TEXT – MARIA – NEWMAN

1.1. Viața John Henry Newman

S-a născut la Londra în 1801, fiind cel mai mare dintre cei șase copii ai lui John Newman
și ai Jemimei Fourdrinier, fiica unui producător de hârtie protestant francez din clasa
mijlocie. Newman a intrat la școala privată cu internat din Ealing în 1808. Deși viața de
acasă fusese călduroasă și fericită, în 1816, banca la care tatăl său era asociat, a dat
faliment, iar de atunci familia s-a aflat într-o situație dificilă. Acest eveniment a afectat
profund întreaga familie, tatăl murind în 1824.

Ca protestant

Orientarea religioasă inițială a lui Newman a fost spre calvinism și fundamentalism. În

1816, la scurt timp după eșecul financiar și catastrofa care a urmat acasă și, aparent, în
legătură cu o boală care l-a tulburat profund, Newman a trecut printr-o perioadă de cinci
luni pe care a numit-o mai târziu convertire. În acel moment, un prieten i-a făcut cunoștință
cu cărți referitoare la „puterea adevărului” și la „Istoria Bisericii”. Acestea l-au convins de
divinitatea lui Hristos, și de Părinții Bisericii din secolele al IV-lea și al V-lea. A ajuns la
concluzia că Dumnezeu a vrut ca el să ducă o viață de celibat. Se pare că s-a produs o
schimbare completă în viziunea pe care o avea despre sine. Natura acestei crize spirituale
este oarecum obscură, dar el a ieșit din ea ca o persoană diferită. A considerat că această
experiență a fost un punct de cotitură în cariera sa. A căpătat o conștientizare profundă a
prezenței lui Dumnezeu. Începuturile unui fundament intelectual pentru convingerile sale
morale provin din acest episod. A avut o dragoste pentru Părinții Bisericii și o teamă și o
repulsie față de Roma și de papalitate, care par să provină din citirea cărții lui Newton. Așa
avea să gândească pentru următorii 30 de ani.
Newman s-a înscris la Trinity College, Oxford, în decembrie 1816, stabilindu-și acolo
reședința. Newman a obținut o bursă la sfârșitul primului an și și-a câștigat o reputație ca
student. A fost hirotonit ca preot anglican la 29 mai 1825. A slujit ca predicator ales al
universității (1831-1832).
 Mișcarea de la Oxford, începută în jurul anul 1830 și avându-l pe Newman în frunte, a
stârnit critici considerabile din partea episcopilor a preoților Bisericii Anglicane. Cu toate
acestea, anii care au urmat au constituit o perioadă de activitate intelectuală extraordinară
pentru Newman. În această perioadă a scris numeroase tratate și predici, publicate mai
târziu sub numele de Parochial and Plain Sermons. Tot în această perioadă Newman a
început să studieze serios Părinții Bisericii.
În urma celebrului său „Tract 90”, care era o încercare de a interpreta cele 39 de articole
ale Bisericii Anglicane într-un sens catolic, Newman a fost cenzurat de autoritățile
Universității Oxford, precum și de 24 de episcopi din comuniunea anglicană. Ca urmare, în
1841, Newman s-a retras la Littlemore.
După ce a renovat un mic grajd și câteva anexe, în care el și câțiva tovarăși au trăit
conform unei reguli de viață zilnică, a început o viață de rugăciune și post cu scopul de a-și
clarifica opiniile despre Biserica Catolică. În 1845 a scris „An Essay on the Development
of Christian Doctrine” și a luat decizia de a deveni membru al Bisericii Catolice. A fost
primit în Biserica Romano-Catolică de către Dominic Barberi, un pasionist italian, la 9
octombrie 1845, în mica capelă privată din Littlemore, chiar dacă familia sa a rămas
membră a Bisericii Anglicane.

Catolic fiind

Mulțumită sfaturilor prietenilor, Newman a decis să devină preot al Bisericii Romano-

Catolice. În septembrie 1846 a părăsit Anglia pentru a merge la Roma. Acolo a făcut prima
lui introducere în teologia catolică sistematică, care a durat aproximativ un an. Newman a
fost hirotonit preot de solemnitatea „Preasfânta Treime” în 1847. A oficiat prima sa slujbă
la Joia Verde din anul 1847.
Înainte de a se întoarce în Anglia, cu încurajarea câtorva dintre prietenii săi și a Papei
Pius al IX-lea, Newman a mers la Oratoriul Sfântului Filip Neri din Santa Croce pentru a
învăța regulile și obiceiurile Oratoriului. După ce s-a întors în Anglia în ajunul Crăciunului
din 1847, Newman a înființat primul Oratoriu din Anglia în Birmingham, la 2 februarie.
Influența sa în rândul catolicilor și al celor recent convertiți de la anglicanism a fost foarte
mare.
 Restaurarea ierarhiei engleze de către Roma în 1850 a dat naștere unui val de sentimente
antipapale în rândul membrilor Bisericii Anglicane. Oratorienii au fost aspru atacați de
către forțele anti-papalice. Alianța Protestantă a încurajat campania anti-papală în Anglia
prin punerea la dispoziție a unei capele pentru Giacinto Achilli, un fost preot dominican
căsătorit, care a venit la Londra în 1850, după ce a refuzat să facă penitență pentru
comportamentul său scandalos în funcțiile anterioare pe care le-a ocupat în Italia.
Cu sprijinul Alianței Protestante, Achilli a intentat un proces penal de defăimare
împotriva lui Newman. Condamnat pentru calomnie în iunie 1852, Newman, prin
intermediul avocatului său, a cerut un nou proces. Deși demersul nu a fost admis,
întârzierea a oferit timp pentru ca temperamentul publicului să se calmeze, astfel că
Newman a fost eliberat după ce a plătit o amendă de 100 de lire sterline plus cheltuielile
judiciare în valoare de aproximativ 60.000 de dolari. Costurile procesului au fost suportate
de prietenii lui Newman din Anglia, Europa și America. A fost o victorie morală pentru
Newman.
Fiind cuprinși, pe de o parte, de convingeri teologice, și, pe de altă parte, ca reacție la
mișcările anti-papale din Anglia, o serie de intelectuali catolici și-au exprimat convingerea
că puterea temporală a papei era esențială pentru constituirea Bisericii. În secolul al XIX-
lea, în persoana papei se înregistrase o centralizare tot mai mare a autorității, atât în materie
disciplinară, cât și doctrinară. În acest sens, în jurul anilor 1850 exista o mișcare tot mai
mare în favoarea declarației formale a infailibilității papale. Chiar dacă Newman nu și-a
făcut publice rezervele sale grave cu privire la direcția acestei mișcări, a refuzat să participe
la demonstrațiile care au fost organizate pentru a o susține.
În 1864, Charles Kingsley a atacat clerul catolic și în special pe Newman, pretinzând că
acesta ar fi considerat adevărul ca neavând nicio valoare. Newman a considerat atacul total
nejustificat și a întreprins o apărare a sa și a clerului roman. Scriind în tranșe săptămânale
pentru a fi publicate într-un ziar, Newman și-a apărat propria convertire într-o serie de
eseuri publicate ulterior împreună sub numele de „Apologia pro vita sua”. Aceasta a captat
interesul publicului și a restabilit semnificația și importanța lui Newman în viața religioasă
a Angliei. Întreaga lucrare a fost finalizată în două luni, fiind publicată în timp ce era în
plină desfășurare Conciliul Vatican I, la care a fost invitat să participe de papa Pius al IX-
lea, dar a refuzat.
 Poziția lui Newman cu privire la infailibilitatea papală era că, înainte de a fi definită, o
astfel de doctrină ar trebui să i se dea mai mult timp pentru a se maturiza. El a afirmat că a
crezut în infailibilitatea papală din ziua în care a devenit catolic și că nu s-a opus niciodată
definirii doctrinei ca atare, dar a considerat că definiția era inoportună. Cu toate acestea, a
afirmat că, în cazul în care Consiliul ar adopta o definiție, el ar fi primul care s-ar conforma.
(ASCULTARE față de BISERICĂ)
Rezultatul Conciliului a fost o definiție a infailibilității exact așa cum Newman crezuse
dintotdeauna. Ulterior definiției, au existat critici politice enorme ridicate de membri laici
renumiți ai bisericii anglicane. Ca răspuns, Newman scrie o apologie, care a fost primită cu
căldură atât de Biserica Angliei, cât și de Biserica Catolică, și a obținând aprobarea multor
anglicani.
În 1879, noul papă, Leon al XIII-lea, dorea să-i acorde lui Newman demnitatea de
cardinal, permițându-i să continue să trăiască în Oratoriul său. Deși Newman avea atunci 78
de ani și o sănătate precară, a făcut călătoria la Roma pentru a primi această distincție.
Newman a continuat să trăiască la Oratoriul său în maniera simplă cu care se obișnuise. A
suferit o boală gravă în 1888 și a fost slăbit de mai multe căderi. A ținut ultima sa slujbă în
ziua de Crăciun din 1889. Până atunci a fost vigilent și a împărtășit viața comunitară cu
ceilalți preoți din Oratoriu. A prezidat închiderea semestrului școlar din 1890. La scurt timp
după aceea a murit în liniște. Cuvintele gravate pe piatra sa memorială au fost alese de el
însuși: „Ex Umbris Et Imaginibus In Veritatem” (de la umbre și imagini la adevăr).
DOCTRINĂ: IMPORTANȚA SS, A TRADIȚIEI, (apostolicitate) A PAPEI
- teolog, cardinal, apologet, scriitor și (beatificat 2010, canonizat 2019) SFÂNT

2. Maria – Pagine scelte

Practic este vorba despre discursuri/predici ținute de Newman. Cele recomandate de pr.
Ionuț le-am găsit în Discourses addressed to Mixed Congregations. Newman, în vârstă de
48 de ani, fiind deja preot catolic, sosește la Birmingham în 1849 în calitate de cap al unei
comunități creștine. Prin Discourses addressed to Mixed Congregations, care este, după
cum spune chiar el, „mai retorică decât predicile anterioare”, Newman examinează
catolicismul din interior și abordează de prejudecățile populare pe care le aveau
contemporanii săi despre acesta, cu un stil umoristic și ironic.

17. The Glories of Mary for the Sake of Her Son (Cinstirea Mariei din pricina Fiului ei)
(Onorare la Madre a Causa del Figlio)

La început, Newman vorbește despre ordinea și armonia prezentă în lume, văzându-le ca

„perfecțiuni ale lumii create”. „Șansa”, „hazardul” și „norocul” sunt de fapt expresii ale
ignoranței noastre. Cei care îl critică pe Dumnezeu sunt ființe „grosolane” și „defectuoase”.
O adevărată operă de cercetare, asemenea filozofilor, constă în faptul de a căuta realitățile
supranaturale, sau de a căuta înțelegerea adevărurilor legate de misterul lui Cristos, al
Mariei, al harului, sau al veșniciei, meditând la scrierile sfinților.
„Așa cum oamenii ignoranți pot contesta frumusețea și armonia creației vizibile, tot așa
și oamenii care, timp de șase zile din săptămână, sunt absorbiți de truda lumească, trăiesc
pentru avere, pentru renume, pentru autocompătimire sau pentru cunoaștere profană, și nu
acordă decât momentele lor de răgaz gândului la religie, nu-și ridică niciodată sufletele
către Dumnezeu, nu cer niciodată harul Său iluminator, nu-și pedepsesc niciodată inimile și
trupurile, nu contemplă niciodată în mod constant obiectele credinței, ci judecă în grabă și
peremptoriu în funcție de opiniile lor personale sau de umorul momentului; astfel de
oameni, spun eu, în mod similar, pot fi ușor, sau cu siguranță vor fi surprinși și șocați de
porțiuni din adevărul revelat, ca și cum ar fi ciudate, sau dure, sau extreme, sau
inconsecvente, și le vor respinge în întregime sau în parte”.
Prerogativele pe care Biserica i le acordă Mariei sunt dificil de înțeles pentru cei a căror
imaginație este limitată de o rațiune insuficientă. Pe scurt, o cinstim și o lăudăm pe Maria
de dragul lui Isus, adică pentru a mărturisi credința în El.
Cristos nu a voit să ia doar o „aparență umană”, ci a devenit efectiv un om adevărat și
Dumnezeu adevărat. Newman îi acuză pe protestanți pentru faptul că separă nu rareori în
Isus firea dumnezeiască de cea umană, deoarece ar fi greu pentru ei să că Dumnezeu a
suferit. „Dumnezeu s-a făcut trup” (cf. In 1,14), ceea ce înseamnă că a fost născut de o
mamă. Puțini au curajul de a afirma că Dumnezeu este fiul Mariei. Denumirea de Deipara
(Maica lui Dumnezeu) este garanția celor afirmate. Dacă Maria este Maica lui Dumnezeu,
atunci Cristos trebuie să fie literalmente Emanuel, Dumnezeu cu noi.
Dușmanii credinței (ateii) au blasfemiat agresiv prerogativele Mariei, știind bine că dacă
reușeau să o dezonoreze pe Maria, atunci dezonorarea lui Isus urma imediat. Cei 300 de ani
de la apariția mișcării protestante confirmă acest lucru. Spune Newman: „Catolicii, care au
onorat-o pe Mamă, încă se închină Fiului, în timp ce protestanții, care acum au încetat să-L
mai mărturisească pe Fiul, au început de atunci prin a o batjocori pe Mamă”.
Se cuvenea ca această creatură, prima dintre creaturi, să aibă o misiune de slujire. Ea a
fost prima care l-a slujit pe Cristos (naștere, pântece, alăptare etc.), fiindu-i aproape chiar și
pe cruce. Fiecare rugăciune închinată Mariei se răsfrânge asupra Fiului. Maria este „Turris
Davidica”, apărarea fundamentală a Bisericii, care „a distrus singură toate ereziile din
lumea întreagă”.
Dacă Dumnezeu s-a făcut om, atunci se cuvenea ca mama sa să ocupe o poziție înaltă pe
scara de valori a Bisericii. Totuși, ea este înălțată pentru a-i putea sluji lui Cristos. În plus,
puritatea ei este un dar mai mare decât relația ei cu Dumnezeu, fapt regăsit în răspunsul pe
care îl dă Isus femeii din Lc 11,27-28. Spunea ea: „Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la
care ai supt!”, la care Isus îi răspunde: „Mai degrabă fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul
lui Dumnezeu și-l păzesc!”. Protestanții folosesc acest răspuns pentru a o denigra pe Maria,
care, paradoxal, a fost prima care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Maria a fost
binecuvântată mai degrabă „în detașarea ei de creaturi, în devotamentul ei față de
Dumnezeu, în puritatea ei virginală, în plinătatea ei de har, decât în maternitatea ei
supranaturală”, lucru confirmat de sf. Augustin și sf. Ioan Gură de Aur.
„Deși toate femeile evreice, de mult timp, sperau să fie mama lui „Mesia”, astfel încât
căsătoria era onorabilă printre ele, iar lipsa de copii o rușine, numai Maria singură a lăsat
deoparte dorința și gândul unei demnități atât de mari. Ea, care trebuia să-L nască pe
Cristos, nu a făcut nici un gest de revendicare a acestei demnități; și de ce a acționat astfel
față de el? Pentru că fusese inspirată, prima dintre femei, să-și dedice virginitatea lui
Dumnezeu”. Maria nu a primit cu bucurie vestea îngerului, crezând că va trebuie să-și
încalce jurământul cu un anumit bărbat, însă îngerul a asigurat-o de intervenția divină.
Maria este un exemplu, în sfințenia și puritatea ei, ce poate fi comparat cu starea de har a
omului înainte de căderea primilor oameni. Adam a fost creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, marcat de pecetea divină. Nu exista în el o pasiune impulsivă, ci doar un
element latent, un rău posibil. Rațiunea sa era subordonată voinței divine. El se afla într-o
stare supranaturală de har, pe care a pierdut-o prin păcatul neascultării, iar toți descendenții
săi au fost marcați de acest păcat.
Se cuvenea ca Maria, născătoarea Răscumpărătorului, „să fie mai întâi un miracol al
harului Său; se cuvenea ca ea să triumfe, acolo unde Eva eșuase, și să zdrobească capul
șarpelui prin imacularea sfințeniei sale”. Maria a trăit într-o lume decăzută și marcată de
păcat, a fost expusă durerii sufletești și trupești, ba chiar și morții, însă puterea păcatului nu
a biruit-o.
Așa cum harul a abundat în Adam din prima clipă a existenței sale, necunoscând astfel
sărăcia și suferința până la căderea sa în păcat, tot așa a abundat harul în Fecioara Maria.
Totuși, ea nu a renunțat la umilința ei. Când îngerului îi spune „cea plină de har”, ea
răspunde: „iată slujitoarea Domnului”, fiind astfel cea mai mare mijlocitoare (după
Cristos).
Dacă Dumnezeu vine pe pământ, renunțând la maiestatea sa, de ce Mama sa nu „ar putea
fi numită regina cerului, să fie îmbrăcată cu soarele și să aibă luna sub picioarele ei?” (cf.
Ap 12,1) Suntem cu adevărat catolici atunci când credem în aceste calități ale mamei
noastre.
După plecarea Fiului ei, Maria nu a căutat onoruri, ci a continuat să-l slujească prin
umilință. Maria nu a fost preot, și nici nu s-a așezat pe scaunul apostolic. Chiar dacă
Biserica l-a preamărit pe Cristos încă de la începuturi, se cuvenea ca pe Mama sa, care a
stat mereu deoparte, să fie onorată puțin mai târziu. Când a fost atacată umanitatea Fiului,
Maria a fost cea care a „îndepărtat ereziile” prin puritatea ei. Frumusețea Mariei ne vorbește
într-adevăr despre frumusețea lui Dumnezeu.

18. On the Fitness of the Glories of Mary (Despre starea slavei Mariei) (Quanto Sia
Giusto Glorificare La Vergine) (Cât de corect este să o slăvim pe fecioară)

Misterul suferinței lui Cristos, amintit și de trecătorii spre Emaus, constituie totuși un
eveniment unitar cu învierea sa, motiv pentru care Scriptura este consecventă. Spune Evr
2,10: „Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate și prin care există toate, care
voia să ducă mulți fii la glorie, să-l desăvârșească prin suferință pe inițiatorul mântuirii lor”.
Același lucru poate fi spus și despre Adormirea Maicii Domnului. Credința de lungă durată
în această minune este în armonie cu doctrina întrupării, motiv pentru care lipsa ei ar face
ca învățătura catolică să fie incompletă.
Maria nu este doar mama trupului lui Isus, ci Mama Cuvântului Întrupat. Dumnezeu s-a
smerit pentru a deveni Fiul ei. Cristos „a luat de la ea substanța trupului Său omenesc, cu
care S-a îmbrăcat și în care S-a întrupat în ea; și a purtat-o cu El după naștere, ca un fel de
insignă și mărturie că El, deși Dumnezeu, era al ei. El a fost îngrijit de ea; a fost alăptat de
ea; a zăcut în brațele ei. Pe măsură ce timpul trecea, El o slujea și o asculta. El a trăit cu ea
timp de treizeci de ani, într-o singură casă, cu o relație neîntreruptă, și doar cu sfântul Iosif
care să o împartă cu El. Ea a fost martoră a creșterii Lui, a bucuriilor Lui, a tristeților Lui, a
rugăciunilor Lui; ea a fost binecuvântată cu zâmbetul Lui, cu atingerea mâinii Lui, cu
șoapta afecțiunii Lui, cu exprimarea gândurilor și sentimentelor Lui, pentru acea perioadă
de timp”. Cum ar trebui răsplătită Maria, cea care l-a îngrijit pe regele suprem?
Se cuvine să fie îmbrăcată în regină, având o demnitate asemănătoare regelui. Se cuvine
ca ea să fie numită oglinda dreptății, trandafirul tainic, turnul de fildeș, casa de aur, steaua
dimineții, regina cerului, mamă a tuturor celor vii, refugiul păcătoșilor, mângâietoarea
mâhniților. Se cuvine ca toți îngerii, profeții, apostolii, martirii și toți sfinții să-i aducă
cinste Mariei, „bucurându-se la umbra tronului ei”. Ea este într-adevăr plină de har și
icoană a sfințeniei.
Sfințenia (=separarea de lume) este condiția ca cineva să-l poată vedea pe Dumnezeu. Au
fost mulți profeți în Vechiul Testament care se separau de ceilalți prin sfințenia lor. Dintre
ei sunt amintiți Enoh, Noe, Moise, Samuel, Ilie, Ieremia etc., iar din Noul Testament îi
putem aminti pe sf. Petru, Paul, Ioan etc. Toți aceștia au trăit într-o lume în care păcatul era
la putere, însă nu au cedat ispitelor.
Sfințenia și adevărul sunt într-o strânsă legătură. Totuși, „instrumentele” folosite de
Dumnezeu nu trebuie să fie în mod necesar sfinte. Faptul că Dumnezeu oferă unui om rău
acest dar nu este surprinzător, sau cel puțin nu mai surprinzător decât faptul că îi oferă un
talent special, o elocvență deosebită sau o abilitate medicală. Altfel este cu misiunea de
predicator, pentru care trebuie să fie consecvență în ceea ce predică și ceea ce trăiește.
 Faptele îi disting pe profeții falși de cei adevărați: „Feriți-vă de profeții falși care vin la
voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veți recunoaște. Oare
se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? La fel, tot pomul bun face fructe
bune, iar pomul rău face fructe rele. Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom
rău să facă fructe bune.” (Mt 7,15-18).
„Nu-i așa, frații mei? Care dintre voi s-ar duce să ceară sfatul altuia, oricât de învățat,
oricât de înzestrat, oricât de bătrân ar fi, dacă nu l-ar considera sfânt? Deși simțiți și sunteți
siguri, în ceea ce privește dezlegarea, că un preot rău ar putea să o dea la fel de bine ca un
preot sfânt, totuși, pentru sfaturi, pentru mângâiere, pentru instruire, nu v-ați duce la unul
pe care nu-l respectați”.
Maria nu a avut un rol întâmplător în Economia Mântuirii. Cuvântul lui Dumnezeu nu a
fost în vizită la ea, așa cum ne vizitează pe noi în Sfânta Euharistie, ci a asumat un trup din
trupul ei, „absorbind în Persoana sa Divină sângele ei și substanța cărnii ei, devenind om
din ea”. De obicei, copiii se aseamănă cu părinții, însă în acest caz am putea spune că
Mama se aseamănă cu Fiul.
Dacă Isus este „Înțelepciunea lui Dumnezeu”, Maria este „Scaunul Înțelepciunii”.
Prezența lui Cristos este Cerul, iar Maria este „Poarta Cerului”. Cristos este Milostivirea
infinită, Maria este „Maica Milostivirii”. Maria este reprezentarea frumuseții, a cunoașterii
lui Dumnezeu, a sfințeniei și a speranței.
Nu i se pot atribui alte limite sfințeniei Mariei decât cele proprii unei creaturi. Ea duce la
desăvârșire jertfele înfăptuite de personalitățile credincioase din Vechiul Testament. În
plus, Maria îi întrece pe toți (VT+NT) în sfințenie.
Maria a murit, la fel cum a făcut Mântuitorul nostru, chiar dacă era „fără de păcat”.
Totuși, nu a cunoscut moartea păcatului. În plus, nu se cuvenea ca mama lui Dumnezeu să
putrezească într-un mormânt până la a doua venire a Cristos. Minunea „Adormirea Maicii
Domnului” face parte dintr-o armonie special creată de Dumnezeu, asemenea altor minuni,
având un scop măreț.
Cristos a murit în văzul tuturor, fiind o rază de lumină pentru întreaga lume. Maria, pe de
altă parte, care a trăit toată viața sa departe de ochii oamenilor, se cuvenea să moară într-un
loc privat, fără a face zgomot în lume. Nu știm dacă a murit la Efes sau la Ierusalim. Totuși,
apostolii au înmormântat-o, iar după ridicarea la cer a Mariei aceștia au continuat să-i cânte
imnuri, fiind plini de bucurie.
„Imaculată în concepere și în moarte”
„Dragii mei copiii și tineri, (...) revendicați gloria Mamei voastre Maria, pe care lumea o
blasfemiază, chiar în fața lumii, prin simplitatea comportamentului vostru și prin sfințenia
cuvintelor și a faptelor voastre. Mergeți la ea pentru inima regală a inocenței sale. Ea este
darul frumos al lui Dumnezeu, care eclipsează fascinațiile unei lumi rele și pe care nimeni
nu a căutat-o vreodată cu sinceritate și a fost dezamăgit”.

3. Contribuții personale/concluzii/întrebări?

Deși cunoșteam anumite aspecte legate de John Henry Newman, nu mă așteptam să aibă
discursuri atât de frumoase legate de sf. Fecioară. El vorbește direct, pe înțelesul tuturor,
făcând o apologie splendidă a catolicismului împotriva celor care cred în Cristos, dar nu
cred în Maria.
În viața de seminar suntem nevoiți să ne aducem aminte de „Maica lui Dumnezeu” cel
puțin 30 de minute pe zi, fapt care două consecințe, una pozitivă, iar cealaltă negativă.
Faptul că noi ne rugăm zilnic rugăciunea rozariului ne face conștienți de importanța Mariei
în planul de mântuire a lui Dumnezeu, acceptând credința și fidelitatea față de ea. Pe de altă
parte, există riscul ca, obișnuindu-ne să avem în program această rugăciune, să indiferenți
față de Maria, tratând rozariul doar ca pe o parte din program.
Ideea de „Maria, mama noastră”, face parte din oricare discurs de mariologie. Newman
nu insistă foarte mult asupra acestui aspect, ci o vede pe Maria ca fiind în primul rând
Maica lui Cristos, reflectând asupra misterului întrupării. Totuși, el insistă de mai multe ori
să cerem ajutorul „mamei noastre”, ca și cum această idee este deja bine împământenită în
mentalitatea noastră. Într-adevăr, concepția că Maria este mama noastră a intrat în
mentalitatea noastră de români, fapt reflectat în rugăciunile și cântările zilnice, mai ales
cele din luna mai și luna octombrie.
Un prim aspect care m-a impresionat în aceste „pagini alese” a fost relația dintre catolici,
protestanți și Fecioara Maria. Există la ora actuală două categorii de protestanți: cei care
sunt creștini numai cu numele, care acceptă avortul, unirile LGBT sau alte chestiuni
asemănătoare, adică acei protestanți care și-au pierdut credința. Despre acești protestanți
vorbește și Newman. Pe de altă parte există neo-protestanții, adică acei protestanți care au
valori creștine și morale ca și noi, chiar dacă nu o acceptă pe sf. Fecioară. De ce și-a pierdut
prima categorie credința? Răspunsul pe care îl oferă Newman constă în necredința lor
incipiente față de Maria.
Acest lucru se observă deseori și în rândul creștinilor, laici și clerici deopotrivă. De ce nu
mai crede acel om în Dumnezeu? Poate că de mult a încetat să se mai roage, sau poate chiar
avea anumite probleme de credință față de Maica lui Cristos. De ce s-a lăsat acel preot de
preoție? Cred că mai bine ar trebui să ne întrebăm când a încetat să facă rugăciunea
rozariului. De ce nu trăiește acel călugăr sau acea soră cu credința pe care o avea în timpul
profesiunii sale? Cred că ar trebui să verificăm mai întâi raportul pe care îl avea față de
Maria, mama sa.
Un alt aspect care m-a impresionat constă în asemănarea făcută de Newman între Maria
și Isus, mai ales în ceea ce privește invocațiile din litania lauretană. Dacă Isus are o virtute
în mod deosebit, atunci neapărat și Maria o posedă, în limitele sale de creatură. De obicei,
copiii se aseamănă cu părinții. În cazul de față, nu este greșit a afirma că părintele se
aseamănă cu fiul.
Un ultim aspect care m-a impresionat a fost valoarea funcției de slujire a Mariei.
Newman a evidențiat foarte mult faptul că Maria este mai apreciată pentru că a crezut și a
slujit decât pentru puritatea ei. La fel suntem și noi chemați astăzi, lăsând la o parte lipsurile
și calitățile noastră, să punem slujirea pe primul loc. Așa cum „vocația fiecărui om este
iubirea”, tot la fel am putea afirma că „misiunea oricărui om este slujirea”. Asemenea
Mariei, fiecare dintre noi ar trebui să spună „Iată slujitorul Domnului. Fie mie după
cuvântul lui Dumnezeu”.
În concluzie, sf. Fecioară Maria nu este doar Mama lui Cristos, sau Mama Cuvântului
Întrupat, ci și Mama noastră, a mea, a ta, a tuturor. Devoțiunea față de sf. Fecioară Maria ar
trebui să facă parte din viața oricărui creștin catolic devotat, deoarece, fără ajutorul și
mijlocirea ei, credința oricărui om, fie el și preot, se poate nărui treptat. Pentru noi, în
calitate de seminariști, sf. Fecioară Maria ar trebui să însemne mai mult decât o parte din
program sau o anumită materie teologică.