LUCEAFĂRUL

Poemul „Luceafărul” apare pentru prima dată în anul 1883 în revista junimistă
“Convorbiri literare”. Alături de alte poeme precum ciclul celor cinci „Scrisori” sau „Călin (file
din poveste)”, „Luceafărul” face parte din etapa de maturitate a creației eminesciene. Acesta
are un rafinament aparte al formulei poetice, totodată ilustrând multiplele studii pe care
autorul le făcuse și care au devenit principalele surse de inspirație ale poemului.
O primă sursă importantă este reprezentată de folclorul românesc. Fiind la început un
admirator al romanticilor pașoptiști, Eminescu este puternic influențat de stilul acestora.
Maturizarea sa va aduce o rafinare a formulei, însă va păstra anumite motive și mituri folclorice
promovate de aceștia. Mitul Sburătorului îl va prelua de la Ion Eliade Rădulescu și îl va prelucra
atât în basmul „Călin-Nebunul”, cât și în poemele „Călin (file din poveste)” și „Luceafărul”, cei
doi eroi amintiți în titlu fiind un alter-ego al Sburătorului. De asemenea, tot de origine folclorică
este și basmul „Fata-n grădina de aur”, o altă sursă de inspirație. De altfel, poemul păstrează
atât un tipar narativ care amintește de basm, cât și formulele inițiale („A fost odată ca-n
povești,/ A fost ca niciodată,”) și cele mediane care conferă textului un ritm alert („Trecu o zi,
trecură trei/ Și iarăși, noaptea, vine”).
La acestea, se adaugă și filozofia lui Kant și Schopenhauer de la care împrumută
problematica omului de geniu (una dintre temele fundamentale din acest poem) și melancolia
ce îl caracterizează pe Hyperion. Omul de geniu este proiectat în text prin intermediul
Luceafărului, cel mai strălucitor corp vizibil cu ochiul liber. Semnificația sa este legată de
simbolistica luminii. Aceasta reprezintă cunoașterea, rațiunea, trăsăturile fundamentale pentru
Hyperion. Așadar, omului de geniu îi este dat un destin excepțional (element romantic), acela
de a se ridica deasupra muritorilor de rând datorită cunoașterii și inteligenței sale. În același
timp, spre a-i sublinia acest atribut, Eminescu alege să îl construiască pe erou, în afara oricărei
emoții. Prezentându-l în ipostaza cosmică, Luceafărul se află la o distanță atât de mare de omul
de rând (figurat de personajul feminin), încât acestuia îi este imposibil să se ridice până la el,
fapt care face improbabilă iubirea dintre fata de împărat și Luceafăr. În primă instanță,
incompatibilitatea lor le provoacă ambilor o suferință puternică, făcându-l pe Hyperion să
tânjească după singurul lucru pe care inteligența sa nu i l-ar putea oferi: iubirea. Totuși, în final,
superficialitatea Cătălinei îl dezamăgește, sfârșind prin a se împăca cu propria condiție și prin a
se detașa de sentimentele pentru care altă dată ar fi fost în stare să renunțe la nemurire.
Atitudinea de la final motivează melancholia de tip schopenhaurian pe care poetul o îmbrățișa
și în existența lui.
Textul are o structură complexă, putând fi delimitat în patru secvențe lirice. Primul
tablou liric este unul al interferențelor, îmbinându-se planul cosmic al Luceafărului și cel
terestru al fetei de împărat. Luceafărul se arată în ipostaza sa cosmică de astru. Acesta
comunică cu fata de care se îndrăgostește numai prin intermediul luminii sale reci, reflectate
asupra chipului ei (ilustrând astfel, iubirea ca formă de cunoaștere) și prin vis (temă romantică
fundamentală). Astfel, visul este singura modalitate prin care cei doi îndrăgostiți pot fi
împreună. Ambele ipostaze ar vrea să îl aducă pe Luceafăr mai aproape de o formă umană, însă
niciuna dintre aparițiile sale nu este pe deplin omenească.
Prima formă a Luceafărului este cea angelică. Chipul său ilustrează un tipar de
frumusețe situat în sfera idealului: “Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,”. Portretul
său de erou de basm este completat și de simbolurile specifice regalității – toiagul, “Un vânăt
giulgi” – situându-l în continuare pe tărâmul excepționalului. În plus, giulgiul, element funerar,
alături de comparația “umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară” și de oximoronul “Un mort
frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară.” ce surprind chipul său, evidențiază aspectul lui
neomenesc. Paloarea lui și strălucirea sunt legate de lumina ce îi călăuzește destinul și
simbolizează rațiunea sa superioară. Ideea că este un spirit mai presus decât muritorii este
exprimată și prin evocarea originii lui ce îl aseamănă unui zeu (“cerul este tatăl meu/ Și mumă-
mea e marea.”) și prin afirmația Luceafărului însuși: “Eu sunt Luceafărul de sus”. Imaginea lui
este completată și de replica fetei la invitația pe care i-o adresează: “ești frumos, cum numa-n
vis/ Un înger se arată,/ […]// Străin la vorbă și la port,/ Lucești fără de viață,/ Căci eu sunt vie,
tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață.” Plasându-l în rândul perfecțiunii, fata îl simte pe
Luceafăr tot mai departe, iar antiteza dintre ei apare tot mai puternică.
Fiind principalul procedeu romantic, antiteza este figura de stil pe baza căreia este
construit portretul lui Hyperion. A doua apariție a lui ni-l prezintă în ipostaza sa demonică.
Născut asemenea universului, “din a chaosului văi”, Luceafărul i se înfățișează Cătălinei sub
forma stereotipă a geniului eminescian, amintind de figura sărmanului Dionis: “Pe negrele
vițele-i de păr/ Coroana-i arde parcă.” Chipul sălbăticit trimite la ideea izolării la care îl
condamnă natura sa. Imaginea sa este construită pe baza antitezei dintre lumină (paloarea
feței, brațele albe) și umbră (negru giulgi). Imaginea brațelor marmoree aduce în prim-plan
motivul marmurei, cu dublă semnificație – noblețea Luceafărului, conferită de statutul său unic,
superior și distanța pe care el i-o impune față de femeia de care este îndrăgostit. Nici această a
doua întruchipare nu îl va aduce mai aproape de împlinirea visului de iubire. Câtă vreme el și
fata de împărat sunt despărțiți de condiția lor (nemuritor vs. muritoare) și de lumile cărora le
aparțin, iubirea lor este sortită eșecului. Motivul care predomină aici este cel al lucidității fetei,
care este perfect conștientă de imposibilitatea de a-și depăși condiția, în ciuda pasiunii lor
puternice. De aceea, tabloul se încheie cu promisiunea Luceafărului de a renunța la nemurire
pentru a putea simți cu adevărat emoția.
Ultima parte a textului prezintă o simetrie a construcției poemului, prin interferența celor
două planuri, la fel ca în incipit. Hyperion își reia locul, strălucind pe cerul nopții. Cadrul nocturn
(element tipic romantismului) predomină, iar cel terestru este constituit, de asemenea, prin
evocarea câtorva motive tipice pentru romantismul eminescian. Cărările – simbol al destinului
uman – luminate delicat de astrul ce simbolizează feminitatea, îmbinând terestrul și cosmicul
(Răsare luna liniștit/ Și tremurând din apă.) sunt adăpostite de codru. Tipic liricii eminesciene,
codrul funcționează cu un spațiu protector și izolator, conferind intimitate cuplului, ce se simte
liber să își trăiască din plin idila erotică. Asupra celor doi se arată însă și Hyperion, care constată
cu dezamăgire că a fost dat uitării destul de repede. Tristețea ce îl cuprinde la cea din urmă
chemare a fetei se metamorfozează însă într-o detașare rațională, cu nuanțe ironice, prin care
își reafirmă superioritatea, subliniind și destinul lipsit de importanță al muritorilor, condamnați
să își ducă existența în cercul vostru strâmt.
După cum se poate observa, poate cel mai cunoscut dintre poemele lui Mihai Eminescu,
„Luceafărul”, dovedește o mare complexitate, atât prin temele tipice romantismului european,
pe care le dezvoltă, cât și prin subtilitatea expresiei pe care le-o dă autorul.