Sunteți pe pagina 1din 18

IUBIREA

CONJUGALĂ ȘI
ATAȘAMENTUL
FAMILIAL.
IUBIREA
MATERNĂ ȘI
IUBIREA
PATERNĂ.
Elaborat: Marteciuc Victoria

Chișinău 2020
Conceptualizarea iubirii/dragostei
• Iubirea – este pasiunea ce răspunde la nevoia umană de comuniune cu lumea,
respectînd întru totul integritatea și individualitatea ființei – (E.Fromm)
• Iubirea/dragostea – un sentiment durabil și profund ce unește bărbatul și
femeia, este o expresie pură și absolută a comunicării, prin care Sinele își
împlinește făptura printr-un Altul – (C. Mircea 1979)
Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)
• I.Mitrofan și C.Ciupercă definesc iubirea conjugală ca o creație comună a
două personalități, una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi
unul cu celălalt și unul pentru celălalt, un mod complet de a conviețui prin
intercomunicare, intercunoaștere și intermodelare, în sensul dezvoltării și
împlinirii celor două persoane angajate în completa lor ființare
biopsihosocială.
• În lucrarea – Elemente de psihologie a cuplului – I.Mitrofan și C.Ciupercă fac
diferențiere între dragostea/iubirea aparentă ce ia naștere înafara căsătoriei și
cea reală, care defapt reprezintă o transformare/dezvoltare a dragostei aparente
în dragoste reală/conjugală. Conform opiniei acestor autori, dragostea
conjugală, spre deosebire de dragostea din afara căsătoriei, este mai puțin
romantică, spectaculoasă și entuziastă, dar într-o mai mare măsură lucidă,
completă și stabilă
• Dragostea aparentă/înafara căsătoriei: romantică, spectaculoasă, entuziastă,
vibrantă, posesivă și imprevizibilă, pasională.
• Dragostea reală/conjugală: lucidă, completă și stabilă, calmă, echilibrată,
generoasă.
Condiția ce asigură transformarea dragostei aparente în dragoste reală nu este
căsătoria, dar profunzimea sentimentelor și necesitatea mutuală a partenerilor.
Deasemenea, autorii numiți identifică câteva forme imature,
incomplete ale Iubirii reale/conjugale.
• Iubirea iranzitorie – Sindromul lui Don Juan – persoanele cu mare sensibilitatea la stimulii erotici
din mediu, mereu în căutare de inedit și schimbare.
• Iubirea egoistă – constituie o altă formă a inautenticității dragostei reale. Partenerul ce iubește egoist,
manifestă o remarcabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt.
• Iubirea compromis – frecvent întîlnită în rîndul cuplurilor în care sentimentele de afecțiune dintre
parteneri s-au consumat, făcîndu-și loc nemulțumirile, ostilitățile, insatisfacțiile latente sau manifeste.
• Iubirea incompletă – apare în cadrul unor cupluri al căror stil de viață este marcat de dezechilibre în
intercomunicare. Se au în vedere cuplurile de cerebrali – care comunică armonic în planul ideilor,
concepțiilor, intereselor comune, fiind excelenți colaboratori și prieteni, dar bucurîndu-se mai puțin de
comuniune afectivo-erotico-sexuală.
• Iubirea fictivă/iluzorie – o formă a iubirii incomplete ce se caracterizează prin îndrăgostirea de
persoane cu care nu se stabiliște un contact real(iubirea unei adolescente față de idolul ei – artist,
cîntăreț) fie confundînd atracția erotică față de o personaă nepotrivită cu iubirea reală.
Dragoste și intimitate în cuplul
conjugal
• Strenberg şi Grajek considerau că intimitatea, alături de pasiune şi
cunoaşterea de sine şi a celuilalt, constituie componentele armoniei şi
longevităţii unui cuplu, iar Jacque Salome (2002) punea dezvoltarea intimităţii
pe primul loc în ierarhia aspectelor care contribuie la dezvoltarea unui cuplu
erotic.
• Intimitatea joacă un rol primordial în existenţa şi dezvoltarea unui cuplu, fiind
liantul care menţine trăinicia legăturii celor doi, dar şi aspectul care
favorizează revitalizarea pasiunii acestora. Intimitatea poate fi privită ca un
rezervor cu afectivitate al cuplului, rezervor de lungă durată, care asigură
confortul afectiv al cuplului chiar şi în momentele mai dificile ale acestuia.
• D. Bagarozzi, doctor in psihologie si consilier, considera ca intimitatea este „un proces interactiv
care contine o serie de componente bine structurate si interrelationate” ce au in centru
„cunoasterea, intelegerea, acceptarea celuilalt si aprecierea modului unic al partenerului de a
vedea lumea”.
Nevoia de intimitate difera de la o persoana la alta, de la un cuplu la altul, dar ea este nevoia umana
de baza, ce izvoraste din nevoia fundamentala de supravietuire, de atasament. D. Bagarozzi
stabileste noua componente ale intimitatii:
intimitate emotionala intimitate psihologica
intimitate intelectuala
intimitate sexuala
intimitate fizica(non-sexuala)
intimitate spirituala
intimitate estetica
intimitate sociala recreationala
intimitate temporala.
• Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de
a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane.
Această teorie a fost formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic 
John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth. Atașamentul
(engl.: attachment) definește legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între
nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială.
Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la
persoana de referință, în caz de pericol.Acest pericol poate să fie atât obiectiv
cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care
copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în
primele luni de viață.
Iubirea maternă și iubirea paternă
Iubirea parentală este iubirea pe care o manifestă părinţii faţă de copiii lor. Acest
tip de afecţiune defineşte ansamblul de sentimente pe care le posedă un părinte
şi modalitatea prin care le transmite copilului său. Ataşamentul profund faţă de
copil, atenţia pe care o acordă acestuia, grija pe care
o poartă, modul în care îi vorbeşte şi răbdarea de al asculta sunt caracteristici ale
 părinţilor care îşi iubesc foarte mult pruncii.
Orice mamă are suficientă dragoste în
suflet pentru a o putea dărui copilului ei.
• Dragostea unei mame este necondiţionată pentru că aşa este natura umană. O
mamă îşi iubeşte micuţul nou-născut pentru că acesta este copilul său şi nu
pentru că ar îndeplini careva condiţii sau ar corespunde cărorva aşteptări.
Iubirea necondiţionată este firească celor mai profunde tendinţe nu doar ale
copilului, dar şi a oricărui om. Astfel, nu este de mirare că niciodată nu
încetăm să dorim să avem parte de dragostea maternă, atît în copilărie, cît şi
atunci cînd devenim maturi.
• Iubirea dintre mamă și pruncul său este necondiționată. E o magie acolo care
se creează înainte de naștere și durează toată viață. În schimb, dragostea tatălui
pentru copil și, implicit, dragostea copilului pentru tată, se dobândește. Iubirea
paternă este o iubire condiţionată!
• În societatea contemporană tatăl are un rol tot mai important şi
semnificativ în creşterea şi educarea copilului, acesta luînd parte tot
mai activ la aceste procese încă din primile luni ale sarcinii mamei.
Fără a se deosebi din punct de vedere cantitativ, iubirea paternă este
diferită de cea maternă în sens calitativ. Astfel, tatăl reprezintă
lumea din afară, socială, în care trebuie să intrăm (pe când mama
este reprezentatul lumii interne, a originii și a naturii noastre
intrinseci).
• Dacă funcția iubirii materne este cea de securizare, atunci funcția
iubirii paterne este cea de îndrumare: tatăl îl învață pe copil „să
rezolve problemele pe care societatea (…) i le pune în cale”.
Esențial în acest sens, pentru a se hrăni competența și propria
autonomie a copilului, este ca iubirea tatălui să se bazeze pe
principii și așteptări, și în nici un caz pe amenințări și autoritate.
• Pentru a-și cunoaște și a-și perfecționa caracterul independent,
copilul are nevoie de răbdare și de toleranță, are nevoie de acest
spațiu și de permisiunea de a putea explora, însoțit, ce-i drept,
inițial. Completându-se cu iubirea mamei, care adaugă sentimentul
suficienței și al valorii personale, iubirea tatălui creează tocmai
acest cadru sanogen propice pentru dezvoltarea și afirmarea de sine
a copilului.
MULȚUMESC
PENTRU ATENȚIE