Capitolul VII

IMPLICAŢIILE TIMPULUI ASUPRA INVESTIŢIILOR

Şl NECESITATEA ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI
ECONOMICE

În scopul aprecierii cât mai exacte a variantei de realizare a investiţiei,

este necesar să ţinem seama de influenţa pe care o exercită factorul timp, mai
exact, de modificările ce se petrec în timp în privinţa cheltuielilor de investiţii şi
a efectelor economice care rezultă în urma lor.
Acţiunea timpului asupra procesului de investiţii se manifestă în legătură
cu durata proiectării şi a execuţiei (construcţiei) obiectivului, cu modul de
eşalonare în timp a cheltuirii fondurilor respective, cu intrarea mai devreme în
funcţiune (parţială sau totală), cu atingerea parametrilor tehnico-economici
proiectaţi şi cu durata de funcţionare eficientă.
Considerarea influenţei timpului asupra domeniului investiţiilor porneşte
de la faptul că activitatea de investiţii este un proces dinamic care implică atât
perioada de realizare, cât şi pe cea de funcţionare (exploatare). Influenţa acestui
factor este luată în considerare mai ales prin folosirea tehnicilor de actualizare a
cheltuielilor şi veniturilor aferente proiectului de investiţii.

7.1. Semnificaţia economică a influentei factorului timp

asupra investiţiilor

Procesul investiţional, în sens larg, cuprinde ansamblul proceselor din

perioada edificării şi cea a exploatării obiectivului de investiţii. El începe cu
prima cheltuire de mijloace financiare, în scop de investiţii, şi se încheie cu
ultima încasare din vânzarea produselor. Durata este marcată prin etape bine
definite din punct de vedere economic (mezi figura următoare).
m0 m1 m2
d Dc timp
T
De
p

1
 Segmentul de dreaptă cuprinde, după cum se vede, mai multe
subperioade: de construcţie (d). de exploatare economică (De), de rambursare a
creditelor (Dc), de recuperare a investiţiei (T).
Etapa de execuţie a noului obiectiv se caracterizează printr-un consum de
resurse, materializate în investiţii neterminate, fără ca întreprinzătorul să obţină
imediat un avantaj economic. De remarcat cele două momente caracteristice:
momentul (m0 al începerii execuţiei obiectivului (de regulă include şi etapa de
proiectare) de la care începe consumul de resurse investiţionale şi momentul
terminării execuţiei obiectivului (m1) care coincide cu momentul punerii sale în
funcţiune.
Perioada de exploatare economică (De), când se obţin efectele economice
pentru care s-a realizat obiectivul, este etapa în care trebuie să se recupereze
toate eforturile materiale şi băneşti făcute de întreprinzător, concomitent cu
obţinerea unui profit. Desigur, aceasta depinde de oportunitatea şi
competitivitatea producţiei realizate.
În acest sens, în cadrul duratei de funcţionare a obiectivului întâlnim:
- perioada de rambursare a creditelor (Dc) pe care investitorul le-a
contractat pentru realizarea obiectivului;
- perioada de recuperare a investiţiei (T) în care se compensează toate
cheltuielile financiare şi băneşti pe seama beneficiilor.
O recuperare rapidă a efortului investiţional înseamnă o perioadă mai mare
(De-T) de obţinere a unor venituri nete, din care o parte servesc pentru
finanţarea viitoarelor măsuri de dezvoltare. De asemenea, este necesar ca durata
de rambursare a creditelor primite să fie inferioară duratei de recuperare a
investiţiei. Respectarea acestei corelaţii este importantă pentru oricare
întreprinzător în condiţiile economiei de piaţă, în vederea preîntâmpinării sau
atenuării riscului financiar (legat de existenţa unor datorii faţă de bancă).
În cadrul fiecărei etape a procesului investiţional, există o distribuţie
specifică a parametrilor economici ai obiectivului de investiţii. Astfel, în
perioada de execuţie (d) avem o eşalonare a cheltuielilor de investiţii cuprinsă
în graficul de eşalonare (anexat la proiectul de execuţie). Pot fi situaţii când,
în această perioadă, se poate obţine o cantitate de producţie, şi anume în cazul
punerii în funcţiune parţială a unor obiective de investiţii.
Perioada de exploatare eficientă (De) se caracterizează prin obţinerea
acelor rezultate economice scontate de întreprinzător, în special a venitului net
(profitului). Acest venit poate fi constant în fiecare an sau poate avea o evoluţie
crescătoare la început (perioada de atingere a parametrilor proiectaţi) după
care se stabilizează.
Dacă pentru finanţarea investiţiei s-au folosit credite, apare obligaţia de
rambursare a acestora în decursul unei perioade de timp şi a plăţii dobânzii

2
aferente. De menţionat faptul că, înainte de a începe rambursarea, este o
perioadă de graţie (păsuire), când se calculează şi se percepe dobândă la împrumut
însă fără a se achita cotele anuale de restituire. Acestea fiind amânate. La
creditele pentru investiţii, de regulă, această perioadă coincide cu durata de
execuţie.
În aceste condiţii, se nasc firesc întrebările: este acelaşi lucru să obţii un
profit acum sau peste câţiva ani? ; este avantajos să faci o investiţie acum sau
în viitor? Cu alte cuvinte se pune problema echivalenţei în timp a valorilor.
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în zicala: "time is money", adică
"timpul este bani".
Într-un sistem economic ce se dirijează prin mecanismele pieţei
(concurenţă, preţuri libere etc.) promptitudinea cu care se finalizează acţiunile
constituie un indiciu al eficienţei lor. Un întreprinzător este interesat să aibă la
dispoziţie cât mai repede capitalul care îi este necesar desfăşurării activităţii
economice. Orice întârziere înseamnă amânare a posibilităţilor de folosire a sa
pentru nevoi actuale. Or, dacă se întâmplă acest lucru el este îndreptăţit la o
recompensă. Imobilizarea capitalului în investiţii neterminate se aseamănă cu
situaţia când banii sunt împrumutaţi unei terţe persoane. în ambele cazuri se
renunţă la posibilitatea de a folosi fondurile băneşti într-un scop lucrativ imediat.
În cazul împrumutului, debitorul îşi creează această posibilitate, iar de aici
decurge obligaţia lui de a răsplăti într-un fel pe creditor pentru venitul la care a
renunţat, plătindu-i dobândă.
Din punct de vedere financiar, deci, un capital prezent, utilizat în scopuri
productive, va fi supus efectului de fructificare ca urmare a profitului
(beneficiului) pe care-l generează.
Să presupunem că la un moment dat (m0) există un disponibil de capital
(x). Prin investirea sa în scopuri lucrative ca urmare a efectului de fructificare
peste o perioadă de timp de "n" ani va avea suma y n mai mare, cu condiţia ca rata
profitului (coeficientul de eficienţă economică) să fie pozitivă.
Procesul de fructificare poate fi explicat matematic astfel:
0. - la momentul m0 capitalul disponibil este x şi se investeşte în
scopuri productive cu o rată a profitului (coeficient de eficienţă economică)
a>0
1. - la momentul m1 după o perioadă de gestiune (de regulă un an)
capitalul disponibil este:
y1 = x+ax = x (1 +a)
unde ax înseamnă beneficiul realizat de întreprinzător.
2. - considerând că întregul capital (y,) a fost reinvestit

3
productiv. După altă perioadă de gestiune disponibilul de capital va fi:
y2 = y 1 +ay 1 = x+ax+a (x+ax)
y2 = x (1+a) 2

Reiterând procedeul în paşi succesivi de la o perioadă de gestiune la alta

rezultă că peste "n" ani echivalentul (yn) al capitalului iniţial (x) se deduce cu
formula:
yn = x (1+a)n
Grafic procedeul de funcţionare poate fi reprezentat astfel:
X (1+a)2
yn

X (1+a)n
X (1+a)

X0
timp
mo m1 m2 mn

yn - este, deci, echivalentul viitor (peste n ani) al unei sume actuale (x)
avansate în scopuri lucrative la momentul iniţial (m0). El se poate determina,
deci, prin ponderarea valorii iniţiale cu factorul de fructificare "compounding
factor" (1+a)n.
Astfel, un capital iniţial (x = 20 mii, lei) utilizat în scopuri lucrative cu o
rată a profitului de a = 15%, anual, va fi peste 10 ani egală cu:
y = x (1 +a)n = 20(1 +0,1,5)10 = 20 • 4,045
y = 80,9 mii lei
Considerarea influenţei timpului poate fi privită şi invers, adică să se
determine valoarea prezentă (ca echivalent economic) a unei sume viitoare.
Respectiv, într-o acţiune de investiţii, prin proiect, se prevede că în decursul
funcţionării obiectivului, pe o perioadă de 5 ani, urmează să se obţină beneficii
de 40 mii, lei. Întreprinzătorul poate să afle care este valoarea actuală, la
momentul declanşării procesului investiţional, a beneficiilor, prin calculul
bazat pe discontare. Suma respectivă se va pondera cu factorul de discontare
(care este inversul factorului de fructificare).

X = 19,88 mii. lei

4
 Se poate stabili astfel de către finanţator suma de capital necesară la
momentul (m0) pentru ca la momentul mn disponibilul să fie yn.
Tehnica de calcul prezentată este cunoscută în teoria şi practica
economică sub denumirea de tehnica actualizării.
Calculele de actualizare servesc pentru a răspunde la următoarele întrebări:
a) Care este echivalentul viitor (peste n ani) al unui capital iniţial
(x) avansat la momentul (m0)?

Se foloseşte factorul de fructificare (1+a)n.

b) Care este echivalentul viitor (peste n ani) al unor sume fixe
anuale (xh investite cu o rată de profit (dobândă) de "a"?

unde: - factor de fructificare (sumă a factorilor anuali (1+a) h,

h=

Exemplu: Care este capitalul disponibil peste 10 ani dacă în fiecare

an se alocă 2 mil. lei cu o rată a =10%?

y10 = 31,874 mii lei

c) Care este cota fixă anuală (Xh) ce trebuie alocată la o rată de

actualizare "a" pentru ca peste n ani să obţinem o sumă yn?

unde: - factorul fondului de reducere (inversul

factorului de fructificare).

Exemplu: Ştiind că este peste 15 ani este nevoie de un disponibil de 4

mil. $ o sumă trebuie investită anual în acţiuni cu o dobândă de 8% pe an.

Xh= 147,3 mii $/an

d) Care este echivalentul prezent (x) la momentul iniţial (m 0) al unei sume
viitoare yn ce va fi obţinută peste „n” ani?

5
 unde: - factor de discontare.
Procedeul poate fi folosit de întreprinzător pentru a cunoaşte valoarea
actuală (când face investiţia) a unui beneficiu ce îl va obţine peste "n" ani.
Altfel spus, îi permite să cunoască şi să compare lipsa de promptitudine şi ca
atare poate opta pentru o variantă sau alta de decizie care se deosebesc prin
timpul de întârziere în obţinerea efectelor.

Exemplu: Care este valoarea actuală a unui beneficiu de 10 mil. $, care

va fi obţinut peste 5 ani la o rată de actualizare a = 10%?

X = 6,2 mii $
e) Care este valoarea prezentă (la momentul m 0) a unui flux de numerar
anual (xh) constant pe o perioadă viitoare de „n” ani?
Se foloseşte factorul de discontare cumulat care este suma
factorilor de discontare anuali pentru perioada respectivă:
,
în care x - echivalentul prezent al sumelor xh primite/plătite anual pe o
perioadă de n ani cu o dobândă anuală de "a"
Exemplu: Care este valoarea prezentă a unui flux de venituri pentru un
fermier care a făcut o investiţie ce-i va aduce 2 mil. lei anual venit net pe o
perioadă de 5 ani, discontată la o rată de 10%?
mii lei
f) Ce plăţi constante anuale (xh trebuiesc făcute pentru a achita un împrumut
"y" într-o perioadă de "n" ani cu o rată a dobânzii "a" ?
Se foloseşte factorul de recuperare a capitalului care este inversul factorului
de discontare cumulat

Exemplu: Un întreprinzător a luat un împrumut y = 5 mil. lei de la

bancă pe care trebuie să-l restituie în rate anuale constante în 10 ani cu o
dobândă de 8%.
mii lei

6
 7.2. Imobilizarea resurselor de investiţii pe durata
execuţiei obiectivului şi pierderile aferente
În perioada de execuţie a obiectivelor de investiţii sunt imobilizate în
investiţii neterminate cantităţi mari de resurse materiale, umane şi financiare,
care sunt astfel sustrase din circuitul economic. Acestor sustrageri de resurse
din circuitul economic curent le corespunde un gol de produse şi servicii. Pentru
investitor (particular sau public) înseamnă însă o pierdere de venit net (profit),
care este acceptată în mod deliberat, în speranţa compensării eforturilor şi
recompensării sale din efectele utile viitoare obţinute prin exploatarea noului
obiectiv.
Procesul de investiţii se caracterizează printr-o absorbţie treptată de
mijloace materiale şi financiare, de muncă, în decursul căruia avem de-a face cu
construcţii neterminate. Utilaje stocate sau în curs de montaj până la punerea în
funcţiune a obiectivului.
Referitor la caracterul imobilizărilor de resurse pe perioada de execuţie
distingem :
a)imobilizări în stocuri de materiale, utilaje, instalaţii pentru investiţii;
b)imobilizări în investiţii neterminate - constituite din resurse intrate în
operă în cadrul obiectivului neterminat (construcţii, instalaţii, utilaje,
nefinalizate şi nepuse în funcţiune).
Stocurile de toate categoriile sunt resurse potenţiale pentru investiţii,
care pot intra în operă sau, în anumite situaţii, ele îşi pot schimba destinaţia pe
căi legale ( prin sistări, modificări de proiect etc.) sau nelegale (prin degradări,
sustrageri, pierderi etc.).
Totodată, se caracterizează prin frecvente variaţii determinate de
neconcordanţa dintre ritmul de aprovizionare şi intensitatea lucrărilor pe
şantiere.
Pentru această categorie de imobilizări sunt reglementări financiare
care urmăresc o dimensionare strictă a stocurilor şi implicit compensarea
pierderilor generate.
Investiţiile neterminate au loc datorită duratei mari de construcţie şi
volumului mare de resurse angrenate în procesul de investiţie. Efectul economic
al acestor imobilizări îl constituie pierderile de venit net în proporţii
considerabile. Ca atare, este necesară cuantificarea lor cât mai exactă şj luarea
lor în considerare în calculele de eficienţă economică.
În metodologia de evaluare simplă a proiectului, pierderile din
imobilizarea fondurilor de investiţii, pe durata execuţiei, se au în vedere numai la

7
calculul duratei de recuperare a investiţiei totale. Pierderea de venit net (P)
constituie element al efortului de investiţii şi se calculează pe baza relaţiei:

unde:

a - coeficient de eficienţă normat

d - durata efectivă de execuţie a obiectivului
n - durata de execuţie în ani întregi (n < d)
Ih - investiţia eşalonată în anul "h" (h= )
In+1 - investiţia aferentă fracţiunii de timp d-n

Potrivit formulei menţionate, se consideră că cheltuirea resurselor se face

la mijlocul perioadei (de aceea se foloseşte factorul 1/2). Dezavantajul său
constă în faptul că, bazându-se pe principiul dobânzii simple, elimină
fenomenul de capitalizare a dobânzii. Ca atare, pierderea de venit net este o
funcţie liniară în raport cu timpul. în realitate, însă, evoluţia sa este
exponenţială, fapt ce poate fi demonstrat relativ simplu.
Durata imobilizării fiecărei sume se socoteşte din momentul cheltuirii
sale până la punerea în funcţiune a obiectivului. Astfel, investiţiile cheltuite în
primul an (I1) vor sta imobilizate pe durata d, cele din anul al doilea (I2) pe
perioada d - 1 ş.a.m.d.
Atunci sumele cheltuite, care devin imobilizate, sunt multiplicate cu
timpul, folosind formula următoare:

sau: într-o formă restrânsă:

Grafic această eşalonare poate fi redată astfel:

I5 I5 (d-4)

I4 I4 (d-3)

I3 I3 (d-3)
I2 I2 (d-2)

I1 I1 d
timp
m0 m1

8
 Orice prelungire a timpului destinat execuţiei lucrărilor de construcţii-
montaj duce la creşterea imobilizării de fonduri.
Formula generală de calcula volumului imobilizărilor multiplicate cu
timpul va fi:
- în cazul cheltuirii resurselor la începutul anului:

- în cazul cheltuielii resurselor la mijlocul anului:

- în cazul cheltuielii resurselor la sfârşitul anului:

În cele trei cazuri se păstrează principiul de calcul, schimbându-se doar

viziunea asupra perioadei de timp de imobilizare. Ca atare, nu este greşită
aplicarea uneia sau alteia din formule în funcţie de situaţia concretă a
proiectului.
Când se analizează mai multe variante cu durate diferite de execuţie se
calculează media anuală a imobilizărilor, (M) prin raportul (A/d).
Mărimea pierderilor depinde de volumul de investiţii afectate, durata
realizării obiectivului proiectat şi modul de eşalonare în timp a cheltuielilor de
investiţii.
În calculul pierderilor din imobilizarea fondurilor de investiţii se au în
vedere, pe de o parte, sumele ce se cheltuiesc anual multiplicate cu numărul de
ani cât stau imobilizate, iar pe de altă parte coeficientul eficienţei economice a
investiţiilor sau rata rentabilităţii investiţiei.
Pentru calculul „pierderilor din imobilizări” (P) se utilizează formula
dobânzii simple:

Grafic, aceste pierderi figurează astfel :

I3
pierdere de
I2 venit net
d=3
I1
timp 9
mo m1
 Un calcul mai adecvat al pierderilor de venit net se poate face pe baza
formulei dobânzii compuse. Pentru a explica acest lucru, să analizam evoluţia
unui volum de investiţii imobilizat în anul "h", deci:
- investiţia imobilizată - lh
- pierderea anuală de venit net Ph=al h
- efortul total investiţional Eh=lh+Ph

În anul h+1 acest efort total rămâne blocat, deci:

- valoarea imobilizată Eh
- pierderea din imobilizări Ph+1= aEh
- efort total aferent anului "h+1"

Mecanismul este propriu procesului de fructificare expus anterior.

Pierderea de venit net este egală cu diferenţa dintre efortul investiţional total şi
investiţia nominală, deci:

Grafic acesta este reprezentată în figura următoare:

pierdere de
venit net

Asupra acestui indicator mai influenţează direct proporţional: nivelul

coeficientului de eficienţă economică (a) şi modul de eşalonare.
Eşalonarea optimă a investiţiilor pe durata execuţiei obiectivului are
implicaţii profunde asupra eficienţei acestuia. Această problemă ţine de latura

10
calitativă a procesului de proiectare. Teoretic exista trei tipuri de eşalonare:

a – eşalonarea progresivă
I1<I2<…..<Id
b – eşalonarea constantă
I1=I2=…..=Id
C – eşalonarea regresivă
c I1>I2>…..>Id
b
a timp
m0 m1

Eşalonarea progresivă (a) oferă cele mai mici pierderi de venit net, cea mai mică
valoare a imobilizărilor. Alegerea sa nu prezintă inconveniente de natură
tehnică şi constructivă.
Exemplu: Să se stabilească volumul imobilizărilor şi pierderile din imobilizări.
V
Volum investiţie u.m. V1 V2 3

an I mii lei 50 20 30
an II mii lei 75 40 40
an III mii lei - 60 50
TOTAL mii lei 125 120 120

11
I)

II)

III)

Prelungirea termenului de execuţie de la T1 laT2, în cazul a două şantiere, când

investiţiile l2 sunt chiar mai mici decât I1, determină creşterea imobilizărilor,
de la A1 la A2, aşa cum se vede în figura de mai jos.

  f t 
A2

A1

m0 m1 m1’ timp
d1
d2

Deoarece volumul construcţiilor neterminate este luat în funcţie de timp,

, mărimea lui A reprezintă zona de sub curbă şi poate fi exprimată astfel:

Dacă vom admite că funcţia are un caracter liniar (această condiţie

nu denaturează concluziile generale), imobilizarea mijloacelor de investiţii în
construcţii neterminate A reprezintă suprafaţa unui triunghi:

Pentru preîntâmpinarea ivirii situaţiilor de prelungire a duratei de execuţie

este necesar ca trusturile (societăţile comerciale) de construcţii-montaj să
stabilească în mod judicios numărul de şantiere ce lucrează simultan, să

12
coreleze capacităţile lor de execuţie cu volumul lucrărilor angajate, să
promoveze metode moderne de lucru pe şantiere etc.
Punerea în funcţiune mai devreme a unei părţi din capacitatea totală are
influenţe favorabile pe plan economic şi financiar. Adică, se obţine venit net
mai devreme, pe seama căruia se reduc pierderile din imobilizarea fondurilor
de investiţii.
Dacă în momentul j, înainte de momentul terminării întregului obiectiv,
se va obţine venit net (V) pe durata respectivă (h=d-j), adică:

în care: Fn - reprezintă fondurile fixe corespunzătoare investiţiei terminate

mai devreme.
Pentru calcularea venitului net la capacitatea pusă în funcţiune mai
devreme, se poate folosi şi formula:
V = q∙t(p-c) ,
în care:
q- reprezintă volumul producţiei fizice obţinute într-o unitate de timp;
t - timpul care se prevede pentru funcţionarea mai devreme;
p - preţul de vânzare;
c - costul producţiei.

Venitul net sau beneficiul obţinut mai devreme se scade din cheltuielile
de investiţii care se fac după intrarea în funcţiune parţială a capacităţii de
producţie şi astfel sunt influenţate, în sensul micşorării, pierderile din
imobilizări. în acest caz, determinarea pierderilor din Imobilizări se face pe
două perioade: prima, până la intrarea în funcţiune a unei părţi din capacitatea de
producţie, când cheltuielile de investiţii (I) sunt luate la mărimea efectivă; a doua,
după momentul punerii în funcţiune parţială, când cheltuielile de investiţii (I') sunt
diminuate cu veniturile nete (beneficiile) obţinute mai devreme, din momentul j.
Folosind formula dobânzii simple, vom avea:

7.3. Relaţiile de calcul al indicatorilor actualizaţi

13
 Deoarece în cadrul comparaţiilor dintre variantele de investiţii se
realizează în fapt o comparaţie între costuri şi beneficii, apare necesitatea
luării în consideraţie a momentelor de realizare a diferitelor serii de investiţii
şi venituri, utilizând in acest scop tehnica actualizării.
În calculul tuturor indicatorilor, un lucru extrem de important
este stabilirea ratei de actualizare.

Opinii cu privire la determinarea ratei de actualizare

Alegerea ratei depinde de situaţia financiară a investitorului. Dacă se

află în situaţia de autofinanţare, rata reţinută se va inspira din rentabilitatea
medie a fondurilor investite în cursul ultimilor 5 până la 10 ani şi pentru că se
va ţine seama de anumite riscuri, această va fi superioară ratei dobânzilor
pentru capitalurile de împrumut disponibile pe piaţa financiară. Dacă în
trecut investiţiile au adus un venit mediu de 15%, aceasta este valoarea care
va fi reţinută, ceea ce înseamnă că nu vor fi acceptate decât proiectele cu o
rentabilitate mai mare de 15% în funcţie de coeficientul de risc. În schimb,
rata internă de rentabilitate (RIR) a unui proiect trebuie să fie net superioară
ratei de actualizare pentru ca suma cash flow-urilor generate de un proiect să
fie pozitivă (sau altfel spus, pentru ca venitul net actualizat să fie pozitiv).
Dacă finanţarea se face din surse atrase de pe piaţa financiară, rata de
actualizare va fi o medie ponderată a costurilor diferitelor surse de capital, la
care se va adăuga o marjă de securitate. Aceasta este valoarea minimală a
ratei de actualizare, întrucât RIR minimă trebuie să fie superioară ratei
dobânzilor pentru capitalurile de împrumut.

În ipoteza în care investitorul plăteşte un impozit pentru societăţile

sale, la nivelul unei rate f, rata de actualizare minimă poate fi:

i(l-f),
unde i este rata dobânzii pentru capitalul de împrumut.
Acest nivel al ratei derivă din faptul că investitorul economiseşte în
acest caz o parte din cheltuielile financiare prin deducerea din veniturile sale
impozabile. El poate, aşadar, mări în mod deliberat valoarea ratei pentru a
obţine o sită economică care să garanteze utilizarea optimă a capitalului.
Există şi alte sugestii în stabilirea ratei. Unii autori propun rata
„costului de oportunitate al capitalului", adică profitabilitatea ultimei
investiţii posibile în cadrul economiei la un anumit cost al capitalului. Deşi,
teoretic, poate fi o soluţie bună, este dificil de aplicat ca instrument de lucru,
întrucât modalitate practică de cunoaştere a costului de oportunitate al

14
capitalului este, la rândul ei, dificilă. În practica se utilizează adese rata
dobânzii la care se obţin fondurile împrumutate pentru realizarea proiectului.
Rezultatul obţinut nu poate fi corect decât în condiţiile unei pieţe monetar-
financiar perfecte; altfel selecţia va fi influenţată de termeni finanţări mai
degrabă decât impactul economic.
Un alt tip de rată ar putea fi rata profitului social care reflectă într-un
mod mai aproape de realitate concepţia societăţii ca întreg asupra costului de
oportunitate al capitalului. Deşi interesantă în mod teoretic, este dificil de
identificat în practică. În cele mai multe ţări în curs de dezvoltare se
presupune că este undeva între 8-15%, dar nu se poate şti întotdeauna în ce
măsură astfel de ipoteze au suportul corectitudinii şi al realităţii economice.
În opinia noastră, se disting două situaţii:

a) În cazul realizării finanţării proiectului la o rată fixă a dobânzii,

mărimea ratei de actualizare este data de rata dobânzii si coeficientul de risc.
b) În cazul finanţării la o dobândă variabilă, rata de actualizare va
reflecta dobânda medie a perioadei de execuţie şi de exploatare pe baza
previziunilor privind evoluţia viitoare a ratelor dobânzii pe piaţa internă şi
pe pieţele externe, la care se adaugă un coeficient de risc.
Înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă a indicatorilor vom
stabili o convenţie care nu introduce nici un fel de eroare în ierarhizarea
proiectelor comparate pe baza valorii actuale. Convenţia propusă este aceea
că toate costurile şi beneficiile sunt considerate la sfârşitul anului curent.
Deşi investiţiile primului an trebuie să fie realizate mai înainte ca acesta să
se fi încheiat (31 decembrie), convenţia nu introduce nici o eroare în ierarhia
relativă a două sau mai multe proiecte date, chiar dacă plăţile în contul
lucrărilor de investiţii sunt făcute în timpul anului şi nu la 1 ianuarie astfel
încât să permită utilizarea valorii nominale. Această convenţie consideră că
toate cheltuielile (de investiţii şi de exploatare) şi toate veniturile sunt
realizate la 31 decembrie ale fiecărui an, ceea ce face posibilă utilizarea
compunerii anuale. Sistemele utilizate de bănci realizează compunerea
zilnică, lucru dificil în absenţa unui computer performant.
În calculele de eficienţă, mărimea ratei de actualizare utilizată are
implicaţii hotărâtoare asupra rezultatelor. Cu cât aceasta este mai ridicată,
cu atât valoarea indicatorilor raportul venituri costuri şi venitul net
actualizat va fi mai scăzută. în acest context reţinem că rezultatele cele mai
favorabile pentru un proiect se obţin în cazul utilizării indicatorilor statici,
adică pentru o rată de actualizare egală cu 0.
Pentru obiectivul urmărit de noi în acest paragraf, acela de a

15
demonstra necesitatea folosirii actualizării în calculele de eficientă a
proiectelor de investiţii, considerăm că este suficient să ne oprim asupra a
doi dintre indicatorii folosiţi în mod curent, respectiv randamentul
economic al investiţiilor şi termenul de recuperare a investiţiilor.
Randamentul economic al investiţiilor exprimă sporul profitului final
preconizat a fi obţinut după executarea şi darea în funcţiune a obiectivului,
pe întreaga perioadă de funcţionare, la un leu investit.
Înţelegem aici prin profit final, profitul rămas după scăderea din profitul
brut a investiţiei totale. Relaţia de calcul al indicatorului în formă statică
este:

În formă dinamică, indicatorul se calculează după relaţia:

în care:
Ra - randamentul economic al investiţiilor actualizat;
Pta - profitul total actualizat;
Ita - investiţia totală actualizată.
Pentru a determina nivelul unui indicator de eficienţă a investiţiilor în
formă actualizată se parcurg următoarele etape:
- se calculează indicatorul propus în formă statică pentru ca
rezultatul obţinut sa fie comparat în final cu cel obţinut din actualizare;
- se stabileşte momentul de referinţă la care se face actualizarea şi se
reprezintă pe o axă orizontală înscriindu-se, totodată, valorile investiţiilor şi
ale profitului;
- se trasează triunghiurile actualizării, care ne permit să stabilim
formula de calcul actualizat ce se va folosi;
- se aplică formulele de calcul care corespund momentului de
actualizare şi se obţine valoarea indicatorului actualizat;
- valoarea obţinută se compară cu aceea calculată după relaţia statică
şi se trag concluziile corespunzătoare în legătură cu diferenţele de nivel.
Actualizarea se poate face în orice moment din perioada de execuţie
sau de funcţionare a obiectivului, dar cele mai utilizate sunt momentele
începerea lucrărilor de execuţie (îl), terminarea executării lucrărilor şi
punerea în funcţiune (pf), scoaterea din funcţiune (sf), aşa cum se prezintă
în figura 5.1.

16
 7.3.1. Momentul începerii lucrărilor de execuţie

Pentru actualizarea celor două elemente ale raportului indicatorului la

acest moment se foloseşte relaţia factorului de actualizare, întrucât se caută
echivalentul de azi a unor valori din viitor.
- pentru profit relaţia de calcul este:

unde:
- profit total actualizat la momentul începerii lucrărilor de
construcţie;
d+De - orizontul pe care se face actualizarea (durata de execuţie +
durata de funcţionare).
În această formă, relaţia de actualizare se poate folosi numai pentru
proiecte noi de investiţii. Dar în prezent, proiectele de investiţii sunt
destinate în majoritatea cazurilor unor lucrări de modernizări-dezvoltări şi au
ca scop sporirea rezultatelor anterioare investiţiei. Ca urmare, în relaţia de
calcul al indicatorului se va folosi sporul anual de profit rezultat în urma
investiţiei făcute, astfel:

- sporul de profit actualizat la momentul începerii lucrărilor de

investiţii;

Ph - sporul anual de profit

d De
sf

îl
pf

Ph

Fig. 7.1. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii

lucrărilor de execuţie

17
 Relaţia este folosită şi în cazul proiectelor de investiţii destinate
restructurării unor obiective existente.

- pentru investiţii relaţia de calcul este:

unde:
- investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor
de execuţie;
Ih - investiţia anuală.
Ca urmare, randamentul economic actualizat se determină după
relaţia:
- pentru obiective noi:

- pentru dezvoltări-modernizări:

Folosirea factorului de actualizare pentru calculul indicatorului la

acest moment este justificată, întrucât el permite echivalarea unor valori din
viitor în prezent, investiţiile ca şi profitul realizându-se după momentul
actualizării. De altfel, dacă urmărim pe triunghiuri sensul de deplasare a
valorilor constatăm că acesta se micşorează. În cazul proiectelor la care
valoarea anuală a profitului este aceeaşi pe întreaga durată de viaţă,
actualizarea se poate face cu o relaţie mai simplă prin agregarea relaţiei
factorului de actualizare. Punând condiţia ca Ph 1=Ph2=...=PhDe, atunci
profitul total actualizat la momentul punerii în funcţiune este:

Deci unde:

18
care este o progresie geometrică descrescătoare cu raţia

Această progresie se popote simplifica în urma unor operaţii ajungând

la forma:

Se scad cele două egalităţi şi se obţine:

de unde rezultă că:

Corectând relaţia agregat cu putem actualiza profitul la

momentul începerii lucrărilor de investiţii, astfel:

sau

Ca urmare, actualizarea indicatorului la acest moment se face cu

relaţia:
- pentru obiective noi

- pentru dezvoltări-modernizări

19
 Utilitatea folosirii acestei relaţii pentru actualizarea valorilor
constante rezidă în reducerea considerabilă a calculelor, întrucât factorul
agregat de actualizare este determinat, pentru diferite rate, în tabelele de
actualizare care se găsesc şi în această lucrare.
Pentru exemplificarea modului de calcul al indicatorilor analizaţi ne
vom folosi de o aplicaţie.
În vederea executării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare au fost
elaborate două variante de proiect. Principalii indicatori tehnico-economici
ce caracterizează variantele sunt redaţi în tabelul nr. 7.1 Stabilirea variantei
optime se va face pe baza indicatorilor randamentul economic al
investiţiilor şi termenul de recuperare a investiţiilor, calculaţi în formă
actualizată.
Figura nr. 7.1.
Nr. crt. Indicatori tehnico- UM Situaţia Situaţia după
economici existentă executarea investiţiei
I II
0 1 2 3 4 5
1 Valoarea investiţiei mii lei
conform devizului general
- 20000 24000
2 Eşalonarea investiţiei pe mii lei
durata de execuţie: mii Iei -
anul 1 - 8000 8000
anul 2 12000 16000
3 Valoarea anuală a mii lei
producţiei 25000 42000 42000
4 Costul anual de producţie mii lei 23000 30000 25000
5 Durata de funcţionare ani - 8 8

Calculat în formă statică, randamentul este de 3 lei profit final la un

leu investiţie:

lei/1 leu inv.

De
d
10.000 10.000
8.000 12.000
Sf
îl

Ih
Ph

20
 Figura 7.2. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii
lucrărilor

Deoarece sporul de profit anual este constant pe durata de funcţionare

a obiectivului, se aplică relaţia:

Rezultatul raportului de la numărător a fost luat din tabelul de

actualizare corespunzător ratei de 0,15 şi este 3,393.
în practică profitul nu poate fi constant pe întreaga durată de viaţă a
obiectivului. De aceea vom presupune că în exemplul luat sporul de profit
anual preconizat va fi de: 7.000, 8.500, 10.000, 10.900, 11.500,
12.400,10.000, 9.700 mii. lei.
În acest caz randamentul actualizat se determină pe baza relaţiei:

Calculul actualizat a condus la un rezultat substanţial mai redus decât

cel static şi pe el trebuie să se bazeze decizia de investiţie.
În varianta a doua randamentul static este de 4 lei, iar cel dinamic 1,67 lei,
ceea ce o face mai eficientă decât prima.

21
 Termenul de recuperare a investiţiilor exprimă perioada de timp în
care investiţia alocată se recuperează din profitul anual. În formă statică,
indicatorul se calculează după relaţia:

sau

Această relaţie se mai poate scrie:

T
I t  Ph  T sau It  P
h  d 1
h

atunci când profitul anual nu este constant pe durata de funcţionare.

Concepţia relaţiei de calcul al termenului de recuperare actualizat
porneşte de Ia condiţia de egalitate între investiţia totală actualizată şi sporul
de profit, sau profitul anual în cazul obiectivelor noi, actualizat şi însumat pe
perioada de recuperare a investiţiilor.

Pentru cazul în care profitul este constant pe durata de funcţionare,

relaţia devine:

unde: Ta - termenul de recuperare actualizat

Termenul de recuperare se determină din această relaţie prin

logaritmare. În exemplul prezentat este de 2,65 ani faţă de 2 ani în calculul
static.

ani

În varianta a doua termenul de recuperare calculat actualizat este de

2,04 ani, iar static de 1,6 ani. Şi în cazul acestui indicator se preferă varianta

22
a doua.
7.3.2. Momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii
În figura 7.3. s-a trasat acest moment. Urmărind pe cele două
triunghiuri modul de deplasare a valorilor pe axa timpului spre momentul
actualizării, se deduce că investiţiile îşi vor mări valoarea, întrucât sunt
aduse din trecut în prezent, iar profitul se micşorează. Ca urmare relaţia de
calcul pentru actualizarea investiţiilor va fi factorul de fructificare, iar pentru
profit factorul de actualizare.
d De
10.000 10.000
îl 8.000 12.000 Sf

Ih Ph

Figura 7.3. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul punerii în

funcţiune a obiectivelor

sau când profitul anual este constant pe întreaga durată de funcţionare:

Rezultă că relaţia de calcul al acestui indicator la momentul punerii în

funcţiune ca fi:

sau

23
 unde: Rapf - randamentul economic al investiţiei actualizat la momentul
punerii în funcţiune a obiectivului.
Înlocuind în relaţiile datele din exemplu se obţin aceleaşi rezultate ca
la momentul precedent.

lei profit final/1leu investit

iar pentru varianta a II-a

lei profit final/1leu investit

Termenul de recuperare a investiţiilor se calculează şi la acest moment

prin egalarea investiţiilor cu profitul actualizat, însumat pe durata de
recuperare actualizată.

sau

care,aplicată la exemplu luat,oferă următoarele rezultate:

- pentru prima variantă:

- pentru a doua variantă:

7.3.3. Momentul duratei de funcţionare şi scoaterii

24
 din funcţiune a obiectivului
Actualizarea la acest moment permite cunoaşterea echivalentului sumelor
investite şi a profitului ce se va obţine în perioada de funcţionare, la data
încheierii activităţii proiectului analizat. Deşi este folosit mai rar în calculele
de eficienţă, acest moment prezintă interes deoarece dă posibilitatea unei
analize postoperative a eficienţei proiectului, chiar dacă aceasta este tot
rezultatul unor previziuni mai mult sau mai puţin corecte.

d De
10.000 10.000
8.000 12.000 Sf

Ih

Ph

Figura 7.4. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul

scoaterii din funcţiune

Aşa cum rezultă din figura 7.4., ambele categorii de valori echivalează
în viitor, deci relaţia de calcul va fi comună.
;

Şi la acest moment obţinem aceleaşi valori pentru randamentul

economic al investiţiilor. Deoarece valoarea profitului anual este constantă,
vom folosi relaţia:

iar în varianta a doua 1,67 lei.

25
 Termenul de recuperare se calculează prin egalizarea investiţiei totale
actualizate la acest moment cu profitul actualizat, însumat pe perioada de la
punerea în funcţiune până la sfârşitul termenului actualizat de recuperare,
după relaţia:

Pentru a doua variantă termenul de recuperare este de 2,04 ani.

În concluzie, calculele actualizate desemnează varianta a doua ca fiind
cea mai eficientă.
Din calculul actualizat al acestor indicatori se pot formula o serie de
precizări şi concluzii:
- la actualizarea investiţiilor şi a profitului, valorile se socotesc de la
sfârşitul anului;
- puterea factorului de actualizare exprimă numărul anilor din
intervalul de timp în care sunt actualizate valorile;
- pentru actualizarea valorilor aflate în dreapta momentului la care se
actualizează, se foloseşte factorul de actualizare, iar pentru cele aflate în
stânga momentului, factorul de fructificare;
- când valorile care se actualizează sunt constante pe întregul interval
de timp, se folosesc formulele agregate;
- termenul actualizat de recuperare a investiţiilor este întotdeauna mai
mare decât cel static, iar randamentul economic al investiţiilor mai mic.

26
 Capitolul VIII

Urmărirea execuţiei obiectivelor de investiţii

În domeniul investiţilor, pentru nevoile planificării, analizei şi controlului

acţiunilor tehnico-organizatorice se folosesc unele metode ale grafului-reţea.
Variantele cele mai simple sunt metodele: C.P.M. (Criticai Path Method), CPA
(Criticai Path Analysis) şi altele. Cea mai precisă este metoda PERT (Program
Evaluation and Review Technique)care introduce anumite elemente ale calculului
probabilităţii. Aceste metode au fost elaborate în S.U.A. şi puse în aplicare
începând cu anul 1958. Ele şi-au găsit o largă utilizare la programarea lucrărilor
de investiţii, punerea în fabricaţie a produselor noi, planificarea producţiei de
unicate şi de serie mică, a produselor complicate, efectuarea lucrărilor de reparaţii
curente şi capitale etc.
1. Noţiuni folosite în aplicarea metodei drumului critic
Metoda drumului critic aplică teoria
grafelor, care porneşte de la consideraţia că într-o
mulţime finită, M, pot exista unele elemente formând * *
o altă mulţime, H, între care există o relaţie *
*
(legătură). R *
Xi
*
Mulţimea M se scrie: X = {x1 X2, x3 ... Xn}, X1
* * *
sau X = {Xi}, i= 1,2,.... n. *
Relaţia R se scrie: XI RXJ, unde se arată şi *
ordinea în care se leagă elementele mulţimii: X i
precede Xj.
Sistemul format din mulţimea M şi mulţimea H, între ale căror elemente
exista relaţia R, se numeşte graf, sau, mai exact, un graf orientat finit.
Elementele mulţimii M se reprezintă prin noduri, iar elementele mulţimii H,
prin săgeţi sau arce.
Avem mulţimea X; X = {x1 x2 X3, x4} şi relaţiile:
X R X1 = {X2, X3, X4}
2
R x2 = {X3}
X
X R X3 = {0} legătură zero
1
3
R X4 = {X3}
X
4

27
 Grafty este un sistem de arce orientate şi de noduri, alcătuit în
conformitate cu relaţiile dintre operaţiuni.
Nod. un vârf dintr-o reţea, care are mai mult de două arce (săgeţi)
incidente.
Drum, 6 succesiune de arce (săgeţi) în care extremitatea terminală a
fiecărui arc coincide cu extremitatea iniţială a arcului următor.
Lucrarea, care este acţiune de amploare şi complexă într-un domeniu,
poate să fie descompusă în lucrări simple (operaţii) denumite activităţi şi în
evenimente care marchează începutul sau sfârşitul activităţilor. Evenimentele
arată stadiul în care se găseşte o operaţiune în decursul execuţiei sale: la
început sau la sfârşit.
Evenimentele se pot reprezenta prin noduri, iar activităţile prin arce
(săgeţi), astfel că o lucrare complexă se poate reprezenta printr-o reţea formată
din noduri şi arce.
O activitate se poate reprezenta, deci, ca un arc (săgeată) între două
noduri (evenimente).

A
1 2
d

1,2 – noduri (evenimente)

A – denumirea sau simbolul activităţii
d – durata activităţii

Activităţile trebuie reprezentate în ordinea lor tehnologică sau logică.

în acest caz, activităţile pot fi succesive, când ele se înşiră în ordinea lor
tehnologică, sau simultane,în cazul în care din aceleaşi evenimente (nod). De
exemplu:
C 4
A B
d3
1 2 3
d1 d2 D
d4
5

Program: eşalonarea execuţiei operaţiilor astfel încât întreaga lucrare să

se execute în condiţii eficiente.
La analiza drumului critic convenim că evenimentul marchează

28
începutul sau încheierea unei operaţii, deşi pot fi şi alte evenimente.
Prin convenţie, o activitate nu poate începe înainte ca activitatea
precedentă să se fi terminat. în exemplul de mai sus, activitatea B nu poate
începe decât atunci când activitatea A a fost terminată.
Tot prin convenţie, pentru a se reprezenta anumite legături între activităţi,
au fost introduse şi activităţile fictive (pasive), care nu au durată (d=0),
reprezentate prin linie întreruptă, indicând legarea operaţiilor care trebuie
executate simultan.

C E
3 4 6
d3 d5

D G
d4
F
5 7
d6

2. Calculul drumului critic şi al rezervelor de timp într-un grafic-reţea

În vederea elaborării grafului-reţea, se întocmeşte ista operaţiilor

necesare unei lucrări, în care se trec şi duratele de execuţie ale operaţilor.
Lista operaţiilor unei lucrări de investiţii
Evenimente Simbol Durata
Denumirea operaţiei operaţie operaţiei
început i sfârşit j (săptămâni)

1 2 Lucrări de A 4
organizare de
şantier

1 3 Contractarea B 9
utilajelor

3 5 Achiziţionarea utilajelor C 13

Evenimente Simbol Durata

29
 început i sfârşit j Denumirea operaţiei operaţie operaţiei
(săptămâni)

2 5 Execuţia D 20
construcţiilor de
bază

2 4 Racorduri la reţea E 5
apă, energie
4 6 Execuţia construcţiilor F 7
auxiliare
5 6 Montajul utilajelor G 10
tehnologice
2 6 Pregătirea H 10
personajului şi achiziţia
materiilor prime

6 7 Probe tehnologice 1 1

Metoda de reprezentare grafică este următoarea: se înscrie într-un cerculeţ

numărul de ordine ai evenimentului, iar cu o săgeată se indică activitatea
(operaţiunea) stabilind şi legăturile sale; se notează deasupra săgeţii denumirea
prescurtată a activităţii sau simbolul acesteia; se notează sub linia săgeţii timpul
necesar pentru executarea activităţii respective, stabilit în săptămâni sau luni.
Reprezentarea activităţii A, de exemplu, din lista operaţiilor, având o durată de 4
săptămâni, va figura astfel:
A
1 2
4

O activitate poate să preceadă declanşarea uneia sau a mai multor activităţi şi

invers, o activitate poate să fie precedată de una sau mai multe activităţi.
Graficul activităţilor şi evenimentelor
E
2 4
5 F
H
A 7
4 D 1 I
1 6 7
2 0
B G 1
9 0
1
C
3 5 0
1
3
Rezultă 4 drumuri:
1 - 2 - 4 - 6 - 7  4 +5+7+1=17săptămâni
1-2-6-7  4+10 + 1 = 15 săptămâni

30
 1 - 2 - 5 - 6 - 7  4 + 20 + 10+1=35 săptămâni
1 - 3 - 5 - 6 - 7  9 + 13 + 10+1=33 săptămâni

Drumul cel mai lung care duce prin activităţi ce urmează una alteia
reprezintă drumul critic. în exemplul luat, drumul critic trece prin evenimentele
1-2-5 - 6 - 7, având durata de 35 săptămâni.

Este necesar să se stabilească momentul cel mai apropiat în care poate începe
sau se poate încheia o activitate, precum şi momentul cel mai întârziat în care
poate începe sau se poate încheia o activitate. De aceea, va trebui ca, mai întâi, să
se stabilească termenele evenimentelor, reprezentate prin datele la care acestea se
pot produce cel mai devreme şi cel mai târziu.
Să ne referim, de exemplu, la evenimentul 5 de pe grafic. Acesta marchează
terminarea activităţilor de execuţie a construcţiilor de bază şi de achiziţionare a
utilajelor tehnologice. După încheierea acestor activităţi, poate începe montajul
utilajelor. Acest eveniment depinde de duratele activităţilor anterioare şi, ia
rândul lui, influenţează termenele de desfăşurare a activităţilor următoare.
Fiecare eveniment este bine precizat, ca o verigă în lanţul de activităţi şi
de evenimente care compun programul de lucrări de investită. Ca urmare,
termenele de executare a unei activităţi influenţează termenele de executare
ale celorlalte activităţi.
Pentru a afla termenul minim al unui eveniment se însumează duratele
activităţilor ce trebuie realizate până la acel eveniment, parcurgându-se
drumurile complete ale operaţiilor care-l preced.
De exemplu, termenul minim al evenimentului 5 se obţine însumând
duratele activităţilor pe drumurile (L);

L1,2,5 =4+20= 24săptămâni

L1,3,5= 9 + 13 = 22 săptămâni
Pentru ca evenimentul 5 să poată avea loc, este necesar ca ambele
drumuri să fie parcurse. Atunci termenul minim va fi de 24 săptămâni.
tj = max L1,i
în care:
tj - este termenul minim al evenimentului i.
Deci, termenul minim este identic cu durata drumului complet cel mai lung
care precede evenimentul respectiv.
Pentru stabilirea termenului maxim al unui eveniment, se parcurge drumul
complet ai activităţilor, în sens invers, până la evenimentul respectiv. Termenul
maxim va fi egal cu durata de execuţie a întregii lucrări, din care se va scade

31
drumul complet cel mai lung care urmează.

Tj = Lcr-maxLi,n’

în care:
Ti - este termenul maxim al evenimentului i;
Lcr - drumul critic
În cazul evenimentul 5, termenul maxim va fi: T5 = 35 - 11 = 24
săptămâni
Acesta este termenul cel mai târziu în care se poate produce evenimentul.
Drumul critic se poate calcula mai uşor pe graficul reţea elaborat, în acest
scop, se scriu pe grafic termenele minime şi maxime ale evenimentelor, trecându-
se în două dreptunghiuri în dreptul fiecărui nod:

4 4 9 27
E
2 4
5 F
0 0 H 34 34 35 35
A 7
4 D 1 I
1 6 7
2 0
B G 1
9 0
1
C
3 5 0
1
3 24 24
9 11

Mergându-se pe drumul format de activităţile care nu au timp de aşteptare,

se obţine aşa numitul "drum critic". El trebuie trasat cu o linie groasă pe graficul
reţea. Pe drumul critic, timpul minim şi cel maxim al evenimentelor coincid.
Duratele activităţilor de pe drumul critic trebuie respectate cu rigurozitate. Aici,
orice întârziere poate răsturna îndeplinirea întregului plan al lucrării.
Activităţile situate pe drumurile necritice pot fi realizate cu o depăşire a
duratei normate, cu condiţia ca, pe ansamblu, drumul respectiv să se încadreze în
durata drumului critic. Aceste depăşiri reprezintă rezervele de timp ale unor
activităţi. Variaţia timpilor înscrişi în micile pătrate de pe grafic, arată cât se
poate aştepta sau cât trebuie aşteptat.
Rezervele de timp rezultă ca o diferenţă între durata maximă şj cea
minimă pentru executarea unei operaţii, marcate prin duratele evenimentelor
respective. O activitate este definită de evenimentul de începere şi, respectiv, de
încheiere a acesteia, iar durata unei activităţi este definită de termenele
evenimentelor respective - minim şi maxim.
Atunci, pentru fiecare activitate avem câte două evenimente şi câte patru

32
termene, şi anume:
tjj - termenul minim de începere;
Tij- - termenul maxim de începere;
T’ij - termenul minim de încheiere;
Tij - termenul maxim de încheiere.
Menţionăm că notaţiile cu un singur indice se vor referi la evenimente,
iar cele cu doi indici se vor referi la activitate.
între termenele activităţilor şi cele ale evenimentelor aferente există
anumite relaţii, constând în aceea că o activitate nu poate începe mai devreme
decât termenul minim al evenimentului care o marchează;

tij = ti
În mod corespunzător, o activitate nu-şi poate prelungi durata peste
termenul maxim al evenimentului:
Tij = Tj
Cunoscând aceste termene, putem defini rezervele de timp ale
activităţilor, adică acele perioade maxime cu care pot fi depăşite termenele
lor de execuţie, cu condiţia, aşa cum arătam şi mai înainte, ca durata totală a
drumului critic să fie respectată.
Rezervele de timp se împart în următoarele categorii:
Rezerva totală (RT) reprezintă suma rezervelor sau rezerva maximă
posibilă pentru o activitate. Consumarea ei atrage trecerea la starea critică a
tuturor activităţilor care compun lucrarea respectiva şi se află în dependenţă
unele de altele.
Rezerva liberă (RL) reprezintă suma rezervelor de care dispun
activităţile precedente. Consumarea ei atrage trecerea la starea critică a
activităţilor respective. Se mai poate defini ca fiind rezerva de care dispune
ultima activitate dintr-un drum necritic.
Rezerva intermediară (RI) cuprinde suma rezervelor activităţilor viitoare,
atrăgând, dacă se consumă integral, trecerea la starea critică a, acestor activităţi.
Rezerva sigură (Rs) se referă numai la rezerva aferentă activităţii
respective, fără a afecta rezervele celorlalte activităţi.
Cele patru categorii de rezerve de timp se stabilesc pe baza.
următoarelor relaţii:
ti RT= Tj - ti - dij tj Tj
RL = tj R–Tti - dij
dij
RI = Tj – Ti- dij
RL
Într-o reprezentare grafică, rezervele de timp apar astfel:
dij RI
2
dij RS 33

dij
 Rezerva de timp a unei activităţi, îndeosebi rezerva totală, se încheie
în paranteză, alături de durata de execuţie, sub săgeata care reprezintă
activitatea:

2 4
5 (18)
7(18)
4 10 (20)
1 6 7
1
9(2) 1
3 5 0
13(2)

Există rezerve totale de timp la activităţile 1-3, 3-5, 2-4, 4-6 şi 2-6, iar
rezerve libere la activităţile 3-5, 4-6 şi 2-6.
La activitatea 1-3 există o rezervă totală de 2 săptămâni, iar consumarea
ei va determina trecerea la starea critică a tuturor activităţilor următoare (care nu
vor măi dispune de nici o rezervă de timp). Pentru activitatea 3-5 există, de
asemenea, rezerva totală de timp de 2 săptămâni; se poate face uz de aceasta
numai în măsura în care nu a fost consumată în activităţile anterioare.
Cunoaşterea rezervelor de timp de care dispune fiecare activitate a unei
lucrări de investiţii reprezintă o problemă esenţială pentru conducerea
eficientă a procesului de producţie.
Din analiza drumului critic şi a rezervelor celorlalte drumuri se pot deduce
avantajele metodei, şi anume:
- graficul-reţea permite o vedere de ansamblu a desfăşurării lucrării;
- sunt scoase în evidenţă lucrările de pe drumul critic, asupra cărora
trebuie să se îndrepte toată atenţia; orice întârziere a executăm are repercusiuni
asupra întregii lucrări;
- scoate în evidenţă lucrările cu rezervă de timp, astfel că acestea pot
începe sau se pot încheia mai târziu, se pot face mai încet pentru a se reduce
cheltuielile;
- permite un control continuu şi simplu;

34
 - formează baza pentru optimizarea termenelor şi a cheltuielilor.

3. Metoda PERT (Program Evaluation and Review Technique)

În analiza drumului critic, am considerat că duratele de execuţie a
activităţilor sunt cunoscute din documentaţiile tehnico-economice sau că se pot
stabili cu uşurinţă.
Pentru unele obiective, duratele activităţilor sunt cunoscute sau, oricum,
pot fi determinate pe cale statistică. Aceste durate sunt determinate fie prin
calcul, fie prin comparare cu o lucrare asemănătoare executată anterior.
La obiectivele mari, duratele de execuţie a activităţilor, în special ale
acelor activităţi noi sau care comportă soluţii de execuţie mai deosebite, nu
pot fi determinate în mod direct, prin calcule simple, ti pe baza unor calcule
mai complexe.
Pentru a determina duratele unor astfel de activităţi se foloseşte
calculul probabilităţilor. Considerându-se că duratele de execuţie a lucrării
au un caracter aleatoriu, se ia funcţia de frecvenţă beta (β), admiţându-se că
durata unei activităţi (dij) are o distribuţie beta.

Calculele se vor efectua pe baza unei durate medii probabile

determinată cu ajutorul expresiei următoare:

în care: - reprezintă durata medie probabilă a activităţii;

a - durata optimistă (cea mai mică), considerând că toate condiţiile
vor fi asigurate din timp;
b - durata pesimistă (cea mai mare), considerând că nu vor
fi asigurate din timp toate condiţiile;
m - durata cea mai probabilă, cu frecvenţa cea mai mare.
Probabilitatea că durata medie calculată ( ) să se realizeze efectiv, este

35
dată de mărimea dispersiei:
sau
Cu cât dispersia datelor este mai mare, cu atât probabilitatea de realizare a
duratelor medii este mai mică, lucru prefigurat de amplitudinea b-a, care se
găseşte la numărătorul fracţiei.
Aprecierea posibilităţii ca durata calculată de realizare ( )să fie aceeaşi cu
cea planificată (dp se face cu ajutorul factorului de probabilitate (z), care se
calculează pe baza formulei:

, sau

Exemplu. O activitate este planificată să se realizeze în 18 zile. Se iau ca

durate: minimă 10 zile, maximă 25 zile, probabilă de 15 zile.

Din tabelul Laplace, pentru z = 0,8, se găseşte: P (z) = 0,7881, deci,

probabilitatea ca activitatea să se realizeze în 18 zile este de 78,81%, fiind o
durată lejeră, cu rezerve mari de timp. În cazul , deci când z = 0,
probabilitatea P(z) este 0,5 sau 50%, considerată corespunzătoare. Când P(z) este
25%, se spune că programul este încordat, rezervele de timp sunt
nesatisfăcătoare.

***
În concluzie, prin întocmirea reţelei drumului critic se realizează: ordonarea
procesului la nivelul dorit de detaliere, ţinând seama de interdependenţele
activităţilor, ca şi de importanţa fiecărei activităţi; îmbunătăţirea considerabilă a
programului şi a controlului, obţinând astfel scurtarea termenelor de execuţie şi
reducerea costului lucrărilor, cunoaşterea activităţilor critice permite concentrarea
atenţiei asupra factorilor hotărâtori, ceea ce măreşte eficienţa muncii de
coordonare.

36
 Capitolul IX

METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

9.1. Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii

Evaluarea proiectelor de investiţii necesită o gamă largă de calcule de
rentabilitate şi devine posibilă numai după selectarea proiectului. Evaluarea
începe odată cu identificarea proiectului şi se realizează pe baza
informaţiilor din studiile de fezabilitate şi continuă cu celelalte etape
cuprinse în proiect. În principal, în evaluarea proiectelor se urmăreşte:
a. aspectul tehnic care defineşte factorii de producţie, de
exploatare şi rezultatele ce se pot obţine cantitativ şi calitativ;
b. aspectul comercial, în care se are în vedere întreaga durată
de viaţă a obiectului;
c. aspectul economic care se referă, în principal, la investiţia de
capital, costurile de producţie, preţuri, structura resurselor financiare.
Sub aspect economic mai trebuie să se facă precizări asupra modului
cum proiectul contribuie la dezvoltarea societăţii în general, zona sau
locul şi dacă se justifică cheltuielile de investiţii;
Evaluarea financiară se face de pe poziţia agenţiilor economici astfel:
la nivel microeconomic avantajul proiectului de investiţii constă în
beneficiul net ce se poate obţine, iar la nivel macroeconomic în valoarea
adăugată ce o poate aduce proiectul (cheltuieli de producţie, salarii, chirii,
dobânzi, impozite, beneficiul net). Scopul evaluării financiare a proiectului
de investiţii, este de a constata dacă investiţia este rentabilă pentru
întreprindere, dacă prin aceasta se obţin venituri care să asigure recuperarea
cheltuielilor şi realizarea unui profit. Calculele ce se fac pentru determinarea
cheltuielilor trebuie să fie exprimate în preţurile interne, iar pentru evaluarea
proiectului să se folosească rata de actualizare stabilită pe baza costului
capitalului.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii foloseşte o serie de
procedee cum sunt:
a. analize financiare sumare în care se urmăreşte: calcularea
veniturilor şi a costurilor în preturi constante; dacă încasările şi
cheltuielile cuprind elemente din proiect; să se excludă din evaluare
cheltuielile cu impozitul, taxele vamale, veniturile din subvenţii,
dobânzi datorate băncilor etc.
b. analiza financiară detailată, care are ca scop soluţionarea

37
unor probleme decizionale cum sunt: deciziile de investiţii; structura
surselor de finanţare; verificarea trezoreriei proiectului; capacitatea de
autofinanţare; rentabilitatea proiectului şi a capitalului investit. În analiza
detaliata trebuie acordată atenţie fondului de rulment permanent al
întreprinderii şi măsura în care acesta poate fi acoperit cu soldul de venit net
de trezorerie.
În acest sens toate calculele se cer a fi evaluate în monedă constantă,
pentru a fi cât mai aproape de realitate, ţinându-se seama de creşterea
inflaţionistă a preţurilor.
Procesul inflaţionist afectează atât intrările cât şi ieşirile aferente
proiectelor, ceea ce determină renunţarea la evidenţierea efectelor acestora,
deoarece rezultatele obţine prin analiză financiară rămân neschimbate. O
asemenea apreciere însă, nu este valabilă în cazul reînnoirilor de utilaje,
când datorită inflaţiei, amortismentele apar mai reduse fată de noile valori
(preţuri). În asemenea cazuri este dificilă reconstituirea sumelor fără o
majorare a valorii mijloacelor şi echipamentelor în concordanţă cu rata
inflaţiei. Orice previziune privind creşterea medie a preţurilor datorase
inflaţiei, nu poate fi făcută pentru întreaga perioadă de viaţă a proiectului,
ceea ce impune reducerea perioadei pentru care se efectuează studiul
financiar, precum şi limitarea perioadei luată în calcul pentru previziunea
inflaţiei.
Evaluarea definitivă a rentabilităţii proiectului se face cu ajutorul
criteriilor contabile care foloseşte indicatorii: marja brută/investiţii;
beneficiul după impozit/investiţie; precum şi capacitatea maximă de
autofinanţare/investiţii.
Aceste trepte în evaluarea financiară a proiectelor de investiţii sunt
complementare şi se pot constitui între ele, deoarece fiecare treaptă prin
conţinutul pe care îl are, poate da aspecte diferite pe parcursul analizei.

9.2. Evaluarea economică a proiectelor de investiţii

Evaluarea economică se efectuează în etape de pregătire fi selectare
a proiectelor de investiţii, având ca scop evidenţierea eficienţei şi utilităţii
pentru societate precum şi contribuţia la dezvoltarea economiei naţionale.
Selectarea proiectelor eficiente reflectă interdependenţa dintre
întreprinderile ce concură şi de la care se procură consumurile intermediare
sau de la furnizorii de produse. Acţiunile de evaluare economică nu trebuie
să se rezume la calcularea unor indicatori de eficienţă (rentabilitate internă,
valoare netă actuală), ci şi măsura în care valoarea adăugată a proiectelor,

38
 contribuie asupra veniturilor administraţiei publice, întreprinderilor, şi
economiilor populaţiei.
În evaluarea economica a proiectelor de investiţii s-au consolidat două
1
etape :
a. etapa în care se face măsurarea costurilor şi avantajelor
aferente proiectului din punctul de vedere al colectivităţii, în care se
fac calculele de substituire a preţurilor pieţei cu cele teoretice sau de
referinţă;
b. etapa care măsoară costurile şi avantajele proiectului la
nivelul economiei naţionale, respectiv, întreprinderile şi furnizorii de
materii şi materiale ce contribuie la realizarea proiectului. Aceste
interdependenţe dintre proiect şi întreprinderi, produc schimbări şi
chiar unele perturbaţii favorabile şi nefavorabile, care influenţează
atât aparatul de producţie, finanţele publice, preţurile interne, forţa
de muncă, veniturile populaţiei, balanţa de plăţi etc. Folosirea
preţurilor de referinţă oferă posibilitatea efectuării calculelor directe
legate, ce se fac pe baza aceloraşi date ca şi în evaluarea financiară,
cu menţiunea că studiul financiar se completează cu elementele de
natură tehnică cuprinse în proiect. Problema esenţială în aceasta
etapă este cea a stabilirii preţurilor de referinţă, a căror nivel trebuie
să ţină seama de condiţiile concrete ale elaborării proiectului şi
influenta lui asupra economiei naţionale (mobilizări de sume băneşti,
împrumuturi de materii şi materiale, dezvoltarea unor întreprinderi
şi subramuri, atragerea forţei de muncă etc. toate legate de punerea
în operă a proiectului).
Preţurile de referinţă conferă o evaluare mai exactă a costurilor şi
avantajelor proiectului în comparaţie cu preţul pieţei. Preţurile de referinţă
prin aria lor largă de cuprindere, reflectă modele şi strategii de dezvoltare
implicite şi explicite, reflectând o serie de aspecte cum sunt: rata şomajului,
nivelul de dezvoltare a industriei, agriculturii, balanţa de plăţi etc. În acest
scop se va urmări eficienţa intrinsecă a proiectului, iar cheltuielile care prin
evaluare financiară nu erau luate în considerare, deoarece nu erau legate de
esenţa proiectului, acum trebuie privite din punctul de vedere al economiei
naţionale, iar cheltuielile întreprinderii devin plăţi de transfer de la o unitate
economică la alta (impozite, dobânzi, taxe vamale etc.).
Preţurile de referinţă sunt stabilite de organismele statului pe baza
preţurilor reale ale pieţei, cărora li se aplică anumiţi coeficienţi de corectare.
Preţul de referinţă a capitalului, apare ca o rată de actualizare şi necesită
calcule fundamentate. Metoda preţurilor de referinţă comportă multe
1
Florea Staicu şi colab., Eficienţa economică investiţiilor Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1995

39
 discuţii, în practică recurgându-se la folosirea preţurilor pieţei care pot
exprima mai bine condiţiile în comparaţie cu preţurile de referinţă.
După luarea deciziei finale asupra proiectului se procedează la o
analiză detaliată economică, folosind metoda efectelor, în care problema
principală nu mai este cea referitoare la alegerea proiectului dintre diverse
variante tehnice preconizate, ci de a alege dintre diversele proiecte,
realizabile sau nerealizabile.
În comparaţie cu metoda preţurilor de referinţă, metoda efectelor
determină toate avantajele la preţul pieţei, calculând în mod separat pentru
fiecare categoria de efecte: directe, indirecte şi induse sau de venit.
- efectele directe se referă la cheltuielile şi încasările proiectului
însuşi, în conformitate cu studiile tehnice, de marketing şi fezabilitate;
- efectele indirecte cuprind avantajele şi costurile suplimentare pe
care un proiect de investiţie, în studiu, le antrenează pentru alte proiecte în
care are legături tehnologice şi economice (furnizare de materii prime,
produse finite etc.) din amontele şi avalul proiectului;
- efectele induse sunt generate de utilizarea veniturilor distribuite
pentru noi investiţii, prin adăugiri ale activităţii din sectoarele economiei
naţionale, provocate de proiect, atât direct cât şi indirect.
În decizia investiţională, volumul investiţiilor nu este identic cu cel
necesar finanţării proiectului însăşi, fiind necesare şi alte investiţii (drumuri,
căi ferate, locuinţe etc.) ce pot fi finanţate de stat sau de alte organizaţii
economice.
Rezultatele finale ale proiectelor de investiţii sunt apreciate prin
valoarea adăugată netă, respectiv, contribuţia proiectului la creşterea
venitului naţional prin însumarea valorilor directe şi indirecte. În calculele
de evaluare trebuie acordată atenţie atât valorii adăugate nete directe (costuri
de prelucrare, salarii), cât şi celei indirecte (venit net). Evaluarea prin
folosirea valorii adăugate nete, prezintă avantaje, care constau in legătura
directă cu obiectul de creştere a venitului naţional, simplitatea calculării, iar
ca inconveniente constă în faptul că nu exprimă clar totalitatea obiectivelor
stabilite prin politica guvernamentală. Valoarea adăugată netă exprimă
bunăstarea naţională, în condiţiile în care această valoare este distribuită şi
consumată în ţară. Partea de valoare adăugată însuşită de străini, în special
prin împrumuturi de echipamente şi maşini (deci fără investiţie directă), sub
formă de salarii, dobânzi, dividende, chirii etc., nu adaugă nimic venitului
naţional şi trebuie scăzută din valoarea adăugată netă.
Valoarea adăugată netă totală trebuie să reflecte repartiţia acestor valori
între agenţii economici definiţi în contabilitatea naţională, pe baza unor criterii
cum sunt: globală prin care se înţelege contribuţia proiectului la creşterea netă

40
a producţiei interne brute; sectorial, prin repartiţia valorii adăugate în costul
administraţiei de stat şi exterior. Rezultă că preţul de investiţii este un cost
social, societatea trebuind să aloce din resursele sale, realizării proiectului.
Prin compararea costului social cu valoarea adăugată datorată proiectului de
investiţii, exprimăm eficienţa economică la nivelul economiei naţionale.
Pentru proiectele de investiţii strategice (energie nucleară, exploatarea
minelor şi gazelor naturale, canale de irigaţii magistrale), raportul între
evaluarea propriu-zisă se va defini în funcţie de proiectul strategic sau
secundar. Pentru proiectele de interes secundar sau producţia pentru export,
este necesar ca alegerea variantelor (producţie locală sau import), să se facă
prin folosirea preţurilor de pe piaţa externă.
Evaluarea economică a deciziilor de investiţii examinează consecinţele
macro-economice ale deciziilor ce se iau la nivel microeconomic, cu
menţiunea că la nivel de întreprindere parametrii termico-economici şi
financiari calculaţi urmăresc obţinerea unui profit, pe când la nivelul
economiei naţionale, evaluarea devine mult mai complexă, proiectul trebuind
să răspundă intereselor economiei naţionale şi agenţilor economici.

9.2.1. Analiza sensibilităţii proiectelor de investiţii

Această metodă constă în măsurarea efectelor pe care le au variaţiile

elementelor intrări (produse) asupra rentabilităţii pe produs, valorii nete
actuale, a ratei de rentabilitate internă, legate de proiect. Evaluarea proiectelor
necesită determinarea valorilor critice ale variabilelor aleatoare, în special
pentru acelea care nu prezintă siguranţa de a realiza rentabilitatea prevăzută.
în acest sens; variabilele care influenţează sensibil rentabilitatea proiectului
sunt:
- preţurile de vânzare a produselor finite şi a celor de achiziţie a
materiilor, materialelor, energie etc.;
- costurile de fabricaţie care pot fi supradimensionate în funcţie de
nivelul lor real;
- cantitatea de produse aferente şi cererea lor de piaţa.
Calculele de sensibilitate se fac asupra principalilor parametrii ai
proiectului, şi discontarea valorilor estimate pe baza cărora se evidenţiază
ordinul de mărime a consecinţelor. Aceste rezultate sunt prezentate într-un
tabel de matrice a deciziei luându-se în studiu diferenţe variabile.
De exemplu: să considerăm că valoarea investiţiei este de 900 mil. iei,

41
 celelalte variabile şi funcţiile lor fiind cuprinse în tabelul 2 nr.9.1.

Tabelul nr. 9.1.

Denumirea indicatorilor Anul de Preţ de vânzare Cheltuieli
bază materiale
+20% -20%
Capacitatea de producţie 1000 1000 1000 1000
(mii t)
Preţ de vânzare unitar 250 300 200 250
(lei/t)
Valoarea producţiei 250 300 200 250
(mii. lei)
Cheltuieli de producţie 125 125 125 1188
- materii prime (mii. lei) 70 70 70 63
10 10 10 10
- materii auxiliare (mii. lei)
Flux numerar (mii. lei) 125 175 75 132
Amortizare (mii. lei) 25 25 25 25
Beneficiul anual 100 150 50 107
(mil. lei)
11,1% 16,0% 5,5% 11,8%
Rata rentabilităţii
capitalului investiţi

Din tabel, rezultă că modificarea preţuim de vânzare exercită o influenţă

puternica asupra ratei rentabilităţii capitalului investit, ceea ce denotă că în
calculele de evaluare trebuie să se pună accentul asupra preţurilor. Important
în calculele de sensibilitate ale proiectelor este aceea a stabilirii unor preţuri
de vânzare cât mai corecte care să corespunda realităţilor de viitor, prin
găsirea unor preţuri optime de vânzare. Analiza sensibilităţii proiectului se
poate face şi prin folosirea calculelor probabilităţilor, luându-se în calcul mai
multe variabile cu interferenţe între ele, în cadrul strategiilor de investiţii şi
elaborarea de scenarii pesimiste şi optimiste, care să combine ipotezele de
variaţii şi erori.

9.3. Analiza preţurilor de referinţă a proiectelor de investiţii

9.3.1. Analiza situaţiei fără proiect şi cu proiect de investiţii

Sub aspect financiar şi economic, eficienţa proiectului la nivel de

2
Florea Staicu şi colab., idem, op.cit., pag. 222

42
întreprindere precum şi cel al economiei naţionale, prezintă două situaţii "fără
proiect" şi "cu proiect", asupra cărora în activitatea de investiţii se fac dese
confuzii datorită celor două categorii de situaţii, înainte şi după proiect, şi,
fără şi cu proiect.
Compararea situaţiilor înainte şi după proiect, arată schimbările ce se
produc prin realizarea proiectului pentru economia naţională, dacă s-au
efectuat cheltuieli înaintea aplicării proiectului, care sunt strâns legate de
aceasta. Situaţiile "fără" şi "cu proiect" oferă probabilitatea detalierii în cadrul
rezultatelor ce se vor obţine în viitor, deci, datoriile legate de aplicarea
proiectului şi a celor ce vor fi obţinute fără proiect.
Pentru edificare, să considerăm un proiect de investiţie în agricultură 3.
Principalul avantaj aşteptat la acest proiect este creşterea producţiei,
scontându-se şi pe o anumită creştere a producţiei şi fără proiect, aşa cum se
poate urmări în figura 4.1.
Producţie

Producţie cu proiect
III
Producţie fără proiect
Impactul II
proiectului
I
Timp
0 2003 2004 2005 2006

Creşterea producţiei agricole va putea fi definită corect, numai pe baza

unei ipoteze a evoluţiei viitoare a producţiei, în absenţa proiectului. Astfel,
dacă se consideră că producţia va stagna, începând cu anul 2006, creşterea
producţie-datorată proiectului, va corespunde suprafeţelor II+III. Dacă se
estimează ea evoluţia trecută va continua, creşterea producţiei va corespunde
numai suprafeţei III.
Se constată că situaţia „înainte de proiect" poate diferi de situaţia "fără
proiect" şi este necesar să se pună permanent problema-în investiţia fără
proiect, care va fi producţia? Dacă este previzibilă o evoluţie datorată
factorilor naturali, trebuia să se ţină cont de ea, deoarece fără aceasta se riscă
în a supraevalua sau a subevalua avantajele economiei reale din agricultură.

9.3.2. Evaluarea, proiectelor la preţurile de

referinţă ale economiei naţionale
3
Manuel Brinder şi colab., “Guide practiqe d’analyse de project”, Economica, Paris, 1980

43
 În evaluarea proiectelor, preţurile de referinţă sunt (teoretic) motivate
de faptul că reflectă mai bine valoarea mărfurilor şi a resurselor necesare
economiei naţionale.
În stabilirea acestor preţuri se are în vedere:
- gradul de raritate (penurie) sau abundenţă a factorilor de producţie,
bunurilor şi serviciilor;
- politica guvernamentală de a favoriza sau limita utilizarea anumitor
resurse.
Preţurile de referinţă au rolul de a facilita alegerea proiectelor care
pot contribui la soluţionarea problemelor stringente ale dezvoltării
economiei naţionale şi răspund următoarelor considerente:
-repartiţia viitoare a veniturilor pentru investiţii şi consum la nivel
naţional;
- şomajul sau penuria de forţă de muncă;
- raritatea relativă a diferitelor bunuri şi servicii;
- situaţia balanţei de plăţi şi a monedei.
În activitatea practică se iau ca preţuri de referinţă, preţurile de pe
piaţa mondială, chiar dacă nu sunt indicate în toate cazurile.
Dacă în dezvoltarea ei întreprinderea renunţă la împrumuturi de
produse, înseamnă că economisirea de devize pentru economia naţională are
loc în mai mare măsură decât cea apreciată la rata legată de schimb 4.
Întreprinderea contribuie la influenţarea cursului (ratei) de schimb valutar
prin relaţiile sale cu străinătatea.
Un proiect este caracterizat adesea prin cheltuieli şi încasări şi se
exprimă în monedă străină, în funcţie de originea investitorului, provenienţa
capitalurilor, materiilor prime etc. Estimarea proiectului în monedă naturală
se face pe baza cursului valutar corectat, adică a unui preţ de referinţă al
devizelor. Influenţa întreprinderii asupra cursului valutar depinde de:
vânzările de produse către clienţii străini şi cumpărările de materii prime de
la străini; de împrumuturile şi plasamentele la băncile străine.
În condiţiile în care operaţiunile în cele două sensuri se echilibrează,
atunci cumpărările şi vânzările de monedă străină sunt egale, activitatea
întreprinderii fiind neutră asupra cursului de schimb al monedei. Dacă
întreprinderea vinde mai mult decât ea plasează sau investeşte, ea
acumulează devize şi vinde devizele pe piaţa schimburilor valutare şi
contribuie la scăderea cursului valutei şi creşterea monedei naţionale.
Nivelul preţului de referinţă al devizelor se stabileşte de echipe de
specialişti din Ministerul Finanţelor care dispun de informaţiile necesare
4
vezi instrucţiuni metodologice de instruire a studiului de fezabilitate, în Supliment la revista de Finanţe, Credit,
Contabilitate, nr.3/1991

44
privind situaţia balanţei pentru menţinerea cursului valutar la un nivel
convenabil.
Evaluarea economică a proiectelor de investiţii, permite calcularea
efectelor acestora asupra economiei naţionale, prin determinarea valorii
adăugate şi a repartiţiei acesteia şi costurile sociale aferente proiectelor.

9.3.3. Preţul de referinţă al devizelor

Relaţiile comerciale cu străinătatea, sau împrumuturile din exterior,

presupun operaţiuni de schimb între moneda naţională şi o monedă străină
(deviză). Aceste operaţiuni se efectuează după un curs (raport) ce decurge
dintr-un echilibru între ofertă şi cererea a două monede. Ansamblul
mişcărilor de valută (încasări şi plăţi) efectuate de o ţară se reflectă în
balanţa de plăţi externe. De situaţia balanţei de plăţi depinde cursul de
schimb valutar al ţării. Echilibrul balanţei de plăţi depinde de inflaţie, soldul
comerţului exterior, de factorii politici al celor două ţări ce fac comerţ.
Inflaţia erodează puterea de a cumpăra a unor sume viitoare, ceea ce duce la
o creştere a importantei plăţilor în devize şi deci a cererii de devize. Când
cererea depăşeşte oferta (disponibilul de devize a ţării) are loc creşterea
cursului valutei şi o scădere a cursului monedei naţionale.
Preţul de referinţa a devizelor - cursul de schimb valutar - pentru
economie, trebuie să reflecte valoarea efectivă, reală a valutei străine, adică
o rată de schimb asigurată spontan de echilibrul balanţei de plăţi externe.
Când se constată deficit în balanţa de plăţi, statul ia măsuri de restrângere a
importurilor (taxe vamale, contingentări de mărfuri) şi stimularea exportului
Toate acestea fac ca ratele oficiale de schimb valutar să nu reflecte valoarea
reală a devizelor, stabilindu-se un curs de schimb artificial, cu mari
dificultăţi în stabilirea preţurilor de producţie. Această situaţie impune
corectarea cursului valutar şi adoptarea unor preţuri de referinţă a devizelor.

9.3.4. Preţul de referinţă al mâinii de lucru

În cazul evaluării financiare care serveşte costul efectiv al mâinii de

lucru prin salariile plătite, pentru evaluarea economică se foloseşte preţul de
referinţă a mâinii de lucru sau costul ei ia nivel naţional. Costul economic al
mâinii de lucru este determinat de:
- gradul de raritate sau abundenţă a forţei de muncă;
- politica guvernamentală privind utilizarea forţei de munca.

45
 Calculul de referinţă a preţului mâinii de lucru se face prin corectarea
preţului la piaţa liberă. Astfel, în condiţii de abundenţă a mâinii de lucru
(şomaj), costurile economice prevăzute în proiect, vor fi micşorate în
comparaţie cu costurile financiare sau preţurile ei pe piaţă, aceasta în scopul
ca proiectul să devină avantajos şi să absoarbă forţă de muncă.
De exemplu, dacă într-o zonă de amplasare a proiectului există o
neutilizare a mâinii de lucru, costul acestuia pentru economia naţională se
apreciază a fi 0,5 din costul ei financiar, în afara acestei metode, se mai
foloseşte şi cea privind mâna de lucru utilizată, care face apel la judecăţi
valorice privind transferul ei în obiectul construit.

9.3.5. Preţurile de referinţă ale bunurilor şi serviciilor

Aceste preţuri trebuie să reflecte costurile reale pentru economia

naţională, privind resursele consumate de proiect. Soluţionarea şi evaluarea
acestor costuri economice, se face în funcţie de modul de procurare a
resurselor şi de vânzare a produselor şi serviciilor, astfel:
- la echipamentele importate costul de referinţă este egal cu costul la
frontieră (CAF) la care se adaugă costul transportului (aducerii) la locul
execuţiei investiţiei. Nu se cuprind taxele deoarece acestea apar ca plăţi de
transfer:
- pentru produsele exportate, costul economic de referinţă este egal cu
costul de vânzare la frontieră (FOB) din care se scade costul transportului
până la punctul de trecere frontieră;
- dacă produsele sunt destinate pieţii interne substituind
importurile reale (legate de o creştere a cererii) se consideră preţul de
import CAF, plus cheltuielile de transport ale aducerii de la frontieră,
în cazul în care din lipsa proiectului, produsele ar fi importate.

9.4.Valoarea capitalului investit

Problema esenţială în evaluarea unei investiţii nu constă în metoda de

calcul, ci estimarea elementelor necesare calculului. Capitalul investit este
format din suma tuturor fondurilor pe care întreprinderea trebuie să le
cheltuie pentru a realiza un obiectiv sau un program de investiţii. Variabila
de proiect cuprinde următoarele elemente:
a. imobilizările necorporale, respectiv, cheltuielile de instalare,

46
(formare şi instruire a personalului, amenajarea spaţiilor
administrative). Cheltuieli pentru achiziţii de active fixe imateriale
cum sunt: concesiunile, brevetele şi cheltuielile de cercetare dezvoltare
pentru punerea în funcţiune a proiectului de investiţii;
b. imobilizările corporale cuprind: valoarea tehnicilor, a
construcţiilor, echipamentelor, maşinilor etc.;
c. fondul de rulment de natură suplimentară şi permanentă
cuprinde sumele cheltuite pentru stocurile minime. Stocurile de
materii prime, materiale, producţia neterminată şi produse finite ca
şi creanţele, au în cea mai mare măsură un caracter de permanenţă,
deoarece acestea se reconstituie într-un ciclu continuu. Orice obiectiv
pus în funcţiune înseamnă creşterea capacităţii de producţie şi
comercializare şi necesită stocuri suplimentare. în cazul în care se
estimează obţinerea de credite, atunci valoarea stocurilor şi creanţelor
suplimentare se vor diminua cu suma minimă a creditului. în felul
acesta determinat, soldul constituie necesarul de fond de rulment
pentru punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie.
Valoarea totală a capitalului sau a investiţiei poate îmbracă următoarea
formă5:

Tabelul nr.9.2
Indicatori 1994 1995 1996 Total
I. Investiţia de capital
1. Terenuri 50000 - - 50000
2. Ameliorări funciare 200000 100000 - 300000
3. Construcţii 400000 700000 - 1100000
4. Echipamente, utilaje, 1200000 1800000 - 3000000
instalaţii, maşini
- 900000 - 900000
5. Echipament mobil
maşini şi utilaje
independente
Total I 1850000 3500000 - 5350000
II. Necesar suplimentar
de fond de rulment
1. Stocuri de materii 200700 150000 300000 650700
prime
0.Producţia 300000 800000 700000 1800000
1.Stocuri produse finite 420000 600000 300000 1320000

2.Credite clienţi 920000 550000 820000 2290000

3.Alte stocuri materiale 340000 250000 100000 690000

5
Florea Staicu şi colab., idem,op.cit., vol.3pag.120

47
 4.Credite furnizori (-1200000) (-3000000) (-2000000) 6200000
III. Necesar suplimentar 4050000 41500000 2200000 16600700
fond de rulment

În exemplul luat în calcul, nu s-a ţinut seama de investiţiile în acţiune

necorporale (brevete, licenţe concesiuni) precum şi cheltuielile de instalare.
Exemplul prezent se înscrie în raţionamentul contabil deoarece cifrele nu au
suferit nici o ajustare financiară.
În temeiul logicii financiare,investiţiile reprezintă soldul fluxurilor
monetare necesare punerii în funcţiune a activelor integrate în proiectul de
investiţii şi constă din:
1. Intrări în trezorerie
a. plăţile care includ: plăţile pentru achiziţionarea echipamentelor sau
realizare construcţiilor evaluate fără TVA, plus costurile de
oportunitate, necesitatea de folosire a imobilelor şi echipamentelor;
b. cheltuieli auxiliare legate de punerea în funcţiune a activelor
(cheltuieli de transport, studii de instalare, comisioane, formarea
personalului);
c. creşterea fondului de rulment necesara pentru a face faţă creşterii
cifrei de afaceri ce generează obiectivul.
2. Ieşiri din trezorerie (încasări)
a. revânzarea echipamentelor disponibile;
b; încasări de natură fiscală.
Dacă evaluarea capitalului investit este de natura financiară, se poate
folosi relaţia6:

C= I + FLIM + FLFR - VE - FLF

C - capitalul investit;
I - imobilizări;
FLIM - fluxuri de lichidităţi relative la investiţiile materiale;
FLFR - fluxuri de lichidităţi legate de necesarul suplimentar de fond de
rulment;
VE - valoarea netă a echipamentelor disponibilizate pe piaţă;
FLF - fluxuri de lichidităţi legate de mediul fiscal.

9.5. Durata de viată a investiţiei

6
V. Cocriş şi V. Işan, idem., op.cit.

48
 Durata de viaţă a investiţiei este o problemă complexă, deoarece
criteriile de stabilire a ei sunt numeroase. Durata de viaţă se poate identifica
cu durata de viaţă fizică normală, definită de condiţiile tehnice, determinate
de intensitatea folosirii obiectivului sau legile cum ar fi construirea unui
imobil pe un teren concesionat pe o durată limitată. Cu toate acestea, nu
avem siguranţa că durata de exploatare fizică este în concordanţă cu cea
economică. De asemenea. durata de viaţă a investiţiei se poate asimila cu
durata de utilizare economică a obiectivului, respectiv, cu intervalul de timp
cât veniturile obţinute acoperă cheltuielile.
Literatura de specialitate abordează noţiunea de durată optimă,
respectiv, perioada de timp cât randamentul obiectivului este maxim, limita
duratei optime, situându-se în punctul în care se realizează egalitatea dintre
încasările marginale şi cheltuielile marginale.
Însăşi determinarea duratei economice devine relativă, deoarece
este influenţată de un număr mare de factori ce acţionează asupra
rentabilităţii şi incertitudinii deciziei de investiţie. Toate aceste cauze privind
determinarea cât mai justă a duratei de viaţă a investiţiei, în locul duratei
tehnice sau economice, se recomandă folosirea unor orizonturi rezonabile
fiabile7 de previziune a fluxurilor de venituri şi cheltuieli. Cu cât orizontul
previziunii va fi mai îndepărtat, cu atât incertitudinea datelor referitoare la
evoluţia mediului economic, concurenţei pieţelor şi parametrilor de
exploatare a obiectivului, a preţurilor şi costului, vor fi mai incerte. Pe baza
acestora se poate vorbi de o durată previzibilă economică, după care
aprecierea rentabilităţii devine ambiguă, iar menţinerea în funcţiune a
obiectivului devine ineficientă, oricare ar fi starea acestuia. Pentru proiectele
de investiţii care au o durată de 30-50 ani previziunea de încasări se face pe
o perioadă mai scurtă, denumită "orizont economic" al întreprinderii cuprins
între 10-20 ani. Aceasta este o optică prudentă şi presupune că tot ceea ce s-
ar obţine ca venit după exprimarea orizontului economic; poate fi inclus în
valoarea reziduală.

7
Nicolescu O., Strategii manageriale de firmă, Ed. Economică, 1936, pag 65

49