează oportunităţi de afaceri,
deoarece facilitează stabilirea unor parteneriate strategice cu alte organizaţii care au aceeaşi
filosofie de afaceri, dar şi cu instituţii şi agenţii guvernamentale, care au tot interesul să se
asocieze pentru satisfacerea cerinţelor sociale presante.
În final trebuie spus că, în ultimele decenii, tot mai multe companii au devenit preocupate
de problemele de responsabilitate socială, pe măsură ce argumentele în favoarea acestei abordări
au crescut ca importanţă.

50
 5.4. Inițiative de responsabilitate socială corporatistă

Responsabilitatea socială corporatistă, denumită şi conştiinţă corporatistă, cetăţenie

corporatistă, performanţă socială sau afacere responsabilă, reprezintă un mecanism de autoreglare
al organizaţiei, prin intermediul căreia aceasta monitorizează şi realizează, în mod activ,
respectarea legilor, a standardelor de etică în afaceri şi a normelor internaţionale.
Din această perspectivă, responsabilitatea socială corporatistă reflectă măsura în care
organizaţia îşi asumă responsabilitatea pentru propriile acţiuni şi susţine activităţile prin care
aceasta are un impact pozitiv asupra mediului natural, consumatorilor, angajaţilor, comunităţilor,
stakeholderilor şi tuturor membrilor domeniului public.
În plus, o afacere responsabilă social va promova, în mod proactiv, interesul public, pentru
că va susţine creşterea şi dezvoltarea comunităţii şi va elimina benevol practicile care dăunează
domeniului public, chiar dacă acestea sunt permise de lege.
Concret, responsabilitatea socială corporatistă presupune includerea cu bună ştiinţă a
interesului public în procesul de decizie din organizaţii (Pop, O., Dina, G.C., Martin, C., 2011).
Analizând varietatea de modalităţi şi practici pe care organizaţiile contemporane le
utilizează în vederea susţinerii unor cauze sociale şi a îndeplinirii angajamentelor lor de
responsabilitate socială în comunităţile în care acţionează, Philip Kotler şi Nancy Lee au denumit
formele de manifestare a responsabilităţii sociale a organizaţiei cu termenul generic de iniţiative
sociale şi au identificat şase categorii principale de iniţiative sociale organizaţionale. Mai mult, au
grupat cele şase tipuri de iniţiative sociale organizaţionale în două categorii fundamentale, în
funcţie de maniera în care acestea se corelează/intercondiţionează cu obiectivele şi cu activitatea
de marketing a organizaţiei.

Categorii principale de iniţiative sociale organizaţionale

Iniţiative sociale asociate activităţii Iniţiative sociale independente de

de marketing activitatea de marketing
 Promovarea unei cauze  Filantropie corporatistă
 Marketing asociat cauzei  Voluntariatul comunitar
 Marketing social  Afaceri responsabile social
Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate din Kotler Ph., Lee N., Corporate social responsibility.
Doing the most good for your company and your cause, John Wiley&Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, USA,
2005, pp. 23-24.

Promovarea unei cauze – implică faptul că organizaţia alocă fonduri, în bani sau în
natură, precum şi alte categorii de resurse proprii, pentru a susţine procesul de conştientizare şi
creşterea preocupării pentru rezolvarea unei cauze sociale agreate, ori pentru a susţine procesul de
colectare de fonduri sau recrutare de voluntari pentru această cauză socială.

51
 Organizaţia poate iniţia şi gestiona promovarea cauzei sociale agreate pe cont propriu,
poate acţiona în parteneriat cu o organizaţie nonprofit a cărei misiune esenţială este susţinerea
cauzei respective sau poate fi unul dintre principalii susţinători organizaţionali ai acesteia.
Un exemplu interesant, în acest sens, îl reprezintă campania socială Copil. Caut timp. De
petrecut cu părinţii mei, iniţiată de Fundaţia Romtelecom pentru români, cu scopul de a veni în
sprijinul copiilor care doresc să petreacă mai mult timp alături de părinţii lor. Această campanie
a fost motivată de rezultatele unui sondaj realizat de Gallup, în ianuarie 2010, la iniţiativa
Romtelecom, care a relevat faptul că aproape jumătate din copiii chestionaţi petrec, în medie, 1
oră/zi împreună cu părinţii. Mai mult, în timpul petrecut împreună, copiii şi părinţii comunică
foarte puţin şi interecţionează la un nivel superficial. Pentru a contribui la rezolvarea acestei
cauze sociale, proiectul finanţat de Romtelecom a vizat două componente:
a) să îndemne la conştientizarea importanţei unei legături profunde între părinţi şi copii,
prin campania de informare care a avut ca element central un spot publicitar difuzat pe
posturile naţionale de televiziune
b) să ofere soluţii practice pentru a încuraja comunicarea între părinţi şi copii, cum ar fi
linii telefonice gratuite pentru ca aceştia să comunice chiar şi atunci când nu sunt
împreună.
Marketingul asociat cauzei – presupune o colaborare, reciproc avantajoasă, între o
organizaţie economică şi una nonprofit, prin care prima sprijină, prin resurse şi fonduri, cauzele
sociale în care organizaţia nonprofit este implicată, iar organizaţia nonprofit promovează, la
rândul său, imaginea, produsele şi serviciile firmei, acţiune ce conduce la creşterea vânzărilor şi
generează, astfel, fonduri suplimentare pentru susţinerea cauzei sociale selectate. De asemenea,
consumatorii sunt, astfel, încurajaţi să cumpere produsele acelor organizaţii care sprijină
rezolvarea unor probleme sociale care îi preocupă.
Această iniţiativă socială se raportează, de regulă, la o perioadă de timp determinată, la un
anumit produs sau linie de produse, precum şi la o cauză socială anume şi implică angajamentul
organizaţiei de a-şi aduce o contribuţie determinată sau de a dona un procent din veniturile
obţinute din vânzarea acelui produs sau categorii de produse pentru susţinerea unei cauze sociale
agreate.
Campania socială globală 1 pachet = 1 vaccin, iniţiată de Pampers şi UNICEF la nivelul
anului 2006, este un exemplu perfect de marketing asociat cauzei. Această campanie are ca scop
eradicarea tetanosului (boală infecţioasă, letală pentru bebeluşi şi mame în ţările subdezvoltate)
prin vaccinarea gratuită a celor care nu-şi permit tratamentul. Potrivit estimărilor UNICEF,
anual devin victime ale tetanosului circa 140.000 de bebeluşi şi aproape 30.000 de mămici.

52
 În cadrul acestei campanii, pentru fiecare pachet de scutece sau de şerveţele umede marca
Pampers vândute, compania Procter&Gamble a donat către Unicef echivalentul unui vaccin
antitetanos, respectiv 0,07 USD sau 0,053 EURO. Dozele de vaccin au ajuns în 47 de ţări în curs
de dezvoltare.
În primii 15 ani de parteneriat, au fost achiziționate peste 300 milioane de vaccinuri
antitetanos care au fost folosite pentru vaccinarea a 100 milioane de femei, împreună cu bebelușii
lor. Cu sprijinul Pampers și al altor parteneri, numărul deceselor anuale cauzate tetanus în
rândul nou-născuților a fost redus cu 60%. În această perioadă, această campanie a contribuit
substantial la eraducarea tetanosului matern și neo-natal în 26 de țări.
Marketingul social – organizaţia finanţează elaborarea şi implementarea unei campanii
sociale menite să producă o schimbare comportamentală, în vederea îmbunătăţirii sănătăţii sau
securităţii publicului, calităţii mediului natural ori bunăstării comunităţii (Kotler Ph., Lee N.,
2005).
Această iniţiativă socială se distinge de marketingul asociat cauzei prin faptul că urmăreşte
schimbarea comportamentului publicului în beneficiul comunităţii, şi nu creşterea conştientizării,
colectarea de fonduri ori recrutarea de voluntari pentru o anumită cauză socială.
De exemplu, producătorul de tabac Philip Morris a derulat, în majoritatea ţărilor în care
este prezent, o campanie socială prin care încurajează părinţii să discute cu copiii lor despre
efectele nocive ale fumatului, în vederea diminuării numărului de tineri care încep să fumeze de
la vârste din ce în ce mai mici.
Filantropia corporatistă – reprezintă cea mai veche formă de implicare socială a unei
organizaţii. Această iniţiativă socială tradiţională implică faptul că organizaţia face o contribuţie
directă, adesea sub forma unor donaţii, în bani sau în natură, sau a unor sponsorizări, în scopul
sprijinirii unor cauze sociale agreate.
Filantropia corporatistă implică, în mod fundamental, o abordare reactivă a
responsabilităţilor sociale ale organizaţiei, în sensul că organizaţia răspunde presiunilor şi
aşteptărilor sociale exprimate de societate prin alocarea unor fonduri pentru anumite cauze sociale
în mod dezorganizat, fără a lega iniţiativele sale sociale de strategia sa de afaceri.
Sponsorizările reprezintă o metodă puţin birocratică de sprijinire, cu bani, produse sau
servicii, a unei organizaţii nonprofit sau a unei cauze sociale. Organizaţia care face sponsorizarea
câştigă prin faptul că imaginea sa şi a produselor sale este, astfel, promovată.
De exemplu, Orange România a fost principalul sponsor al proiectului “Muzeul
Tuturor”, demarat în luna octombrie a anului 2012, proiect prin care s-a îmbunătăţit accesul
persoanelor cu dizabilităţi la exponatele din Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa.

53
 Obiectivul general al proiectului a fost acela de a semnala, informa şi demara un proces
de conştientizare a societăţii din România referitor la importanţa accesului la informaţie al
tuturor categoriilor de vizitatori, dar şi la nevoile şi drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
Orange România a sustinut proiectul printr-o sponsorizare în valoare de 20.000 de Euro.
În cadrul proiectului, în Muzeul Antipa au fost instalate 20 bazoreliefuri ce prezintă dioramele din
expoziţia permanentă, cu explicaţii Braille; s-a amenajat o expoziţie temporară, intitulată În
întuneric – dotată cu explicaţii audio; s-au organizat vizite în colecţii pentru persoanele cu
dizabilităţi de auz şi ateliere de artă plastică inspirate din istoria naturală pentru persoanele cu
dizabilităţi locomotorii. Totodată, s-au realizat audiţii de sunete din natură pentru persoanele cu
dizabilităţi de vedere, s-au instruit doi muzeografi în limbajul mimico-gestual pentru organizarea
de ghidaje în expoziţie şi au fost instalate covoare tactile pentru deplasarea în siguranţă a
nevăzătorilor.
Proiectul „Muzeul Tuturor” a fost primul proiect din ţară de acest tip şi de această
amploare dedicat persoanelor cu dizabilităţi, Muzeul Grigore Antipa devenind, astfel, prima
instituţie de profil dotată cu sisteme specifice facilitării accesului acestui gen de public.
Spre deosebire de sponsorizări, donaţiile implică obligativitatea încheierii unui contract la
notar, rezultatul fiind, totuşi, acelaşi – câştigul în termeni de imagine pentru organizaţia care a
realizat donaţia.
În acest sens, un exemplu interesant îl reprezintă o campanie lansată de OMV Petrom în
toate staţiile de alimentare din România, în perioada 16-19 aprilie 2014, prin care a donat câte
un eurocent din fiecare tranzacţie cu carburant către Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate din
Ciocăneşti-Suceava. În plus, compania a finanţat dezvoltarea unui site internet pentru
promovarea muzeului - http://muzeuloualorincondeiate.ro".
Campania a făcut parte din platforma "Colecţia Reuşite Româneşti" lansată în toamna
anului 2013, menită să promoveze produsele şi tradiţiile româneşti.
Corelată cu cele două forme de implicare socială menţionate anterior, implicarea
angajaţilor presupune acordul acestora de a dona, lunar, un procent sau o sumă fixă din salariul
brut. Aceste donaţii regulate presupun sume mici, care nu se resimt în bugetul lunar al angajatului,
care stabileşte singur care este cauza pe care doreşte să o sprijine. De cele mai multe ori,
organizaţia dublează sumele astfel colectate de la angajaţi. Metoda este eficientă şi are avantajul
de a dezvolta relaţii mai bune între firmă şi angajaţii săi.
Astfel, Vodafone România este prima organizaţie din România care a constituit un Fond
Deschis în care angajaţii donează lunar un procent din salariul lor pentru activităţi de caritate
desfăşurate de Fundaţia Vodafone.

54
 Banca Comercială Română îşi încurajează în mod constant angajaţii să doneze şi să se
implice în acţiuni de voluntariat pentru Banca de Alimente. Astfel, angajaţii BCR donează o
sumă, iar BCR dublează sau completează suma respectivă. Cu banii adunaţi, se cumpără
alimente pentru familiile cu dificultăţi financiare. Ulterior, voluntarii BCR fac pachete cu
alimente şi le distribuie beneficiarilor. Până în luna septembrie 2010, unul din trei angajaţi BCR
donase şi/sau participase la acţiuni de voluntariat în Bucureşti şi în alte şase judeţe: Prahova,
Vrancea, Brăila, Timiş, Buzău şi Constanţa. Aproximativ 16,5 tone de alimente în valoare de
peste 22.000 euro au ajuns la peste 1.500 de familii care trăiesc în condiţii dificile.
De asemenea, Donează o Carte a fost o campanie internă de donare de cărţi. BCR şi
angajaţii au donat peste 4.600 de cărţi şcolilor din comunităţi dezavantajate. Cărţile donate de
angajaţii BCR au ajuns în două şcoli care nu aveau biblioteci.
Voluntariatul comunitar – organizaţia sprijină şi încurajează proprii angajaţi, partenerii
de afaceri, precum şi proprii francizaţi (dacă este cazul) să-şi dedice o parte din timp sprijinirii
unor organizaţii nonprofit ori unor cauze sociale de interes local. Voluntariatul comunitar implică,
pe de o parte, acordul angajaţilor de a-şi folosi timpul în folosul unor cauze nobile şi, pe de altă
parte, acordul organizaţiei ca, pe timpul programului de lucru plătit, angajaţii săi să se implice în
rezolvarea unor probleme sociale.
Această iniţiativă socială poate fi derulată de organizaţie pe cont propriu, sau în parteneriat
cu o organizaţie nonprofit. De asemenea, activităţile de voluntariat pot fi organizate chiar de către
organizaţie, sau angajaţii acesteia îşi pot alege singuri cauzele sociale cărora vor să le dedice o
parte din timpul lor, iar organizaţia să-i sprijine în astfel de iniţiative, plătindu-le timpul astfel
utilizat.
Voluntariatul angajaţilor este considerat a fi cea mai puţin costisitoare formă de implicare
socială, dar care conduce la rezultate dintre cele mai bune în termeni de imagine. Din acest motiv,
marea majoritate a organizaţiilor americane folosesc voluntariarul şi afirmă că nu le costă mai
mult de 10.000$ anual. În plus, prin voluntariat se formează spiritul de echipă şi creşte loialitatea
angajaţilor faţă de organizaţiile în care lucrează.
Pentru a stimula voluntariatul angajaţilor lor, organizaţiile contemporane apelează la o
mare varietate de mijloace şi acţiuni:
 promovarea voluntariatului ca valoare organizaţională;
 recomandarea anumitor cauze prin intermediul comunicării interne;
 recrutarea şi organizarea echipelor de voluntari;
 sprijinirea angajaţilor în efortul de a găsi o cauza potrivită, oferindu-le resurse sau programe
de matching (prin intermediul intranetului, al unor cataloage, al unor programe software etc.);
 oferirea de zile libere plătite, pe care angajaţii să le folosească pentru voluntariat;

55
 acordarea de finanţări ONG-urilor care reuşesc să îi convingă pe angajaţii companiei să
voluntarieze (sumele donate sunt proporţionale cu numărul de ore voluntariate de angajaţii
companiei pentru un anumit ONG);
 recunoaşterea angajaţilor care s-au remarcat în cadrul acţiunilor de voluntariat (prin newsletter-ul
intern, prin insigne sau alte obiecte onorifice, prin prezentări în cadrul evenimentelor interne ale
companiei etc.) (Frunză S., 2011).
Iniţiativele de succes din domeniul voluntariatului corporativ au trei caracteristici
principale: îşi propun să rezolve o problemă reală a comunităţii, reflectă interesele şi abilităţile
angajaţilor, contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.
De exemplu, campania de voluntariat Împreună pentru comunitate a fost organizată în
perioada aprilie - iunie 2012, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de existenţă a Grupului Holcim şi
15 ani de prezenţă locală şi a primit premiul „Proiectul de voluntariat al anului din domeniul
corporativ” în cadrul Galei Naţionale a Voluntariatului 2012.
În cadrul campaniei Împreună pentru comunitate pe tot parcursul anului, cei peste
80.000 de angajaţi Holcim din toate colţurile lumii să se implice pentru minim o zi ca voluntari în
programe sociale, cu scopul de a însuma, prin timpul petrecut în astfel de acţiuni, cel puţin 100
de ani. Fiecare companie din cadrul Grupului Holcim a avut libertatea de a alege felul în care
implementează campania de voluntariat, precum şi acţiunile menite să genereze un procent cât
mai mare de implicare a angajaţilor.
În Holcim România, campania de voluntariat s-a concretizat prin 16 acţiuni de voluntariat
la care au participat 610 de angajaţi ai Holcim România, ce au derulat activităţi de voluntariat
concentrate pe trei domenii: plantări de copaci pentru un mediu mai verde, colectare selectivă de
deşeuri şi reabilitarea unor zone de interes public. Voluntarii români au depus în comun 5.887 de
ore de muncă în folosul comunităţii, echivalentul a circa 2,8 ani de muncă în folosul comunităţii.
Voluntariatul angajaţilor este o formă clasică de CSR. Ceea ce este nou în ultima perioadă
este tendinţa companiilor de a folosi voluntariatul pentru a da mai mult impact altor iniţiative
sociale şi pentru a servi obiectivelor de afaceri şi comunicării valorilor companiei.
Afacerile responsabile social – organizaţia adoptă şi derulează o serie de practici de
afaceri şi investiţii sociale menite să susţină rezolvarea unor probleme sociale, în vederea creşterii
bunăstării societăţii şi a calităţii mediului natural. Astfel de iniţiative sociale sunt integrate în
strategia de afaceri a organizaţiei pe termen lung şi sunt conectate organic la obiectivele
economice ale acesteia (Kotler Ph., Lee N., 2005).
Organizaţiile care doresc să devină afaceri responsabile social, prin maniera în care îşi
gestionează impactele economice, sociale şi de mediu, dar şi relaţiile cu stakeholderii, în toate
aspectele sferei lor de influenţă: locul de muncă, piaţa, lanţurile logistice, comunitatea şi politica

56
publică, depăşesc filantropia corporatistă clasică ori simpla respectare a legii (Kytle, B., Ruggie,
J.G., 2005).
Organizaţia poate derula astfel de practici de afaceri responsabile social pe cont propriu,
de obicei prin intermediul unei fundaţii înfiinţate şi finanţate chiar de către organizaţie, sau în
parteneriat cu alte afaceri sau organizaţii nonprofit, independente de aceasta.
Fundaţiile corporatiste sunt create, de obicei, de organizaţii mari, cu potenţial financiar
foarte ridicat, care alocă procente fixe din bugetele anuale pentru rezolvarea unor probleme
sociale. Deşi sunt finanţate de către organizaţiile care le-au înfiinţat, fundaţiile corporatiste rămân,
totuşi, independente de acestea, întrucât au personal plătit şi iau decizii independente sau în
colaborare cu consiliul director al organizaţiilor care le-au înfiinţat.
Fundaţiile corporatiste acţionează ca un fel de interfaţă care mijloceşte interesele
organizaţiilor şi nevoile comunităţilor, deoarece identifică şi acoperă nevoi sociale pe care statul
nu le sesizează ori nu le poate satisface, generând, în acelaşi timp, încredere în organizaţie şi
sporind prestigiul acesteia.
Una dintre cele mai vechi şi mai reputate fundaţii corporatiste din România este Fundaţia
Vodafone. Această fundaţie a fost înfiinţată în anul 1998 şi se poate lăuda cu peste 15 milioane
de euro investite în proiecte sociale; peste 700 de programe în beneficiul copiilor, bătrânilor,
persoanelor defavorizate, cu dizabilităţi şi în domeniul sănătăţii; peste 400 de organizaţii non-
profit parteneri şi peste 2.000 de angajaţi care participă cu bani şi timp în programele de
responsabilitate socială corporativă.
Compania Vodafone şi Fundaţia Vodafone au obţinut, la nivelul anului 2012, Marele
Premiu al Juriului, în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Galei Oameni pentru Oameni, pentru modul
autentic şi cu impact în care construieşte o viaţă mai bună pentru România.
Într-un fel de sinteză a aspectelor legate de cele şase forme ale responsabilităţii sociale
corporative, Kotler şi Lee (2005) prezintă avantajele şi dezavantajele asociate fiecăreia dintre
ele, aşa cum se poate constata din Tabelul nr. 2.

Punctelor tari şi puncte slabe asociate iniţiativelor sociale corporative

(adaptare după Kotler şi Lee, 2005, p.153-154)

Forma RSC Puncte tari Puncte slabe

Consolidează reputaţia corporativă Eforturile corporative pot fi uşor omise
Promovarea Atrage şi păstrează angajaţii motivaţi Coordonarea cu partenerii implicaţi în
Sprijină obiectivele de marketing ale respectiva cauză socială poate dura mult
corporativă a unor
companiei Implicarea angajaţilor cu timp şi resurse
cauze sociale Consolidează relaţiile între parteneri în poate fi constisitoare
cadrul comunităţii Cheltuielile de promovare pot fi ridicate
Accentuează iniţiativele sociale corporative Consumatorii pot fi sceptici cu privire la
actuale. motivaţiile şi implicarea corporativă.

57
 Sprijină obiectivele de marketing ale Coordonarea cu partenerii implicaţi în
companiei respectiva cauză socială poate dura mult
Consolidează relaţiile între parteneri în Implicarea angajaţilor cu timp şi resurse
Marketingul asociat
cadrul comunităţii poate fi costisitoare
unei cauze sociale Accentuează iniţiativele sociale corporative Cheltuielile de promovare pot fi ridicate
actuale Consumatorii pot fi sceptici cu privire la
motivaţiile şi implicarea corporativă.
Consolidează reputaţia corporativă Coordonarea cu partenerii implicaţi în
Promovează obiectivele de afaceri ale respectiva cauză socială poate dura mult
companiei Implicarea angajaţilor cu timp şi resurse
Marketingul social Atrage şi păstrează angajaţii motivaţi poate fi constisitoare
corporativ Sprijină obiectivele de marketing a Eforturile întreprinse ar putea să
companiei necesite know-how din exterior
Consolidează relaţiile între parteneri în Cheltuielile de promovare pot fi ridicate
cadrul comunităţii
Accentuează iniţiativele sociale corporative
actuale.

Consolidează reputaţia corporativă Eforturile corporative pot fi uşor omise

Atrage şi păstrează angajaţii motivaţi Cuantificarea resurselor cheltuite poate
Filantropia Consolidează relaţiile între parteneri în fi dificilă şi costisitoare.
corporativă cadrul comunităţii
Accentuează iniţiativele sociale corporative
actuale.

Consolidează reputaţia corporativă Eforturile corporative pot fi uşor omise

Atrage şi păstrează angajaţii motivaţi Implicarea angajaţilor cu timp şi resurse
Voluntariatul Consolidează relaţiile între parteneri în poate fi constisitoare
comunitar cadrul comunităţii Cuantificarea impactului resurselor
Accentuează iniţiativele sociale corporative cheltuite poate fi dificilă şi costisitoare.
actuale.

Consolidează reputaţia corporativă Eforturile corporative pot fi uşor omise

Promovează obiectivele de afaceri ale Eforturile întreprinse ar putea să
companiei necesite know-how din exterior
Practicile corporative Atrage şi păstrează angajaţii motivaţi Consumatorii pot fi sceptici cu privire la
responsabile social Reduc costurile de operare motivaţiile şi implicarea corporativă.
Reduc reglementările guvernamentale
Consolidează relaţiile între parteneri în
cadrul comunităţii
Accentuează iniţiativele sociale corporative
actuale.

În concluzie, în prezent, conceptele de dezvoltare durabilă, responsabilitate socială şi cel

de etică în afaceri se interferează în activitatea organizaţiei şi formează politica sa de
responsabilitate socială. Mai mult, ele se condiţionează reciproc şi generează un efect sinergetic
asupra rezultatelor organizaţiei.
Totodată, prin implementarea politicii sale de responsabilitate socială, organizaţia
urmăreşte, în mod prioritar, obţinerea de rezultate sociale, mizând pe faptul că acestea vor susţine,
pe termen lung, obţinerea unor rezultate economice superioare.
58
 Bibliografie selectivă

1. Baron D. P. (1996), Business and its environment, Second Edition, Prentice Hall, New
Jersey.
2. Burduş E., Căprărescu Ghe. Fundamentele managementului organizaţiei, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
3. Byars L. L., Strategic management, Third Edition, HarperCollinsPublishers, New York,
1991
4. Carroll B. Archie, The Pyramid of Corporate Social Responsibility: Toward the Moral
Management of Organizational Stakeholders, Business Horizons, , Volume 34, July-
August 1991, pp.39-48.
5. Casson, J., 2013, A Review of the Ethical Aspects of Corporate Governance Regulation
and Guidance in the EU, Institute of Business Ethics,
www/ibe_occasional_paper_8_a_review_of_ethical_aspects_of_corporate_gave.
6. Certo C. S. (2002), Managementul modern, Editura Teora, Bucureşti.
7. Constantinescu D. A., Rotaru A., Savu C., Management, Volumul II, Editura Colecţia
Naţională, Bucureşti, 2003, p. 548.
8. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V., 2005, Etica afacerilor, Bucureşti, Editura
Paideea.
9. Creţu, R.F., 2012, Metode şi practici de guvernanţă corporativă, Bucureşti, Editura
Universitară.
10. Dăianu, D., Vrânceanu, R., 2006, Frontiere etice ale capitalismului, Iaşi, Editura Polirom.
11. De George, R., 1990, Business Ethics (3 rd ed), New York, Macmillan.
12. Dessler G. (2004), Management. Principles and practices for tomorrow’s leaders,
International Edititon, by Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey.
13. Dragomir, V.D., 2010, Guvernanţă corporativă şi sustenabilitate în Uniunea Europeană,
Bucureşti, Editura Economică.
14. Drucker P., Despre profesia de manager, A Harvard Business Review Book, Editura
Meteor Press, Bucureşti, 1998, p. 118
15. Drucker P. F., Realităţile lumii de mâine, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 220
16. Fadiman J. (1991), „Special Report, A traveler’s guide to gifts and bribes”, in Ethics at
work, A Harvard Business Review, Paperback, United States of America.
17. Fassin, Y, A dynamic perspective on Freeman’s stakeholder model. Journal of Business Ethics,
2010, Issue 96, pp.7-9.
18. Frunză, S., Comunicare etică şi responsabilitate socială, Editura Tritonic, Bucureşti, 2011, p.127.
19. Gangone A., 2014, Responsabilitate socială corporatistă. Repere conceptuale. Abordări
strategice. Particularități culturale, Editura Universitară, București
20. Gangone A., 2010, Ethical Issues in International Business, autor: Analele Universităţii
Ştefan cel Mare din Suceava, Fascicolul Facultăţii de Economie şi Administraţei Publică,
Volumul 10, Număr Special
21. Grace D., Cohen S. (2005), Business ethics, Third Edition, Oxford University Press.
22. Hosmer L. T. (1987), The ethics of management, Homewood, Illinois, United States of
America.
23. Hristea, A.M., 2011, Responsabilitatea socială corporativă între deziderat şi realitate, în
revista ,,Economie teoretică şi aplicată”, vol. XVIII, Nr.10 (563), p.56-73.
59
24. Iamandi, I.E., Filip, R., 2014, Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile
internaţionale, www.ai.rei.ase.ro/EticasiCSR_2014_pdf.
25. Ionescu, G., Bibu, N., Munteanu, V., 2007, Etica în afaceri, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest.
26. Ismail, T.N.T., Corporate Social Responsibility: The Influence of the Silver Book,
International Journal of Business and Management Studies, Vol. 3, No 2, 2011, pp. 371-383.
27. Kotler, Ph., Lee, N., 2005, Corporate Social Responsability: Doing the Most Good for
Your Company and Your Cause. Best Practices from Hewlett-Packard, Ben&Jerry’s and
Other Leading Companies, New Jersey, John Wiley&Sons.
28. Kotler Ph., Armstrong G., Saunders J., Wong Veronica (2001), Principiile marketingului,
Editura Teora, Bucureşti.
29. Kytle, B., Ruggie, J.G., Corporate Social Responsibility and Risk Management: a Model
for Multinationals, Cambridge: Harvard University, John F. Kennedy School of
Government, 2005, p.9.
30. Murray, D., 1999, Cele şapte valori esenţiale, IMM-urile şi beneficiarii lor, Tg. Mureş,
Editura Osana.
31. Oprea, L., 2005, Responsabilitate socială corporativă: de la teorie la practică, Bucureşti,
Editura Tritonic.
32. Pleter O. T. (2005), Administrarea afacerilor, Ediţia a II-a, Editura Cartea Universitară,
Bucureşti.
33. Reamer, F.G., 2000, The Social Work Ethics Audit: A Risk-Management Strategy, in
,,Social Work”, 49, nr.4, p.355-366.
34. Pop, O., Dina, G.C., Martin, C., Promoting the corporate social responsibility for a green
economy and innovative jobs, Procedia Social and Behavioral Sciences, Volume 15,
2011, pp.1020-1023.
35. Porter M. E., Kramer M. R., Strategy&Society. The Link Between Competitive Advantage
and Corporate Social Responsibility, Harvard Business Review, December 2006, pp.
36. Post, J.E., Preston, L.E., Sachs, S., Managing the Extended Enterprise: The New
Stakeholder View, California Management Review, Volume 45, Issue 1, 2002, pp.6-28.
37. Sharma, S., Sharma., J. and Devi, A., 2009. Corporate Social Responsibility: The Key
Role of Human Resource Management, Business Intelligence Journal, January 2009,
pp.205-2013.
38. Sikula A. Sr. (1996), Applied management ethics, Richard D. Irwin, a Times Mirror
Highes Education Group Inc. Company, United States of America.
39. Tierney Elizabeth (1999), Etica în afaceri, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti.
40. Werner K., Weiss H. (2004), Noua carte neagră a firmelor de marcă, Editura Aquila,
Bucureşti.

60