PLUMB de George Bacovia

poezie simbolistă
Context
Simbolismul este o mişcare artistică şi literară de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care apare ca reacţie împotriva
romantismului şi a parnasianismului. Manifestându-se iniţial în Franţa, simbolismul se extinde ulterior în alte ţări.
Poezia simbolistă este exclusiv una a sensibilităţii pure, iar obiectul acestei poezii îl constituie stările sufleteşti nelămurite,
confuze, care, neputând fi explicate, sunt sugerate. Simboliştii cultivă în acest scop simbolul, sugestia, muzicalitatea,
corespondenţele şi inovaţiile prozodice.
Poezia Plumb se înscrie în universul liric specific bacovian al „atmosferei de copleşitoare dezolare, o atmosferă de plumb, în
care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice" considera Eugen Lovinescu. Aşezată în fruntea
volumului de debut cu acelaşi nume, poate fi socotită o ars poetica şi o sinteză nu doar a volumului pe care îl deschide, ci a întregii
lirici bacoviene, pentru că reuneşte motive şi stări sufleteşti specific bacoviene: moartea, prăbuşirea, pustiul, singurătatea,
apăsarea..
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic într-un curent literar, perioadă
Consider că textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin: temă și motive, prin cultivarea simbolului, tehnica
repetiţiilor, cromatică şi dramatismul trăirii eului liric, care este sugerat prin corespondenţele ce se stabilesc între materie şi spirit.
Textul creează o atmosferă macabră, sugerează starea de apăsare, înstrăinarea, izolarea, solitudinea, ce se înscriu în estetica
simbolistă. Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondenţelor ce se stabilesc între planul exterior şi cel interior
prin cultivarea senzaţiilor. ( frig – moarte)
Cultivarea simbolului este o altă caracteristică a curentului; simbolurile recurente plumb, cavou, singur organizează
discursul liric şi conferă ambiguitate prin plurivalenţa semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de
laitmotivul ,,stam singur” şi de pauzele care transmit senzaţia de spaimă, de vid existenţial.
Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte sub forma monologului liric.
În opinia mea, ,,Plumb“ este poezia unui solitar, a unui prizonier, a unei conştiinţe înspăimântate de vise şi de lumea în care
trăieşte. În ,,Plumb“ viziunea despre lume este tragică, sumbră, fără speranță, pentru că textul hiperbolizează starea de singurătate,
obsesia deplinei izolări şi presimţirea morţii, a mineralizării, a neatului, aşa cum însuşi autorul dezvăluia semnificaţiile cuvântului
plumb: ,,În plumb văd culoarea galbenă... sufletul ars este galben... galben este culoarea sufletului meu”
Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic – 2 imagini
Tema poeziei o constituie condiţia poetului izolat într-o societate lipsită de aspiraţii, care nu-l înţelege, o societate
superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.
Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumbul, cimitirul, sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul.
Ele se asociază cu stări sufletești sau existențiale nelămurite, confuze, care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea,
izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul. Laitmotivul „stam singur” subliniază senzația de pustiire sufletească.
Condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații, singurătate imposibilitatea comunicării și a evadării, moartea
iubirii constituie temele poeziei. În prima strofă, eul apare în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă: ,, Stam singur
în cavou”
În strofa a doua, moartea iubirii acutizează angoasa și sentimentul de singurătate, moartea iubirii sugerează pierderea ultimei
speranțe de salvare : ,,Dormea întors amorul meu de plumb”
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de
orice speranţă. Poezia este alcătuită din 2 catrene construite simetric, pe baza paralelismului sintactic, Fiecare strofă începe cu
verbul „dormea"(„dormeau"), care prezintă atitudinea eului liric incapabil să se trezească din coşmarul existenţei.
Sunt prezente două planuri ale existenţei: unul exterior, obiectiv, sugerat de cimitir, cavou, veşminte funerare şi unul
interior, subiectiv sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare. În structura
poeziei, cuvântul plumb, devine un laitmotiv fiind reluat de şase ori (de câte trei ori în fiecare strofă).
Analiza a două elemente de compoziție și de limbaj (imaginar, titlu, motive, figuri de stil, elemente de prozodie)
Titlul este simbolul „plumb”, cuvânt care are drept corespondent în natură metalul (element aparţinând anorganicului,
ceea ce traduce lipsa de viaţă), ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice. Astfel: greutatea metalului -
sugerează apăsarea sufletească; sub povara greutăţii are loc regresiunea, căderea în timp; culoarea metalului, cenuşiul -
sugerează, plictisul, angoasa, monotonia şi urâtul care caracterizează lumea bacoviană; rezultat din amestecul dintre alb şi negru
(culori predominante în lirica poetului), cenuşiul este culoarea humei în care se întorc toate - oamenii dar şi lucrurile. Plumbul
este considerat un metal saturnian sugerând melancolia grea; este metal toxic și sugerează moartea, e un metal folosit la
sigilarea sicrielor, închiderea lor în anumite circumstanţe pentru a nu permite deschiderea și de aceea sugerează limitarea, izolarea
totală şi definitivă; maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică, dezorientarea; sonoritatea surdă a cuvântului (patru
consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire. De aici bogata signaletică
a lexemului: Plumbul dă precipitat galben... Sufletul ars este galben. Galbenul e culoarea sufletului meu".
Titlul reuneşte astfel mai multe semnificaţii: monotonia existenţială, apăsarea sufletească, plictisul, căderea. Aripile de
plumb din finalul poeziei (amintind de albatrosul rănit din poezia simbolistă apuseană), sugerează prăbuşirea, imposibilitatea
zborului, boala şi moartea.
STROFA ÎNTÂI exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, acesta poate fi societatea,
mediul, odaia, propria viaţă, propriul suflet sau destinul oricare dintre acestea fiind sugerate de simbolurile „sicriele de plumb",
„cavou", „funerar veşmânt", „coroane de plumb", artificii funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie, trimit către
iminenţa morţii. Starea poetului de solitudine, de claustrare este sugerată de sintagma „stam singur", care alături de celelalte
simboluri creează pustietate sufletească, „era vânt", „scârţâiau", nevroză, spleen. Repetarea simetrică a simbolului „plumb", plasat
ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâi are multiple sugestii insistând asupra existenţei mohorâte, lipsită de posibilitatea
înălţării, apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.
Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, de moarte. „Stam singur în cavou şi era vânt...”
realizează identificarea clară a eului liric surprins în acest cadru ostil.
STROFA A DOUA a poeziei debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de moartea afectivităţii şi ilustrează mai
ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care „dormea întors". Starea de solitudine a eului liric este sugerată de
repetarea sintagmei „stam singur", care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Înstrăinarea,
împietrire, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumscriu liricii simboliste.
Se păstrează în poziţie incipit acelaşi verb „dormea” – „Dormea întors amorul meu de plumb” de data aceasta la singular,
semn că imaginea va fi particularizată. Epitetul „întors" vizează o ideea ce va fi teoretizată de L. Blaga conform căreia „a fi întors
înseamnă a fi cu faţa spre moarte". Adjectivul posesiv de persoana I ,„meu" identifică din nou eul liric.
Verbul „atârnau" - „Şi-i atârnau aripile de plumb”, sugerează coborârea, apropierea de pământ, greutatea. Dacă la romantici
„aripile" era un simbol al zborului, al elevaţiei, aici epitetul „de plumb" anulează orice posibilitate de evadare, punctând ideea
zborului în jos; poetul este un Icar crucificat.
Expresivitatea are surse multiple, de pildă, lexemul plumb invadează toate registrele lexicale: flori, sicrie, coroane, amor,
aripi, convertindu-se într-o metaforă-simbol. Imagini surprinzătoare dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul
alăturând simbolul „plumb" altor cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: „flori de plumb "(viaţă-moarte), amor de plumb
(sentimente apăsătoare), aripile de plumb (imposibilitatea împlinirii idealului).
Verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi disperare, „să strig" sau stare de nevroză,
„scârţâiau", precum şi intemperiile naturii era vânt, era frig ce simbolizează un suflet pustiit, traduc încremenirea şi răceala
interioară. Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie,
eternitate (dormeau, stăm, era, atârnau), acţiunea lor neavând finalitate.
Muzicalitatea versurilor este ilustrată de rima îmbrăţişată, măsura este fixă de 10 silabe, ritmul iambic dă tonul elegiac al
poeziei; prin repetiţia obsedantă a cuvântului cheie, poezia devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
Concluzie
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondențelor, prin zugrăvirea stărilor sufleteşti de
angoasă, de spleen, poezia ,,Plumb“ de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă, iar critica mai recentă o consideră o
poezie modernă, având drept trăsături intuiţia metafizică, sentimentul de vid, de solitudine, viziunea descompunerii universale,
creaţia având capacitatea de a exprima golul, negaţia.