KINETOTERAPIA ÎN

GERIATRIE ŞI
APLICAŢII PRACTICE
ÎN CENTRE DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CURS 4
CURS 4
4. MODIFICĂRI ANATOMICE ŞI
FUNCŢIONALE ALE DIFERITELOR
APARATE ŞI SISTEME LA VÂRSTNIC
4.1. Modificări ale aparatului locomotor
Artroza
Boala Dupuytren
4.2. Kinetoterapia în recuperarea
afecţiunilor aparatului locomotor
 Introducere
 Organismul uman, pe parcursul îmbătrânirii suferă
numeroase şi importante modificări structurale şi
funcţionale la toate aparatele şi sistemele: aparatul
locomotor, sistemul cardiovascular, respirator, digestiv,
nervos, endocrin. Pot fi lente şi mai puţin importante,
altele se pot instala agresiv şi destul de rapid.

 Aparatul locomotor suferă modificări osoase,

musculare, articulare, cartilaginoase, prin instalarea
unor afecţiuni, între care, cele mai frecvente sunt
artroza, osteoporoza şi nevralgia femurocutanată.
Obiectivele cursului
 Cunoaşterea modificărilor anatomice şi
funcţionale la nivelul aparatului
locomotor.

 Însuşirea noţiunilor legate de artroză,

aspectele localizării acesteia la diferite
articulaţii, precum şi intervenţiile
kinetoterapeutice în aceste situaţii.
4. MODIFICĂRI ANATOMICE ŞI FUNCŢIONALE ALE
DIFERITELOR APARATE ŞI SISTEME LA VÂRSTNIC

4.1. Modificări ale aparatului locomotor

 Îmbătrânirea osteoarticulară este un proces involutiv
normal, care se identifică cu modificările generale
considerate normale, specifice organismului uman.
 proces de lungă durată determinat genetic, la care contribuie
acţiunea factorilor de mediu.
 proces ireversibil, dar, poate fi încetinit prin mijloace profilactice
specifice şi tratament de recuperare.
 Condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, presiune),
solicitarea scăzută, contribuie la numeroase alterări ale
aparatului locomotor (reacţii iritativ-inflamatorii, depuneri
de calciu, pierderea elasticităţii musculo-ligamentare şi a
mobilităţii articulare, hipotrofii, retracturi musculare) care
în timp favorizeză instalarea procesului artrozic.
1. Îmbătrânirea ososă
Capitalul osos acumulat în prima decadă a vieţii, condiţionat
genetic, alimentar, comportamental (activitate fizică) şi
geografic suferă modificări începând din a doua decadă a vieţii.
 Pierderile de ţesut osos se manifestă diferit în funcţie de sex.
 La sexul masculin acestea se produc lent, constant, ( la 80 de ani
pierderea de ţesut osos fiind de 27% din capitalul osos prezent la 20
de ani).

 La sexul feminin sunt trei etape în care pierderile osoase sunt

evidente:
 între 20-50 de ani, pierderi lente şi constante asemănătoare celor
produse la sexul masculin;
 între 50-65 de ani, pierderile de ţesut osos sunt rapide determinate de
modificările endocrine;

 La vârsta de 85-90 de ani se înregistrează o pierdere de cca 42% din

masa osoasă prezentă la 20 de ani. Perioada menopauzei este cea în
care se înregistreză cea mai mare parte a pierderilor de ţesut osos 36%
din cantitatea de ţesut osos prezent la 20 de ani.
 Din punct de vedere al pierderilor calitative studiile
privind îmbătrânirea osoasă evidenţiază o diminuare a
capacităţii de reparaţie şi reconstrucţie osoasă.

 Metabolismul proteic suferă modificări prin diminuarea

activităţii osteoblastice, a secreţiei de STH (hormon de
creştere, GH, STH, HGH) - hormon secretat de
antehipofiză - lobul anterior al hipofizei, (glandă
situată la baza creierului), determinând hipotrofie şi
ulterior atrofie osoasă senilă.
2. Modificări ale lichidului sinovial şi a
membranei sinoviale
 Îmbătrânirea lichidului sinovial
 Lichidul sinovial are rol protector, de apărare, de nutriţie,
lubrefiant, de repartizare uniformă a forţelor care solicită
structurile articulare în condiţii statice şi dinamice, de
amortizare a şocurilor fiind totodată bun conducător de
căldură.
 La înaintare în vârstă, acesta suferă o diminuare lentă a
vâscozităţii, care afectează articulaţia prin modificări
biomecanice.

 Îmbătrânirea membranei sinoviale

 Cu înaintarea în vârstă membrana sinovială suferă modificări
de tipul inflamaţiei nespecifice – sinovitei reactive senile.
 Prin aceste modificări, capsula articulară se fibrozează,
pierde din elasticitate reducând mobilitatea în articulaţii.
3.Modificări ale cartilajului articular

 Îmbătrânirea cartilajului articular – creşte

gradul de hidratare şi formarea de legături
încrucişate la nivelul colagenului de tip II.
 Scad proprietăţile cartilajului articular prin
pierderea elasticităţii expunându-l la deteriorare
prin variaţiile de presiune la care este supus.
4. Modificări la nivelul sistemului muscular
Sistemul muscular la bătrâneţe suferă
modificări cantitative şi calitative multifactoriale:
 îngroşarea septelor inter şi intramusculare;
 scăderea volumului muscular,
 reducerea patului capilar,

 reducerea glicogenului şi a debitului circulator muscular,

 reducerea diferenţei arteriovenoase musculare şi creşterea

datoriei de oxigen;
 în timpul contracţiei musculare se înregistrează dereglări în
captarea şi eliberarea calciului şi alterări ale proceselor
electrochimice;
 scade capacitatea de lucru mecanic muscular;
 scade pragul de oboseală musculară.
 Modificările înregistrate de structurile
anatomice, mai lent sau mai rapid, în
contextul general al îmbătrânirii organismului
sunt premisele instalării a numeroase
afecţiuni specifice înregistrate la persoanele
în vârstă; cele mai frecvente, care afecteză
aparatul locomotor sunt:
 artroza,
 nevralgia femurocutanată,
 nevralgia crurală,
 osteoporoza.
4.2. Artroza
Artroza este definită: „afecţiune articulară cu
evoluţie cronică, intrând în cadrul reumatismului
degenerativ de uzură. Se caracterizeză prin
deformarea extremităţilor osose, neregularitatea
contururilor articulare, îngustarea spaţiului
articular şi formarea de osteofite”.

 La Congresul al XII-le de reumatologie de la Rio de Janeiro

(1990) s-a propus utilizarea denumirii – insuficienţă
progresivă a articulaţiei sinoviale – noţiune ce exprimă
incapacitatea articulaţiei de a-şi îndeplini funcţia (stabilitatea
şi mobilitatea articulară).
 Se accentuează caracterul evolutiv al procesului
degeneratriv evidenţiindu-se importanţa profilaxiei şi a
tratamentului recuperator.
Artroza se clasifică:
artroză primitivă idiopatică;
artroză secundară.
Artroză primitivă idiopatică
- se manifestă la diferite articulaţii având
forme specifice însoţite de tulburări
funcţionale şi suferinţe importante.

 Artroză primitivă idiopatică la nivelul

mâinii se manifestă prin:
 noduli HEBERDEN şi BOUCHARD;
 artoza interfalangiană erozivă nonnodală;
 scarpo-metacarpală 1.
Artroză primitivă idiopatică la nivelul piciorului
se manifestă prin:

 halux valgus;

 haluce în ciocan;

 halux rigitus;
Artroză primitivă idiopatică la nivelul
genunchiului – poate fi situată la:

 compartimentul medial;

 compartimentul lateral;

 compartimentul patelofemural.
Artroză primitivă idiopatică la nivelul şoldului –
poate fi:

 excentrică sau superioară;

 concentrică (axială sau medială);

 difuză (coxae senilis).

Artroză primitivă idiopatică la nivelul coloanei
vertebrale – prezintă următoarele forme:

 discartroză;

 interapofizară;

 artroza corpului vertebral (osteofitul);

 ligamentară (hiperostoza scheletală difuză).

Artroză primitivă idiopatică cu alte localizări:

 temporomandibulară;

 glenohumerală;

 acromioclaviculară;

 sacroiliacă;

 tibiotarsiană.
 După cum se poate remarca, artroza este o
afecţiune care se poate instala la toate
articulaţiile motiv pentru care, din acest punct
de vedere este clasificată:

 artroză localizată (mână, picior, genunchi, şold,

coloană vertebrală, tempomandibulară,
glenohumerală, acromioclaviculară, sacroiliacă,
tibiotarsiană);

 artroză generalizată când se manifestă la trei sau

mai multe articulaţii.
Artroza secundară

poate fi de natură:
congenitală sau datorată unor defecte în
dezvoltare,
metabolică,
endocrină,
tulburărilor în acumularea de calciu,
neuropatică,
urmări ale altor boli osose şi articulare, ale
traumatismelor.
 Artroza secundară congenitală şi
artroza datorată unor defecte în dezvoltare au
forme diferite:
 boala Legg-Calve-Perthes, sau osteocondrita:

cu localizare vertebrală;

subluxaţie congenitală de şold.

datorată unor factori mecanici:

 inegalitatea extremităţilor inferioare;

 diformităţi precum varus/valgus,

sindroame de hipermobilitate;

 displazii osoase - epifizeală

- spondiloapofizeală
- osteodistrofia.
 Artroza metabolică este cauza unor boli ca:
ocronoza (alcaptonuria), hemocromatoza,
boala Wilson, boala Gaucher, guta.

 Artroza endocrină se asociază cu

acromegalie, hiperparatiroidism,
hipotiroidism, obezitate, diabet zaharat.

 Artroza prin tulburări ale acumulării de

calciu are două aspecte:
 condrocalcinoza (acumulare de pirofosfat de
calciu);
 artropatia cu apatită (hidroxiapatita de calciu).
 Artroza de natură neuropatică are
consecinţe care se manifestă sub forma:

 articulaţiilor Charcot;

 boala de cheson;

 hemoglobinopatii;

 degerături.
 Artroza dobândită în urma altor
boli osoase şi articulare:

 localizate (infecţii, necroză aseptică,

fractură);

 generalizate (boala Paget, osteoporoza,

osteocondrita).
Patogeneza bolii artrozice
Mecanismul fiziologic de afectare a
structurilor anatomice ale articulaţiei în
artroză, nu sunt suficent cunoscute.

Artroza reprezintă consecinţa

dezechilibrului între solicitările mecanice şi
posibilitatea proceselor fiziologice ale
articulaţiei, cât şi a componentelor articulare,
de a rezista şi repara agresiunile la care este
supusă.
 Cartilajul articular are două tipuri majore de
macromolecule:

 proteoglicani - care asigură elasticitatea şi

rezistenţa la compresiune

 colagenul care asigură rezistenţa la tracţiune şi

întindere.
 Artroza apare în urma unor:
 solicitări anormale pe un cartilaj normal
 solicitări normale pe un cartilaj deteriorat, afectat,
incapabil de a rezista la solicitării.

În aceste situaţii apar manifestări fizico-chimice precum:

- creşterea conţinutului de apă a cartilajului, determinat de
rarefierea reţelei de colagen şi creşterea spaţiului
interfibrilar.
- Hiperhidratarea cartilajului determină scăderea
concentraţiei de proteoglicani, creşte nivelul unor enzime
care distrug matricea cartilajului (colagenaza şi
preoteoglicanaza).
 Efortul organismului de a localiza şi de a
repara procesul degenerativ articular, constă în
creşterea la nivelul condrocitelor a sintezei de
proteoglicani, colagen, a altor proteine, ADN şi
ARN. Această reacţie de apărare împotriva
distrugerii cartilajului articular în unele situaţii
reuşeşte, dar, în marea majoritate a cazurilor
caracterul evolutiv degenerativ continuă.

 Procesul degenerativ evolutiv în artroză

afectează osul subcondral, suferinţa
manifestându-se prin apariţia unor zone de
scleroză, geode, microfisuri, osteofite.
Manifestări clinice în artroză
Caracteristica artrozei este evoluţia în
puseuri mai mult sau mai puţin accentuate cu
durată mare de timp însoţite de durere cu caracter
mecanic şi redoare articulară.

Artroza evoluează în trei stadii:

 1.Stadiul I iniţial – se manifestă prin durere cu
caracter profund accentuată la mers şi ostostatism
prelungit, care se ameliorează în repaus articular.
Scade treptat mobilitatea articulaţiilor afectate,
musculatura îşi păstrează calităţile sau se poate
înregistra hipotrofie uşoară musculară periarticulară.
2. Stadiul II evolutiv – se instalează redoarea articulară, de
obicei matinală, cu durată de peste 20 de minute, durere
diurnă la ridicare după acţiuni desfăşurate din aşezat,
accentuate la mobilizarea articulară imediată dar care scad
ulterior în intensitate.

Se instalează hipotrofie musculară avansată comparativ cu stadiul I.

Durerea este cauzată de mai mulţi factori:

 - tracţiuni ale filetelor nervoase de nivelul periostului care acoperă
osteofitul,
 - microfracturi ale osului subcondral,
 - hipertensiune medulară, consecinţă a hipertrofiei trabeculare
subcondrale,
 - contractură musculară, solicitări prin tracţionare a capsulei
articulare,
 - inflamaţia sinovialei (sinovită).

Singur cartilajul articular nu generează durere întucât nu este

inervat.
 3. Stadiul III final - al artrozei este
caracterizat prin durere accentuată, aproape
permanentă.
Aceasta se manifestă atât în
mişcare cât şi în repaus.
Musculatura prezintă hipotrofii
întinse, pe grupe mari de muşchi, atitudini
vicioase şi deformări articulare ireductibile.
 Examenul clinic include:
 bilanţul articular,
testarea musculară
examen radiologic, rezonanţă magnetică
nucleară, ecografie a ţesuturilor moi
analize de laborator:
 teste de sânge (VSH, leucocite, calcemie,
fosfatemie),
 examenul lichidului sinovial, examen de
urină (calciurie, fosfaturie, hidroxiapatită,
cristalurie – pirofosfat ).
Localizarea artrozei la diferite articulaţii.
 La mână, la articulaţiile interfalangiene distale
se instalează frecvent artroza HEBERDEN, care
în timp devine meteosensibilă.
 La articulaţiile interfalangiene este specifică
artroza/nodulul BOUCHARD, de asemenea
meteosensibilă. Aceasta afectează prehensiunea
(pensele) şi are evoluţie deformantă.
Procesul artrozic instalat la nivelul primei
articulaţii metacarpofalangiene, este mai grav,
prin hipotrofia musculaturii tenare care limitează
mobilitatea policelui (adducţia acestuia).
Recuperarea mâinii artrozice

 În perioada dureroasă se recomandă repausul

articular, administrarea de analgezice, căldură
locală, infiltraţii locale cu steroizi.

Kinetoterapia dispune de mijloace precum: posturări

antalgice, masaj, mobilizări pasive, exerciţii pentru
menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei
musculare. În artroza deformantă se recomandă
protejarea policelui.
 La cot şi umăr, artroza este mai rar întâlnită. Kinetoterapia
dispune de aceleaşi mijloace de recuperare: căldură, masaj,
mobililizări pasive şi active în perioadele nedureroase.

 La articulaţia coxo-femurală (coxartroza), artroza poate

debuta mai timpuriu cu toate că este o afecţiune caracteristică
vârstei a III a.
Cauzele favorizante ale instalarii coxartrozei sunt:
 afecţiuni ale genunchiului de partea opusă,
 tulburări de postură,
 coxita reumatoidă,
 luxaţia congenitală de şold, etc.
 Cartilajul articular are două tipuri majore de
macromolecule:
 proteoglicani care asigură elasticitatea şi
rezistenţa la compresiune
 colagenul care asigură rezistenţa la tracţiune şi
întindere.
Recuperarea coxartrozei
Se recomandă repaus fizic sau activitate fizică
uşoară, scăderea greutăţii corporale,
folosirea bastonului sau a cârjei subaxilare.

 Obiectivele kinetoterapiei, în funcţie de

stadiul afecţiunii sunt:
 reducerea durerii;
 obţinerea stabilităţii în ortostatism;
 ameliorarea echilibrului şi a coordonării mersului;
 menţinerea/creşterea mobilităţii articulare.
 Mijloace kinetoterapeutice pentru realizarea acestor
obiective :

 posturarea ( se evită flexia şi rotaţia externă);

 mobilizări pasive;
 mobilizări active: exerciţii pentru tonifiere musculară
(adductori, rotatori interni, externi, flexori CF şi G);
 exerciţii pentru ameliorarea stabilităţii în lanţ deschis şi apoi
în lanţ închis;
 exerciţii pentru corectarea mersului;
 exerciţii pentru musculatura coloanei vertebrale lombare,
abdomen, bazin şi genunchi;
 masaj;
 hidrokinetoterapie – înot terapeutic;
 termoterapie (nămol, parafină, băi termale);
 electroterapie (IR, US, curenţi de medie frecvenţă – pentru
decontracturare şi analgezică).
 În evoluţia gonartrozei se distig trei stadii
raportate la manifestările amintite:

durere,

tulburări de mers,

pierdere a mobilităţii.
Recuperarea gonartrozei
 Obiectivele tratamentului de recuperare sunt:

diminuarea durerii;
menţinerea/creşterea mobilităţii articulare;
creşterea forţei musculare;
refacerea stabilităţii în ortostatism;
îmbunătăţirea echilibrului;
recuperarea mersului.
 Mijloace folosite în tratamentul gonatrozei
sunt:

medicaţie în scop analgezic, infiltraţii locale

cu steroizi (intraarticular);

repaus fizic, folosirea bastonului şi a

cârjelor axilare pentru sprijin şi pe cât
posibil scăderea greutăţii corporale;

hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie

(băi termale, nămol, parafină);
kinetoterapie:
 posturări (evitarea flexiei);
 mobilizări pasive şi active pentru ameliorarea flexiei şi
extensiei;
 exerciţii pentru tonifierea cvadricepsului şi
ischiogambierilor;
 mişcări analitice în lanţ deschis şi închis;
 exerciţii pentru echilibru, coordonare şi corectarea
mersului
 lucru la bicicleta ergometrică;
 exerciţii izometrice pentru tonifierea cvadricepsului
 masaj periarticular relaxant, sedativ şi masaj tonifiant
pentru zona distală;
 hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie (băi termale,
nămol, parafină).
 Pentru pacienţii cu gonartroză cât şi pentru cei
cu coxartroză, se recomandă:

 înălţarea scaunului, a vasului de toaletă,

a patului, în aşa fel încât aşezarea şi ridicarea
să nu constituie solicitări suplimentare pentru
articulaţiile afectate.

Încălţămintea pentru aceşti bolnavi trebuie să

fie comodă,
 talpa să amelioreze şocurile, dar în acelaşi
timp să asigure stabilitate la contactul cu
solul.
Artroza gleznei şi piciorului
 – la acest nivel, gravitatea cea mai mare o
prezintă artroza halucelui, care prin procesul
degenerativ afectează articulaţiile
metatarsofalangiene şi interfalangiene.

 Recuperarea artrozei la nivelul gleznei şi

piciorului constă în:
 tratament medicamentos şi repaus fizic, descărcarea
de greutate prin folosirea bastonului pentru sprijin.

 Obiectivele kinetoterapeutice sunt:

 ameliorarea mobilităţii articulare;
 ameliorarea stabilităţii articulare.
 Mijloacele indicate, în mare sunt aceleaşi prezentate
anterior în recuperarea artrozei. Pentru acest
segment al membrului inferior, afectat de artroză, se
recomandă încălţăminte cu toc mai înalt (tip gheată),
în interior cu perniţe laterale pentru protecţia
maleolelor, cu talpă curbată (tip gondolă) sau orteză
de suport gambă-picior.

 Pentru halux valgus, încălţăminte comodă în interior

pentru a nu sânjeni halucele, ortezarea acestuia. În
cazurile grave se recurge la tratament chirurgical
(artroplastie protezatoare).
Artroza la nivelul coloanei vertebrale
- poate cuprinde corpul vertebral şi discul
intervertebral, articulaţiile interapofizare.

 Artroza cervicală
 Mobilitatea maximă a coloanei vertebrale cervicale,
între corpurile vertebrale C4-C5 şi C5-C6, permite
instalarea fenomenelor degenerative artrozice cele
mai frecvente.
 Artroza afectează corpurile vertebrale, discurile
intervertebrale, articulaţiile interapofizare şi
articulaţiile dintre feţele laterale ale corpurilor
vertebrale C2-C7 (articulaţiile LUSCHKA).
 prezintă un tablou clinic complex prin prezenţa
durerii cu caracter mecanic-postural, cu inradiere
superioară, inferioară interscapulovertebrală care se
resimte în umeri şi membrul superior.

 Funcţional se instalează rigiditate la nivel cervical,

toate mişcările sunt reduse ca amplitudine.
 Compresiunea rădăcinilor nervilor spinali provoacă durere
de tip radicular, contractură musculară, hipertrofie a
musculaturii, tulburări senzoriale, parestezii.

 Osteofitele, prin compresiunea arterei vertebrale,

determină tulburări importante precum: vertij, ameţeli,
hipotensiune în ortostatism, afectarea mersului
 Discartroza cervicală, poate determina mielopatia
cervicală, care prezintă un tablou clinic caracterizat prin:
cefalee, oboseală musculară a membrelor superioare
care limitează gestica, oboseala musculară a membrelor
inferioare care afectează ortostatismul şi mersul.

 În cazurile mai grave, mielopatia cervicală de natură

discartozică se manifestă prin parestezii ale membrelor
(mai grave la membrele superioare), alterarea posturii.
Complicaţiile acestei boli pot determina spasticitatea
membrelor inferioare (inegală), apoi şi a membrelor
superioare (tetraplagie).

 Atrofiile musculare localizate mai ales la membrele

superioare (deltoid, muşichi tenari şi hipotenari) cât şi la
membrele inferioare (cvadricepşi) sunt deasemenea
urmări ale mielopatiei cervicale cauzate de discartroza
cervicală.
Recuperarea artrozei cervicale
 Artroza cervicală în formele simple, necomplicate
beneficiază de un tratament medicamentos şi
kinetoterapeutic asemănător artrozelor localizate la
articulaţiile prezentate anterior. În faza dureroasă se
recomandă medicaţie antialgică.

 Kinetoterapia constă în posturări, mobilizari pasive şi

active în fazele nedureroase, exerciţii izometrice cu
durată scurtă. Masajul, electroterapia antalgică
relaxantă, căldura moderată sunt deasemenea mijloace
adjuvante tratamentului kinetoterapeutic instituit.

 Mielopatia cervicală de natură discartrozică impune

adesea intervenţia neurochirurgicală – laminectomie.
 Artroza segmentului dorsal al
coloanei vertebrale

 Procesul artrozic la nivelul dorsal al coloanei

vertebrale se caracterizează prin prezenţa
durerii cu caracter mecanic (dorsalgii), care
se diminuează în repaus, apariţia tulburărilor
de statică vertebrală, pierderea mobilităţii
articulare şi ridigizarea cutiei toracice.
Recuperarea artrozei dorsale
 Kinetoterapia indicată în artroza dorsală constă în:
 posturări corective pentru tulburările de statică vertebrală;
 metode de relaxare;
 exerciţii pentru tonifierea musculaturii dorsale, abdominale şi a
muşchilor fesieri;
 exerciţii pentru ameliorarea elesticităţii articulaţiilor
costovertebrale;
 exerciţii pentru ameliorarea funcţiei respiratorii;
 corectarea posturii în ortostatism şi mers;
 masaj;
 termoterapie: nămol, parafină, băi termale;
 electroterapie antalgică;
 hidrokinetoterapie, înot terapeutic.
 Boala FORESTIER-ROTES-QUERROL sau
hiperostoza scheletală difuză idiopatică este
caracteristică vârstnicului.
 se manifestă prin durere cu caracter mecanic la
nivelul dorsal al coloanei vertebrale, cifoză, torace
rigid, atrofii musculare, mers cu centrul de greutate
proiectat înainte, care impune sprijin.

 La pacienţii cu boala Forestier, radiologic se

evidenţiază:
 osteofitoză gigantă care prinde cel puţin patru corpuri
vertebrale, poziţionate vertical şi anterolateral;
Recuperarea în boala FORESTIER
necesită kinetoterapie pentru:

 limitarea pierderii mobilităţii coloanei

vertebrale dorsale;
 menţinerea musculaturii în limite acceptabile
pentru realizarea unei posturi cât mai
normale;
 funcţionalitatea aparatului respirator.
 Obiectivele se realizează prin includerea în programul
kinetoterapeutic a:

 posturărilor corective şi antalgice;

 mobilizări pasive ale coloanei vertebrale;
 mobilizări active – gimnastică medicală pentru
menţinerea mobilităţii articulare a coloanei vertebrale şi a
întregului aparat locomotor;
 exerciţii pentru tonifiere musculară la nivelul segmentului
afectat;
 exerciţii de respiraţie pentru ameliorarea elasticităţii
articulaţiilor costovertebrale, pentru sincronizare
respiratorie hemitoracică, respiraţie toraco-abdominală;
 exerciţii pentru corectarea posturii în ortostatism şi mers
(ex. cap-gât, redresarea umerilor, poziţei bazinului şi
abdomenului);
 exerciţii pentru tonifiere fizică generală;
 exerciţii pentru echilibrul şi coordonarea mersului.
Alte mijloace:

 termoterapie (IR, nămol, parafină);

 masaj relaxant şi analgezic în fazele durerose şi

tonifiant;

 electroterapie antalgică;

 hidrokinetoterapie, înot terapeutic, băi termale.

Artroza la nivelul coloanei vertebrale lombare
Artroza lombară – a corpilor vertebrali sau spondiloza lombară,
este des întâlnită la persoanele vârstnice.
Durerea, de tip mecanic, localizată la nivel lombar
iradiază în sacru, fese, coapsă şi este însoţită de contractură
musculară paravertebrală bilaterală.

 Se manifestă şi prin tulburării de statică vertebrală, cu

afectarea mersului.
 afectează în majoritatea cazurilor la vârstnici, corpii
vertebrali, mai rar discul ietervertebral.
 Localizarea artrozei la discul inervertebral, radiculopatia
inferioară L5-S1 este mai frecventă şi mai grav resimţită la
adultul activ.

 Tabloul clinic al artrozei lombare se caracterizează prin

durere, postură vicioasă, scăderea mobilităţii segmentului
lombar al coloanei vertebrale.
Recuperarea artrozei lombare
În faza acută dureroasă se indică medicaţie
antialgică şi decontracturantă.

 Kinetoterapia vizează următoarele obiective:

 reducerea sindromului dureros;
 asuplizarea vertebrală;
 tonifierea musculară (spinali, musculatura
abdominală, muşchii fesieri);
 corectarea tulburărilor de statică verteberală;
 corectarea mersului.
 Mijloacele şi metodele utilizate sunt:
 posturarea antalgică;
 exerciţii fizice pentru mobilitatea articulară a
zonei;
 exerciţii pentru creştere forţei şi supleţei
musculaturii;
 exerciţii corective pentru statica vertebrală
(toate segmentele corpului).

 Alte mijloace:
 masaj relaxant antalgic/tonifiant;

 electroterapie;

 termoterapie;
 hidrokinetoterapie.
Boala Dupuytren
 Apare la nivelul palmelor (ambele mâini)
uneori şi la nivelul tălpilor.
 Ţesutul dintre piele şi tendoane (fascie) se
îngroaşă
 limitează mişcările sau produce îndoirea
degetelor (contractura).
 Numită şi boala Viking apare la persoanele de
peste 50 de ani,
 progresează lent şi nu necesită tratament

(Fig 1.).
Fig. 1.
Simptome
 Mic nodul – poate fi văzut sau simţit la
nivelul palmelor, la nivelul degetelor, treptat
trage degetul spre palmă.
 Scobitura – la nivelul palmei, ţesutul afectat
dintre piele şi tendoande trage de piele.
 Cordon fibros – la nivelul fasciei – face
legătura între palmă şi degete (contractura
dupuytren).
Faze ale bolii
 faza de debut – mic nodul la nivelul palmei
sau baza degetelor;
 faza activă – apariţia scobiturii la nivelul
palmei, cordonul este vizibil şi sensibil la
palpare;
 faza avansată – îngroşarea fasciei, rigiditate,
contractura care tracţionează degetele.
 În
forme severe nu se mai pot executa
mişcări de rutină.
Deobicei boala progresează lent.
Factori de risc

 istoric în familie ( boala Dupuytren)

 descendenţi din Europa de nord

 frecvent întâlnită la bărbaţi, forma severă

necesită tratament chirurgical

 boli asociate: diabetul zaharat,

epilepsie/alcoolism.
Tratament în boala Dupuytren
 Scopul tratamentului menţinerea şi
refacerea funcţionalităţii mâinii.
 în stadiul iniţial – se menţine funcţionalitatea
mâinii prin exerciţii pentru o mişcare bună;
 când progresează incapacităţile şi durerea la
nivelul mâinilor – se administrează
medicamente (Lidocaina, corticosteroizi);
 dacă incapacităţile continuă – se face
intervenţie chirurgicală pentru a elimina
contractura degetelor.
 În timp boala reapare fiind nevoie de o nouă
intervenţie chirurgicală.
 Medicamentele şi intervenţia chirurgicală nu pot
opri progresia bolii.
 După intervenţia chirurgicală se recomandă:
 exerciţii pentru restabilirea funcţionalităţii,
kinetoerapia pentu menţinerea mobilităţii, exerciţii
pentru întinderea (extensia) degetelor.
 Folosirea unor obiecte sau echipamente speciale
sunt necesare în recuperarea postchirurgicală.
 În cazurile care prezintă contractură avansată se
pot folosi tracţionarea sau alte tehnici de extensie
care lungesc şi netezesc ţesutul.
Rezumat
 Fenomenul de îmbătrânire osteoarticulară este un
proces de lungă durată, ireversibil, determinat
genetic, la care contribuie acţiunea factorilor de
mediu (temperatură, umiditate, presiune). Acest
proces poate fi încetinit prin mijloace profilactice
specifice şi tratament de recuperare.

 Artroza, afecţiune articulară cu evoluţie cronică,

din categoria reumatismului degenerativ de uzură,
cu diferite origini, cu diferite forme se poate
localiza la diferite articulaţii: mână, cot, umăr,
articulaţie coxofemurală, genunchi, gleznă, picior,
coloană vertebrală.
Concepte şi termeni de reţinut

Îmbătrânire osoasă, artroză, artroză

primitivă idiopatică, artroză secundară, mână
artrozică, coxartroză, gonartroză, boala
Dupuytren.
Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

1. Ce este îmbătrânirea osoasă şi cum se

manifestă aceasta?
2. Care sunt cele mai frecvente afecţiuni la nivelul
aparatului locomotor la vârstnici şi în ce
constau acestea?
3. Artroza – afecţiune reumatismală cronică cu
diverse localizări – posibilităţi de
kinetoprofilaxie şi kinetoterapie?
4. Boala Dupuytren – în ce constă afecţiunea şi
care sunt posibilităţile terapeutice?
Recomandări bibliografice
1. Chirieac R., (1995). Coloana vertebrală în reumatologie,
Editura, Iaşi.
2. Chirieac R., Ancuţa C., (2005). Artroza, Editura
Performantica, Iaşi.
3. Cristea C., Lozincă I. (1999). Principii de kinetoterapie
recuperatorie la vârsta a treia, Editura Universităţii, Oradea
4. Florea Marin, (1993). Explorări clinice şi morfofuncţionale
în medicină, Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş.
5. Florescu I. P. (1999). Maladia Dupuytren, Editura
Naţională, Bucureşti
6. Sbenghe T., (1991). Prevenirea suferinţelor
musculoarticulare, Editura Medicală, Bucureşti
7. Sbenghe T., (1996). Recuperarea medicală la domiciliul
bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti.