CHIRURGIE II

ORTOPEDIE

FRACTURA - TIPURI DE FRACTURI

 FRACTURA - TIPURI DE FRACTURI
 Clasic, fractura se defineşte ca o discontinuitate a osului, produsă în urma unui
traumatism, care acţionează asupra unui os fragilizat printr-o suferinţă
anterioară (osteoporoză, tumoare osoasă, osteita etc.), în cazul traumatismelor
produse de energie mică, sau a unui traumatism de intensitate mare care poate
produce fracturi la tineri sau adulţi pe un os sănătos.
 Cauze:

 Traumatisme

 Boli osoase: osteoporoză, boala Paget etc.

 TIPURI DE FRACTURI
Clasificarea fracturilor se poate face după mai multe criterii.
 În funcție de calitatea osului
 Fracturi pe os sănătos 
 Fracturi pe os patologic 
 Din punct de vedere anatomo – patologic
 Fracturi incomplete (se păstrează continuitatea osului):
• Fractura în lemn verde – specifică copiilor – oasele lor sunt mai elastice chiar la
forțe mari, iar osul nu se rupe, ci apare o fisură de-a lungul lui.
 Fracturi complete (continuitatea osului este întreruptă)
o În funcție de aspectul pielii
 Fractură închisă (osul nu a străpuns pielea)
 Fractură deschisă (osul a străpuns pielea – aceasta este o urgență medicală și ar
trebui să fiți văzut imediat în secția de urgențe)
 În funcție de numărul locurilor pe os în care s-a produs fractura
 Fractură simplă (osul s-a rupt într-un singur loc, deci au rezultat două segmente)
 Fractură cominutivă (au rezultat trei sau mai multe segmente).
 În funcție de direcţia traiectului de fractură
 Fractură transversală (perpendiculară pe axul osului)
 Fractură oblică (fractura este în sens oblic pe os)
 Fractură spiroidă (traiectul de fractură înconjoară ca o spirală osul)
 În funcție de deplasarea fragmentelor osoase:
 Fractură cu deplasare (deplasarea fragmentelor în
planurile sagital, frontal sau transversal)
 Fractură fără deplasare
 SEMNE ȘI SIMPTOME ÎN FRACTURĂ
 durere foarte intensă. Ea poate să apară şi după un traumatism
care nu a produs fractura, se datorează excitării proprietăţilor
existenţi în focarul de fractură. La examinarea bolnavului durerea
poate localiza destul de exact sediul fracturii. Durerea poate fi un
element socogen important care să declanşeze prin ea însăşi şocul
traumatic.
 febră 38-39 grade C (apare la aproximativ 2 zile de la traumatism)

 impotență funcțională. Se datorează lipsei de continuitate a

pârghiei osoase. Uneori, impotenţa functională este determinată
numai de durere, după cum în cazul fracturilor cu fragmente bine
angrenate, este mai puţin evidentă. Trebuie cunoscut bine aspectul,
pentru că un accidentat cu fractură angrenată, (fractura care are
şansele să se evidenţieze repede şi corect), să nu mai fie lăsat să
facă mişcări care pot dezangrena fragmentele osoase, în consecinţă
să înrăutăţească starea fracturii punând sub semnul întrebării
şansele de însănătoşire.
 echimoză. Apare la scurt timp după ce s-a produs fractura în
cazul fracturii oaselor superficiale şi mai târziu, atunci când
fractura se găseşte într-un segment de os acoperit de mase
musculare puternice (difuzarea sângelui spre suprafaţă se face
mai greu).
 deformarea regiunii. Este un semn extrem de important care arată lipsa de
continuitate normală a celor două fragmente. Deformările iau uneori aspecte
tipice pe baza cărora se pune cu usurinţă diagnostic de fractură. Prezenţa
unei fracturi determinată de traumatism sau de luxaţie articulară, poate
provoca de asemenea o deformare locală, astfel încât este indicat să se
efectueze un examen atent pentru a face distincţie între aceste afecţiuni şi
fractură.
 scurtarea regiunii. Este de cele mai mule ori insesizabilă. Pentru unele oase
lungi unice, cum ar fi femurul, dacă se produce o fractură oblică, scurtarea
poate fi evidentă. Trebuie să ştim că există scurtare şi în cazul unei luxaţii,
ceea ce impune un examen atent pentru evidenţierea sigură a acestui
simptom.
 semnele de certitudine (siguranţă). Au valoare mai mare pentru
diagnostic însă ele trebuie căutate cu grijă pentru a nu agrava
leziunea.
 mobilitatea anormală. Se manifestă atunci când executând manevre
asupra oaselor pe care le bănuim fracturate, constatăm mobilitatea
anormală a acestora şi avem certitudinea de fractură a acestora.
Manevrele pentru depistarea fracturilor pe această cale trebuie să fie
extrem de blânde deoarece mobilizarea segmentelor fracturate este
extrem de dureroasă. Semnul acestora este uneori greu de pus în
evidenţă (în cazul fragmentelor angrenate sau al oaselor învelite de
mase mari musculare) şi de cele mai multe ori neindicat.
 crepitaţia osoasă. Se percepe odată cu abilitatea normală. Ea nu
trebuie confundată cu crepitaţia fină a cheagurilor hematomului.
 discontinuitatea segmentului. Întreruperea continuităţii osoase
apreciată prin palpare, constituie un semn preţios.
 flictenele. Provin prin decalarea epidermei de plasmă sau sânge care
provine din focarul de fractură. Constituie un semn aproape constant,
însă tardiv.
 DIAGNOSTIC
 Diagnosticul se pune pe examene radiografice în diverse
incidenţe sau, în cazuri particulare în care radiografia nu
susţine un diagnostic de certitudine, se indică un examen
computer tomograf CT.
EVOLUŢIA POSIBILĂ A FRACTURII
 Fracturile evoluează în mod normal spre vindecare, printr-un
proces de reparaţie osoasă, proces ce se desfăşoară în trei etape:
 etapa hiperemică sau hemoragică, cu apariţia unui hematom în
focarul de fractură, ce se coagulează, determinând o inflamaţie
aseptică cu vasodilataţie, edem şi transsudat.
 etapa calusului fibros, care se realizează prin invadarea
hematomului de către celule conjunctive tinere, nediferenţiate, care
se multiplică şi se transformă in osteoblaste şi condroblaste.
Calusul fibros consolidează relativ fragmentele, proces la care
participă periostul profund şi celulele măduvei osoase şi ale
ţesutului conjunctiv muscular din jurul focarului de fractură.
Concomitent se dezvoltă şi o vascularizaţie nutritivă a calusului.
 etapa calusului osos primitiv apare din săptamâna a treia de
evoluţie, prin mineralizarea calusului fibros şi osificarea encondrală
a zonelor cartilaginoase. Calusul primitiv are o trabeculaţie
dezordonată. El suferă un proces de remodelare şi apoziţie osoasă,
ce duce la formarea de ţesut osos lamelar.
TRATAMENTUL FRACTURILOR
 Scopul tratamentului fracturii osoase este de a restabili
continuitatea acestuia cât mai aproape de perfecţiune şi totodată
să asigure o recuperare funcţională a membrului cât mai aproape
de normal.
 Acest obiectiv se obţine prin trei acte medicale fundamentale:

 reducerea dislocării fragmentelor osoase fracturate

 contenţia reducerii până la consolidarea calusului fracturar

 reeducarea membrului pentru recâştigarea funcţionalităţii.

 Modalităţile de tratament ale fracturilor se clasifică astfel:

 1. tratament conservator al fracturilor prin imobilizare (gips,

orteză), tracţiune (repaus la pat) etc. Recuperarea funcţională
începe abia după abolirea imobilizării;
 2. tratament chirurgical al fracturilor, cu recuperare şi integrare
socioprofesională mult mai rapidă decât cel conservator, pentru că
recuperarea funcţională începe imediat a doua zi postoperator;
Vă multumesc !