Particularităţi în dezvoltarea

copilului cu cerinţe educaţionale

speciale

Realizat: Tiron Ecaterina

Recalificare
Psihopedagogie Specială
Activitatea psihică a copilului este produsul unui proces evolutiv complex, care se dezvoltă
de-a lungul vieții individului, se construiește sub influența circumstanțelor, exprimîndu-se
semnificativ în personalitatea și comportamentul copilului.
Dezvoltarea psihică a copilului cu CES se referă la formarea proceselor și însușirilor
psihice, la ansamblul schimbărilor succesive și coerente, transformărilor cantitativ-calitative
implicate in procesul de formare a funcțiilor psihice și a trăsăturilor de personalitate de-a
lungul perioadei copilăriei și adolescenței, precum și la restructurarea lor pe parcursul
întregii vieți la “nivele funcționale” tot mai înalte.
Dezvoltarea psihică a copilului se realizează sub influența a trei factori: ereditatea, educația
și mediul.
Totodată, în dezvoltarea psihică se pot manifesta două tipuri de decalaje în dezvoltare:
transversal și orizontal.
Transversal arată că, la aceeași vîrstă cronologică, gradul de dezvoltare al fiecărui aspect de
dezvoltare este diferit, iar orizontal, arată că in cadrul aceluiași gen de activitate psihică sau
palier al dezvoltării, același gen de activitate psihică se poate manifesta diferit la vîrste
cronologice diferite, în funcție de conținuturi diferite ale învățării.
Există norme stabilite pentru orice aspect în dezvoltare, de la mersul independent
la rostirea primelor propoziții din două cuvinte, de la citirea unor cuvinte simple la prima
dragoste (Berger, 1986). S-a conchis că acei copii care nu urmează traseul comun de
dezvoltare, atestă, probabil, fie un deficit psihofizic, fie o deprivare de ordin familial sau
cultural.
Comportamentul considerat ”patologic” sau atipic și cel considerat ”normal” sau tipic, se
află pe același continuum (Ziegler, D. J, 1963).
Altfel, ideea unui continuum tipic-atipic este susținută și de noile abordări ale științei
psihologice (Plomin Robert, 2013).
După definiția dată de Sroufe & Rutter (1984), vorbim despre dezvoltare ”atipică”
in raport cu:
• tendința de dezvoltare deviantă sau întîrziată ca tip sau severitate a manifestărilor
particularităților de dezvoltare, de vîrstă și individuale;
• problemele comportamentale, intelectuale, emoționale sau de natură „psihiatrică”
(după teoriile tradiționale);
• un risc crescut de probleme datorită unor factori fiziologici, genetici, de mediu,
sociali sau experimentali.
Prezența unei condiții atipice nu implică, neapărat, o dezvoltare atipică globală. În literatura
de specialitate sunt descrise mai multe tipuri de raporturi între tipic și atipic (Herbert, 2003)
și anume:
• Dezvoltare întîrziată - în acest caz, dezvoltarea atipică este mai lentă, chiar dacă etapele
parcurse sunt similare celor caracteristice unei evoluții tipice, totuși, este posibil ca stadiile
cele mai avansate să nu fie atinse niciodată.
• Dezvoltare specioasă - procesele de dezvoltare sunt fundamental diferite de cele tipice, în
consecință, pot să apară comportamente care lipsesc in dezvoltarea tipică.
• Dezvoltare compensatorie - în acest caz traiectoria dezvoltării atipice este diferită, chiar
dacă punctul final este același cu cel al dezvoltării tipice.
• Dezvoltare lacunară - se exprimă prin absența unui anumit aspect al dezvoltării.
• Dezvoltare tipică manifestată la copiii atipici - se referă la aspecte ale dezvoltării care pot fi
tipice și se înscriu in limitele de variație a dezvoltării tipice.
Sub incidența dezvoltării atipice intră acele probleme de ordin fizic sau psihologic, care apar
sau au un impact semnificativ asupra dezvoltării copilului, la o anumită vîrstă.
Unele probleme sunt tranzitorii, dar pot reapărea; altele presupun instalarea cerințelor
speciale pe parcursul întregii vieți.

Există numeroase încercări de clasificare a acestor probleme de dezvoltare, cea mai recentă
sistematizare fiind propusă de Herbert (2003):
• Tulburări pervasive de dezvoltare (autism, sindromul Asperger etc.).
• Boli genetice (sindromul Down, sindromul Turner, boala Tay-Sachs etc.).
• Dizabilități fizice (dizabilități de văz, de auz, paralizie cerebrală etc.).
• Tulburări de învățare (moderate sau severe).
• Leziuni cerebrale (traume, accidente etc.).
• Tulburări emoționale și comportamentale (anxietate, depresie, anorexie etc.).
• Tulburări psihiatrice (depresie bipolară, schizofrenie etc.).
• Tulburări de personalitate.
• Boli pediatrice cronice/persistente (cancer, diabet, astm bronșic etc.).
• Traume și evenimente de viață negative (război, cataclisme naturale, abuz, neglijare
etc.).
Dezvoltarea copilului cu CES comportă un șir de dezechilibre și particularități specifice,
semnificative pentru organizarea procesului de învățare și abilitare/ reabilitare
a dezvoltării acestuia.
Dezechilibrele, dificultățile sau dizabilitățile în dezvoltarea copilului le putem regăsi
la diferite etape de dezvoltare ale copilului, cele mai frecvente fiind întîrzierile în dezvoltare
(Fig. 1).
Fig.1
Educaţia incluzivă vizează dezvoltarea unei abordări centrate pe copil,
recunoscînd că toţi copiii au cerinţe de învăţare diferite şi că învaţă în
moduri și ritmuri diferite.

Cerinţele educaţionale speciale:

• Solicită şcolarizarea adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei
deficienţe;
• Reclamă intervenţie specifică, prin abilitare/reabilitare/recuperare adecvată;
• Impune individualizarea demersului educaţional, subliniază importanţa evaluării copilului
din perspectivă educaţională (în termeni de potenţial de învăţare şi de curriculum) şi a
intervenţiei educaţionale specifice, diferenţiate şi adaptate particularităţilor individuale.
Tulburările în dezvoltarea copilului:
• apar la oricare etapă de vîrstă (cel mai frecvent la vîrstele mici de 0 - 3 ani);
• prezintă manifestări somatice, neurologice, psihologice, sunt progresive;
• determină o dizabilitate mintală/intelectuală, psihomotorie sau senzorială;
• limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei din domeniile: mobilitate,
limbaj, comunicare, învățare, autoservire, autonomie și independență personală etc.;
• solicită asistență educațională individualizată;
• reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se includă în procesele școlare
etc.

Tulburările de dezvoltare sunt definite drept:

• primare;
• secundare;
• terțiare.
Tulburările primare sunt de origine morfologică sau/și neurologică, condiționate organic.
Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic sunt mai
rezistente la intervențiile de reabilitare. Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice.
Tulburările secundare și terțiare (derivate), sunt condiționate de leziunea organică și lipsa
sau tardivitatea intervențiilor de abilitare/reabilitare.
Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite, depășite/excluse prin intervenții medicale
și psihopedagogice adecvate particularităților individuale de dezvoltare, bazate pe abordare
multidisciplinară, identificare și intervenție timpurie.

Pornind de la legea compensării dezvoltării copilului, constatăm că:

• orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare și terțiare;
• orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistență specializată pentru
compensarea consecințelor acesteia.
Tulburările de dezvoltare neasistate precoce și adecvat duc la instalarea dizabilităților.

Abilitarea și reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilități pornește de la

potențialul individual al copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală și zona
proximă de dezvoltare a copilului) și particularitățile de vîrstă specifice dezvoltării, în
special, focusată pe valorificarea perioadelor senzitive.
 Bibliografie
1. Educația incluzivă, volumul II. Suport de curs pentru formarea continuă a
cadrelor didactice. Chișinău, 2016.
2. Educație incluzivă. Unitate de curs. Ediție revăzută și completată. Chișinău,
2017.