Sunteți pe pagina 1din 95

Partea a II-a

Psihologie socială

5.Percepţiasocială

După studierea acestui capitol veţi reuşi:

să definiţi noţiunea de Eu; să descrieţi resursele formării conceptului de Eu; să descrieţi relaţia dintre conştiinţa de sine şi stima de sine; să concretizaţi modurile de prezentare a Eului; să concretizaţi eforturile de modelare a impresiei altora; să explicaţi automonitorizarea; să enunţaţi reprele percepţiei sociale; să definiţi atribuirea; să explicaţi eroarea fundamentală de atribuire; să explicaţi procesul de autorealizare a profeţiei; să definiţi stereotipurile; să explicaţi formarea stereotipurilor; să definiţi prejudecăţile; să explicaţi formarea şi perpetuarea prejudecăţilor;

Concepte cheie:

atribuire; automonitorizare; comparaţie socială; conştiinţă de sine; discriminare; distorsiuni; Eul actual; Eul posibil; introspecţie; memorie autobiografică; observator-actor; preconcepte; prejudecăţi; prima impresie; rasism; sexism; stereotipuri; stima de sine;

Conţinut:

1. Eul social ?

2. Percepţia altor persoane.

3. Percepţia grupurilor.

5.1. Eul social

Ce este Eul?

Eul este conceptul ce reuneşte ansamblul tuturor credinţelor, opiniilor unei persoane despre ea însăşi, despre însuşirile, trăsăturile, atributele personalităţii.

În creaţia culturală, literară, filosofică, ştiinţifică, Eul reprezintă aspectul fundamental sau nucleul personalităţii. Conceptul de Eu constituie componenta cognitivă a Eului. Începuturile conceptului de Eu le putem identifica în următoarele condiţii:

recunoaşterea propriei persoane ca entitate separată, distinctă de alte fiinţe umane este primul pas în dezvoltarea acestui concept;

recunoaşterea propriei imagini în oglindă este un proces ce există numai la om şi la primatele superioare. Copilul îşi recunoaşte chipul în oglindă in jurul vârstei de 1½-2 ani (18-24 luni);

opiniile celorlalţi devin absolut necesare deoarece funcţionează asemenea unei oglinzi în care se reflectă propria persoană. Ajungem să ne cunoaştem bazându-ne pe ceea ce credem că gândesc despre noi, persoanele semnificative. Imaginile pe care credem că le au alţii sunt încorporate în conceptul de Eu.

Elementele conceptului de Eu sunt ilustrate în figura 5.1. Conceptul de Eu include opinii, credinţe interiorizate, aspecte referitoare la existenţa sa în interacţiune cu mediul, atribute interpersonale, interese şi activităţi etc.

Formarea conceptului de Eu se bazează pe mai multe surse: introspecţia, percepţia propriului comportament, influenţa celorlalţi şi memoria autobiografică.

Introspecţia

Se crede că introspecţia (analiza propriilor stări şi conţinuturi psihice) este cheia cunoaşterii adevăratului Eu. Numai subiectul are acces la lumea lui interioară, la gânduri, fantezii, dorinţe, intenţii, emoţii. Cercetările arată că introspecţia este o cale puţin eficientă în descoperirea atributelor reale ale Eului; uneori diminuează precizia autoevaluării şi autodescrierii. Introspecţia nu garantează precizia autocunoaşterii. Dacă este excesivă poate perturba procesele mentale, creează confuzii în analize şi predicţii şi poate avea influenţe negative asupra comportamentului adaptativ.

A tribuţii interpers onale A s pec te exis tenţiale O pinii, c redinţe interioriz
A tribuţii interpers onale A s pec te exis tenţiale O pinii, c redinţe interioriz
A tribuţii
interpers onale
A s pec te
exis tenţiale
O pinii, c redinţe
interioriz ate
C arac teris tic i
atribuite
C onc eptul de
E u
C onş tiinţa
s ine
de
Interes e
ş
i
A utodeterm inare
ac tivităţi
D iferenţiere
s oc ială
Figura 5.1. Conceptul de Eu (după Rentsch & Heffner)

Valoarea introspecţiei depinde de determinanţii comportamentului. Pentru un comportament dirijat de cogniţii (de exemplu, elaborarea deciziei) inventarierea motivelor şi a argumentelor poate contribui la creşterea gradului de precizie în autocunoaştere. Pentru un comportament determinat afectiv acest lucru nu este realizabil. Valoarea introspecţiei depinde şi de timpul alocat, de existenţa unor sarcini concurente şi de resursele cognitive disponibile pentru autoreflecţie.

Percepţia propriului comportament

În teoria autopercepţiei se arată că atunci când apar dificultăţi în interpretarea stărilor interne, oamenii îşi concentrează atenţia asupra observării şi interpretării propriului comportament şi a situaţiei în care acesta se desfăşoară. Când sunt preocupaţi de ceea ce fac şi nu dispun de alte repere pentru stările lor interne, deduc din comportament însuşiri consistente cu acesta. Procesul este împiedicat în situaţii semnificative de tipul recompensă-pedeapsă. Percepţia comportamentului este relevantă numai dacă situaţia nu apare drept cauză a comportamentului.

Pe baza teoriei autopercepţiei, ipoteza feedback-ului facial arată că expresiile faciale pot produce nu doar o reflectare adecvată a stărilor interne, ci pot chiar să genereze o stare emoţională (zâmbetul îi poate face pe oameni să se simtă fericiţi). Schimbarea expresiei faciale are ca efect schimbări corespunzătoare ale experienţei subiective a emoţiilor.

Nu s-a stabilit relaţia dintre emoţii şi stările fiziologice (dacă expresia facială generează schimbări fiziologice ce produc răspunsuri emoţionale sau invers).

Modificările ţinutei, poziţiei, gesturilor oferă un feed-back senzorial şi influenţează dispoziţia afectivă. Acelaşi efect îl au şi schimbările vocii. Cercetările arată că stilul vorbirii (repede, tare, încet, moale) amplifică emoţiile.

Pe baza teoriei autopercepţiei se explică de ce adesea oamenii îşi pierd interesul pentru activităţile atractive în care au fost anterior recompensaţi. Efectul de suprajustificare reflectă transformarea motivaţiei activităţii, din intrinsecă în extrinsecă, respectiv, diminuarea motivaţiei intrinseci în activităţile asociate acestor recompense. Motivaţia intrinsecă este prezentă în activităţi a căror desfăşurare îi creează subiectului plăcere, satisfacţie. Din aceste activităţi subiectul nu aşteaptă obţinerea unei recompense exterioare. Motivaţia extrinsecă se găseşte în activităţi desfăşurate sub impactul unor factori externi – recompensă, evitarea pedepsei.

Acelaşi efect de reducere a motivaţiei intrinseci îl pot avea şi alţi factori externi:

competiţia, evaluarea, termenele limită. Efectul suprajustificării are implicaţii serioase în educaţie, în muncă şi în alte activităţi sociale. Se poate pune problema oportunităţii recompensei. Cercetările arată că eficienţa recompenselor depinde de felul în care sunt percepute de subiect. Dacă apar sub formă verbală sau ca bonusuri pentru performanţe superioare, recompensele pot creşte motivaţia intrinsecă. Diferenţele individuale in orientarea motivaţională trebuie luate în considerare în acordarea recompenselor. Astfel, pentru persoanele orientate spre realizări precis determinate, premiile, recompensele, punctele şi competiţia au efecte pozitive asupra motivaţiei intrinseci.

Influenţa celorlalţi

Teoria comparaţiei sociale elaborată de Festinger susţine că oamenii care au incertitudini asupra propriilor opinii şi abilităţi, se evaluează prin comparaţie cu persoane similare. Raportarea la alţii se reflectă în procesul autodescrierii (de exemplu, se precizează genul, etnia, rasa, ocupaţia). În condiţii instabile, când stările emoţionale sunt neclare oamenii interpretează starea lor de activare generală (arousal) raportându-se la ceea ce fac alţii în aceleaşi situaţii. Se consideră că experienţa emoţiilor se bazează pe doi factori: arousalul (nivelul general de activare) fiziologic şi interpretarea cognitivă a acestui arousal.

Memoria autobiografică

Memoria autobiografică se referă la ceea ce se păstrează ca experienţă emoţională de viaţă. Amintirile despre părinţi, fraţi, prieteni, locuri, şcoală păstrate în memorie constituie fundamentele identităţii şi continuităţii individului.

Se actualizează mai uşor evenimentele din trecutul mai apropiat, în timp ce evenimentele mai îndepărtate sunt mai greu de datat şi mai puţine. Există totuşi două excepţii: (1) perioada adolescenţei şi începutul vârstei adulte sau anii cei mai plini şi (2) datarea evenimentelor mai vechi este facilitată prin raportare la evenimente de mare semnificaţie personală sau socială. Aceste evenimente ocupă locuri speciale în memoria autobiografică.

Cei mai mulţi oameni nu-şi amintesc întâmplări anterioare vârstei de 3 ani. Fenomenul a fost numit amnezia copilăriei. Cercetările oferă date contradictorii în acest sens. Unele susţin posibilitatea păstrării întipăririlor mai vechi dacă ele sunt marcante pentru drumul de viaţă. Altele arată că astfel de amintiri timpurii reprezintă prelucrări ale povestirilor sau relatărilor de la părinţi sau de la alte persoane semnificative.

Eul ghidează memoria autobiografică prin următoarele procese:

efectul autoreferenţial: există o mai mare probabilitate ca oamenii să-şi amintească lucrurile sau evenimentele ce au legătură cu propriul Eu decât să-şi amintească ceea ce are legătură cu alte condiţii;

tendinţele egocentrice influenţează memoria autobiografică deoarece oamenii îşi supraestimează rolul în evenimente trecute, se văd în postura de actori;

reconsiderarea propriei istorii în lumina unor informaţii mai recente. Pe acest model al revizuirii trecutului se realizează percepţia copiilor de către părinţi prin raportare la „perioada lor de aur”. Practic, adulţii uită că nu mai sunt la vârsta copilăriei că au trecut demult de adolescenţă, că de fapt raportează copiii de astăzi la adultul de astăzi, a cărui memorie este marcată de distorsiuni sau construcţii.

Schematele Eului

Schematele Eului reprezintă convingeri specifice despre propria persoană. Ele ghidează procesarea informaţiilor. Datorită schematelor se realizează selecţia, interpretarea şi reactualizarea informaţiilor. Schematele se formează timpuriu. În situaţii relevante, prin schematele Eului, oamenii elaborează judecăţi rapide despre ei înşişi, îşi amintesc cu uşurinţă întâmplări trecute sau prevăd acţiuni viitoare. Schematele determină respingerea informaţiilor inconsistente. Lumea socială, celelalte persoane sunt percepute prin schematele Eului.

Din moment ce există mai multe schemate ale Eului, este firesc să existe mai multe faţete ale Eului. Unele dintre cele mai studiate sunt Eul actual şi Eul posibil (reprezentând ce ar putea, ce i-ar plăcea sau ce i-ar fi teamă să devină subiectul). Majoritatea oamenilor îşi imaginează devenirea într-o direcţie pozitivă (bogat, fericit, cu succes, sănătos). Pe baza acestei viziuni asupra devenirii se elaborează scopuri şi planuri.

Perspective multiculturale

Culturile diferă în conceptualizarea Eului, în construirea identităţii sociale şi personale. Mulţi europeni şi nord-americani îşi consideră Eul ca independent şi autonom, distinct, unic, diferit de alţii. Oamenii din alte culturi concep Eul în interdependenţă cu grupul. Eul are sens doar prin conexiunile sale sociale. Eul în culturile non-vestice este parte a reţelei sociale în care se includ părinţii, fraţii, rudele, colegii, prietenii. Diferenţe culturale influenţează modul în care percepem, simţim şi ne prezentăm în relaţiile cu alţii.

Întrebări de verificare:

1. Ce factori stau la baza formării conceptului de Eu?

2. Ce sunt schematele Eului?

Stima de sine

Ce este stima de sine?

Stima de sine reprezintă evaluarea pozitivă sau negativă a propriei persoane, ansamblul autoevaluărilor, sensul propriei valori.

Datorită multiplelor schemate ale Eului, unele componente vor fi evaluate mai favorabil sau mai precis comparativ cu altele.

Stima de sine are o influenţă profundă asupra modului de a gândi şi de a simţi în legătură cu propria persoană. Indivizii cu stima de sine mai înaltă experimentează stări afective pozitive şi îşi propun standarde ridicate, au încredere în posibilitatea atingerii expectanţelor. Persoanele caracterizate prin fluctuaţii ale stimei de sine, reacţionează mai puternic la evenimentele de viaţă pozitive sau negative, comparativ cu persoanele a căror stimă este sigură şi stabilă.

Indivizii cu stima de sine scăzută se pot afla în raport cu propriul comportament (manifestări de retragere, înfrângere) în situaţia cercului vicios (figura 5.2). Nivelul redus al stimei de sine are ca efect stabilirea unui nivel redus al expectanţelor, din care rezultă angajare redusă în activitate însoţită de anxietate ridicată. În consecinţă activitatea se va desfăşura la nivel scăzute cu posibile eşecuri. Autoblamarea, consecinţă a acestor eşecuri duce la diminuarea stimei de sine.

Stima de sine este corelată cu modul în care oamenii se raportează la viaţa lor cotidiană. Cei care se evaluează pozitiv tind să fie eficienţi, fericiţi, au succese şi sunt în general sănătoşi. Ei fac faţă dificultăţilor de durată şi îi acceptă pe ceilalţi mai uşor, rezistă la stres. Oamenii cu stimă de sine redusă sunt mai anxioşi, sunt depresivi, pesimişti, înregistrează mai multe eşecuri, se îmbolnăvesc mai uşor.

mai multe eşecuri, se îmbolnăvesc mai uşor. Figura 5.2. Cercul vicios al stimei de sine reduse

Figura 5.2. Cercul vicios al stimei de sine reduse (după Brehm & Kassin)

Discrepanţele Eului

Stima de sine este definită prin raportarea Eului real la cel ideal. Între cele două faţete pot exista diferenţe de diferite mărimi.

T răs ături de pers onalitate S chim barea C onc entrare Înaltă as upra
T
răs ături de
pers onalitate
S chim barea
C
onc entrare
Înaltă
as upra E ului
apropierea de
s tandarde
C onş tientiz are
D is c repanţe
între E ul real ş i
E ul ideal
E xpec tanţa
reduc erii
dis c repanţelor
C
onc entrare
as upra E ului
S c ăz ută
R enunţare la
autoanaliz ă
S ituaţii

Figura 5.3. Cauzele şi efectele conştiinţei de sine (după Brehm & Kassin)

Teoria discrepantelor susţine că accentuarea diferenţelor între Eul actual cel ideal are ca efect diminuarea stimei de sine şi poate duce la tulburări afective. Discrepanţele mari între Eul actual şi cel ideal se asociază cu sentimentul de dezamăgire şi cu depresia, se asociază cu disconfortul emoţional. Pe de altă parte, stările emoţionale negative accentuează discrepanţele.

Discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce ar trebui să fie în viziunea subiectului sunt legate de sentimentul de vină, ruşine şi anxietate. Efectele emoţionale depind de mărimea discrepanţelor şi de gradul de conştientizare, aşa cum se vede în figura 5.3. Conştiinţa de sine îi face pe oameni să acţioneze pentru diminuarea discrepanţelor dintre Eul real şi cel ideal. Acest lucru se poate realiza prin apropierea comportamentului de standardele personale sau sociale ori prin renunţare la autoanaliză.

Conştiinţa de sine

Absorbiţi de muncă, de diferite activităţi sociale, oamenii petrec puţin timp gândindu-se la ei înşişi. Se gândesc mai ales atunci când au probleme, când sunt nefericiţi.

Există anumite situaţii care accentuează concentrarea asupra propriei persoane (oglinda, camera video, prezenţa unui auditoriu). În aceste situaţii se intensifică procesul de conştientizare a propriei existenţe, şi de multe ori individul experimentează stări emoţionale negative.

Conştiinţa de sine ne obligă să observăm discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce dorim şi ar trebui să fim (se produce astfel o diminuare a stimei de sine), dacă distanţa este percepută ca fiind prea mare.

Pentru depăşirea situaţiei ne adaptăm comportamentul, astfel încât să întrunească standardele ce menţin stima de sine sau ne retragem din situaţiile care ne determină să ne concentrăm asupra propriilor însuşiri, renunţăm la conştientizarea centrată pe propria persoană (figura 5.3).

Alcoolismul, consumul de substanţe şi suicidul pot apărea ca modalităţi de a scăpa de o conştiinţă de sine apăsătoare. În acelaşi timp se constată că persoanele preocupate mai mult de ele însele, absorbite de Eul lor, ajung să sufere mai mult decât alţii de anxietate, depresie, alcoolism şi alte tulburări clinice. Există ipoteze conform cărora tendinţa de suicid este mai frecventă la indivizii concentraţi asupra Eului lor. Suicidul poate apărea ca ultima soluţie de scăpare atunci când:

îşi dau seama de prăbuşirea standardelor personale;

îşi atribuie vina pentru eşecurile personale;

îşi concentrează prea mult atenţia spre ei înşişi;

experimentează stări negative stabile, de exemplu depresie;

gândesc rigid, dihotomic (totul sau nimic).

Conştiinţa de sine este intensificată nu doar de situaţii specifice de tipul celor prezentate mai sus, ci şi de anumite trăsături de personalitate. Am precizat că există persoane mai preocupate de propriul Eu decât altele. Tendinţa lor de a introspecta gândurile sau trăirile ţine de aspectul privat sau intim al conştiinţei de sine. Tendinţa de concentrare asupra imaginii publice sau a imaginii în ochii celorlalţi, ţine de conştiinţa publică. Ele reprezintă trăsături distincte.

Conştiinţa intimă se reflectă în uşurinţa autodescrierii, în receptivitatea acută faţă de schimbările stărilor interne, în formularea propoziţiilor la persoana I singular. Conştiinţa publică se deosebeşte prin sensibilitatea individului faţă de felul în care este văzut de alţii. Cele două aspecte sunt semnificative pentru strategiile de reducere a discrepanţelor Eului, prin apropierea de standardele personale sau de normele sociale.

Întrebări de verificare:

1. Ce este stima de sine?

2. În ce situaţii se accentuează conştiinţa de sine?

Înălţarea Eului

Majoritatea oamenilor îşi protejează stima de sine, privindu-se în mod pozitiv. Ei îşi prezintă trăsăturile favorabile mai detaliat decât pe cele negative. De asemenea, supraestimează contribuţia lor la desfăşurarea evenimentelor, controlul asupra evenimentelor, anticipează un viitor mai bun decât prezentul. Îşi evaluează trăsăturile de personalitate ca fiind mai dezirabile comparativ cu cele pe care consideră că nu le au.

Înălţarea Eul se realizează prin:

cogniţia auto-deservirii care constă în acordarea creditului pentru succes (acesta este pus pe seama propriilor calităţi) şi negarea vinovăţiei în caz de eşec (eşecul fiind atribuit factorilor externi); acest lucru se poate vedea adesea în mediile şcolare în perioadele de examene;

găsirea de scuze şi chiar afirmarea unor deficienţe personale pentru a-şi justifica (în proprii ochi şi faţă de ceilalţi) eşecul anticipat. Expectanţa predicţia eşecului în situaţii importante duce la afişarea bolii, a durerii, a anxietăţii;

diferenţele de gen în modul de prezentare a scuzelor şi în tipul de scuze sunt foarte semnificative: femeile folosesc mai mult simptomele fizice, bărbaţii în schimb, pun accent pe trăsături sau stări mentale. De asemenea, există diferenţe interpersonale determinate de nivelul stimei de sine şi de motivaţie. Cei cu stimă scăzută, prin găsirea unor deficienţe personale, oferă un mijloc sigur de apărare faţă de eşec;

asocierea propriei persoane cu succesul altora. În locuri publice caută să fie văzuţi de persoane importante şi evită cunoştinţele care-i fac de ruşine. Asocierea cu persoane importante poate fi observată şi în relatările indivizilor; după victorii în sport se foloseşte expresia „Noi am învins”, iar după înfrângeri, „Ei au pierdut”.

comparaţia cu alţii mai puţin fericiţi, fără atât de multe succese, mai puţin norocoşi;

Când alţii ne depăşesc în domenii importante pentru noi, devenim geloşi şi ne distanţăm de ei. Când suntem depăşiţi de ceilalţi în domenii ce nu au relevanţă pentru noi, suntem mândri şi încercăm să ni-i apropiem.

Cercetările recente arată că:

unele iluzii au rol pozitiv în menţinerea sănătăţii mentale;

 

alte

studii

arată

iluziile,

pozitive

promovează

manifestări

comportamentale de înfrângere daca se manifesta pe termen lung.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt modalităţile de înălţare a Eului?

2. Ce efecte au iluziile pozitive?

Prezentarea Eului

Prezentarea Eului este procesul prin care oamenii încearcă să modeleze gândirea altora despre persoana lor. Ei sunt în acelaşi timp atenţi la comportamentul lor public. Majoritatea oamenilor sunt interesaţi de imaginea lor în ochii celorlalţi. Preocuparea pentru înfăţişarea fizică este exploatată astăzi de o serie de activităţi sociale: industria modei, industria produselor cosmetice, centrele nutriţioniste, centrele de fitness.

Strategiile folosite pentru a influenţa percepţia altora asupra Eului nostru urmăresc de fapt acelaşi lucru: obţinerea aprobării, a respectului, a simpatiei sau dobândirea controlului asupra celorlalţi. Metodele folosite sunt diverse şi depind de persoana şi de situaţia în care se află.

Strategii de prezentare

Efortul de a modela impresiile celorlalţi pentru ca ei să ne placă şi să ne respecte se exprimă în controlul comportamentului non-verbal: zâmbet, gesturi de aprobare sau în prezentarea verbală a calităţilor personale, în demonstrarea competenţelor sau a rezultatelor. Nu de puţine ori aceste eforturi au efecte contrare expectanţelor subiectului. Uneori efortul de a fi pe placul altora creează probleme de sănătate (de exemplu, dieta pentru slăbire, comportamentul nesăbuit al adolescenţilor).

Prin procesul de autoverificare, încercăm să-i facem pe ceilalţi să ne privească în felul în care ne privim noi. Suntem preocupaţi de verificarea Eului aşa cum se prezintă în ochii celorlalţi şi selectăm în acest sens dovezi care confirmă conceptul de Eu. Cercetările arată că oamenii, se gândesc mai mult la însuşirile lor pozitive decât la cele negative, doresc să facă o bună impresie şi în acelaşi timp, ar vrea ca ceilalţi să aibă o imagine cât mai corectă despre ei. O problemă deosebită apare în cazul unui concept negativ al Eului, a unei stime reduse. Cum se modelează în acest caz impresia altora?

Automonitorizarea

Oamenii se deosebesc prin tendinţa de a-şi regla comportamentul pentru a se adapta situaţiilor sociale. Automonitorizarea este o însuşire de personalitate ce ghidează comportamentul în situaţii sociale.

Automonitorizarea înaltă semnifică modificarea comportamentului în funcţie de situaţie, astfel încât, acesta diferă semnificativ de la o situaţie la alta. Persoanele caracterizate prin automonitorizare redusă au reacţii mai constante indiferent de situaţii sau de timp. Automonitorizarea are implicaţii asupra comportamentului social. Gradul de adaptabilitate, şansele de succes social, raportarea la normele şi valorile sociale sunt influenţate de această caracteristică a personalităţii.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt strategiile de prezentare a Eului?

2. Ce este automonitorizarea?

5.2. Percepţia altor persoane

Reperele percepţiei sociale

Cunoaşterea persoanelor cu care interacţionăm este esenţială în toate activităţile sociale: în şcoală, în activităţile lucrative, în afaceri, în politică, în justiţie, în viaţa personală. Cunoaşterea stă la baza anticipării comportamentului persoanelor cu care ne relaţionăm. Percepţia socială este procesul prin care ne înţelegem unii pe alţii. În realizarea sa se îmbină trei elemente: persoana, situaţia şi comportamentul. Perspectiva acestor elemente şi integrarea lor depind de observator.

Pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi, pentru a le descifra stările şi însuşirile interne ne folosim de repere indirecte. Acestea sunt aspectele fizice, contextul sau situaţia în care îi percepem şi comportamentul lor.

Aspectul fizic

Oamenii efectuează în mod frecvent judecăţi despre alţii, bazându-se pe aspecte exterioare: numele, înfăţişarea fizică (înălţimea, greutatea, culoarea pielii, a părului, a ochilor şi mai ales trăsăturile feţei). Ele au efecte importante în diferite activităţi sociale cum ar fi de exemplu selecţia profesională.

Adulţii cu faţă de copil sunt văzuţi ca având calităţi de copil: cald, onest, supus, naiv. Determinismul genetic susţine că oamenii sunt programaţi să-i răspundă copilului cu blândeţe, să-l ocrotească. Ei se vor comporta în mod similar faţă de adultul cu faţă de copil. Pe de altă parte, înfăţişarea de copil se asociază prin învăţare, cu neajutorarea. Această asociere se transferă asupra adultului cu faţă de

copil. Atunci când manifestările comportamentale contrazic expectanţele faţă de înfăţişarea de copil, şocul observatorului este mult mai puternic decât în cazul unui adult obişnuit care se abate de la expectanţele observatorului.

Situaţiile

Dispunem de preconcepţii sau scenarii despre anumite tipuri de situaţii. Scenariile sunt influenţate de factori socio-culturali. Acestea ghidează interpretarea comportamentului celorlalţi. Cadrul social oferă repere pentru înţelegerea comportamentului verbal şi non-verbal (de exemplu interviul pentru ocuparea unui post, participarea la un serviciu religios, o călătorie cu avionul).

vedem ceea ce ne aşteptăm să vedem în situaţii determinate;

folosim ceea ce ştim despre situaţia socială pentru a explica determinanţii comportamentului.

Mărturia comportamentului

Oamenii deduc semnificaţii din comportament prin divizarea acestuia în unităţi separate pe care le pot descifra. Măsura în care este divizat comportamentul în unităţi mai fine ori mai grosiere, influenţează interpretarea (semnificaţiile şi posibilitatea reactualizării). Cei care fragmentează comportamentul în unităţi mai mici, detectează mai multe semnificaţii, îşi amintesc mai multe detalii despre autorul acţiunilor.

Pe baza comportamentului nonverbal se descoperă stările emoţionale ale celorlalţi. Din expresiile faciale se pot identifica emoţiile; acestea se exprimă la fel de către toţi oamenii, indiferent de cultura căreia îi aparţin; bucuria, frica, tristeţea, surpriza, furia şi dezgustul sunt emoţii general umane. Descifrarea lor este posibilă în orice cultură. Unele pot fi descifrate mai uşor. De exemplu, furia se identifică mai uşor decât celelalte emoţii, probabil datorită caracterului mai adaptativ al identificării acestei emoţii.

Limbajul corporal, privirea şi atingerea reprezintă forme importante ale comunicării nonverbale; interpretarea diferă în funcţie de cultură, dar există numeroase semnificaţii transculturale (de exemplu, contactul vizual este interpretat în lumina unor relaţii interpersonale preexistente. Evitarea contactului vizual poate însemna ruşine, teamă răceală, indiferenţă etc.

Atingerea fizică a fost pusă în legătură cu prietenia, îngrijirea sau ocrotirea, interesul sexual, dragostea, iar în ultimii ani, cu dominarea şi controlul). S-a constat că bărbaţii, persoanele mai în vârstă şi cei cu statut socio-economic mai înalt recurg la acest comportament mai frecvent decât femeile, tinerii sau persoanele cu statut socio-economic mai scăzut.

Se utilizează indicatori nonverbali pentru a detecta minciuna, dar inferenţele efectuate sunt imprecise, întrucât, acordă prea multă atenţie feţei şi neglijează alţi indicatori comportamentali mai semnificativi.

Întrebări de verificare:

1.

Care sunt reperele percepţiei sociale?

2. Ce comportamente nonverbale servesc la identificarea emoţiilor celorlalţi?

Atribuirea

În relaţiile cu alte persoane este util să ştim ce gândesc, cum vor acţiona, dacă putem avea încredere în ceea ce spun. Pentru aceasta trebuie să descoperim trăsăturile lor stabile, dispoziţiile, atitudinile, abilităţile. Întrucât nu pot fi cunoscute direct, le deducem din comportament, din ceea ce fac şi din ceea ce spun persoanele cu care interacţionăm.

Atribuirea este procesul prin care explicăm comportamentul. Pentru a descoperi sensul lumii sociale căutăm să înţelegem cauzele comportamentului nostru şi al celorlalţi. Explicaţiile vizează trăsăturile de personalitate (atribuire personală) sau factorii externi (atribuire situaţională).

Logica atribuirii

Începem să-i înţelegem pe ceilalţi efectuând atribuiri situaţionale sau personale privind comportamentul lor. Explicăm reacţiile ca răspunsuri la împrejurările de viaţă sau ca expresii ale unor caracteristici interne (abilităţi, motive, dispoziţii, efort).

Teoria corespondenţei (Jones, Davis) stabileşte că oamenii învaţă despre alţii, despre caracteristicile lor din comportament (dacă acesta este spontan, oferă o cantitate mai mare de informaţii decât atunci când este impus. Dacă reacţiile se distanţează de ceea ce este tipic, de prescripţiile rolului social, de cerinţele situaţiei, pare mai relevant. Măsura în care comportamentul corespunde expectanţelor, poate fi pusă în legătură cu volumul de informaţii despre persoana respectivă. Cu cât este mai neaşteptat, cu atât este mai mare cantitatea de date. În funcţie de dezirabilitatea consecinţelor comportamentului, se pot desprinde concluzii semnificative despre oameni: sunt mai relevante comportamentele cu dezirabilitate redusă.

Figura 5.4. Atribuirea în teoria covarianţei (după Kelly) Atribuirea se bazează pe trei tipuri de

Figura 5.4. Atribuirea în teoria covarianţei (după Kelly)

Atribuirea se bazează pe trei tipuri de informaţie covariantă (conform teoriei lui Kelly): consensul (cum reacţionează diferite persoane la acelaşi stimul), distinctivitatea (cum reacţionează aceeaşi persoană la stimuli diferiţi) şi consistenţa (măsura în care se schimbă comportamentul în timp, dacă persoana şi stimulii rămân neschimbate). Atribuirea personală se caracterizează prin consens redus, distinctivitate redusă şi consistenţă ridicată. Atribuirea externă se caracterizează prin valori înalte ale celor trei parametri.

Un exemplu de atribuire poate fi urmărit în figura 5.4. Atribuirea personală se bazează pe consistenţă înaltă, distinctivitate şi consens redus, iar atribuirea situaţională are la bază nivele înalte ale consistenţei, distinctivităţii şi consensului.

Teoriile atribuirii au stârnit controverse. S-a pus problema dacă oamenii pot analiza comportamentul după atâtea criterii, dacă au timp şi capacităţi cognitive pentru aceasta. Se constată că de cele mai multe ori nu depun efort pentru efectuarea unor analize laborioase şi utilizează în schimb, diferite strategii de procesare rapidă.

Distorsiuni de atribuire

De la logica atribuirii se pleacă în câteva direcţii.

Strategii euristice. Se uzează de procesarea informaţiei pe scurtătură, ceea ce are ca efect formularea unor judecăţi rapide, dar adesea eronate, numite euristici cognitive:

reprezentativitatea – tendinţa de a presupune, în ciuda argumentelor contrare că cineva aparţine unui anumit grup, atunci când pare asemănător sau reprezintă un membru tipic (dacă cineva explică, repetă, vorbeşte mai tare, fără a fi profesor);

disponibilitatea – tendinţa de a estima probabilitatea unui eveniment după uşurinţa cu care cazurile sau exemplele sale sunt disponibile în memorie (de exemplu, apariţia frecventă a unei persoane pe ecranul TV îi face pe oameni să creadă că ştiu mai multe date despre acea persoană);

încadrarea – tendinţa de a fi influenţat de modul în care este prezentată sau încadrată problema (dacă prezentăm eficienţa unei metode de slăbire în proporţie de 50%, va fi acceptată mai uşor decât dacă se prezintă rata eşecului într-un procent de 50%);

ancorarea – tendinţa de a elabora estimări numerica în funcţie de punctul iniţial de pornire sau de ancoră (exprimată printr-un număr);

simularea – tendinţa de a prezice sau de a explica un eveniment depăşit, după cât de uşor se imaginează scenariile alternative sau simulările lui.

Consecinţele euristicii:

efectul falsului consens - tendinţa oamenilor de a supraestima consensul opiniilor, atributelor sau comportamentelor proprii. Această înclinaţie vizează şi conţinuturile psihice, şi reacţiile externe. Tendinţa de a-i vedea pe alţii după propriile standarde se corelează cu tendinţa asocierii cu persoane similare şi cu tendinţa evocării evenimentelor similare mai mult decât a celor diferite;

percepţia socială este influenţată mai mult de relatări vii, decât de factori cu valoare statistică; oamenii sunt relativ insensibili la rapoarte pe baze numerice, dar sunt influenţaţi în schimb de grafice, evenimente dramatice, povestiri de viaţă.

Eroarea fundamentală de atribuire. Se referă la supraestimarea rolului factorilor interni şi subestimarea impactului situaţiilor. Această explicaţie a comportamentului celorlalţi are probabilitate mai mare atunci când observatorul este distrat sau ocupat cognitiv în momentul percepţiei persoanei ţintă. Întrucât această eroare este atotcuprinzătoare, a fost numită eroare fundamentală de atribuire.

Eroarea fundamentală de atribuire are probabilitate mai redusă atunci când:

observatorul dispune de timp înainte de efectuarea judecăţii;

este puternic motivat să efectueze judecăţi corecte, precise;

presupune că există motive ulterioare pentru comportamentul actual.

Explicaţia erorii fundamentale de atribuire:

percepţia comportamentului altora se aseamănă cu iluzia optică: din moment ce actorul este pe primul plan, iar situaţia apare ca un fundal, evenimentul va fi atribuit actorului;

factorii culturali sunt în parte responsabili de eroarea fundamentală de atribuire: în culturile vestice se consideră că individul este autonom, motivat de forţe interne şi responsabil pentru acţiunile sale.

Diminuarea erorilor de atribuire, prin corelarea atribuirii personale cu atribuirea situaţională este exemplificată în figura 5.5. În modelele tradiţionale comportamentul este explicat prin factori personali sau situaţionali. Teoriile mai recente sugerează că atribuirea personală este realizată în mod automat şi poate fi urmată de analiza contextului pentru a se ajunge la o explicaţie mai complexă în care îşi fac loc factorii situaţionali.

Efectul actorului observator. Se referă la tendinţa de a atribui comportamentul propriu unor cauze de ordin situaţional. Aceasta se explică în primul rând prin conştientizarea schimbării comportamentului de la o situaţie la alta, întrucât, oamenii dispun de informaţii mai multe despre ei decât despre alţii. Pe de altă parte, atunci când observatorii se concentrează asupra actorului, încercând să îi explice comportamentul, acordă o importanţă redusă factorilor situaţionali. Este mai uşor de efectuat judecăţi asupra actorului decât asupra situaţiei. Atunci când actorul şi observatorul reprezintă aceeaşi persoană, efectul este invers.

Inferenţa de la c om portam ent la dis poziţie

=

Aţi aflat c ă are problem e fam iliale

s ituaţională

A tribuire

A doua fază

E fort

+ -

E s te nepolitic os , pros t c res c ut

pers onală

A tribuire

Autom atiz ate

Prima fază

răs punde la s alut

C om portam entul

c unos c ută nu va

s aluta ş i nu va

pers oană

O

Nu es te de fiec are dată atât de nepolitic os

C om portam entul c unos c ută nu va s aluta ş i nu va

Figura 5.5. Etapele procesului de atribuire (după Brehm & Kassin)

Distorsiuni motivaţionale. Atribuirile sunt părtinitoare. Când vizăm propriul comportament, îl privim într-o lumină mai bună, mai favorabilă. Cercetările arată că părinţii, profesorii, elevii, studenţii îşi acordă un rol personal mai important în acţiunile de succes, în timp de eşecul este pus pe seama factorilor situaţionali. Se caută mai multe informaţii în legătură cu capacităţile decât în raport cu slăbiciunile, se supraestimează contribuţia în activităţile grupului, se exagerează controlul asupra evenimentelor, prezice un viitor roz. Se supraestimează consensul în gândire, simţire şi acţiune pentru a se asigura că modul de a judeca sau de a se comporta este normal şi corect.

Când explicăm succesul altora, îl atribuim unor factori externi, în schimb eşecul îl punem pe seama însuşirilor de personalitate.

Credem într-o lume dreaptă, n este greu să înţelegem ura, agresiunea sau violenţa şi în consecinţă criticăm victima şi o considerăm responsabilă pentru soarta ei, o găsim vinovată.

Întrebări de verificare:

1. Ce distorsiuni pot exista în procesul de atribuire?

2. În ce constă eroarea fundamentală de atribuire?

Integrarea informaţiilor

Formarea impresiilor este un proces de integrare a informaţiilor într-o imagine unitară. Integrarea se bazează pe: dispoziţiile personale ale observatorului şi pe trăsăturile persoanei percepute (figura 5.6). Procesul percepţiei sociale porneşte de la observarea comportamentului, a situaţiei şi a subiectului. Pe această bază se efectuează atribuiri cauzale; în anumite condiţii impresiile se formează numai după integrarea atribuirilor. Pe baza impresiilor se confirmă distorsiunile perceptive, existând riscul autoîmplinirii profeţiei.

Trăsăturile sunt considerate după semnificaţia lor în ochii observatorului. Determinarea trăsăturilor nu este o medie aritmetică calculată prin însumarea tuturor informaţiilor despre persoana percepută şi raportarea sumei la numărul de elemente.

Asemenea altor aspecte ale percepţiei sociale, formarea impresiilor nu se întemeiază pe reguli logice. Combinarea trăsăturilor nu este efectuată de un computer, ci de un om, de aceea deviaţiile de la aritmetică sunt inevitabile. Explicaţia acestor deviaţii constă în interacţiunea următorilor factori:

caracteristicile observatorului, caracteristicile ţintei, teoriile implicite ale personalităţii, efectul primei impresii.

Caracteristicile observatorului

Există diferenţe între observatori privind natura trăsăturilor pe care le percep. Diferenţele se referă la tipurile de impresii: unii observatori apreciază inteligenţa, alţii aspectul fizic, alţii simţul umorului etc. Fiecare remarcă şi îşi aminteşte anumite tipuri de trăsături relative la persoana percepută. În consecinţă, aceeaşi persoană ţintă va crea impresii diferite la observatori diferiţi.

P ers oana c are perc epe

O bs ervaţii P ers oane S ituaţii C omportament A tribuire Dis poz iţii
O bs ervaţii
P ers oane
S ituaţii
C omportament
A tribuire
Dis poz iţii
A tribuire
Impres ii
C onfirm are

Figura 5.6. Procesele percepţiei sociale (după Gilbert şi Malone)

Impresiile observatorului se pot schimba în timp în funcţie de experienţele recente. Conceptele utilizate mai frecvent şi mai recent revin în minte cu uşurinţă şi influenţează interpretarea noilor informaţii (liste de cuvinte memorate ce influenţează descrierea aceleiaşi persoane – tipul de concepte cu care s-a operat va afecta prezentarea impresiilor). Efectul este mai puternic dacă sunt prezentate atât de rapid încât, subiecţii nu sunt conştienţi de expunere şi dacă ei nu sunt puternic motivaţi să efectueze aprecieri precise şi obiective despre persoana ţintă.

Impresiile sunt influenţate şi de dispoziţiile observatorului. Dacă el se află într-o stare pozitivă ori este trist sau mânios, va selecta şi va colecta informaţii corespunzătoare trăirilor sale. Efectul părtinitor al dispoziţiilor este cu atât mai puternic cu cât persoana percepută este mai deosebită (atipică) pentru că înţelegerea necesită mai mult efort.

Efectul combinat al diferenţelor individuale, al experienţelor recente şi al fluctuaţiei dispoziţiilor, ne determină să afirmăm că într-o anumită măsură, formarea impresiilor depinde de ochii privitorului.

Caracteristicile ţintei

Trăsăturile de personalitate diferenţiază indivizii percepuţi. Într-una din teoriile trăsăturilor, sunt stabilite cinci dimensiuni pe baza cărora s-au stabilit diferenţe interpersonale: extraversiunea, stabilitatea emoţională, deschiderea la experienţă, agreabilitatea şi conştiinciozitatea (The Big Five). Dintre acestea unele sunt mai uşor de judecat decât altele. În percepţia socială se remarcă în primul rând, extraversiunea.

Valenţa trăsăturii este de asemenea importantă pentru impresia finală. Informaţiile negative au o greutate mai mare decât cele pozitive. Există o mai mare probabilitate de a acorda atenţie informaţiilor care încalcă expectanţele noastre pozitive relative la o persoană. O singură trăsătură negativă este suficientă pentru a distruge reputaţia unei persoane (opinia publică este modelată mai uşor de însuşirile negative ale candidaţilor decât de cele pozitive).

Teoriile implicite ale personalităţii

Teoriile implicite ale personalităţii reprezintă o reţea de păreri privind relaţiile dintre diferitele tipuri de oameni, trăsături şi comportamente. Ele se formează pe baza experienţelor personale.

Ştiind că cineva are o anumită trăsătură, vom deduce că prezintă şi alte tipuri de trăsături (de exemplu, imprevizibil-periculos) sau vom deduce de la anumite trăsături, comportamente specifice, determinate de trăsăturile respective.

Trăsăturile centrale exercită o influenţă puternică asupra tuturor impresiilor. Impactul trăsăturilor centrale este confirmat de diferite studii. S-a constat că atunci când o persoană este etichetată rece şi alta caldă, din aceeaşi listă de cuvinte subiecţii vor alege pentru fiecare însuşirile corespunzătoare trăsăturii centrale.

Efectul primei impresii

Ordinea descoperirii trăsăturilor este de asemenea, importantă în formarea percepţiei sociale. Informaţiile prezentate mai devreme sau la început au un impact mai puternic faţă de cele prezentate ulterior.

Efectul primei informaţii este atât de puternic, deoarece, observatorul tinde să creadă că şi-a format o impresie precisă şi nu mai este atât de atent la informaţiile contradictorii ulterioare. În plus, aceasta îi solicită consum de timp şi îl oboseşte.

Dacă este stimulat în căutarea informaţiilor ce infirmă prima impresie, efectul acesteia se reduce.

După formarea primei impresii toate informaţiile viitoare sunt interpretate în perspectiva acesteia. Astfel, la o persoană etichetată blândă, calm înseamnă gentil, pacifist, senin, iar la o persoană etichetată crudă, calm înseamnă rece, calculat, abil. Transformarea informaţiilor contradictorii într-o impresie coerentă pare a fi un proces creativ remarcabil (de exemplu, bun + hoţ = haiduc).

Întrebări de verificare:

1. Ce caracteristici ale observatorului influenţează impresiile despre o persoană?

2. Cum se explică efectul primei impresii?

Confirmarea distorsiunilor

Căutarea şi interpretarea informaţiei care validează credinţele existente se numeşte confirmarea distorsiunilor. Odată cu impresia s-a format probabilitatea de a-i schimba semnificaţia scade chiar dacă există dovezi contradictorii. Tendinţa de a căuta, de a interpreta sau de a produce informaţii care să confirme credinţele existente este ghidată de opiniile deja constituite.

Perseverarea credinţelor

S-a demonstrat experimental că:

prima impresie se păstrează chiar în condiţiile unor informaţii inconsistente sau contradictorii;

informaţiile ambigue sunt interpretate în conformitate cu prima impresie. Vedem ceea ce vrem sau ceea ce ne aşteptăm să vedem;

oamenii îşi formează teorii ce susţin credinţele iniţiale şi discreditează dovezile contrare.

Crezând că cineva are o anumită trăsătură caută în realitate argumente pentru această credinţă. Astfel, oamenii reuşesc să întărească suportul credinţelor lor. Ştiind că cineva este individualist vom căuta dovezi comportamentale care să confirme această impresie.

Profeţia care se autoîmplineşte

Procesul denumit de Merton profeţia care se autoîmplineşte se referă la transformarea expectanţelor în realitate. El a fost studiat pentru început în mediul şcolar. S-a constat că profesorii au expectanţe înalte pentru elevii mai buni şi expectanţe scăzute pentru cei mai slabi.

Pe baza ipotezei influenţei expectanţelor asupra realizărilor, s-a derulat o cercetare aplicativă. Copiii selectaţi aleator au fost împărţiţi în două grupe echivalente. Profesorii au fost informaţi că una din grupe are IQ ridicat, cealaltă scăzut. După câteva luni în care profesorii au desfăşurat activităţi cu ambele grupe, măsurarea IQ a arătat diferenţe ale scorului mediu de peste 30 de puncte.

Studiul numit „Pygmalion în clasă” a stârnit discuţii contradictorii. Cele mai serioase probleme se referă la efectele de durată ale expectanţelor negative ale profesorilor şi de multe ori ale părinţilor. Bazate pe o serie de factori – mediul de provenienţă, statutul socio-economic al familiei, înfăţişarea fizică, rezultatele şcolare iniţiale, rezultatele la testele standard – expectanţele profesorilor pot avea efecte negative ireversibile asupra drumului de viaţă al copiilor.

E xpec tanţele obs ervatorului faţă de pers oana ţintă - noul coleg es te
E xpec tanţele
obs ervatorului faţă de
pers oana ţintă - noul coleg
es te dis tant, arogant,
nepoliticos
C om portam entul
1
obs ervatorului faţă de
pers oana ţintă
- îl evită, nu-i vorbeş te
3
2
C om portam entul
pers oanei ţintă - nu-i
vorbeş te, nu s alută, nu
intră în dis c uţii

Figura 5.7. Profeţia care se autoîmplineşte

Acest proces este ilustrat în figura 5.7. Autoîmplinirea profeţiei sau transformarea expectanţelor în realităţi parcurge următoarele etape:

1. Observatorul elaborează expectanţe legate de persoana ţintă;

2. Observatorul se manifestă în funcţie de aceste expectanţe;

3. Persoana ţintă îşi adaptează comportamentul în funcţie de acţiunile observatorului.

Întrebări de verificare:

1. Ce înseamnă confirmarea distorsiunilor?

2. Care sunt fazele autoîmplinirii profeţiei?

5.3. Percepţia grupurilor

Stereotipuri

Ce sunt stereotipurile?

Stereotipurile sunt credinţe, concepţii, convingeri ce asociază grupurile de oameni cu anumite tipuri de însuşiri; fiecărui grup îi corespund însuşiri specifice.

De exemplu, adolescenţei îi corespund: nechibzuinţa, căutarea pericolului, nonconformismul. Bătrâneţea este asociată cu boala, declinul fizic şi mental, apropierea morţii. Profesorilor li se asociază tendinţa de a da sfaturi, de a explica, de a repeta, de a face evaluări subiective. Stereotipurile sunt interpretate din diferite perspective, astfel din punct de vedere politic ele sunt văzute ca mijloace utilizate de cei aflaţi la putere pentru justificarea dominaţiei, a inegalităţii, a războiului. Sub aspect socio-cultural se consideră că diferenţele dintre grupurile sociale au la bază diferenţe reale.

Din perspectiva psihologiei sociale stereotipurile se formează datorită tendinţei oamenilor de a se grupa pe ei înşişi şi pe alţii în categorii sociale. Procesul este normal şi are valoare adaptativă.

Categorizarea socială are drept consecinţă perceperea membrilor altor grupuri mai asemănători între ei, cu mai multe însuşiri comune, comparativ cu membrii propriului grup. Diferenţierea indivizilor este deci mai accentuată în grupul din care facem parte. Exponenţii celorlalte grupuri sunt percepuţi mai omogeni, cu mai multe similitudini decât cei din grupul propriu. Explicaţiile pentru aceste diferenţieri se pot grupa astfel: (1) există puţine contacte între grupul propriu şi celelalte grupuri astfel încât, diferenţele nu pot fi observate la fel de precis în grupurile exterioare ca şi în propriul grup; (2) nu există la dispoziţia observatorului eşantioane sau persoane reprezentative pentru ex-grupuri.

Datorită acestei tendinţe se produc generalizări de la indivizi la întregul grup şi invers, de la grup la indivizi, atunci când percepem celelalte grupuri. Generalizările au la bază de cele mai multe ori, însuşiri negative. Stereotipurile se activează în afara conştiinţei şi operează la nivel implicit. Rezultă astfel simplificarea cunoaşterii, pe de o parte şi eliberarea resurselor cognitive pentru alte tipuri de activităţi. Această facilitare a proceselor cognitive a fost considerată ca un aspect adaptativ pozitiv al stereotipurilor.

Stereotipurile se activează mai uşor când oamenii sunt ocupaţi sau stresaţi. De exemplu, o persoană cu ritm de zi activează mai multe stereotipuri dacă este testată seara, iar o persoană cu ritm de noapte activează mai multe stereotipuri dacă este testată dimineaţa. De asemenea oboseala sau consumul de alcool facilitează activarea stereotipurilor.

Dacă dispunem de mai multe informaţii, stereotipurile şi alte preconcepte vor avea relevanţă mai scăzută. Motivaţia pentru formarea unei imagini corecte, precisă reduce de asemenea impactul stereotipurilor în cogniţia indivizilor şi a grupurilor.

În consecinţă răspunsul la întrebarea: Stereotipurile un rău necesar?, trebuie să ia în considerare următoarele repere:

Stereotipurile se activează adesea în afara conştiinţei şi operează la un nivel neconştient sau implicit

Stereotipurile simplifică procesul de formare a impresiilor şi eliberează astfel resursele cognitive care pot fi utilizate în alte activităţi.

Observatorul poate ignora stereotipurile şi îşi poate forma impresii personale dacă se informează direct sau are informaţii personale, are abilităţi pentru utilizarea informaţiei personale şi este motivat pentru aceasta.

Dar pentru o perioadă mai lungă?

Comportamentele ce diferă semnificativ de expectanţele rezultate din stereotipuri sunt interpretate ca fiind mai discrepante decât sunt în realitate, ca rezultat al efectului de contrast. În percepţia profesorilor de către elevi dacă manifestările lor se abat de la aşteptările elevilor, acestea par mai relevante.

Perpetuarea stereotipurilor

Perpetuarea stereotipurilor se explică prin mai multe mecanisme:

Percepem legături iluzorii între grupuri şi trăsături. Supraapreciem asociaţiile între variabile ce sunt numai în aparenţă sau prea puţin asociate.

Ceea ce este nou şi deviant în comportamentul persoanelor captează imediat atenţia. La minorităţi, actele deviante sunt remarcate cu prioritate şi se operează generalizări de la individ la grup, iar memoria amplifică aceste acte.

Stereotipurile pot fi menţinute de suporturi false. Boala mentală este percepută ca periculoasă şi de aici, se supraestimează numărul crimelor comise de bolnavii psihici în comparaţie cu alţi criminali. Perceperea manifestărilor de corupţie ale unui politician este urmată de supraestimarea cazurilor de corupţie din guvern; aceeaşi situaţie se constată şi în percepţia cadrelor didactice de către ex-grupurile de părinţi sau copii.

Oamenii au tendinţa de a selecta şi de a explica evenimentele în sensul confirmării stereotipurilor.

Întrebări de verificare:

1. Ce înseamnă categorizare socială?

2. De ce se perpetuează stereotipurile?

Prejudecăţile

Prejudecăţile se definesc ca atitudini negative în raport cu membrii altor grupuri sociale (ex-grupuri).

Există două căi de fundamentare a discriminării, una bazată pe stereotipuri, cealaltă bazată pe prejudecăţi. Între variabile există legături reciproce. Practicile discriminatorii întreţin şi dezvoltă stereotipurile şi prejudecăţile. Stereotipurile pot cauza prejudicii, iar oamenii care suferă efectul acestor prejudicii îşi justifică sentimentele prin stereotipuri (figura 5.8).

D is c rim inare S tereotipuri P rejudec ăţi
D is c rim inare
S tereotipuri
P rejudec ăţi

Figura 5.8. Relaţia dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare

Originea prejudecăţilor

La baza prejudecăţilor se află mai multe surse:

Conflictul direct dintre grupuri sau competiţia ca sursă a părtinirii, poate fi considerat ca sursă a conflictului intergrupal. Prejudecăţile îşi au originea în supraevaluarea oportunităţilor sau a bunurilor, deci natura competiţiei este economică. Ea are ca efect perspectiva negativă asupra membrilor altor grupuri şi aprecierea propriului grup ca fiind superior, trasarea unor graniţe stricte între propriul grup şi cele cu care se află în competiţie economică.

În mediul nostru, conflictele generate de supraevaluarea oportunităţilor apar între instituţii şi ele sunt legate de atragerea elevilor şi studenţilor, de accesul şi extinderea pe piaţa educaţională. Exponenţii instituţiilor rivale, profesori sau studenţi sunt percepuţi într-o lumină negativă, iar atitudinile şi reacţiile lor sunt interpretate ca fiind ostile.

Categorizarea socială – noi versus ei – ceea ce înseamnă că tindem să divizăm lumea socială in două categorii distincte: noi, grupul din care facem parte (vârstă, sex, ocupaţie, profesie, apartenenţă politică, etnie, religie, rasă) şi ei, respectiv, restul grupurilor. Propriul grup, ca şi cele din afară, se percep, nu doar sub aspect demografic sau statistic, ci cu anumite valori, sentimente, credinţe sau trăsături. Persoanele ce aparţin propriului grup sunt percepute în termeni pozitivi, iar cele ce aparţin altor grupuri, într-o lumină negativă. Toţi posedă trăsături nedorite sau neplăcute, fără a fi diferenţiaţi. Unele cercetări arată că oamenii prejudiciaţi într-o măsură mai mare, sunt mai preocupaţi de categorizarea străinilor şi păstrează o barieră mai rigidă între grupul lor şi alte grupuri.

Tendinţa de a împărţi lumea exterioară în noi şi ei, este şi sursă a formării prejudecăţilor, dar şi a modalităţilor de exprimare.

Învăţarea socială este realizată prin observarea celor din jur, părinţi, profesori, prieteni, având ca efect achiziţionarea atitudinilor negative în legătură cu alte grupuri de persoane. Procesul se bazează pe tendinţa de identificare a copiilor cu acei adulţi ce reprezintă modelul sau sistemul lor de referinţă, pe imitarea comportamentului acestora şi de multe ori, pe recompensarea de către adulţi a manifestărilor „bune, drepte, corecte” ale copiilor, expresii ale imitării comportamentelor lor.

În procesul de învăţare socială, un rol deosebit îl are astăzi mass-media. Prin modul tendenţios în care prezintă grupurile sociale, contribuie la formarea prejudecăţilor (de exemplu, faţă de ţigani, faţă de „ortaci”, faţă de profesori).

Sursele cognitive ale prejudecăţilor. Probabil cele mai perturbatoare prejudecăţi îşi au originea în stereotipurile cognitive în care se includ cunoştinţele şi credinţele legate de anumite grupuri sociale. Conform acestor cadre cognitive, toţi membrii unui grup social au trăsături specifice. Stereotipurile au un puternic impact asupra procesării informaţiei sociale. Astfel, informaţia relevantă pentru un stereotip este mai uşor de procesat decât cea nesemnificativă.

Stereotipurile ne fac să acordăm atenţie unui anumit gen de informaţii, cele consistente cu stereotipurile. Atenţia este deci direcţionată datorită cadrelor noastre cognitive spre acele informaţii care vin să le confirme, să le întărească. Celelalte informaţii, inconsistente cu stereotipurile vor fi ignorate, negate ori vor fi interpretate ca şi cazuri particulare şi nu ca excepţii faţă de stereotip. Ca atare, prejudecăţile se vor accentua pe baza acestei selecţii dirijate a informaţiilor, ducând adesea, la grave erori sau la judecăţi greşite în legătură cu membrii altor grupuri.

Pe de altă parte, prejudecăţile vor constitui suportul identităţii noastre sociale, întrucât, acordăm propriului grup trăsături pozitive, în timp ce devalorizăm celelalte grupuri şi astfel, ne putem identifica cu grupul din care face parte. Identificarea cu propriul grup şi cota de pozitivitate acordată activităţii grupului în interacţiune cu nivelul realizărilor personale se află la baza stimei de sine (figura 5.9). Stima de sine are la bază două componente: identitatea socială şi identitatea personală. Pe baza realizărilor personale, a realizărilor grupurilor din

care face parte subiectul şi prin procesul de favorizare a propriului grup corelat cu denigrarea ex-grupurilor, se stabileşte nivelul stimei de sine.

Identitate R ealiz ările pers onală pers onale R ealiz ările grupului Nevoia de s
Identitate
R
ealiz ările
pers onală
pers onale
R
ealiz ările
grupului
Nevoia de
s tim ă de
s ine
Identităţi
s oc iale
S tim a
de s ine
F avoriz area
grupului propriu
ş i denigrarea
altor grupuri

Figura 5.9. Teoria identităţii sociale (după Tajfel şi după Turner)

Se poate ilustra rolul stereotipurilor în formarea identităţii naţionale a copiilor din spaţiul nostru cultural. Stereotipurile interacţionează cu prejudecăţile etnice, cu atitudinile etnocentriste sau altercentriste.

Schimbarea prejudecăţilor

Ruperea cercului prejudecăţii ar fi posibilă prin valorificarea principiilor învăţării sociale. Dacă prejudecăţile rezultă din învăţare, ar fi posibilă, tot prin mecanismele învăţării, formarea la copii a unor atitudini pozitive faţă de celelalte grupuri socio- economice, etnice, religioase, etc. Este însă, dificil de realizat, întrucât, adulţii consideră justificate atitudinile lor negative faţă de alţii. Ar trebui ca adulţii înşişi – deoarece sunt modele pentru copii – să fie învăţaţi să-şi modifice atitudinile, să manifeste în comportamentul lor toleranţă şi acceptare a celor din afara propriului grup.

Contactul direct între grupuri trebuie să aibă loc pe baza unor reglementări acceptate în comun. Grupurile trebuie să fie aproximativ egale în privinţa statusului social sau a sarcinilor pe care le înfăptuiesc. În sistemul şcolar actual soluţia nu are şanse în schimbarea prejudecăţilor elevilor/studenţilor în raport cu profesorii sau invers, în schimbarea prejudecăţilor profesionale faţă de elevi şi studenţi. Situaţia de contact trebuie să implice cooperare şi interdependenţă, astfel încât, fiecare grup să participe la realizarea obiectivului comun, să fie responsabil

pentru înfăptuirea acestuia. Contactul între grupuri trebuie să se realizeze în condiţiile existenţei unor norme general acceptate care să favorizeze în mod egal fiecare grup, să nu permită discriminări. Persoanele implicate trebuie să-i privească pe ceilalţi ca reprezentativi pentru grupul lor.

Recategorizarea, reaşezarea graniţelor dintre noi şi ei, se poate înfăptui atunci când grupurile între care existau conflicte alimentate de prejudecăţi, se raportează de pe aceeaşi poziţie, la un alt grup. Având de data aceasta o perspectivă similară şi interese comune, îşi vor putea reconsidera atitudinile negative existente iniţial.

Cele mai frecvente prejudecăţi sunt sexismul şi rasismul. Ele alimentează discriminarea sexuală şi rasială. Grupurile discriminate se caracterizează prin statut scăzut, roluri sociale inferioare şi prin căi de depăşire similare: schimbarea comportamentului şi a cadrelor mentale precum şi a normelor instituţiilor sau organizaţiilor.

Sexismul

Sexismul este formă de discriminare având ca bază genul. În mod obişnuit, genului îi sunt asociate anumite atribute. Ele funcţionează ca stereotipuri de gen – pentru bărbaţi: asertivitate, independenţă, orientare spre acţiune; pentru femei:

sensibilitate, dependenţă, orientare spre familie şi spre prieteni.

Distincţia între cele două genuri este fundamentată social: numele de botez, culorile, cadourile, jucăriile, modelele de conduită, expectanţele familiei, ale şcolii, selecţia pe piaţa muncii.

Faptul că stereotipurile de gen există încă în copilărie, este un lucru evident. Dacă stereotipurile corespund unor diferenţe reale, rămâne încă o problemă în atenţia cercetării. Rezultatele investigaţiilor susţin existenţa diferenţelor între bărbaţi şi femei în legătură cu diferite aspecte comportamentale, dar amplitudinea acestor diferenţe este amplificată de stereotipuri. Mai mult, diferenţele dintre indivizii aceluiaşi gen sunt mult mai mari decât diferenţele dintre sexe.

Multe stereotipuri sunt legate în primul rând, de comportamentul social, de exemplu, credinţele că femeile sunt mai sensibile, mai timide sau mai emotive, iar bărbaţii, dominatori şi agresivi. Cercetările au stabilit că femeile sunt mult mai receptive decât bărbaţii în identificarea trăirilor emoţionale ale altora pe baza unor indicatori non-verbali, şi mai eficiente în transmiterea semnalelor non-verbale referitoare la trăirile lor afective.

În legătură cu agresiunea mai ridicată a bărbaţilor, cercetările fac diferenţieri, în funcţie de tipul de conduită luat în considerare. Privind agresiunea fizică, se constată că bărbaţii sunt într-adevăr mai agresivi decât femeile, în special, în situaţiile în care nu există o provocare semnificativă. Atunci când apare o asemenea stimulare, diferenţele dintre bărbaţi şi femei se micşorează considerabil. Desigur, agresiunea poate să ia şi alte forme: acţiuni de răspândire a zvonurilor, a bârfelor, jigniri, etc. în care femeile se implică mai frecvent.

Factorii care activează stereotipurile de gen sunt observatorul, persoana ţintă şi situaţia socială.

oamenii care au roluri determinate de gen sunt mai predispuşi să împartă lumea în două tabere: masculină sau feminină;

stereotipurile de gen influenţează percepţia persoanelor ţintă şi produc deformări ale judecăţilor sociale;

persoana ţintă, în funcţie de aparenţa fizică, mai accentuat masculină sau feminină, poate activa mai intens stereotipurile de gen ale observatorului; numele persoanei ţintă activează de asemenea stereotipurile de gen; de asemenea, îmbrăcămintea persoanei ţintă este un factor important în selecţia sa pentru un post determinat de gen;

situaţiile sociale influenţează stereotipurile de gen;

stereotipurile de gen se perpetuează prin activitatea instituţiilor care operează distincţii între femei şi bărbaţi;

rolurile sociale şi ocupaţionale contrastante accentuează diferenţele;

sociale

perceperea

diferenţelor

de

gen

este

amplificată

prin

roluri

contrastante.

Nu genul, ci rolul social influenţează percepţia socială aşa cum se vede în figura 5.10. Rolurile sociale de gen sunt determinate de factori biologici, sociali, economici şi politici, iar comportamentele se diferenţiază în funcţie de rolurile de gen. Percepţia comportamentelor se realizează prin stereotipuri de gen, astfel încât comportamentul este atribuit diferenţelor de gen şi nu diferenţelor de rol.

F actori biologic i, s ociali, econom ici, politici
F actori
biologic i,
s ociali,
econom ici,
politici

R oluri s oc iale (diviz iunea m uncii)

R oluri s oc iale (diviz iunea m uncii)
R oluri s oc iale (diviz iunea m uncii)
R oluri s oc iale (diviz iunea m uncii)
ici, politici R oluri s oc iale (diviz iunea m uncii) Abilităţi ş i com portam

Abilităţi ş i com portam ente adecvate rolurilor

Abilităţi ş i com portam ente adecvate rolurilor
Abilităţi ş i com portam ente adecvate rolurilor
Abilităţi ş i com portam ente adecvate rolurilor
(diviz iunea m uncii) Abilităţi ş i com portam ente adecvate rolurilor P ercepţia s oc

P ercepţia s oc ială prin s tereotipuri de gen

Figura 5.10. Teoria rolurilor sociale şi a stereotipurilor de gen (după Eagly)

Rolul feminin este legat de casă, copii, ocupaţii cu statut socio-economic mai scăzut; rolul masculin este legat de activităţi sociale, spaţiu public, putere fizică, socială şi economică, dominare).

Rasismul

Rasismul este formă de discriminare bazată pe culoarea pielii sau moştenire etnică. Stereotipurile negative legate de rasă sau etnie influenţează interpretarea situaţiilor sociale. Comportamentul negativ al reprezentanţilor altor rase sau etnii este mai intens perceput şi judecat decât al exponenţilor propriului grup. Refuzul

ajutorului este manifestat mai puternic faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale. În activităţile terapeutice atitudinea faţă de client şi sprijinul acordat acestuia este influenţat de prejudecăţile rasiale. Ele funcţionează şi în mediile educaţionale.

Rasismul se transmite noilor generaţii prin învăţare, distorsionează percepţia şi comportamentul, face victime şi de multe ori, se întoarce împotriva celor care îl provoacă.

Deşi este în declin, rasismul persistă în forme mascate. Rasismul modern se manifestă atunci când oamenii încearcă să îşi raţionalizeze comportamentul rasist. Simptomele sale deschise pot fi ascunse, dar bazele rămân neschimbate.

Mulţi indivizi sunt ambivalenţi în acest punct de vedere. Ar dori să fie percepuţi deschişi, fără prejudecăţi, dar în prezenţa exponenţilor altor grupuri etnice sau rasiale dezvoltă stări de anxietate, de disconfort. Declară că sunt de acord cu principiile egalităţii, dar în practică se opun prieteniilor sau mariajelor mixte, angajări în activităţi social-politice, sau în funcţii de conducere a reprezentanţilor altor etnii sau rase.

Rasismul modern, aparent invizibil este dureros şi umilitor. În procesul de angajare profesională, minorităţile rasiale sau etnice se confruntă cu îndoieli faţă de competenţele lor, cu expectanţe reduse, greu de depăşit, cu refuz. Atunci când oamenii sunt victime ale rasismului îşi amplifică stereotipurile negative faţă de opresor. Ei atribuie standardele lor de viaţă scăzute, discriminărilor. Atribuirea insuccesului personal unor factori externi este unul din aspectele logicii atribuirii.

Depăşirea rasismului implică în primul rând reducerea prejudecăţilor, valorificând în acest sens ipoteza contactului intergrupal (statut egal, interacţiuni directe, activităţi de cooperare, norme sociale comune).

Întrebări de verificare:

1. Ce factori activează stereotipurile de gen?

2. Cum se manifestă rasismul modern?

Aplicaţii

Prezentaţi valoarea şi limitele memoriei autobiografice în formarea Eului.

Concretizaţi elementele conceptului de Eu.

Ilustraţi cercul vicios al stimei de sine reduse.

Analizaţi strategiile de prezentare a Eului utilizată de profesori şi de studenţi.

Interpretaţi expresia „percepţia ţintei depinde de ochiul observatorului”.

Argumentaţi criticile aduse studiului numit „Pygmalion în clasă”.

Analizaţi problema discriminărilor în mediile educaţionale.

Propuneţi soluţii de reducere a discriminărilor în educaţie.

Concretizaţi interacţiunile dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare.

Bibliografie

Abramson L.Y., (ed.), 1998, Social cognition and clinical psychology: A synthesis, New York, Guilford.

Allport G.W., 1954, The nature of prejudice, Cambridge, Addison-Wesley;

Ashmore R.D., 1990, Sex, gender, and the individual, in L. A. Pervin (ed.), Handbook of personality: Theory and research, New York, Guilford Press;

Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York, Prentice-Hall;

Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman;

Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8 th ed.), Boston, Allyn & Bacon;

Batson C.D., Schoenrade P., Ventis W.L., 1993, Religion and the individual: A social- psychological perspective, New York, Oxford University Press;

Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford;

Baumeister R.F., Smart L., Boden J., 1996, The dark side of high self-esteem. The dark side of high self-esteem, in Psychological Review, p. 67;

Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology:

Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press;

Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp;

Burkitt I., 1991, Social Selves: Theories of the Social Formation of Personality, Newbury Park, Sage Publishing;

Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin;

Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart & Winston;

Carver C.S., Scheier M.F., 1981, Verlag;

Attention and self-regulation, New York, Springer-

Costa P.T., Widiger T.A., (eds.), 1994, Personality Disorders and The Five Factor Model of Personality, Washington D.C., APA;

Crosby F.J., (eds.), 1987, Spouse, parent, worker: On gender and multiple roles, New Haven, CT, Yale University Press;

Dunning D., Sherman D.A., 1997, Stereotypes and tacit inference, in Journal of Personality and Social Psychology, 73, pp. 459-471;

Eagly A.H., 1987, Sex differences în social behavior: A social-role interpretation, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, in Human Relations, 7, p. 114-

140;

Festinger L., 1957, A theory of cognitive dissonance, Stanford, Stanford University Press;

Gaines S.O. jr, et al, 1997, Links between race/ethnicity and cultural values as mediated by racial/ethnic identity and moderated by gender, in Journal of Personality and Social Psychology, 72, pp. 1460-1476;

Gilbert D.T., Malone P.S., 1995, The correspondence bias, Psychological Bulletin, 117, 21-

38;

Gudykunst W., Kim Y.Y., 1997, Communicating with strangers. An approach to intercultural communication, (3 rd ed.), New York, McGraw Hill;

Hewstone M., 1989, Causal attribution: From cognitive processes to collective beliefs, Oxford, Basil Blackwell;

Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell;

Hinsz, V. B., Tindale, R. S., Vollrath, D.A., 1997, The emerging conceptualization of groups as information processors, Psychological Buletin, 121, 43-664;

Hogan R., Johnson J., Briggs S., (eds.), 1997, Handbook of Personality Psychology, San Diego, Academic Press;

Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford;

Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F., Dahoun Z., Lecourt Z., 1998, Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris, Dunod ;

Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New York, University Press;

Mackie D.M., Hamilton D.L., (eds.), 1993, Affect, cognition and stereotyping: Interactive processes in group perception, San Diego, CA, Academic Press;

Macrae N., Hewstone M., Stangor C., (eds,), 1996, Stereotypes and stereotyping, New York, Guilford;

Moscovici S., Mucchi-Faina H., Maas A., (eds.), 1995, Minority influence, Chicago, IL, Nelson-Hall;

Myers D., 1999, Social Psychology, (6 th ed.), New York, McGraw-Hill;

Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom;

Neculau, A., (coord.), 1997, Reprezentările sociale, Iaşi, Editura Polirom;

O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social psychology, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE;

Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York, Guilford;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions;

Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health perspective, New York, Pergamon;

Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford;

Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, Chichester, Wiley;

Tajfel

University Press;

H., (ed.), 1982, Social

identity

and intergroup relations,

London, Cambridge

Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill;

Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

Turner J.C., 1987, Rediscovering the social group: A self-categorization theory, Oxford, Basil Blackwell;

Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International Perspectives, London, Sage;

Wyer R.S. jr., 1998, Stereotype activation and inhibition: Advances in social cognition, vol. 11, Mahwah, NJ, Erlbaum;

6.Interacţiuneasocială

După studierea acestui capitol veţi reuşi:

să explicaţi rolul recompenselor în atracţia interpersonală; să explicaţi acţiunea factorilor care influenţează atracţia interpersonală; să enunţaţi dificultăţile personale în realizarea succesului social; să explicaţi influenţa variabilelor situaţionale asupra atracţiei interpersonale; să caracterizaţi relaţiile intime; să enunţaţi teoriile explicative asupra relaţiilor intime; să descrieţi problemele apărute în relaţiile intime; să definiţi noţiunea de comportament prosocial; să explicaţi factorii care influenţează comportamentul prosocial; să descrieţi tipurile de reacţii la primirea ajutorului; să definiţi agresiunea; să prezentaţi teoriile referitoare la agresiune; să descrieţi efectele media asupra agresiunii; să explicaţi ciclul violenţei intrafamiliale;

Concepte cheie:

agresiune; agresiune; altruism; atractivitate fizică; atracţie; catharsis; comportament prosocial; coping; echilibrul reacţiilor; echitate; frustrare; gelozie; media; motivaţie socială; putere socială; recompense; schimbul social; sexualitate; stima de sine; violenţă;

Conţinut:

1. Atracţia interpersonală

2. Relaţii intime

3. Comportamentul prosocial

4. Agresiunea

6.1. Atracţia interpersonală

Rolul recompenselor

În activităţile sociale se constată existenţa unor nivele diferite de acceptare sau respingere a celor cu care venim în contact. Întâlnim oameni de care ne simţim atraşi a căror companie o dorim şi o căutăm şi evităm relaţiile cu alţii pentru că ne displac fără să putem identifica un motiv raţional al acestei atitudini.

Atracţia are la bază experienţe de tipul recompenselor; recompensarea experienţelor interpersonale generează răspunsuri emoţionale pozitive şi intensifică dorinţa de a fi împreună cu persoana care le-a provocat. Recompensele pot fi directe şi indirecte.

Recompensa directă există atunci când individul beneficiază de sprijin, înţelegere, atenţie, de informaţii, bani, poziţie socială ori de prezenţe unor însuşiri dezirabile la cealaltă persoană – frumuseţe, inteligenţă, simţul umorului. Suntem deci, mai atraşi de persoanele de la care primim recompense mai directe: comportamente, avantaje reale, caracteristici personale.

Recompensa indirectă apare prin asocierea persoanelor cu diferite experienţe pozitive: suntem mai atraşi de persoanele pe care le asociem unor experienţe pozitive, unor ocazii fericite din viaţa noastră (succes la examen, victorie, sărbătoare, câştig).

Teoria echilibrului – susţine că oamenii îşi doresc consistenţă în gânduri, sentimente, relaţii sociale.

plăcerea consistenţei este un alt tip de recompensă pe care îl putem obţine de la alţii. Echilibrul relaţiilor semnifică recompensă.

reciprocitatea presupune schimburi între cel care primeşte şi cel care dă. Suntem atraşi de cei despre care credem că sunt atraşi de noi. Ne plac cei cărora credem că le suntem pe plac.

Există mai multe categorii de factori care influenţează atracţia interpersonală:

caracteristicile individului, caracteristicile celorlalte persoane, compatibilitatea, situaţiile. Acţiunea factorilor este unitară, dar noi nu-i putem prezenta decât succesiv.

Caracteristicile individului

Ce factori de personalitate sau ce însuşiri ne fac să căutăm compania altora? De ce avem nevoie de prieteni, de cunoştinţe, de colegi? Ce factori ne împiedică să ne apropiem de alţi oameni?

Stima de sine: încredere vs. dorinţă

Persoanele cu stimă de sine înaltă manifestă dorinţe reduse de recompensă socială. Ele sunt mai puţin motivate să-i abordeze pe cei de care se simt atraşi. Pe de altă parte acestea îşi păstrează încrederea, se simt sigure în acţiunile de urmărire a recompenselor sociale. Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt puternic motivate să caute recompense sociale, dar nu au încrederea necesară pentru a le urmăriri sau pentru a le atinge. În concluzie, nivelul stimei de sine are efecte reduse asupra atracţiei interpersonale.

Motivele sociale: afilierea şi intimitatea

Nevoia de afiliere determină comportamente sociale active, creşterea frecvenţei contactelor sociale; accentul cade pe cantitatea contactelor sociale. Nevoia de intimitate determină un comportament social mai pasiv; accentul cade pe calitatea contactelor sociale. În timp, atracţia bazată pe calitatea relaţiilor are consecinţe mai bune decât cea bazată pe cantitate. Nevoia de intimitate poate fi un predictor mai bun al adaptării psihosociale de durată decât nevoia de afiliere.

Dificultăţi sociale – anxietate şi singurătate

Anxietatea socială şi singurătatea sunt asociate cu interacţiuni sociale nerecompensate; frica de respingere îi face pe indivizii anxioşi să-i respingă pe ceilalţi, să se retragă, să primească răspunsuri negative de la ceilalţi şi să manifeste comportamente sociale ineficiente.

Cercul vicios – anxietate-respingere sau capcana interpersonală a anxietăţii poate fi urmărit în figura 6.1. Persoanele cu anxietate socială ridicată dezvoltă interacţiuni sociale negative. Anxietatea socială este asociată cu reacţii negative faţă de alţii, cu retragere socială, comportament social ineficient şi reacţii negative venite din partea celorlalţi. În consecinţă din interacţiunea acestor componente se alimentează în continuare anxietatea şi insatisfacţiile sociale. Acelaşi cerc vicios apare şi în cazul persoanelor care trec prin experienţe depresive sau se simt singure.

Diminuarea anxietăţii sociale ar fi posibilă prin acordarea creditului pentru succes social şi încurajarea comportamentului social sau prin modificarea atribuirii de la sursa adevărată spre o altă sursă care permite evitarea cercului vicios. În anumite condiţii, atribuirea greşită poate creşte performanţa şi abilităţile de coping.

Anxietate s oc ială R eac ţii negative faţă de alţii R eac ţii negative
Anxietate s oc ială
R eac ţii negative
faţă de alţii
R eac ţii negative
din partea altora
R etragere
C om portam ent s oc ial
inefic ient

Figura 6.1. Anxietatea socială

Singurătatea persistă mai mult timp dacă este atribuită caracteristicilor personale; este efectul discrepanţei dintre ceea ce avem sau suntem şi ceea ce vrem. Singurătatea poate fi izolare socială (fără prieteni, fără relaţii) sau izolare emoţională (fără partener).

Singurătatea este astăzi din ce în ce mai prezentă în rândul adolescenţilor şi al adulţilor tineri.

Singurătatea se asociază cu anxietatea socială şi cu depresia (triada negativă: eu, viitor, lume socială). Atribuirea cauzală a singurătăţii are urmări asupra perioadei de singurătate (figura 6.2). Explicaţia dată singurătăţii de către subiect influenţează perioada de singurătate. Atribuirea internă stabilă se asociază cu prelungirea singurătăţii.

tabilă S tabilăIns

S tabilitate

Internă

Cauzalitate

E xternă

   

C olegii

de

aic i

s unt

atât

de

unt s ingur pentru că

S

s

nu pot fi iubit. N u

nim eni nic iodată, nu m erit.

nu

fi

im patiz at,

nu

pot

voi fi

pot fi

agreat,

iubit de

neprietenoş i!

s chim ba.

univers itar

c olegi,

E

P oate

dar c um

i

nu

s e

vor

în

găs i

alt centru

de

altfel

s ă

plec?

A

c um

s unt s ingur,

dar c red

 

A

întotdeauna

la

c ă

atât de

ş

îm i voi fac e

fi

nu pentru

i

eu,

voi

voi

ieş i

întâlni oam eni noi, prieteni.

m ult tim p.

N u

voi

c onş tiinc ios ,

ş a

es te

înc eput,

c olegii.

vor m erge

când

S unt

nu-ţi

s igur

m ai bine.

c unoş ti lucrurile

Figura 6.2. Atribuirea cauzală pentru singurătate (după Shaver şi Rubinstein)

Expectanţele şi credinţele indivizilor pot deveni adevărate, conform mecanismelor percepţiei care se autoîmplineşte. S-a verificat experimental că subiecţii masculini care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine atractive s-au aşteptat ca acestea să aibă trăsături de personalitate mai atractive. În discuţiile telefonice ei au fost mai deschişi, mai sociabili, mai încrezători comparativ cu subiecţii care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine neatractive.

Caracteristicile altora

Din observaţiile curente rezultă că unii oameni sunt mai atractivi decât alţii, mai solicitaţi, mai căutaţi. Ce însuşiri personale prezintă aceştia?

Atractivitatea fizică

Oamenii reacţionează mai favorabil la persoanele atrăgătoare sub aspect fizic. Prin asociere cu persoane atractive ne creştem atractivitatea în proprii ochi şi în ochii celorlalţi.

Atractivitatea frumuseţii fizice poate fi explicată prin stereotipul: ce este frumos este şi bun. Indivizii mai atractivi au mai multe abilităţi sociale. Dezvoltarea abilităţilor este stimulată de nivelul ridicat al încrederii în propria eficienţă. Starea psihologică de bine este experimentată într-o mai mare măsură de indivizii care se văd atractivi şi mai puţin de cei pe care alţii îi văd atractivi.

Conform ipotezei schimbului de resurse:

bărbaţii caută tinereţe, atractivitate fizică la parteneră, standarde mai reduse pentru relaţii scurte;

femeile caută succes economic;

selecţia partenerilor este influenţată de gen şi de orientarea sexuală.

Asemănările

Atracţia interpersonală parcurge două etape: evitarea persoanelor cu care subiectul nu are nimic comun, urmată de apropierea faţă de cele cu care are similaritate înaltă.

de obicei, oamenii sunt atraşi de cei cu care se aseamănă (figura 6.3);

nediferenţierea preferinţelor poate fi interpretată ca lipsă de inteligenţă?;

cei care sunt selectivi, moderaţi sunt de obicei preferaţi persoanelor neselective sau extrem de subiective.

Atracţia este asociată cu similarităţi de tipul:

caracteristici demografice;

însuşiri de personalitate;

dispoziţie;

atractivitate fizică;

atractivitate atitudinală.

C ontinuarea c ontac telor

C ontinuarea c ontac telor S im ilaritate înaltă Atrac ţie P uţine as em ănări,
S im ilaritate înaltă Atrac ţie
S im ilaritate înaltă Atrac ţie

S im ilaritate înaltă Atrac ţie

P uţine as em ănări, Indiferenţă

înaltă Atrac ţie P uţine as em ănări, Indiferenţă Nu exis tă dis crepanţă Nic i
înaltă Atrac ţie P uţine as em ănări, Indiferenţă Nu exis tă dis crepanţă Nic i
Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă

Nu exis tă dis crepanţă

Nu exis tă dis crepanţă
Nu exis tă dis crepanţă
Nic i o as em ănare E vitare
Nic i o as em ănare
E vitare
Nu exis tă dis crepanţă Nic i o as em ănare E vitare P ers oanele
Nu exis tă dis crepanţă Nic i o as em ănare E vitare P ers oanele
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
P ers oanele întâlnite s au cunos c ute

P ers oanele întâlnite s au cunos c ute

P ers oanele întâlnite s au cunos c ute
dis crepanţă Nic i o as em ănare E vitare P ers oanele întâlnite s au

Nevoia de

altul, de

oam eni

Figura 6.3. Procesul de atracţie pe baza asemănărilor (după Byrne)

Există cercetări ce arată că în timp ce similaritatea determină atracţie, disimilaritatea determină respingere. Similaritatea creşte încrederea în sine şi

alimentează sentimente de protecţie, înţelegere, pe când disimilaritatea se asociază cu teama, cu dezacordul sau cu pericolul.

Oamenii reacţionează în primul rând la disimilaritate, apoi la similaritate, îi evită sau îi resping pe cei cu care nu au elemente comune şi apoi fac selecţie între cei cu care se aseamănă, preferându-i pe ci ce prezintă similaritate înaltă. Efectul falsului consens duce la anticiparea reciprocităţii.

Influenţa situaţiilor

Situaţiile sociale influenţează procesul de atracţie interpersonală în următoarele condiţii:

Proximitatea

Efectele proximităţii nu sunt întotdeauna pozitive. Vecinii pot fi cei mai buni prieteni sau cei mai aprigi duşmani. Proximitatea oferă şanse pentru interacţiuni sociale, dar nu determină calitatea lor. Preferinţele pentru spaţiul personal constituie un indicator subtil al fricii sau al prejudecăţilor. Violarea spaţiului personal intensifică reacţiile negative faţă de alţii (de exemplu: membrii grupurilor în raport cu care avem prejudecăţi, persoanele infectate cu HIV, minorităţile sexuale).

Familiaritatea

Contactele mai frecvente sporesc de obicei atracţia, mai ales atunci când persoana nu conştientizează legătura dintre prezenţă şi atracţie. Dacă cineva nu ne place, contactul repetat duce la creşterea ostilităţii.

Rolul dificultăţilor

Dorinţa de afiliere creşte în situaţii stresante, dacă existenţa altora este percepută ca fiind utilă în diminuarea stresului. În situaţii ambigue, oamenii preferă să reducă riscul de a fi respinşi de către cei de care sunt atraşi. Barierele situaţionale pot spori atracţia interpersonală. Există explicaţii asupra rolului opoziţiei ca forţă motivaţională: fiecare om dispune de un set specific de libertăţi exprimate în acţiuni, gânduri sau sentimente. Atunci când una dintre libertăţi este ameninţată, ea pare mai atractivă şi în consecinţă, creşte motivaţia restabilirii sale.

Întrebări de verificare:

1. Ce tipuri de asemănări se asociază cu atracţia interperosnală?

2. De ce creşte dorinţa de afiliere în situaţii stresante?

6.2. Relaţii intime

Construirea relaţiilor intime

Relaţiile intime ale adultului cuprind trei componente: ataşamentul emoţional (sentimente de afecţiune şi dragoste), împlinirea nevoilor psihologice (împărtăşirea sentimentelor) şi interdependenţa (fiecare partener are influenţe semnificative şi de durată asupra celuilalt).

Teoriile stadiale susţin că relaţiile intime traversează stadii şi secvenţe specifice; există însă puţine dovezi pentru existenţa unor secvenţe sau stadii distincte.

Alte explicaţii ale relaţiilor intime sunt cele referitoare la acumularea recompenselor şi accentuarea diferenţelor dintre diferitele tipuri de relaţii interpersonale.

Schimbul social

Teoria schimbului social arată că în comportamentul lor social oamenii caută să maximizeze câştigurile şi să minimalizeze costurile. Atunci când realizările ating sau depăşesc nivelul comparaţiei sociale al individului, se experimentează satisfacţii înalte. Expectanţele mai reduse în legătură cu alternativele relaţiilor şi investiţii mai mari în relaţiile intime sunt asociate cu angajament mai puternic.

Teoria echităţii susţine că satisfacţiile cele mai mari apar atunci când proporţia dintre beneficii şi contribuţii este similară la ambii parteneri. Atât beneficiile excesive cât şi experienţele negative provocate de absenţa beneficiilor sunt nesatisfăcătoare. Importanţa echităţii poate varia în ciclul vieţii de familie şi poate fi mai accentuată pentru femei.

Construcţia schimburilor sociale este formată din recompense (beneficii sau câştiguri) şi costuri (eforturi sau pierderi). Se mai includ nivelele de comparaţie, nivelul de comparaţie pentru alternative şi de asemenea, investiţiile. Aceşti factori sunt puternic asociaţi cu satisfacţia şi angajamentul partenerilor în relaţia de cuplu (figura 6.4).

Dezvăluirea Eului

Dezvăluirea Eului între parteneri se lărgeşte şi se adânceşte pe măsură ce avansează într-o relaţie intimă. Descoperirea şi prezentarea Eului este corelată cu calitatea relaţiilor intime şi în funcţie de starea acestora. Femeile de obicei îşi dezvăluie propriul Eu mai mult decât bărbaţii. Pentru heterosexuali, prieteniile sunt bazate pe modele emoţionale la femei şi pe activităţi comune la bărbaţi; pentru homosexuali, prieteniile sunt aproximativ similare.

Inves tiţiile-

+

-

-

Inves tiţiile - + - - paraţie de Nivelul com os turi P C ierderi pens

paraţie

de

Nivelul

com

os turi P C ierderi

pens e

B eneficii

ecom

R

com os turi P C ierderi pens e B eneficii ecom R c o m p
com os turi P C ierderi pens e B eneficii ecom R c o m p

com paraţie

pentru de alternative

Nivelul

S atis fac ţie

Angajam entul

Figura 6.4. Construirea relaţiilor intime (după Brehm şi Kassin)

Recompensele relaţiei de durată

Ce aşteptăm de la partener(ă)? (după Carlson şi Halfield)

Recompense personale:

agreabilitate, amabilitate – un partener prietenos şi relaxat în societate;

intelect – un partener inteligent şi informat;

înfăţişare – un partener atractiv, preocupat de îngrijirea sa corporală în termeni de: curăţenie, îmbrăcăminte, exerciţiu fizic şi obişnuinţe alimentare sănătoase.

Recompense emoţionale:

aprecierea calităţilor şi acţiunilor tale;

afecţiune fizică;

sex – împlinire, plăcere, fidelitate;

siguranţă – angajamentul partenerului, asigurare;

planuri şi scopuri pentru viitor;

înţelegere.

Recompense cotidiene:

acord financiar între parteneri;

sociabilitate:

companie bună, plăcută;

partenerul(a) este compatibil cu prietenii tăi;

plăcerea de a locui împreună;

cunoaşterea partenerului este interesantă;

echitate în elaborarea deciziei;

evocarea momentelor speciale;

prilejuri de a participa la evenimente de familie (existenţa de părinte, bunic, evenimente maritale, aniversări);

a nu avea gânduri legate de pierderea oportunităţilor (dacă ai fi avut alt partener sau dacă rămâneai singur);

Tipuri de relaţii

Stabilirea unei tipologii a relaţiilor intime este realizabilă doar teoretic. În realitate separarea este dificil de înfăptuit, practic imposibil. Se face distincţie între dragoste şi plăcere. În piramida nevoilor (Maslow) dragostea este o nevoie socială iar sexul apare în categoria nevoilor biologice aflate la baza sistemului. Altă distincţie este cea între modelul schimbului, unde se preferă reciprocitate imediată şi modelul în care se manifestă înţelegere faţă de nevoile celuilalt. De asemenea, face deosebirea între dragostea pasionată şi tovărăşie;

Există şase stiluri de dragoste:

ataşament – angajament în final;

eros – atracţie fizică intensă, intimitate;

ludică – joc;

manie – posesivă, scăpată de sub control;

agapă – altruistă;

pragmatică – ocupaţie, vârstă, religie.

O interesantă analiză a tipurilor de dragoste este realizată de către Sternberg prin combinarea a trei elemente: intimitate, pasiune şi angajament.

În funcţie de tipul de ataşament – protector, evitativ, ambivalent sau contradictoriu – se vor construi şi tipurile de relaţii intime ale adultului.

Probleme în relaţiile intime

Cercetările s-au oprit asupra sexualităţii, geloziei şi asupra puterii sociale. Rezultatele cercetărilor pot fi sintetizate astfel:

Sexualitatea

Accesul mai mare la sex nu creşte şansa succesului marital în cuplurile care coabitează. Faţă de femei, bărbaţii sunt mai permisivi în atitudini şi în comportamentul sexual, percep interesul sexual exprimat de ceilalţi, sunt proactivi. Infecţia HIV în rândul homosexualilor este mai ridicată. Pericolul infecţiei HIV creşte şi în rândul heterosexualilor (femei mai ales) datorită utilizării drogurilor (intravenos).

Gelozia

Gelozia este generată de percepţia slăbirii relaţiei, a existenţei ameninţării sau a unui pericol în legătură cu acea relaţie. Cel mai puternic sentiment de gelozie este determinat de ameninţarea exclusivităţii sexuale. Gelozia poate provoca gânduri sau credinţe iraţionale; reacţiile emoţionale implicate sunt de cele mai multe ori negative. Stilul de ataşament ambivalent/anxios este asociat cu ezitări în căutarea suportului social şi cu gelozie. Depresia este asociată cu autoblamare – indivizii îşi asumă cauza geloziei.

Copingul include diminuarea credinţelor iraţionale, creşterea stimei de sine, antrenarea abilităţilor de comunicare, creşterea echităţii în relaţie. Sensul independenţei şi valoarea Eului sunt esenţiale în acest proces.

Puterea socială

Puterea socială este definită în termenii influenţării comportamentului celorlalţi sau controlării rezultatelor lor. Partenerul care apreciază o relaţie cel mai puţin, are cea mai mare putere; oamenii care au mai multe alternative relaţionare au mai multă putere în relaţiile lor intime.

Comportamentele de întrerupere şi contact pot exprima şi pot întări uneori puterea celor care le iniţiază (de exemplu: bărbaţii întrerup mai des femeile într-o conversaţie decât femeile pe bărbaţi, semn al puterii sociale mai mari a bărbaţilor); (de exemplu: atingerea femeilor de către bărbaţi este mai frecventă decât a bărbaţilor de către femei, ceea ce exprimă statul social şi puterea socială mai înaltă).

Stereotipurile de gen se exprimă şi în exersarea strategiilor puterii: femeile angajează strategii indirecte – manipulare, rugăminţi, pledoarii, sugestii, aluzii – iar bărbaţii utilizează strategii directe – întrebări, persuasiune, acord, negociere.

Există dovezi că bărbaţii şi femeile de succes în carieră sau care au încredere în ei înşişi preferă strategii directe. Pentru femei, consecinţele comportamentului dominator sunt adesea negative într-o relaţie. Dominarea combinată cu agreabilitatea la bărbaţi este preferată de către partenerele lor.

Conflictul în relaţiile intime

Cuplurile care au mai multe conflicte se angajează mai des în schimburi de comportamente (mai ales non-verbale) ce exprimă sentimente negative (reciprocitatea afectului negativ). Interacţiunile lor urmează modelul revendicare- retragere. Patternul revendicare-retragere are trei componente:

iniţierea (partenerul revendicativ încearcă să iniţieze discuţia despre problemele relaţiei, iar partenerul retractant încearcă să o evite);

interacţiunea (în timpul discuţiei, partenerul revendicativ pretinde, cere, insistă, celălalt este liniştit şi retras);

criticismul (partenerul revendicativ critică, partenerul retractant este în apărare).

În cuplurile căsătorite, soţiile sunt mai revendicative. Probabil diferenţele în stilul emoţional sau expectanţele legate de rolurile feminine explică această caracteristică. Evitarea conflictului nu este întotdeauna benefică, deoarece se pot amplifica dezacordurile şi creşte riscul divorţului. Reducerea efectelor negative ale conflictului este posibilă prin:

creşterea satisfacţiei în relaţii;

balanţa comportamentelor pozitive-negative să încline în favoarea celor pozitive;

căutarea mai multor recompense în celelalte aspecte ale relaţiei;

încercarea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt.

În legătură cu terminarea relaţiei intime se constată:

sfârşitul neaşteptat generează mai mult distres decât cel anticipat;

indivizii pentru care relaţia intimă joacă un rol central în autodefinire sunt mai afectaţi de terminarea unei relaţii;

partenerii interdependenţi au relaţii mai trainice, mai lungi şi experimentează mai mult distres dacă acestea se sfârşesc.

Aceste aspecte pot fi valorificate ca modalităţi de coping după terminarea relaţiei intime.

Capcana atribuţională

Explicarea comportamentului partenerului se poate realiza prin două stiluri de atribuire (figura 6.5). Modelul de atribuire diferă în funcţie de starea relaţiei de cuplu: cuplurile fericite diminuează ponderea explicaţiilor negative şi pun accent pe explicaţii pozitive. În cuplurile nefericite atribuirea este inversă: pentru evenimente negative este internă, globală şi stabilă, iar pentru evenimente pozitive este externă, instabilă şi specifică. Relaţiile între atribuiri şi satisfacţii pot fi reciproce.

S tarea relaţiei P atternul C omportamentul A tribuiri E xternă E ste prea stresat
S tarea
relaţiei P atternul
C omportamentul
A tribuiri
E xternă
E
ste prea stresat la serviciu
N
egativ
Instabilă
u a cumpărat ceea
N
D
e obicei îşi aminteşte
ce a
promis
S
pecifică
Îşi respectă promisiunile, dar
acum a uitat
Înfrumuseţarea
F ericită
relaţiei
Internă
el este atent, drăguţ
P
ozitiv
S
tabilă
venit cu flori fără
A
F
ace mereu surprize plăcute
motiv
G
lobală
Toate faptele lui sunt ca şi
aceasta
Internă
E
ste un egoist, nu se gândeşte
la programul meu
N
egativ
S
tabilă
u a cumpărat ceea
N
N
iciodată nu-şi aminteşte de
ce a
promis
asta
G
lobală
Toate primisiunile sunt uitate
P erpetuarea
N efericită
distresului
E xternă
I-a sugerat cineva să facă asta
P
ozitiv
Instabilă
venit cu flori fără
A
P
rimul şi ultimul gest de acest
motiv
fel
S pecifică
Vrea ceva sau a făcut ceva

cuplului

atribuirii

partenerului

Figura 6.5. Modele de atribuire în cuplu (după Fincham şi Bradbury)

Întrebări de verificare:

1. Ce recompense se aşteaptă de la partener?

2. Ce relaţii există între tipul de atribuire şi satisfacţia în relaţia de cuplu?

6.3. Comportamentul prosocial

Ce este comportamentul prosocial?

În legătură cu comportamentul prosocial, cele mai importante probleme privesc ipotezele explicative. Validarea ipotezelor ar fi un pas important în stimularea şi optimizarea relaţiilor interumane.

Noţiunea de comportament prosocial se referă la acele acţiuni efectuate în favoarea sau în beneficiul altor persoane, din care autorul lor nu obţine avantaje sau foloase.

În şcoală, asistăm zilnic la asemenea manifestări. Elevii sar în ajutorul colegilor fără a urmări obţinerea unui câştig, profesorii îşi dedică o parte importantă a timpului, fără a fi recompensaţi, pentru a ţine consultaţii sau pentru a-i încuraja pe copii, atunci când percep o situaţie de criză. Ce motivează asemenea comportamente? Dintre explicaţiile date prin valorificarea cercetărilor aplicative, vom reţine câteva (figura 6.6).

C elălalt are nevoie de ajutor

C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor

C elălalt are nevoie de ajutor

C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor

C elălalt are nevoie de ajutor

C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor
C elălalt are nevoie de ajutor

E

mpatie, alturism

R

educerea stărilor

negative

D

eterminismul

genetic

P entru că are nevoie de ajutor.

P entru a ne diminua trăirile negative

P entru a creşte

probabilitatea

continuităţii noastre

Figura 6.6. Determinanţii comportamentului prosocial (după Baron)

Ipoteza empatie-altruism

Ipoteza empatie-altruism sugerează că atunci când întâlnim o persoană ce necesită ajutor, ajungem să experimentăm empatia ne punem în situaţia acelei persoane şi astfel, îi înţelegem mai bine problemele, nevoile, trăirile ceea ce ne motivează în acordarea ajutorului. Avem de-a face aici, cu o motivaţie lipsită de egoism şi cu o acţiune de acelaşi tip. Este cazul elevului sau studentului care se transpune mental în situaţia unui coleg şi astfel ajunge să-i ofere un sprijin dezinteresat, punându-şi nevoile personale, deocamdată, pe al doilea plan.

Ipoteza diminuării stărilor negative

Ipoteza diminuării stărilor negative porneşte de la constatarea că perceperea nevoii de ajutor a unei persoane creează trăiri afective negative. Pentru reducerea lor sau pentru a ne elibera de povara lor, îi acordăm ajutor. Deci, motivul nu mai este înţelegerea problemelor celuilalt, ci starea de disconfort psihic pe care ne-o creează perceperea nevoii de ajutor. Pentru diminuarea acestei stări negative ce ne aparţine nouă, îl ajutăm. De fapt, îl ajutăm nu pentru că are nevoie, ci pentru a diminua starea negativă, pentru a ne simţi din nou bine. Promovăm un student la un examen de restanţă pentru a nu-l mai vedea, pentru a ne reduce starea negativă, de iritare, provocată de nevoia lui de ajutor.

Ipoteza determinismului genetic

Ipoteza determinismului genetic subliniază că ajutorul se acordă, cu prioritate, celor asemănători cu noi, care au o ereditate similară. Ajutorul oferit rudelor de sânge se explică din perspectiva sociobiologiei în perspectiva moştenirii genetice comune. Selecţia rudelor în acordarea ajutorului este mai evidentă în situaţii de viaţă şi de moarte decât în situaţii obişnuite.

Ipoteza empatie-altruism pare a fi cel mai important motiv al comportamentului prosocial. Cercetările susţin că experimentarea empatiei este însoţită de un mai mare sens al apropierii dintre noi şi celălalt, tinzând spre fuziunea cu celălalt. Astfel, atunci când îl ajutăm, de fapt, ne ajutăm pe noi înşine (figura 6.7). Ajutorul acordat unei persoane în dificultate poate avea la bază răspunsuri emoţionale şi motive opuse: empatie-altruism vs. distres personal-egoism.

Influenţe asupra comportamentului prosocial

Comportamentul social poate fi influenţat de mai mulţi factori. Dintre aceştia ne vom referi, în continuare la efectul spectatorului sau al martorului şi la efectul stărilor afective.

A doptarea pers pectivei R ăs oţional puns M otive celeilalte em S atis fac
A doptarea
pers pectivei
R ăs oţional
puns
M otive
celeilalte
em
S atis fac erea
m otivelor
pers oane
D
im inuarea
D a
E m patie
Altruis te
dis tres ului
altora
P ercepţia .
C ineva are
nevoie de
ajutor
D
im inuarea
Nu
D is tres
pers onal
E gois te
propriului
dis tres

Figura 6.7. Motivaţia comportamentului prosocial

Efectul spectatorului

Multe lucrări evocă, pentru a ilustra acest efect, tragicul eveniment petrecut în urmă cu câteva decenii, al atacării şi uciderii unei femei în New York City, la care au asistat nu mai puţin de treizeci şi opt de persoane, în spatele ferestrelor închise, fără ca vreunul să intervină sau să anunţe poliţia, excepţie făcând un singur martor care, în prealabil s-a consultat telefonic cu un prieten. Întâmplarea nu este ieşită din comun.

Oamenii sunt atacaţi sub privirile indiferente ale multor trecători sau vecini, fără ca cineva să schiţeze un gest de ajutor. În şcoală, copiii sunt bătuţi în asistenţa colegilor şi nimeni nu intervine.

S-a explicat indiferenţa sau apatia martorilor astfel: fiecare din ei gândeşte că altul ar trebui sau ar dori să intervină; responsabilitatea se împarte, se difuzează, asemenea sentimentelor de vinovăţie, între spectatori. Mergând pe acest traseu explicativ, se poate adăuga că, în caz de pericol, şansele de salvare sau ajutor nu se amplifică odată cu numărul martorilor sau că, victima ar fi mai norocoasă, dacă, în preajma ei s-ar afla un singur martor, nu mai mulţi.

De aceea, într-un mediu prea aglomerat, cu o densitate sporită a populaţiei sau într-un oraş prea mare, în care şansele de a cunoaşte victima sau agresorul sunt nesemnificative, efectul spectacolului este atât de puternic şi comportamentului prosocial atât de redus.

Procesarea informaţiei sociale este şi aici, esenţială, pentru că intervenţia martorului depinde de capacitatea sa de identificare şi interpretare adecvată a situaţiei, a relaţiilor dintre agresori şi victimă, a poziţiei celorlalţi martori, poziţie care se imită într-o măsură incredibilă.

În şcoală, sub ochii colegilor, un băiat agresează o fată, fără ca cineva să o apere; primii spectatori cred că între ei există ceva şi conform educaţiei primite, nu se amestecă în asemenea relaţii, ori cred că fata îşi merită pedeapsa, iar colegii care apar între timp, tind să adopte sau să imite reacţia primilor martori. Situaţii similare se întâlnesc şi în alte locuri publice, pe stradă, în baruri, în discoteci.

Efectul stărilor afective

Dispoziţiile afective obişnuite pot influenţa comportamentul prosocial, mai mult decât se crede, de obicei, dar nu în maniera în care se crede (figura 6.8). Buna dispoziţie este însoţită de dorinţa menţinerii pe de o parte şi de gândul şi expectanţe pozitive pe de altă parte. Fiecare dintre aceste consecinţe poate duce la accentuarea comportamentului prosocial.

La prima vedere, suntem înclinaţi, să spunem că buna dispoziţie are efecte stimulative asupra comportamentului prosocial, că atunci când trăim starea de bine suntem mai săritori, mai dispuşi să-i ajutăm pe alţii, decât atunci când, dispoziţia noastră este negativă. Deci, indispoziţia sau faptul de a fi rău dispus, va avea efecte inhibitorii asupra conduitei prosociale.

Cercetările în legătură cu efectul stărilor afective aduc dovezi contradictorii. Dacă ajutorarea unei persoane ar strica buna dispoziţie a individului, acesta nu ar mai acorda ajutor. Să presupunem că un student se află în situaţia comodă de a fi promovat examenul practic, ceea ce alături de alţi factori, îi creează o bună dispoziţie. Rămas în sală, el poate să-şi ajute colegul aflat într-o situaţie dificilă, fără a se expune pericolului de fi văzut de profesor. Dacă profesorul îşi dă seama de situaţie şi ameninţă cu anularea examenului întregii grupe, dacă se mai continuă cu „ajutorarea”, sprijinul iniţial pe care-l putem considera dezinteresat, încetează, pentru că poate deteriora starea de bine a celui promovat.

S ă ajuţi pe cineva

S ă te angajezi în alte activităţi plăcute

S

ă ajuţi pe cineva

S

ă ajuţi acea

persoană

S ă ajuţi pe cineva

S ă te angajezi în alte activităţi plăcute

D orinţa de menţinere a bunei dispoziţii
D orinţa de menţinere
a bunei dispoziţii

În legătură cu sprijinirea altora

În legătură cu sprijinirea altora
În legătură cu sprijinirea altora
În legătură cu sprijinirea altora
D espre persoana care are nevoie În legătură cu activităţile sociale
D
espre persoana
care are nevoie
În legătură cu
activităţile sociale
B una dispoziţie G ânduri şi expectanţe pozitive
B
una dispoziţie
G
ânduri şi
expectanţe pozitive

Figura 6.8. Efectele bunei dispoziţii asupra comportamentului prosocial (Watson et al)

Dacă cineva este indispus şi este centrat numai pe propriile probleme, va sări mai greu în ajutorul altei persoane, faţă de un om care în acel moment nu experimentează o asemenea stare negativă. Suntem indignaţi când vedem în diferite locuri publice copii sau tineri stând pe scaune şi persoane în vârstă sau cu disabilităţi fizice, abia ţinându-se în picioare. Dacă i-am cunoaşte pe tineri, am ajunge la concluzia că nu sunt cu toţii lipsiţi de educaţie sau de bun simţ, că unii au dureri şi necazuri care-i absorb atât de tare, încât, nu mai pot vibra la suferinţa nimănui.

Cercetările arată că posibilitatea de a schimba dispoziţia negativă prin ajutorarea altei persoane, face să crească comportamentul prosocial al individului. Un profesor care se află într-una din perioadele mai dificile ale vieţii, văzând dificultăţile – mai mari în care se zbate un student – îi oferă ajutorul, îl încurajează, simţind astfel, că devine util pentru cineva. Aceasta face să se simtă mai bine.

Influenţe interpersonale

Însuşirile receptorului

Atractivitatea persoanei aflată în dificultate este un factor care favorizează comportamentul prosocial. Atractivitatea înseamnă şi înfăţişare fizică dar şi anumite însuşiri de personalitate. Între acestea, mai des evocată, este carisma.

Cei ce solicită ajutor şi cei ce încearcă să obţină ajutor au şanse mai mari să-l obţină. În medie, femeile primesc mai mult ajutor decât bărbaţii iar aceştia oferă mai mult ajutor decât femeile.

Dacă receptorul este considerat responsabil pentru situaţia sa dificilă, el nu mai este privit cu simpatie, iar şansa de a fi ajutat este scăzută. Atunci când atribuirea cauzală a dificultăţii este externă, şansele ajutorului cresc. Atribuirea depinde de observator astfel încât, aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană în dificultate, este percepută diferit de către persoane diferite.

Similaritatea

Toate formele de asemănare cresc disponibilitatea pentru acordarea ajutorului. Similaritatea creşte atractivitatea şi percepţia atractivităţii creşte altruismul. În mod similar, empatia este pusă în legătură cu intensificarea comportamentului prosocial.

Exponenţii aceleiaşi rase, etnii sau categorii socio-demografice se ajută mai degrabă unii pe alţii decât pe reprezentanţii ex-grupurilor.

Ajutorarea poate fi un semn de compasiune dar poate reprezenta şi un semn de superioritate faţă de persoana care are nevoie de ajutor. În raporturile interculturale comportamentul prosocial nu este perceput întotdeauna ca expresie a unor atitudini egalitare.

Reacţia faţă de persoanele apropiate

Cercetările au demonstrat că există două modalităţi de răspuns diferite la performanţele superioare ale unor persoane semnificative.

Dacă realizările apar în domenii nerelevante pentru subiect, ele pot fi privite cu înţelegere, cu simpatie, iar dacă apar în domenii semnificative pentru Eul subiectului el dezvoltă resentimente faţă de persoanele semnificative.

Atunci când intr-o sarcină comună, nesemnificativă pentru valoarea subiectivă a Eului, apar dificultăţi, suntem predispuşi să acordăm ajutor prietenilor, mai degrabă decât persoanelor străine. Când sarcina este semnificativă pentru stima de sine, pentru valoarea subiectivă a Eului nu suntem dispuşi să ne ajutăm prietenii, ci mai degrabă îi ajutăm pe străini.

Influenţa situaţiilor

Observarea modelelor altruiste poate duce la intensificarea reacţiilor de ajutorare a altora. Mai mult observarea recompensării comportamentului prosocial, creşte probabilitate imitării acestuia şi oferă date relevante despre standardele de conduită.

În societatea funcţionează o serie de reguli generale de conduită, numite norme sociale. Ele se referă la standardele comportamentului aprobat social sau dezaprobat şi se învaţă prin ceea ce fac sau spun cei din jur, persoanele de

referinţă. În zilele noastre media, în special televiziunea exercită o influenţă uriaşă

în prezentarea expectanţelor normative.

Există două seturi de norme care influenţează comportamentul prosocial. Normele de reciprocitate stabilesc tranzacţii aprobate social. De obicei îi ajutăm pe cei ce ne ajută, mai ales când ajutorul iniţial a fost oferit voluntar. Normele echităţii stabilesc că cei ce obţin rezultate mai mari decât cheltuielile ar trebui să-i ajute pe cei ce au rezultate mai mici decât cheltuielile.

Comportamentul prosocial este influenţat şi de normele personale care reprezintă standardele de conduită specifice individului derivate probabil din modelele parentale. De asemenea imaginea de sine, în mod deosebit nivelul stimei de sine este asociat comportamentului prosocial.

Reacţii la primirea ajutorului

Reacţia la primirea ajutorului depinde de mai mulţi factori (figura 6.9). Modelul descrie reacţia oamenilor la primirea ajutorului. Atunci când ajutorul este perceput ca suportiv rezultă răspunsuri emoţionale pozitive, iar când este perceput ca ameninţător se ajunge la răspunsuri emoţionale negative. În consecinţă, probabilitatea căutării ajutorului diferă în funcţie de percepţia asupra controlului evenimentelor pe de o parte şi în funcţie de natura răspunsului emoţional.

În primul rând persoana care primeşte ajutor, îl percepe fie ca un pericol, ca o ameninţare, când se simte inferior şi dependent faţă de cel care i-l acordă, fie ca un autentic sprijin. Dacă primitorul percepe în mod pozitiv ajutorul, trăieşte o stare de bine, acceptă ajutorul, îi poartă recunoştinţă celuilalt. Dacă se simte ameninţat trăieşte, o stare afectivă negativă şi în consecinţă, evaluează nefavorabil şi ajutorul primit şi persoana care i-l acordă.

Perceperea ajutorului ca un semn de ameninţare, depinde de nivelul stimei de sine

a primitorului. Dacă aceasta are valori înalte, există tendinţa ca primitorul să

reacţioneze negativ. Similitudinea înaltă între primitor şi persoana care oferă ajutorul amplifică contrastul, iar primitorul se simte pus în inferioritate. Reacţia la primirea ajutorului depinde şi de domeniul în care acesta este acordat, de semnificaţia activităţii pentru stima de sine a primitorului.

Excepţii de la aceste reacţii fac persoanele apropiate între ele. Chiar dacă au stimă de sine înaltă ei nu reacţionează negativ la ajutorul primit de la persoanele similare (fraţi, prieteni, parteneri). În astfel de relaţii sentimentele de inferioritate apar mai puţin, întrucât, fiecare poate primi sau acorda ajutor. Reciprocitatea face ca primirea ajutorului să nu fie percepută ca un pericol, chiar dacă domeniul de activitate este semnificativ pentru stima de sine.

 

S

tim a

de

s ine

s c ăz ută

a prim itorului

 

S

tim a

de

s ine

înaltă

a

prim itorului

(des tinatarului):

 

(des tinatarului):

 

arac teris tic ile interac ţiunii

C

-

nu

s unt

as em ănări între

prim itor

ş

i

-

s im ilarităţi între

prim itor

ş

i

cel

ce

c

el c e

oferă

ajutor;

oferă ajutor;

 
 

-

relevanţă redus ă a

ajutorului prim it

 

-

relevanţă înaltă a ajutorului prim it de

de

la

o

pers oană s em nific ativă

 

la

o

pers oană s em nificativă;

 
  la o pers oană s em nificativă;   P ercepţia     ajutorului S prijin
  la o pers oană s em nificativă;   P ercepţia     ajutorului S prijin

P

ercepţia

   

ajutorului

S prijin

P rim ejdie

(A m eninţare)

ajutorului S prijin P rim ejdie (A m eninţare) R ăs puns em oţional poz itiv
ajutorului S prijin P rim ejdie (A m eninţare) R ăs puns em oţional poz itiv
R ăs puns em oţional poz itiv R ăs puns em oţional negativ R eacţiile
R
ăs puns em oţional poz itiv
R
ăs puns em oţional negativ
R eacţiile
E
valuare
favorabilă
a
ajutorului
ş
i
a
E
valuare
nefavorabilă a ajutorului ş i a
prim itorului
c
elui c are ajută
celui c are ajută
P
ercepţia controlului
P
erc epţie înaltă a
P ercepţie
redus ă
a
as upra evenim entelor
c
ontrolului evenim entelor
controlului evenim entelor
viitoare
viitoare
viitoare

P rob ab ilitatea

c ăutării ajutorului în viitor

viitoare P rob ab ilitatea c ăutării ajutorului în viitor P robabilitatea c ăutării ajutorului P

P

robabilitatea

c

ăutării ajutorului

în viitor P robabilitatea c ăutării ajutorului P robabilitate redus ă a căutării ajutorului P

P robabilitate redus ă a

căutării ajutorului

ăutării ajutorului P robabilitate redus ă a căutării ajutorului P robabilitatea ridic ată a c ăutării

P robabilitatea ridic ată a c ăutării ajutorului

Figura 6.9. Relaţia dintre nivelul stimei de sine şi reacţia la primirea ajutorului (după Brehm şi Kassin)

Întrebări de verificare:

1. Cum se explică comportamentul prosocial?

2. În ce constă efectul spectatorului?

6.4. Agresiunea

Ce este agresiunea?

În literatura de specialitate există divergenţe în ceea ce priveşte definirea agresiunii. Se insistă fie asupra actului agresiv în sine, fie asupra intenţiei.

Agresiunea se defineşte ca orice formă de conduită orientată cu intenţie către persoane, obiecte sau către sine, în vederea producerii anumitor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau pagube.

Comportamentul agresiv nu se confundă cu comportamentul antisocial. Comportamentul unui boxer nu este antisocial şi cu cât este mai agresiv, cu atât este mai performant.

Potrivit definiţiei de mai sus, orice comportament antisocial, infracţional este caracterizat prin agresiune, ar mai fi de notat faptul că prin comportamentul agresiv nu înţelegem un comportament incisiv, energic, care poate aduce de multe ori succes în atingerea unor anumite obiective, dar care nu prejudiciază sau nu răneşte o anumită ţintă.

Marea complexitate a acestui fenomen, face ca tipologizarea acesteia să fie extrem de dificilă; totuşi, câteva criterii de clasificare pot fi identificate:

în funcţie de agresor putem diferenţia: agresiunea tânărului şi cea a adultului, agresiunea masculină şi cea feminină, agresiunea individuală şi cea colectivă, dar şi agresiunea spontană şi cea premeditată.

Studiile arată că agresiunea fizică este mai puternică şi mai frecventă la bărbaţi. Femeile folosesc mai ales agresiunea indirectă, manipularea altora pentru a face rău persoanei ţintă. Explicaţiile acestor diferenţe de gen sunt de ordin biologic (dezvoltare fizică, hormoni), se referă la rolurile sociale sau la expectanţele de rol (agresiunea bărbaţilor este mai uşor de acceptat decât a femeilor).

în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, diferenţiem agresiunea fizică şi cea verbală, agresiunea directă şi cea indirectă;

în funcţie de forma de manifestare a agresiunii, diferenţiem agresiunea violentă şi cea non-violentă, agresiunea latentă şi cea manifestă;

în funcţie de obiectivele urmărite, agresiunea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii şi cea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.

O clasificarea importantă a formelor de agresiune o redă Erich Fromm, în lucrarea sa Anatomia distructivităţii umane. El face diferenţă între agresiunea benignă, biologic adaptativă şi în serviciul vieţii, pe de o parte, şi agresiunea malignă, biologic nonadaptativă, pe de alta. Astfel, agresiunea biologică adaptativă este o

reacţie la ameninţările îndreptate împotriva intereselor vitale, fiind în acest mod spontană, reacţională şi defensivă, având ca scop fie înlăturarea ameninţării, fie îndepărtarea sursei acesteia. Agresiunea malignă nonadaptativă biologic, nu constituie o apărare împotriva unei ameninţări, fiind dăunătoare din punct de vedere biologic, având ca principale manifestări omorul şi cruzimea. Ea este producătoare de plăcere şi în afara oricărei alte finalităţi.

Teorii referitoare la agresiune

Agresiunea este înnăscută

Teoriile care susţin că agresiunea este un instinct au fost promovate de Sigmund Freud, de renumitul etolog Konrad Lorenz, şi de colaboratorul acestuia, Irenäus Eibl-Eibesfeldt.

Viziunea freudiană, susţine rolul dominant al inconştientului în determinarea comportamentului uman. La acest nivel al inconştientului se află instinctele, dorinţele imorale, întipăririle timpurii, experienţele refulate. Instinctul morţii – thanatos – acţionează în opoziţie cu cel al vieţii – eros. Astfel, energia thanatosului este de obicei direcţionată către alţii şi mai puţin către sine, pentru a evita autodistrugerea, Freud văzând aşadar agresiunea împotriva celorlalţi ca fiind inevitabilă, ca rezultat al canalizării instinctului morţii.

Oarecum în contradicţie cu Freud, care atribuia agresiunii un rol predominant distructiv, în opera lui Lorenz agresiunea interspecifică are o valoarea adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire, animalul apărându-şi teritoriul şi disponibilităţile de hrană. Deşi opera lui se concentrează asupra animalelor, el a elaborat teorii care încearcă să explice în special, motivele pentru care oamenii se ucid între ei, spre deosebire de alte specii, precum şi modul în care energia instinctuală agresivă se adună în organismul uman şi este eliberată periodic.

Lorenz afirmă că există două tipuri de reacţii ale animalelor la pericol:

comportamentul de luptă, respectiv cel de fugă. Animalele cărora le lipsesc

mecanismele de apărare eficiente (de exemplu, căprioare, păsări), recurg la fugă,

pe când cele înzestrate cu „arme” puternice (gheare, dinţi ascuţiţi) aleg lupta. În

cazul omului, căruia îi lipsesc mijloacele eficiente de apărare, inhibiţiile privind

agresiunea împotriva unui cogener sunt slabe; adăugând la acest fapt impresionanta dezvoltare a mijloacelor de agresiune, omul a devenit un eficient şi neliniştit ucigător al semenului său.

A doua mare teorie a lui Konrad Lorenz a fost cea asupra naturii energiei

instinctuale agresive. Astfel, el a sugerat că energia agresivă este generată constant

şi se adună intr-un individ, urmând să fie descărcată la un moment dat în urma acţiunii unor anumiţi stimuli sau chiar în absenţa acestora, în caz că acea cantitate

de energie este suficient de mare.

Teoria lui Lorenz prezintă multe similitudini cu socio-biologia. Spre deosebire de Lorenz, în acest grup de teorii (aplicaţii ale biologiei evoluţioniste la explicarea comportamentului social) se accentuează supravieţuirea genetică mai mult decât

cea individuală. Agreisunea este o caracteristică universală înnăscută favorizată de selecţia naturală, dar limitată de nevoia protejării genelor comune. Ca atare, agresiunea orientată spre cei ce au legături genetice cu potenţialii agresori, trebuie să fie inhibată.

Agresiunea ca răspuns la frustrare

Susţinătorii teoriei pornesc de la convingerea că agresiunea este determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria frustrare – agresiune, formulată de John Dollard, Doob Miller etc. de la Yale, care în lucrarea Frustrare şi agresiune, au elaborat două postulante:

1)

agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării

2)

frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresiune.

Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări care la rândul lor, se pot constitui în surse de manifestare a agresiunii. Destul de frecvent, agresiunea nu este îndreptată asupra sursei de frustrare, ci este redirecţionată către o sursă mai sigură.

Această teorie a fost însă revizuită ulterior. Astfel, Leonard Berkowitz, consideră că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresiune şi susţine că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa; o persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite semne ale agresiunii sau uneori când nu sunt prezente asemenea semne.

Aşadar, frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, iar agresiunea nu este întotdeauna precedată de frustrare. Comportamentul agresiv are o varietate de cauze, dintre care frustrarea este doar una.

Teoriile învăţării sociale

Această poziţie este legată în special de numele lui Albert Bandura, care a formulat teoria învăţării sociale a agresiunii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:

învăţare directă, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente;

prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.

Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi sau maltrataţi, adesea, provin ei înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei, pedeapsa fizică);

mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi admirate, agresiunea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă, fizică sau verbală. Vizionarea acestora nu duce totdeauna la acte agresive, dar poate duce la o reducere a sensibilităţii la agresiune, ceea ce poate înlesni adoptarea unor conduite agresive).

Surse de influenţare a agresiunii

Principalele surse de influenţare a agresiunii ar fi:

a)frustrarea; b)durerea fizică şi morală – poate duce la creşterea agresiunii; în urma unor cercetări efectuate, Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea, agresiunea ostilă; c)aglomeraţia – în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de facultate, în casa de locuit etc. apare în calitate de agent stresor şi poate creşte agresiunea; d)căldura – foarte multe cercetări au constat o legătură directă între temperaturile înalte şi manifestarea agresiunii; e)zgomotul – în împrejurări în care nivelul zgomotului este ridicat, poate creşte agresiunea cu precădere însă în cazurile în care subiectul expus a fost enervat sau frustrat înainte; f)exerciţiul fizic – poate conduce la acte agresive, deoarece o serie de schimbări fiziologice au loc în organismul subiectului. Se concretizează aproape numai în cazurile în care individul a fost enervat sau frustrat înainte; g)materialele cu conţinut pornografic asociat cu violenţă – influenţează agresiunea, depinzând însă de cât este de explicit materialul, de mesajul său (violent/nonviolent, pozitiv/negativ); h)alcoolul şi drogurile – alcoolul consumat în cantităţi mari, reduce mult luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresiunii, atât prin potenţarea ei directă, cât si prin neluarea în considerare a caracteristicilor agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane şi celor apropiaţi. Drogurile pot afecta şi ele comportamentul agresiv, însă realizarea acestui lucru depinde de: tipul drogului, dimensiunea dozei şi percepţia pericolului; i)anonimatul, deindividualizarea – anonimatul, produs printr-o mascare a caracteristicilor corporale după care o persoană poate fi recunoscută (de exemplu, măştile celor de la Ku Klux Klan), produce o stare psihologică numită deindividualizare, prin care conştiinţa de sine se reduce, teama de o sancţionare negativă din partea celorlalţi se reduce, individul fiind mult mai apt a se angaja în acte agresive şi antisociale; j)atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage, de cele mai multe ori, răspunsul agresiv al celui vizat; nu de puţine ori şirul răzbunărilor devine practic nesfârşit (acte teroriste, răzbunări tip vendetta, cu morţi din rândul persoanelor nevinovate); totodată, răspunsul celui agresat este în concordanţă cu agresiunea pe care o suportă la rândul său sau cu cea pe care crede că agresorul o va întreprinde; k)bătaia şi incestul în cadrul familiei, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului;

l)violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei – o listă a efectelor negative ale mass-media asupra agresiunii (deşi nu poate fi ignorată prezenţa unui efect cathartic): dezinhibiţia, învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv desensibilizarea faţă de victimă.

F rus trare E xperienţe Zgom ot neplăc ute P rovoc are R ăs puns
F
rus trare
E
xperienţe
Zgom ot
neplăc ute
P
rovoc are
R
ăs puns emoţional
A fect negativ
Luptă
A
s oc ieri
s
pontane
Influenţe
Indic atori s ituaţionali,
externe
efec tul armelor
Inform aţii legate de
evenim ent; perc eperea
intenţionalităţii; apărare
A lc ool
P
roc es e
P roc es are
c ognitivă
c
ognitive
mai intens ă
Em oţia
C om portam ent
T
răiri afec tive
ş
i acţiuni
F urie
F rică
A gres iune
E vitare

Figura 6.10. Modelul agresiunii (după Berkowitz)

Un posibil model sintetic al agresiunii este cel construit de Berkowitz (figura 6.10). Modelul îmbină determinanţii interni şi condiţiile externe în explicarea conduitei agresive. Experienţele neplăcute generează reacţii emoţionale negative. Afectul negativ declanşează automat furia şi frica. Influenţele externe şi procesele cognitive modelează sentimentele şi acţiunile rezultate.

Violenţa intimă

Victimele violenţei intime sunt copiii, la fel ca şi adulţii. Formele violenţei intime sunt adesea fizice şi sexuale. Violenţa poate fi intensificată de utilizarea materialelor difuzate prin media (figura 6.11).

Există corelaţii între atitudinile negative faţă de femei şi folosirea materialelor cu conţinut violent şi pornografic. Ele au efecte comune asupra intenţiei sexuale agresive dar şi efecte diferite: folosirea materialelor cu conţinut pornografic asociat cu violenţa stă la baza comportamentului sexual agresiv.

A titudini negative faţă de femei: Intenţii sexuale agresive: - acceptarea violenţei interpersonale şi a
A
titudini negative faţă de femei:
Intenţii sexuale agresive:
-
acceptarea violenţei
interpersonale şi a violului;
- probabilitatea folosirii forţei
sau a violului pentru a face sex;
C omportament sexual agresiv:
R ecunoaşterea consultării şi a
vizionării materialelor ce conţin
violenţă pornografică
folosirea constrângerii şi a
forţei pentru a avea relaţii
sexuale
-

Figura 6.11. Atitudini şi agresiune sexuală (după Demare et al)

Cercetările efectuate asupra generaţiei tinere arată că atât femeile cât şi bărbaţii se angajează în proporţii similare în acţiuni coercitive în scopul obţinerii satisfacţiei sexuale. Consumul de alcool este implicat în majoritatea incidentelor sexuale agresive. Experienţele sexuale anterioare sunt de asemenea asociate cu comportament sexual coercitiv. Persoanele care au avut un număr mai mare de parteneri sexuali indică cu o probabilitate mai ridicată, utilizarea unor tactici agresive în interacţiunile sexuale. Atitudinile privind violul sunt asociate de asemenea cu un comportament sexual coercitiv. O mai largă acceptare a „mitului violului” este corelată cu intensificarea comportamentului coercitiv (figura 6.12). Agresiunea sexuală implică emoţii, atitudini şi experienţe sexuale. Aceste variabile se asociază direct sau indirect şi stau la baza comportamentului sexual coercitiv.

Se constată că între parteneri, cele mai reduse nivele se înregistrează la nivelul cuplurilor ocazionale, apoi la nivelul cuplurilor căsătorite şi cele mai înalte la nivelul cuplurilor care coabitează. Coabitarea şi abuzul fizic se explică prin nesiguranţă, prin lipsa angajamentului în continuarea relaţiei sau prin stresul aventurii. Violenţa în cuplu este atribuită unor factori de personalitate, unor factori socio-economici sau interacţiunii dintre parteneri:

vârsta partenerilor;

atitudinile faţă de violenţă;

consumul de alcool şi droguri;

nivelul veniturilor;

nivelul educaţiei;

conflicte interpersonale;

izolare socială;

evenimente de viaţă;

experienţa violenţei în familia de provenienţă.

E xperienţe s exuale:

- parteneri s exuali; im plic are s exuală;

numărul de

-

faţă

de partener

O s tilitate

pres iuni ş i m anipulare;

om portam ent s exual oercitiv:

ac ţiuni antis oc iale;

C

c

-
-

s exual oercitiv: ac ţiuni antis oc iale; C c - - xperienţe relaţionale negative: conflict;
s exual oercitiv: ac ţiuni antis oc iale; C c - - xperienţe relaţionale negative: conflict;

xperienţe

relaţionale

negative:

conflict;

am bivalenţă;

E

-

-

negative: conflict; am bivalenţă; E - - A titudini violente F urie Dis pariţia em patiei

A titudini

A titudini

violente

violente
A titudini violente
A titudini violente
conflict; am bivalenţă; E - - A titudini violente F urie Dis pariţia em patiei faţă
F urie
F urie
Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener

Dis pariţia em patiei faţă de partener

Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener
Dis pariţia em patiei faţă de partener

Figura 6.12. Variabile psihologice implicate în agresiunea sexuală (Cristopher et al)

Copilul abuzat

Copilul care creşte asistând la violenţa din familie nu este doar martor, ci de multe ori, victimă.

Copiii sunt abuzaţi de către străini şi de către membrii familiei, dar abuzul sever vine din partea părinţilor sau a persoanelor care îl îngrijesc. Băieţii suferă abuzuri

fizice mai mult decât fetele, iar mamele mai mult decât taţii, abuzează fizic de copiii lor. În contrast fetele sunt victime ale abuzului sexual mai mult decât băieţii iar taţii, mai mult decât mamele, abuzează sexual de copiii lor. În ceea ce priveşte uciderea copiilor s-a constat că diferenţele între mame şi taţi sunt nesemnificative. În ultimii ani există studii care arată că mai degrabă bărbatul, tatăl sau partenerul mamei, este responsabil de uciderea copilului.

Abuzul asupra copiilor se asociază cu anumite particularităţi ale părintelui (abuz de substanţe, trăsături de personalitate), însuşirile copilului (copilul mai mic este abuzat mai degrabă decât cel mai mare), cu factori socio-economici, conflicte maritale, izolare socială, cu experienţa părintelui abuzat in perioada copilăriei.

P rim a În c opilărie, C . ş i-a văz ut părinţii generaţie bătându-s
P rim a
În
c opilărie,
C
.
ş i-a
văz ut părinţii
generaţie
bătându-s e
C opiii
lui
C
.
s -au
bătut foarte
A
doua
C
.
a
c res c ut
ş
i
s -a
c ăs ătorit.
E
l
mult
între
ei,
iar
c ând
au
generaţie
îş i bate
s oţia
ş i c opiii
c res c ut
m ari
au
înc eput
s ă-l
bată
pe tatăl lor
C opiii
s -au
luptat unul
c u
altul,
C opiii
lui
C
s -au
c ăs ătorit.
E
i
A
treia
s -au
bătut,
iar
c ând
au
ajuns
s e
.
c om portă
violent
faţă
de
generaţie
des tul de
m ari
i-au bătut
pe
c ei
partener(ă)
ş
i
faţă
de
proprii
bătrâni
c opii.

S e poate uneori c ontinua uneori

Figura 6.13. Violenţa familială (după Brehm şi Kassin)

Legătura dintre violenţa la care a fost victimă copilul şi violenţa sa ca adult este denumită prin termenul de ciclul violenţei în familie. Copiii care au asistat la violenţa parentală şi care au fost la rândul lor abuzaţi vor manifesta o probabilitate mai mare decât ceilalţi copii, violenţă faţă de partenerul de viaţă şi faţă de proprii copii. În plus, copiii lor vor reacţiona violent în relaţiile interpersonale. Internalizarea violenţei domestice nu este însă obligatorie (figura 6.13). Ciclul violenţei familiale reprezintă procesul de transmitere a modelelor de violenţă domestică la generaţiile următoare. Ciclul nu este obligatoriu. Nu toţi copii care au asistat la scene de violenţă sau abuz în familie, ajung la vârsta adultă la abuz sau violenţă.

Prevenirea şi reducerea agresiunii

Literatura dedicată studierii agresiunii diferenţiază în principal trei modalităţi de reducere şi prevenire a agresiunii: catharsisul, pedeapsa şi folosirea unor modele non-agresive.

Catharsisul este procesul de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cele mai cunoscute metode ar fi vizionarea de materiale cu scene violente, consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziei (Freud), angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe antisociale (sporturi, agresiune faţă de obiecte neînsufleţite). Totuşi, cercetările au arătat că de multe ori aceste modalităţi de substituire a comportamentului agresiv conduc la o potenţare a agresiunii, nu la reducerea acesteia.

Pedeapsa se aplică în urma manifestării agresiunii, în vederea sancţionării ei şi totodată cu intenţia clară de a preveni repetarea. Pedepsele pot fi instituţionalizate (sancţiunile juridice) sau neinstituţionalizate (din cadrul familiei).

În ceea ce priveşte cea de-a treia modalitate folosirea unor modele non-agresive, ea este bazată pe teoriile învăţării sociale (Bandura), potrivit cărora comportamentul agresiv se imită şi se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul cu asemenea modele de conduită agresivă şi căutat contactul cu modele nonagresive.

Factorii psihologici sunt implicaţi în toate evenimentele şi condiţiile care influenţează agresiunea. Diminuarea agresiunii, posibilă printr-o abordare complexă, la scară socială, vizează tocmai aceşti factori. Soluţiile sunt multiple, corespunzătoare surselor multiple ale agresiunii:

creşterea şanselor de realizare a scopurilor valorizate în societate (succes financiar, succes în carieră, status) prin mijloace nonviolente;

recompensarea comportamentului nonviolent;

furnizarea de modele atractive ale comportamentului pacifist prin mass- media;

pedeapsa

reducerea

tuturor

formelor

de

agresiune:

pedeapsa

fizică,

capitală, războiul;

diminuarea frustrărilor prin creşterea calităţii vieţii în locuinţe, în serviciile de sănătate, în îngrijirea copiilor, la locurile de muncă;

reducerea sau blocarea accesului la armele de foc şi la alte mijloace de agresiune;

formularea scuzelor faţă de persoana ofensată. Acesta nu este un semn de slăbiciune;

reducerea şi renunţarea la consumul de alcool;

oprirea acţiunii în momentele de furie; controlul furiei.

Una din soluţiile diminuării agresiunii, controlul furiei, poate fi realizată astfel:

1) Opreşte-te. Ieşi pentru moment din situaţie. Dacă nu poţi pleca, nu vorbi şi nu acţiona. Poţi fi furios, dar nu ai voie să acţionezi. 2) Calmează-te. Foloseşte tehnici cognitive. Gândeşte la consecinţele acţiunii tale, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă ai trece la fapte.

3)

4) Foloseşte tehnici somatice. Respiră, controlează-ţi respiraţia şi mişcările

Inserează gândurile între furie şi impulsul de a acţiona.

5)

corpului, învaţă exerciţii de relaxare. Aplică principiile asertivităţii:

a. respect egal faţă de tine însuţi şi faţă de alte persoane;

b. acţionează cum este cel mai bine pentru relaţiile interpersonale;

c. exprimarea sentimentelor;

d. stabilirea preferinţelor şi a priorităţilor;

e. afirmarea drepturilor.

Întrebări de verificare:

1. Cum se explică agresiunea?

2. În ce condiţii media stimulează violenţa?

Aplicaţii

Explicaţi starea de singurătate a adolescenţilor şi adulţilor tineri în societatea contemporană.

Explicaţi relaţia dintre anxietatea socială şi singurătate.

Descrieţi influenţa situaţiilor asupra atractivităţii interpersonale.

Ilustraţi interacţiunea dintre atribuire şi satisfacţie în relaţia de coping.

Argumentaţi influenţele stărilor afective asupra comportamentului prosocial.

Concretizaţi efectul spectatorului în mediul educaţional.

Ilustraţi sursele de influenţare a agresiunii.

Enumeraţi căile de prevenire şi diminuare a agresiunii.

Bibliografie

Anderson C.A., Bushman B.J., 1997, External validity of “trivial” experiments: The case of laboratory aggression, in Review of General Psychology, 1, p. 19-41;

Aron A., Aron E. N., 1994, Love, in A.L. Weber, J.H. Harvey (eds.), Perspective on close relationships, Boston, Allyn & Bacon;

Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York, Prentice-Hall;

Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman;

Baron R.A., 2001, Psychology, fifth edition, Boston, Allyn & Bacon;

Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8 th ed.), Boston, Allyn & Bacon;

Baron R.A., Richardson J.H., 1996, Human aggression, (2 nd ed.), New York, Plenum;

Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford;

Berkowitz L., 1993, Aggression: Its causes, consequences and control, New York, McGraw- Hill;

Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology:

Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press;

Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp;

Bushman B.J., Anderson C.A., 1997, Methodology in the study of aggression: Integrating experimental and nonexperimental findings, in Borich G.D., Tombari M.L., 1997, Educational Psychology, New York, Longman;

Buss D.M., Malamuth N.M., (eds.), 1996, Sex, power, conflict: Evolutionary and feminist perspective, New York, Oxford University Press;

Byrne D., Clore G.L., Smeaton G., 1986, The attraction hypothesis: Do similar attitudes affect anything? Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1167-1170;

Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin;

Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart & Winston;

Christopher F.S., Owens L.A., Stecker H.L., 1993, An examination of single men’s and women’s sexual aggressiveness in dating relationships, Journal od Social and Personal Relationships, 10, 511-527;

Demare D., Lips H.M., Briere J., 1993, Sexually violent pornography, anti-women attitudes, and sexual aggression: A structural equation model, Journal of Research in Personality, 27, 285-300;

Eysenck, H., Eysenck, P., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Ed. Teora;

Feshbach S., Zagroska J., (eds.), 1997, Human aggression: Biological and Social Roots, New York, Plenum;

Fincham F.D., Bradbury T.N., 1993, Marital satisfaction, depression and attributions: A longitudinal analysis, Journal of Personality and Social Psychology, 64, 442-452;

Geen, R., & E. Donnerstein (eds) 1997, Human aggression: Theories, research and implications for policy, San Diego, Acad. Press;

Gottman J., 1994, Why marriages succeed or fail, New York, Simon & Schuster;

Hendrick C., (ed.), 1989, Review of personality and social psychology, vol. 10, Newbury Park, CA, Sage;

Hendrick C., Hendrick S., 1993, Romantic love, Newbury Park, CA, Sage;

Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell;

Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford;

Jones W.H., Perlman D., (eds.), 1987, Advances in personal relationships, vol. 1, Greenwich, CT, JAI Press;

Kelley H.H., 1973, Personal relationships: Their structures and processes, Hillsdale, NJ, Lawrence Erlbaum;

Myers D., 1999, Social Psychology, (6 th ed.), New York, McGraw-Hill;

Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom;

O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social psychology, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

Petty R.E., Krosnick (eds.), 1995, Attitude strength: antecedents and consequences, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Preda V., 1998, Delincvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară;

Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE;

Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York, Guilford;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions;

Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Shaver P., Rubinstein E., 1980, Childhood attachment experience and adult loneliness, in L. Wheeler (ed.), Review of personality and social psychology, vol. 1, pp. 42-73, Beverly Hills, CA, Sage;

Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health perspective, New York, Pergamon;

Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford;

Sternberg R.J., Barnes M.L., (eds.), 1988, The psychology of love, New Haven, CT, Yale University Press;

Sternberg R.J., Hojjat M., (eds.), 1997, Satisfaction in close relationships, New York, Guilford;

Stroebe

Chichester, Wiley;

W., Hewstone

M., (eds.),

1993,

European review

of social

psychology, vol.

4,

Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill;

Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International Perspectives, London, Sage;

7.Influenţasocială

După studierea acestui capitol veţi reuşi:

să explicaţi conformismul; să descrieţi principiile acordului; să exemplificaţi tehnicile obţinerii acordului; să explicaţi obedienţa; să exemplificaţi obedienţa; să descrieţi facilitarea socială; să descrieţi delăsarea socială; să descrieţi impactul mulţimii asupra comportamentului individului; să explicaţi procesele de grup; să definiţi conflictul; să enunţaţi tipurile de conflicte; să identificaţi căile soluţionării conflictelor;

Concepte cheie:

acord; asertivitate; brainstorming; conflict; conformism; deindividuare; delăsare; dilemă socială; facilitare; gândire de grup; grup; polarizare; obedienţă; polarizare;

Conţinut:

1. Conformismul;

2. Procese de grup;

3. Cooperare, competiţie, conflict

7.1. Conformismul

Termenul de conformism se referă la acţiunea sau modul de a gândi al indivizilor ori la schimbarea atitudinilor şi a comportamentului în funcţie de anumite norme sau reguli sociale scrise sau consacrate prin obişnuinţă. Normele şi conformarea la ceea ce ele stabilesc, a celor mai mulţi oameni, în cele mai multe situaţii – pe stradă, în instituţii, în unităţi economice – asigură funcţionarea societăţii, diminuarea dezordinii, a haosului social. Influenţa exercitată de regulile sociale asupra comportamentului, face ca majoritatea oamenilor să se asemene între ei.

Normele sociale pot avea caracter descriptiv, adică precizează comportamentul cel mai adecvat pentru anumite situaţii, reacţiile cele mai adaptative, la care recurg majoritatea oamenilor sau pot fi imperative adică, prescriu obligativitatea exprimării unor reacţii şi a reprimării altora în situaţii date.

Respectarea normelor de către majoritatea celor angajaţi în activitatea educativă le conferă o anumită asemănare. Elevii de pildă – vin la şcoală, participă la ore, răspund la solicitările profesorilor; profesorii – intră la clase îşi prezintă lecţiile, verifică, dau note). Asemănarea nu trebuie să ducă la uniformizarea comportamentului sau a modului de a gândi, situaţie în care de obicei normele sunt contestate şi încălcate.

Acordul

Înţelegem prin acord o formă a influenţei sociale în care una sau mai multe persoane acceptă (încuviinţează) cererea sau rugămintea venită de la unul sau mai mulţi oameni: profesori, părinţi, vânzători, persoane care fac reclamă lobby, adună fonduri, politicieni. Tehnicile de obţinere a acordului sunt prezentate în figura 7.1.

Prietenie/simpatie

Oamenii sunt în general mai dispuşi să cadă de acord cu solicitările prietenilor sau ale persoanelor pe care le simpatizează, decât cu rugăminţile sau cererile venite de la străini sau de la indivizi care nu le sunt pe plac.

A se băga sub pielea cuiva, a-l face să te simpatizeze sau să te placă, se poate realiza prin diferite procedee de înălţare sau înfrumuseţare a propriei persoane sau procedee care sporesc atractivitatea (ex: schimbări în înfăţişarea fizică sau în vestimentaţie, dovezi de prietenie sau admiraţie faţă de persoana ţintă, asocierea cu persoane sau participarea la evenimente preferate de aceasta, sunt tactici de care se uzează şi în şcoală dacă vrem să intrăm sub pielea profesorilor (de exemplu, transformarea fizică a studentelor mai ales, atunci când se prezintă la unele examene, exprimarea admiraţiei faţă de un curs sau faţă de lucrările elaborate de un profesor ori faţă de materia pe care o predă etc.).

Pentru a atrage simpatia se utilizează diferite procedee de înfrumuseţare a celuilalt, adică a persoanei ţintă – flatarea, acordul, aprobarea, manifestarea interesului faţă de această persoană.

S chim barea cererii

Tehnica

P

iciorul în prag

Tehnica P iciorul în prag M ingea joasă

M

ingea joasă

Tehnica P iciorul în prag M ingea joasă D e la la m are mică U

D e la

la m are

mică

U

şa

în faţă

ingea joasă D e la la m are mică U şa în faţă D e la

D e la

la m ică

mare

N

u este

chiar tot

D escriere

- se începe o foarte mică solicitare;

- se asigură acordul;

- se face o cerere m ai m are, separată de prima;

- se asigură acordul cu o cerere şi

apoi se creşte dimensiunea acelei cereri cu descoperirea costurilor ascunse;

- se începe

- cererea se respinge;

- se continuă

cu o

cu o

cerere foarte m are;

cerere m ai mică;

- se începe cu cerere mărită;

- imediat se reduce mărim ea cererii;

- se oferă reducere sau bonus;

Figura 7.1. Strategii secvenţiale ale cererii

Exagerările sau neatenţia pot duce la reacţii contrare aşteptărilor, pot crea antipatie sau repulsie din partea persoanei care a fost lăudată exagerat (De multe ori profesorii decodifică intenţiile celor care-l laudă excesiv sau manifestă interese exagerat faţă de disciplina lor în preajma examenelor, ajungând astfel la reacţii de genul celor menţionate.

Consistenţa

Din moment ce ne-am angajat într-o acţiune sau am luat o anumită poziţie, suntem mai predispuşi să realizăm comportamente consistente cu poziţia luată, să nu ne contrazicem, să nu părem instabili în ochii celorlalţi.

În practică această modalitate de influenţare pe principiul consistenţei faţă de poziţia adoptată anterior, se realizează în două etape. Se începe cu o solicitare neînsemnată banală care de obicei este acceptată de persoana ţintă şi apoi, se formulează una mult mai mare, de fapt, cea adevărată.

Se solicită profesorului acordul pentru susţinerea examenului la care au dreptul toţi studenţii, iar după aceea, se cere să-i primească şi pe cei care n-au frecventat

cursurile sau laboratoarele, sau i se cere părerea în legătură cu şansele de promovare şi după ce-şi manifestă poziţia – fiecare are posibilitatea de a-şi lua examenele – i se pune în faţă adevărata solicitare – de a-i trece pe toţi. Această tehnică este cunoscută sub numele de „piciorul în uşă” sau „piciorul în prag”.

Reciprocitatea

Suntem, în general, mai dispuşi să acordăm încuviinţare sau bunăvoinţă faţă de cei care anterior ne-au făcut o concesie sau o favoare decât faţă de aceia care nu s- au manifestat în acest fel faţă de noi.

În viaţa cotidiană reciprocitatea este un principiu fundamental. Îi tratăm pe alţii după cum ne-au tratat ei sau ni se răspunde cu aceeaşi monedă, deşi, aşa cum am precizat, ne este greu să acceptăm că şi noi putem greşi faţă de persoanele din jurul nostru.

Manifestările de obrăznicie, lipsa de respect ale elevilor sunt de fapt răspunsuri la atitudinile profesorilor, jignitoare şi lipsite de consideraţie faţă de ei. aceeaşi elevi obraznici cu anumiţi profesori se comportă exemplar cu profesorii care îi respectă. Profesorii sunt mai înţelegători cu clasele „cuminţi” şi devin severi în clasele rebele sau ostile.

Spre deosebire de tehnica piciorului în uşă, tehnica cunoscută sub denumirea de uşa în faţă … porneşte de la o solicitare de mare amploare şi după ce se refuză se formulează o cerere mai redusă, cea adevărată, de fapt. Persoana ţintă simte nevoia de a-i da un răspuns favorabil, întrucât i s-a făcut o concesie, prin renunţarea la prima solicitare. Cerem de exemplu prezenţă obligatorie la toate cursurile, iar după ce ni se explică problemele sau dificultăţile studenţilor (au familie, sunt angajaţi, fac naveta din localităţi îndepărtate), le solicităm prezenţa la un număr mult diminuat de ore.

Criza

Se ştie că, bunurile sau şansele sau persoanele care ne lipsesc sau se află într-o mărime insuficientă pentru noi, sunt apreciate la cote mai înalte decât cele ce există în cantităţi adecvate ori în exces. În consecinţă, vom fi mai receptivi la solicitările ce vizează insuficienţa sau absenţa.

Tehnicile bazate pe principiul insuficienţei sau lipsei sunt cunoscute sub denumirea de joacă tare pentru a câştiga sau abordare rapidă – tehnica termenului limită.

Deşi par mai dificile, efectele lor în obţinerea acordului sunt semnificative. Prima, poate cea mai frecventă, este încercarea unor persoane de a crea impresia că sunt foarte necesari, că sunt foarte cunoscuţi în că sunt printre puţinii experţi, tocmai pentru a-i determina pe alţii să dea curs cererilor lor.

În şcoală, există profesori care se învăluie în această lumină spre a fi solicitaţi de către elevi şi părinţi la pregătirea copiilor prin sistemul meditaţiilor sau mergând

pe a doua tactică, forţează decizia, propunând un termen limită, afirmând că sunt foarte solicitaţi, că aşteaptă şi alţii.

Autoritatea

Dată fiind aprecierea autorităţii, încrederea acordată şi mijloacele de constrângere de care dispune, vom fi dispuşi să fim de acord cu solicitările ce vin din partea acesteia.

Obedienţa

Obedienta este calea directă de influenţare a comportamentului şi apare ca răspuns, ca acceptare a unui ordin formulat direct de către o autoritate. Aceasta apare în diferite domenii ale vieţii sociale nu numai în armată, ci şi în justiţie, în viaţa politică sau în afaceri, în instituţiile şcolare, în unităţile de cercetare. Este o cale de influenţare cu efecte mai ample decât celelalte, întrucât, cei ce se bucură de autoritate deţin mijloacele de impunere a ordinelor sau a comenzilor. Aşa cum rezultă din cercetările lui Milgram, chiar în absenţa acestor mijloace se poate induce ascultarea. Experimentul s-a referit la executarea ordinelor venite de la surse a căror autoritate nu era probată şi care nu dispuneau de mijloace coercitive.

La experiment, organizat la Universitatea Yale, au participat persoane de vârste, profesii şi ocupaţii foarte diferite. Subiecţilor, întâmpinaţi de cercetător, li s-a spus că se va studia învăţarea sub efectul pedepsei. Printr-o tragere la sorţi regizată, subiectul devenea de fiecare dată, profesor care urma să administreze pedeapsa sub formă de şocuri. Intensitatea pedepsei urma să crească după fiecare greşeală. pentru fiecare greşeală. Persoana care devenea „elev” prin aceeaşi tragere la sorţi, era colaboratorul experimentatorului. Desigur, că elevul nu primea aceste şocuri, el doar se prefăcea aşa cum se prefăcea că greşeşte lecţia. Profesorul şi elevul se aflau în încăperi diferite, iar profesorul putea sesiza greşelile având obligaţia de a-l pedepsi. Pe măsură ce se avansează în derularea învăţării, elevul greşea mereu, iar şocurile aplicate deveneau mai puternice. Ca răspuns, printr-un comportament regizat elevul se manifesta prin ţipete, prin refuz, cereri imperative de întrerupere, proteste vehemente, urlete, plâns, iar la un şoc de 300 volţi se izbea cu capul de perete. Dacă subiectul profesor se adresa experimentatorului (însuşi autorul cercetării, Milgram), cerându-i oprirea probei, rugându-l, protestând sau prezentând ca argument suferinţa vizibilă a elevului, acesta îi spunea că are obligaţia de a continua.

Rezultatele, au fost surprinzătoare, contrazicând toate estimările. 62% din participanţi au continuat să aplice elevului şocuri severe peste limita pericolului supunându-se indicaţiilor experimentatorului. Cercetarea s-a repetat şi alte ţări, iar rezultatele au fost chiar mai ridicate.

Experimentul lui Milgram a fost criticat pentru încălcarea normelor etice ale cercetării. Criticile vizau efectele, uneori dramatice, asupra celor care au aplicat pedepse, cărora le-a fost afectată imaginea de sine, deoarece regizarea experimentală le-a demonstrat că pot comite acte reprobabile, pot chinui oameni sau pot ajunge la crimă numai pentru a se supune autorităţii. Concluzia privind

mecanismul şi nivelul obedienţei: mai mult din jumătate din populaţie, mai mult de jumătate din oamenii obişnuiţi ascultă de autoritate, urmează ordinele primite, chiar dacă sunt absurde sau inumane s-a confirmat şi în realitate (nazismul german, masacrele din Vietnam şi Iugoslavia).

Sunt necesare câteva precizări. S-a constatat experimental, că pe măsura apropierii fizice de victimă, gradul de obedienţă faţă de autoritatea cercetătorului se diminuează ceea ce demonstrează că este mai uşor să ignori consecinţele faptelor tale, atunci când nu asişti direct la ele, să faci rău comandându-l de la o distanţă confortabilă neparticipând direct la agonia victimei (de exemplu bombardamentele de la Hiroshima sau Nagasaki).

Pe de altă parte, influenţa autorităţii era cu atât mai puternică, cu cât experimentatorul se găsea mai aproape de subiectul căruia îi dădea ordine. În concluzie, participanţii la experimentele lui Milgram trăiau conflictul generat de cunoaşterea suferinţei victimei şi ascultarea de ordinele cercetătorului. Dacă durerile victimei nu erau perceptibile, sau dacă autoritatea experimentatorului se manifesta prin proximitate, gradul de obedienţă creştea. Apropierea spaţio- temporală a victimei şi îndepărtarea autorităţii, ducea la reducerea obedienţei.

Probabil pentru că există în majoritatea societăţilor, ca o condiţie a funcţionării sau a continuităţii, educaţia pentru obedienţă, cultivarea obedienţei. Cei supuşi vor fi promovaţi, recompensaţi pentru obedienţa lor şi stimulaţi să aspire spre o nouă treaptă superioară din ierarhia la care se raportează din zona lor de realitate socială. Faptul este evident nu numai în relaţiile dintre elevi şi profesori, ci şi în mecanismele nonformale de promovare a profesorilor, de selecţie a personalului de conducere din şcoli.

Persoanele cu un nivel mai ridicat de educaţie sunt mai puţin dispuse la executarea ordinelor, comparativ cu cele cu grad redus. Cei care au lucrat mai mult timp în instituţii de tipul celor militare, probabil datorită persistenţei deprinderilor, sunt mai ascultători decât alte categorii ocupaţionale. Tot aşa stau lucrurile şi cu subiecţii, la care autoritatea este o dispoziţie cheie în structura personalităţii, comparativ cu dispoziţiile liberale predominante la alţii. În general, subiecţii obedienţi, indiferent din ce categorii sociale provin, manifestă atitudini mult mai autoritare decât cei neobedienţi.

Înclinaţia spre obedienţă reduce sentimentele de responsabilitate şi culpabilitate puse pe seama autorităţii (n-am făcut decât să execut un ordin”). Stau mărturie în acest sens, nu numai comportamentele cutremurătoare ale unui număr impresionant de oameni în societăţile ce se autodefinesc „democratice”. Multe instituţii şi în multe structuri grupale obedienţa rămâne condiţia adaptării sau a avansării. Să rămânem numai la exemplele şcolii şi familiei care – cel puţin în cultura noastră – sancţionează neascultarea sau nesupunerea, preferând copilul „cuminte” sau „mielul blând”.

Profesorii pot constata că atunci când îşi transmit ordinele printr-un coleg de-al lor ce nu predă la clasa respectivă, gradul de ascultare al elevilor este mai scăzut, comparativ cu situaţia în care le formulează direct. Elevii care nu se află în faţa

profesorului atunci când acesta încheie situaţia, pot fi mai uşor victimizaţi. În momentul în care profesorul percepe suferinţa elevului pe care-l aşteaptă o corigenţă, o notă scăzută la purtare, devine mai puţin obedient faţă de exigenţele autorităţii exprimată prin programele şi regulamentele şcolare.

Acelaşi lucru se remarcă şi în raporturile cu părinţii. Prezenţa lor în faţa profesorului care urmează să dea o pedeapsă, îl determină să fie mai indulgent cu copilul pe care l-ar fi sancţionat mult mai dur, dacă nu înregistra direct durerea părinţilor.

Interesant este comportamentul în proximitatea autorităţii şcolare. Elevii care au proiectat felurite variante de revoltă, îşi pierd curajul de a protesta atunci când apare profesorul şi-i execută ordinele fără împotrivire. În faţa autorităţii reprezentată de director sau de persoana din structurile superioare, acelaşi profesor, autoritar cu elevii devine obedient.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt modalităţile de obţinere a acordului?

2. Ce probleme etice ridică experimentul lui Milgram?

7.2. Procese de grup

Prezenţa altora

Grupul este un ansamblu de indivizi care interacţionează, desfăşoară o activitate comună sau urmăresc obiective comune. În funcţie de frecvenţa interacţiunilor şi de intensitatea lor la nivelul grupului au loc mai multe procese care influenţează comportamentul şi cogniţia invidiului.

Facilitarea socială. Delăsarea socială

Pornim de la premisa că cele mai multe situaţii şcolare angajează elevii sau studenţii în activităţi similare. În cadrul acestor activităţi interacţiunile dintre participanţi sunt reduse. Aceste situaţii, numite colective, sunt importante prin efectul prezenţei celorlalţi asupra nivelului rezultatelor individului. Efectul poate fi rezumat pe baza modelului oferit de Zajonc.

prezenţa altora creează şi creşte starea de activare nespecifică sau arousalul (nivelul general de activare) care energizează comportamentul în mod difuz, nediferenţiat;

tendinţa individului este de a realiza răspunsul dominant, reacţia cea mai rapidă şi mai uşor de exprimat, în raport cu stimulii;

calitatea performanţei depinde de tipul sarcinii. Într-o sarcină uşoară – simplă sau bine învăţată – răspunsul dominant este de obicei, corect, dar în situaţii dificile – complexe şi nefamiliare – răspunsul dominant este adesea, incorect.

Prezenţa altora şi efectul pozitiv asupra rezultatelor subiecţilor în activităţi uşoare, poartă denumirea de facilitare socială (figura 7.2). Prezenţa altora creşte nivelul activării şi probabilitatea răspunsului dominant. Răspunsul dominant este corect în sarcini uşoare şi incorect în sarcini complexe şi dificile.

Zajonc a considerat facilitarea socială ca având valoare universală. Ea este prezentă nu numai în activităţile umane, ci apare şi la animale. Aplicarea termenului la sarcinile dificile în care prezenţa celorlalţi duce la scăderea performanţei, nu este tocmai potrivită

P ercepţia altei persoane sau a altor exponenţi ai speciei

P ercepţia altei persoane sau a altor exponenţi ai speciei

P ercepţia altei persoane sau a altor exponenţi ai speciei
P ercepţia altei persoane sau a altor exponenţi ai speciei
P ercepţia altei persoane sau a altor exponenţi ai speciei C reşterea nivelului general de activare
C reşterea nivelului general de activare

C reşterea nivelului general de activare

C reşterea nivelului general de activare
C reşterea nivelului general de activare
ai speciei C reşterea nivelului general de activare R ăspunsul dominant S arcină uşoară R ăspuns
R ăspunsul dominant
R ăspunsul dominant
reşterea nivelului general de activare R ăspunsul dominant S arcină uşoară R ăspuns corect P erform
reşterea nivelului general de activare R ăspunsul dominant S arcină uşoară R ăspuns corect P erform

S arcină uşoară

R ăspuns corect P erform anţă ridicată

S arcină dificilă

R ăspuns incorect P erformanţă scăzută

Figura 7.2. Facilitarea socială (după Zajonc)

Teoria iniţială a fost supusă unor amendamente. În primul rând, se consideră că prezenţa altora are efecte pozitive sau negative, numai dacă aceştia sunt în postura de evaluatori ai performanţei. De obicei, prezenţa şi calitatea de potenţial evaluator sunt simultane, cel puţin, în mediul şcolar. Pentru fiecare dintre noi, prezenţa elevilor, a studenţilor sau a profesorilor este percepută şi ca o evaluare a conduitei sau a personalităţii. Pe de altă parte, se consideră că prezenţa altora are

ca efect distragerea atenţiei, dificultăţi în concentrarea asupra sarcinii, mai ales, când aceştia ne sunt mai puţin familiari, mai puţin apropiaţi, chiar ostili.

Dacă până acum ne-am referit la activităţi în care rezultatele individului pot fi identificate şi evaluate separat de ale celorlalţi, este firesc să ne întrebăm ce se întâmplă în situaţiile în care performanţele individuale nu pot fi determinate cu precizie, pentru că oamenii lucrează împreună? Cercetările au stabilit că într-o activitate colectivă are loc o diminuare a rezultatelor individului, o delăsare, o transferare a responsabilităţilor de către fiecare, spre ceilalţi. Această reacţie desemnată prin termenul delăsare socială poate fi diminuată dacă:

subiecţii cred că performanţa personală va fi evaluată;

sarcina este semnificativă sau cel puţin, contribuţia individului este importantă pentru el;

există expectanţe referitoare la prestaţia insuficientă a celor din echipă, astfel încât, delăsarea ar avea ca efect, eşecul acţiunii comune;

subiecţii cred că efortul lor este necesar pentru înfăptuirea cu succes a acţiunii comune;

grupul reprezintă o valoare pentru membrii săi;

grupul este mic.

În plus, s-a constat că procesul este mai atenuat în grupurile în care predomină femeile, în culturile estice, la extravertiţii cu orientare socială accentuată sau la cei sub protecţia cărora se află grupul.

Pierderea autocontrolului

Primele descrieri ale efectelor mulţimilor au fost remarcate în urmă cu aproximativ 100 de ani, în opera lui Tarde şi a lui Gustave Le Bon. Ei au subliniat distructivitatea mulţimii şi efectul său magnetizant în raport cu indivizii. Sub cupola mulţimii, aceştia ajung la pierderea conştiinţei de sine, la comportamente iraţionale, impulsive, deviante.

Violenţa grupurilor sau violenţa indivizilor în grup se explică prin: imitarea modelelor, frustrări intense, temperatură înaltă, stimulări externe puternice, existenţa unor gânduri sau acţiuni agresive în grup, prezenţa unor instrumente de agresiune. Mai mult, în interiorul grupului, are loc un proces de pierdere a sensului individualităţii şi de reducere a inhibiţiilor, a restricţiilor faţă de comportamentul deviant. Cercetările consideră că fenomenul, denumit deindividuare este de natură colectivă, apare în condiţiile pierderii individului în mulţime.

La baza procesului de pierdere a individualităţii se află o serie de condiţii ce ţin de mediul fizic şi social. În primul rând, imposibilitatea de a fi recunoscut, de a da cuiva socoteală, de a fi luat la rost, este asigurată de mai multe repere. Decodificarea lor este urmată de calcularea relaţiei dintre recompense şi costuri/eforturi. În cadrul unor mitinguri, demonstraţii, concerte, festivaluri, adunări politice în aer liber, cel ce crede că poate rămâne neidentificat datorită protecţiei oferite de mulţime, devine mult mai agresiv decât în mod obişnuit.

Comportamentul deviant poate fi stimulat şi de indicatori ce orientează atenţia individului dinspre sine, spre exterior. Conştiinţa de sine se diminuează, are loc un proces de reducere a controlului cognitiv, de coborâre a standardelor interne ale autocontrolului. Individul reacţionează impulsiv, mai mult la situaţii imediate şi este mai puţin receptiv la consecinţele de lungă durată ale comportamentului. O asemenea stimulare poate avea loc în discoteci, la concerte în aer liber, unde asistăm la diminuarea inhibiţiilor, la creşterea asertivităţii, la reacţii agresive, la acţiuni extreme.

Indic atori ai improbabilităţii verificării

Indic atori ai improbabilităţii verificării

Indic atori ai improbabilităţii verificării
Indic atori ai improbabilităţii verificării
Indic atori ai improbabilităţii verificării C os turi redus e s au rec om pens ă

C

os turi redus e

s au

rec om pens ă

m are

C os turi redus e s au rec om pens ă m are Indicatori externi ai
Indicatori externi ai atenţionării

Indicatori externi ai atenţionării

Indicatori externi ai atenţionării
Indicatori externi ai atenţionării
rec om pens ă m are Indicatori externi ai atenţionării R educ erea c onş tiinţei

R educ erea c onş tiinţei

de

s ine

ai atenţionării R educ erea c onş tiinţei de s ine A legere deliberată    

A

legere deliberată

   

S tarea de deindividualiz are (pierderea identităţii indiviz ilor)

     

C o m

e

n

t

   
 
    p o rta m d e via n t
 

p o rta m d e via n t

    p o rta m d e via n t

Figura 7.3. Sursele comportamentului deviant (Prentice-Dunn şi Rogers)

În primul caz, problema responsabilităţii se pune altfel. Aici avem de-a face cu o angajare deliberată într-un comportament deviant, pentru că subiectul ştie că nu poate fi prins şi pedepsit. Pentru al doilea, este definitorie reducerea capacităţii de autocontrol. Deşi teoretic ele pot fi diferenţiate, în realitate lucrurile sunt mai dificile. În mulţime, creşte anonimatul şi se reduce în acelaşi timp conştiinţa de sine şi controlul comportamentului. De aceea, acest dublu impact al grupurilor mai mari asupra indivizilor, este adesea asociat cu violenţa.

Există şi momente când impactul este diferit, chiar opus. Indivizii în mulţime, pot deveni mai sensibili şi mai receptivi la nevoile altora decât atunci când ei acţionează izolat. Expansiunea bunătăţii indivizilor aflaţi în mulţime, are loc dacă grupul se defineşte în termeni de preocupare şi grijă pentru soarta altora.

Relaţiile dintre comportamentul deviant şi mediul fizic sau social, se prezintă în (figura 7.3). Există două căi ale elaborării comportamentului deviant. Prima porneşte de la indicatori care semnalizează imposibilitatea verificării sau identificării individului, improbabilitatea de a fi tras la răspundere (semnale ale anonimatului). A doua, are ca punct de plecare existenţa unor indicatori de distragere a atenţiei (stimularea externă intensă) dinspre sine şi orientare spre exterior. Rezultatul ambelor trasee este acelaşi.

Analiza impactului existenţei în mulţime este necesară, deoarece, de multe ori, actorii educaţiei se află sub astfel de influenţe. Comportamentul în mulţime interferează cu activitatea educativă sau cu autoeducaţia.

Întrebări de verificare:

1. Ce efecte are prezenţa altora asupra acţiunii individului?

2. Cum se explică acţiunile deviante ale individului în mulţime?

Interacţiunea cu alţii

Grupurile interactive pot fi de tipuri şi mărimi diferite, având durată variabilă. Participarea indivizilor poate fi involuntară. În cele mai interactive grupuri, participarea membrilor este voluntară.

Nevoia de grup

Desigur, ne putem întreba, care sunt motivele ce-i fac pe oameni să se unească în grupuri şi cum se dezvoltă grupurile, constituite pe baza opţiunii libere. Probabil, unele grupuri oferă oamenilor statusul social dorit, şansa de a se angaja în activităţi plăcute. Grupul oferă membrilor săi prilejul de a se achita de unele obligaţii pe care şi le-au asumat. În orice caz, afilierea şi identificarea cu grupul reprezintă nevoi esenţiale. Integrarea în grup, voluntară sau nu, este condiţia indispensabilă a satisfacerii nevoilor, de la cele biologice, până la cele de autorealizare. Dacă ne raportăm la dimensiunea ontogenetică a existenţei umane, constatăm că în afara grupului nu este posibilă nici supravieţuirea individului nici modelarea personalităţii.

Există situaţii în care prezenţa în grup se explică prin similarităţile membrilor, prin dorinţa de a interacţiona a celor ce posedă unele însuşiri comune. Intrarea în grup presupune un proces de adaptare a individului. Grupul însuşi trece printr-un proces de adaptare pentru a integra noul venit. Relaţiile membrilor se schimbă. Noul venit este luat în grijă de cei vechi şi antrenat pentru a se integra. Cei care vor face acest lucru, acţionând de pe poziţia mentorului, se vor apropia mai mult de noul venit, vor construi relaţii mai apropiate cu acesta. De exemplu, integrarea tinerilor profesori în grupurile didactice este ghidată de colegi cu mai multă experienţă în instituţie, noul venit în clasa de elevi este luat în primire şi orientat de către unii colegi de clasă.

Grupul exercită anumite presiuni pentru a menţine membrii împreună, pentru ca aceştia să se supună unor norme şi valori. Membrii conformişti prevalându-se de regulile şi uzanţele grupului, îi marginalizează sau îi resping pe cei ce deviază de la ele. Confruntarea cu un grup structurat, cu o înaltă coeziune, este mai dificilă pentru unul din interior, decât pentru un străin.

Presiunea poate să fie sub forma recompensei, pe care individul n-o poate obţine decât în grup sau prin etalarea costurilor implicate de părăsirea grupului. Putem aminti în acest sens, atractivitatea unora din membrii grupului, sarcinile de grup, performanţa grupului, sentimentul de mândrie pe care-l trăiesc prin realizările lor cei ce fac parte din grup. Există şi factori externi care contribuie la coeziunea grupului, cum ar fi pericolul extern sau duşmănia altor grupuri.

Polarizarea grupului

Discuţiile din interiorul grupului, dacă există puncte de vedere diferite, nu duc la consens, ci la intensificarea atitudinilor preexistente. Această polarizare – termen introdus de Serge Moscovici şi Marisa Zavalloni (1969) – reprezintă unul din efectele grupului, de a exagera ca urmare a discuţiilor, tendinţele sau opiniile iniţiale ale membrilor.

Cercetările în domeniul educaţiei au demonstrat fenomenul de accentuare a diferenţelor iniţiale existente între diferite grupuri. Polarizarea poate fi ilustrată în realitatea noastră educaţională, când se discută despre politică sau despre reformă. După dezbateri aprinse, fiecare devine mai convins de propria poziţie. În familie, discuţiile părinţi-copii pot fi un alt exemplu al efectului polarizării. El este prezent şi în comunităţi. Conflictele intracomunitare determină asocieri între indivizii cu tendinţe similare, implicit, amplificarea tendinţelor. Delincvenţa bandelor apare din întărirea reciprocă a atitudinilor împărtăşite de membrii cu statut socioeconomic şi etnic similar.

Polarizarea depinde de ceea ce spun indivizii în cadrul dezbaterilor, de ceea ce aud, şi de la cine aud. Încercările de explicare sprijinite de cercetări ştiinţifice, accentueză rolul argumentelor prezentate în timpul discuţiilor – influenţa informaţională – sau modul în care se percep membrii grupului în raport unii cu alţii şi dorinţa lor de a fi acceptaţi şi admiraţi de ceilalţi – influenţa normativă.

În perspectiva influenţei informaţionale, polarizarea apare ca efect al persuasiunii. Argumentele aduse de o anumită persoană sunt puse în legătură cu date ce relevă poziţia sa în raport cu problema dezbătută. Cu cât numărul şi tăria argumentelor vehiculate în grup sporesc, cu atât atitudinile se deplasează mai mult spre extreme. Participarea activă la discuţii produce mai multe schimbări atitudinale decât ascultarea pasivă. Deşi aud aceleaşi idei ca şi observatorii, participanţii urmează să le aşeze în propriile cuvinte sau în propriile cadre cognitive, iar acest efort amplifică efectul de polarizare. Chiar expectanţa discuţiei cu o persoană care are acelaşi statut de expert, dar susţine o poziţie opusă, poate motiva individul să- şi rânduiască argumentele şi să adopte astfel, o atitudine mai hotărâtă.

Polarizarea apare ca urmare a decodificării opiniile altora în procesul comparaţiei sociale. Festinger, autorul teoriei, consideră evaluarea abilităţilor, a capacităţilor sau opiniilor personale prin raportare la ceilalţi, una din notele definitorii ale naturii umane. Suntem modelaţi în cea mai mare măsură, de persoane din grupul nostru de referinţă, întrucât, ne raportăm şi ne identificăm cu acest grup. Mai mult, aşteptând recunoaştere şi apreciere ne putem exprima opiniile mai puternic, dacă descoperim că sunt împărtăşite de alţii.

Construirea realităţii sociale pe plan mental prin comparare cu alţii, presupune mai întâi, identificarea unui suport temeinic al propriilor opinii, mai puternic decât fusese anticipat. Atunci când suportul este atacat, intervin pentru a-l susţine, normele şi motivele, ceea ce are ca efect direcţionarea atitudinilor spre extreme.

Categorizarea socială, tendinţa de a aşeza propria persoană sau pe alţii în termeni de grup social, aplicându-le eticheta grupului, face posibilă compararea reacţiilor la informaţii provenite din interiorul grupurilor sau la informaţii provenite de la alte grupuri. Polarizarea apare numai în cadrul propriului grup. Opiniile ex- grupurilor sunt subapreciate şi respinse din start.

Gândirea de grup

Procesele de persuasiune, comparaţie socială şi categorizare socială pot avea şi efecte mai periculoase, observate în procesul adoptării deciziilor. Concurenţa sau ameninţarea întăresc sentimentele pozitive faţă de grup, reduc disonanţa şi accentuează uniformizarea opiniilor.

Gândirea de grup se manifestă când nevoia de acord, de consens este mult mai puternică decât nevoia de a obţine date precise şi de a adopta o decizie adecvată situaţiei reale. Ea apare ca o boală socială ce infectează grupul. Efectele dezastruoase trec dincolo de limitele grupului implicând uneori naţiuni sau chiar comunitatea mondială.

Grupurile cu o înaltă coeziune resping membrii cu opinii deviante şi astfel, sunt mai vulnerabile la această prejudecată. Grupurile structurate, direcţionate de o conducere puternică, compuse din oameni cu trecut comun, grupurile izolate, sunt de asemenea predispuse la decizii greşite. În situaţii stresante, procesul se intensifică şi are o frecvenţă mai mare. Evoluţia gândirii de grup este reprezentată în figura 7.4.

Figura 7.4. Evoluţia gândirii de grup (după Janis) Comportamentul membrilor din grupurile cu o înaltă

Figura 7.4. Evoluţia gândirii de grup (după Janis)

Comportamentul membrilor din grupurile cu o înaltă coeziune şi foarte structurate este marcat de câteva caracteristici. Ele au fost desprinse din analiza unor documente istorice relative la decizii nefaste, din relatările participanţilor şi ale observatorilor. Simptomele gândirii de grup se grupează astfel:

Supraestimarea puterii şi a drepturilor grupului manifestată prin:

iluzia invulnerabilităţii, dezvol