IP Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău

Catedra Psihopedagogie și Psihopedagogie Specială

Comunicare
Istoria Psihologiei speciale

Elaborat: Duca Natalia

Coordonat: Ciobanu Adriana, dr., conf.univ.

Chișinău 2023
 Psihopedagogia specială ca domeniu integrativ al ştiinţei s-a dezvoltat pornind de la nevoia de a
cunoaşte copilul, a-i evalua capacităţile psihice în vederea adoptării unor strategii eficiente pentru
optimizarea procesului instructiv-educativ.
Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, atitudinea faţă de problemele persoanelor „diferite” a
cunoscut numeroase evoluţii – de la intoleranţă şi agresiune la drepturi şi oportunităţi egale cu ceilalţi
membri ai societăţii. Însă unic şi constant a rămas caracterul dual al acestei
atitudini/mentalităţi, şi anume unitatea dintre teoretic şi practic, dintre elaborările conceptuale şi
cele aplicative.
Un salt evolutiv spectaculos s-a înregistrat în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, perioadă
marcată de un avânt semnificativ al ştiinţei şi practicii psihopedagogice, aceasta dezvoltându-se chiar
prin salturi calitative marcate de aspiraţia spre cunoaştere a societăţii, umanizarea acesteia, progresul
medicinei, recunoaşterea noilor domenii de implicare a psihologiei ca ştiinţă inovatoare despre natura
umană şi mediul uman. În acest context de dezvoltare a ştiinţelor şi societăţii, s-a impus ideea
conform căreia fiecare copil posedă anumite particularităţi psihofizice, prin urmare, modalităţile
specifice de activitate instructiv-educativă şi de profesionalizare trebuie să fie selectate individual,
pornind de la copil/tânăr, criteriul principal fiind oportunitatea de valorificare maximă a
potenţialului.
Anterior denumirii de psihopedagogie specială se utiliza cea de defectologie, fiind definită astfel:
„Defectologia (lat. „defectus” – lipsă, defect, deficienţă şi grec. „logos” – ştiinţă, teorie) este o
disciplină în sistemul ştiinţelor pedagogice, care se ocupă de legităţile dezvoltării persoanelor
deficiente, în cadrul teoriei şi practicii instruirii, educării şi integrării sociale, respectiv al
readaptării sociale şi personale a deficienţilor”
În 1989, V. Mare definea defectologia ca pe o ştiinţă care studiază legităţile dezvoltării,
educaţiei şi instruirii copiilor deficienţi, menţionând că, prin natura sa, este o disciplină
interdisciplinară, deoarece se află la intersecţia mai multor direcţii de cercetare ştiinţifică:
psihologie, medicină, sociologie.

În evoluţia gândirii ştiinţifice şi în practica şcolară, educaţia copiilor cu dizabilităţi s-a desfăşurat în
trei etape distincte:
1860-1960 – predomină segregarea (excluderea, marginalizarea) copiilor cu deficienţe, izolarea lor
totală, camuflată, restrânsă, sălbatică; apariţia instituţiilor speciale.
1960-1990 – se afirmă mişcarea de integrare şcolară, fizică, funcţională, pedagogică, socială a
copiilor cu dizabilităţi.
După 1990 – integrarea devine un imperativ uman şi social, tinde spre educaţia incluzivă în calitate
de componentă a principiului „Educaţie pentru Toţi”, ca răspuns la principiul promovat anterior
„Societate pentru Toţi”.
 Evoluţia drepturilor copiilor cu dizabilităţi a produs, după 1970, schimbări esenţiale de atitudini şi
mentalităţi, care reclamă modificări urgente în legislaţie. Aplicarea principiilor normalizării şi integrării
a condiţionat apariţia principiului incluziunii (începutul anilor ’90 ai sec. XX). Începutul sec. XXI este
marcat de reforma fundamentală a sistemului de instituţii rezidenţiale destinate copiilor cu dizabilităţi.
Datorită unor considerente obiective – satisfacerea necesităţilor educative, îngrijirea sănătăţii,
instalaţii şi echipamente costisitoare ce permit o bună dezvoltare psihofizică a acestor persoane cu nevoi
speciale, angajarea unui personal calificat, gradul redus de acceptare a persoanelor cu handicap la
nivelul societăţii etc., până în anii ’60 ai sec. XX s-a considerat instituţionalizarea, ca fiind cea mai
benefică alegere în îngrijirea persoanelor cu nevoi speciale.
Psihopedagogia specială este recunoscută în mediul ştiinţifico-practic drept un domeniu de cercetare
cu evoluţie spectaculoasă în ultimele decenii. Acest ritm susţinut de dezvoltare a revoluţionat nu
numai mentalitatea şi atitudinea societăţii faţă de persoanele cu dizabilităţi, dar şi instrumentele,
mijloacele, categoriile, definiţiile, terminologia cu care operează cercetătorii şi practicienii din
domeniu.
Făcând o retrospectivă a dezvoltării psihopedagogiei speciale (inițial defectologiei) în Republica
Moldova s-au constatat următoarele etape:
 1941-1950 direcţiile prioritare fiind: crearea bazei instructiv-educative a şcolilor speciale;
pregătirea cadrelor din domeniu; asigurarea cu recomandări metodice.
 1950- 1970 caracterizată ca metodico-organizaţională, direcţiile caracteristice acestei etape fiind:
pregătirea specialiştilor la Facultatea de Defectologie din Rusia şi Ucraina; organizarea unui sistem de
instituţii speciale pentru instruirea şi educarea copiilor cu dizabilităţi; organizarea sistemului de
depistare și diagnosticare a acestor categorii de copii.
 1971-1990 direcțiile prioritare au fost: dezvoltarea și creșterea calității științei psihopedagogice
din Republica Moldova; depistarea şi diagnosticarea acestor categorii de copii.
 1990 - prezent cercetările în domeniu sunt axate pe dezvoltarea bazelor ştiinţifice ale
psihopedagogiei speciale şi perspectiva psihologică de asigurare a calităţii educaţiei în RM, în cadrul
cărora au fost obţinute rezultate importante cu impact asupra calităţii sistemului naţional de educație.
Cercetările în acest domeniu au contribuit la apariţia mai multor lucrări didactice şi metodice în
domeniul psihologiei și pedagogiei speciale, la reorganizarea procesului corecțional recuperativ a
copiilor cu dizabilităţi. O atenţie deosebită în cercetările ştiinţifice în domeniul nominalizat din acea
perioadă se acorda metodologiei corecţional-recuperatorii şi didactice specifice în condiţiile procesului
instructiv-educativ relevând tipurile mai eficiente ale învăţării şi activităţilor din instituțiile preșcolare și
școlare.
Importante lucrări ştiinţifice în domeniul dat, apărute la IȘE (în trecut Institutul de Științe
Pedagogice și Psihologice) din acea perioadă, au fost: „Adaptarea socială a deficienţilor de auz", A.
Ivaniţki, 1972; Психофизиологические и социальные условия формирования организованности в
труде глухих учащихся, N. Bucun, 1988; Desăvârşirea proceselor adaptării socioprofesoinale a
elevilor şi absolvenţilor şcolii speciale, N.Bucun A.Danii A.Ivaniţki şi alţii, 1990. Социально-
трудовая адаптация учащихся вспомогательных школ, Н.Букун, 1988, etc.
Sub coordonarea dlui N.Bucun, doctor habilitat în psihologie, profesor universitar,
academician al Academiei de Psihologie şi Management din Sanct- Petersburg şi a dnei S.
Goncearuc, doctor în pedagogie, şeful laboratorului „Şcolarizarea diferenţiată a copiilor de
excepţie",1993-2000, au fost extinse numeroase cercetări în domeniul psihopedagogiei speciale.
De menționat, că cercetările științifice efectuate au contribuit la dezvoltarea învăţământului
special din Republica Moldova, promovarea metodologiilor contemporane de recuperare,
dezinstituţionalizarea copiilor cu cerințe educative speciale şi implementarea educaţiei incluzive.