FIZIOLOGIA EXCRETIEI

Functia de excretie
Aparatul reno-urinar
Filtrarea glomerulara

Procesarea fluidului tubular:

absorbtie, secretie, concentare/dilutie
Continenta vezicala si mictiunea
Functia de excretie a pielii

Fenomene reglatoare:
feedback tubulo-glomerular, SRAA, ADH

Homeostazia hidroelectrolitica si acido-bazica

 1. FUNCTIA DE
EXCRETIE
Funcţie de suport metabolic şi homeostatică;
eliminarea din organism a substanţelor ce pot
atinge nivele toxice (cataboliţi finali, s. exogene)

Organe excretoare:
- rinichi
- glande sudoripare
- plămâni: CO2, substanţe volatile
- ficat: secreţie biliară  fecale (+ detoxifiere)
Generarea de energie şi sinteza de componente
biologice are ca rezultate şi substanţe-deşeu (cataboliţi
finali).
La nivel cutanat = apă, săruri, substanţe toxice
La nivel digestiv = deşeuri solide, compuşi nedigerabili,
produşi de degradare ai hemoglobinei, xenobiotice
liposolubile
La nivel respirator = dioxidul de carbon şi apa obţinute
din reacţiile metabolice
La nivel renal = apă, acizi, xenobiotice hidrosolubile, şi
produşi ai metabolismului azotat.
• metabolismul glucidelor si lipidic produce dioxid de
carbon şi apă
• fenomenele de transformare a aminoacizilor în glucide
şi lipide necesită reacţii de dezaminare enzimatică.
• In urma acestor procese se obţine un metabolit extrem
de periculos, amoniacul.
• Toxicitatea amoniacului se datorează efectelor generale
asupra pH-ului.

Detoxifierea amoniacului produce uree, principalul

metabolit al azotului se elimina prin urina.
 Functiile rinichiului
Funcţii excretorii
a. Excreţia produşilor metabolismului azotat precum ureea
(principalul catabolit azotat al metabolismului
proteinelor la om), acidul uric (catabolitul principal al
metabolismului bazelor purinice) şi creatinina
(produsul final al metabolismului muscular).
b. Excreţia de xenobiotice.
c. Sinteza de amoniac.
 Funcţii reglatoare
1. Reglează osmolaritatea - prin excreţia de urină cu
osmolaritate crescută sau scăzută, în funcţie de
necesităţi.
2. Păstrează în limite fiziologice volumul lichidului
extracelular al organismului prin controlul excreţiei
de apă şi sodiu.
3. Reglează echilibrul electrolitic (concentraţia
substanţelor ionizate în plasmă - electroliţi).
4. Participă la echilibrul acido-bazic prin eliminarea de H+
în condiţii de hiperaciditate sau de HCO3- în condiţii de
alcalinitate plasmatică.
5. Contribuie la menţinerea presiunii arteriale.
6. Degradează o serie de hormoni peptidici, precum
insulina, glucagonul şi parathormonul.
 Producţia de hormoni
Rinichiul secretă:
- renină,
- bradikinină,
- prostaglandine,
- 1,25-dihidroxi-vitamina D3,
- eritropoietină,
- kallikreină.
Formarea urinii
Urina se formează prin cumularea a trei procese
fundamentale:

- ultrafiltrarea glomerulară,
- reabsorbţia tubulară,
- secreţia / excretie tubulară.
APARATUL RENO-URINAR

rinichi
= 2 x (250-300 g)
<1% din masa corporală
= 25 % din 5 l/min
debit sanguin sistemic
= parenchim
(corticală + medulară)
+ capsulă
(memb. fibr. inextensibilă)
2. APARATUL RENO-URINAR

Căi urinare:
calice
bazinet
ureter
vezica urinară
uretra
 Zona externă (corticală) are culoare roşcată şi aspect
granulat şi conţine glomerulii renali, tubii contorţi şi
ducturile colectoare corticale.
Zona internă (medulară) este deschisă la culoare, cu
aspect striat, datorat anselor Henle paralele, ducturile
colectoare şi vasele medulare.
Zona medulară poate fi împărţită:
- în porţiune externă, mai apropiată de cortex
- porţiune internă.
Rinichiul uman este organizat în lobi (8-10).
Fiecare lob este alcătuit dintr-o piramidă de ţesut
medular şi din corticala de la bază.
Intre piramide se descriu coloanele renale. Vârful unei
piramide formează o papilă renală. Fiecare papilă
drenează urina într-un calice mic.
Calicele mici se unesc pentru a forma un calice mare.
Urina apoi coboară în bazinetul renal (pelvis). Din
pelvis, ureterele coboară până la vezica urinară.
 Vascularizatia renala
• Aranjamentul vaselor de sânge are o semnificaţie
funcţională aparte:
• Artera renală se divide în mai multe artere interlobare,
ce urcă printre lobi de la nivelul bazinetului către cortex,
trecând prin zona medulară.
• Vasele interlobare emit arterele arcuate, care au o
traiectorie curbă la limita dintre zona medulară şi zona
corticală, fara extindere către zona corticală.
Perpendicular pe arterele arcuate ies arterele
interlobulare, ce intră în zona corticală până la nivelul
capsulei.
• Venele renale urmează acelaşi traseu şi acelaşi model
de ramificare.
2. APARATUL RENO-URINAR
 Microvascularizatia renala
Rinichiul are trei reţele capilare distincte, fiecare cu o
funcţie aparte.
• Arteriolele aferente şi capilarele glomerulare.
Fiecare glomerul primeşte sânge de la o arteriolă
aferentă, ce-şi are originea în arterele interlobulare.
Peretele arteriolei aferente prezintă celule musculare
netede specializate, care împreună cu macula densa ce
aparţine de tubul distal vor forma aparatul
juxtaglomerular.
• Arteriolele eferente şi capilarele peritubulare
Sângele părăseşte glomerulul printr-o arteriolă scurtă,
numită eferentă, din care apar capilarele peritubulare
sau drenează direct în vasa recta. Aceste capilare
înconjoară toţi tubii contorţi corticali şi recuperează
toate substanţele reabsorbite la nivel tubular, pe care
le întorc în circulaţia generală prin intermediul venelor
interlobulare.

• Vasa recta
"Vasele drepte" sunt fascicule de vase subţiri, derivate
din vasele arcuate, care transportă sângele în şi din
zona medulară.
 Nefronul
Unitatea de bază structurală şi funcţională a rinichiului
este nefronul.
Fiecare tub renal şi glomerulul său reprezintă o unitate
funcţională (nefron). Există aproximativ 1-1,5 milioane de
nefroni în fiecare rinichi uman.
Nefronul prezintă toate componentele esenţiale ale unei
glande.
Unităţile secretorii renale, numite corpusculi renali,
reprezintă doar o mică parte din masa renală.
Cea mai mare parte a rinichiului este alcătuită din tubii
renali, formaţiuni înalt specializate ce corespund ductelor
excretorii ale glandelor.
2.1. NEFRONUL
 Corpusculul renal
- are un diametru de aproximativ 200 de mm,
- se formează prin invaginarea în „deget de mănuşă” a
tubului renal de către un ghem de capilare ce provin din
arteriola aferentă renală.
- capătul tubului este dilatat şi răsfrânt, realizând o
formaţiune caliciformă denumită capsula Bowman, ce se
continuă cu tubul renal.
- Intre cei doi pereţi ai capsulei se crează o cavitate virtuală,
plină cu lichid de filtrare.
2.1. NEFRONUL
 Membrana filtranta
Glomerulul este alcătuit din numeroase capilare,
derivate din arteriola aferentă.
Capilare sunt alcătuite din celule endoteliale cu
perforaţii, numite fenestraţii, care reţin celulele
sanguine dar permit filtrarea plasmei.
Capilarele glomerulare sunt foarte permeabile,
permiţând unei procent mare din plasmă să fie filtrată
către spaţiul capsular.
La exteriorul endoteliului capilar este membrana
bazală.
Fig. 95. Structura membranei filtrante
2.1. NEFRONUL
 2.1. NEFRONUL

•Bowman (1842): secreţie glomerulară + pasaj prin perete tubular

•Ludwig (1844): filtrare glomerulară tub + retrodifuziune tubulară
•recoltare cu micropipete
• urina primară are compoziţia plasmei fără proteine
• urina poate fi concentrată / diluată în funcţie de necesităţi
•pe parcursul tubular anumite substanţe
• scad în concentraţie (reabsorbţie)
• cresc în concentraţie (secreţie sau excreţie)
•tehnici de clearance
Heidenhain (1905): glomerul (apă + săruri); tub (uree, acid uric, creatinina
•Cushny (1917):
• filtrare glomerulară – ultrafitrat plasmatic
• reabsorbţie tubulară – invariabilă

•ultrafitrare glomerulară + procesare tubulară

2.1. NEFRONUL
 FILTRAREA GLOMERULARA
Membrana filtrantă:
epiteliu glomerular + membrana bazală + endoteliu capilar
foiţa viscerală: podocite, spaţiu labirintic, aspect de burete
submicroscopic
regiune intercapilară:
mesangium  contracţie  angiotensina II
substanţa fundamentală
membrana bazală
caracteristici:
proprietăţi memb. poroase (colodiu, celofan, porţelan)
pori în peretele capilar
gel hidratat: apă, cristaloizi, molecule proteice
 FILTRAREA GLOMERULARA
Ultrafiltrare şi difuziune  urina primară

Presiune efectivă de filtrare = gradient transmembranar

pcapilară – (pcapsulară + poncotică) = 30-40 mm Hg
presiune hidrostatică:
70-80 mm Hg (60-70% din presiunea sistemică)
30 mm Hg la ieşirea din glomerul
presiune coloid-osmotică: proteine  25-28 mm Hg
presiune intracapsulară: 5-10 mm Hg
membrana inextensibilă
hidro-hemodinamică intensă
echilibrare: căi urinare, capilare peritubulare
Difuziunea: independent de presiune,
cf. gradientelor de concentraţie
 FILTRAREA GLOMERULARA

Urina primară = ultrafiltrat plasmatic glomerular

proteine (30 mg/dl)
reabsorbite, metabolizate (acizi aminaţi, di şi tripeptide)

125-130 ml/min
170-190 l/24 ore din 1000-1500 l sânge/24 ore

1 ml urină finală– 125 ml urină primară

- cantitatea necesară pentru a curăţa organismul de toxice
- o constantă pentru fiziologia rinichiului.
 FILTRAREA GLOMERULARA
Determinarea volumului filtrării glomerulare
metode indirecte – clearance
clearance – cantitatea de plasmă depurată de o anumită substanţă în
unitatea de timp
clearance-ul filtrării glomerulare = cantitatea de plasmă filtrată într-
un minut la nivelul glomerular

Proprietăţile substanţelor folosite pentru CFG

-să treacă liber prin membrana filtrantă
-să fie biologic inertă, neabsorbită, nesecretată de tubi
-nemetabolizată şi nedepozitată în rinichi sau în organism
-să nu fie toxică şi să nu influenţeze funcţia renală
-să poată fi dozată cu precizie în sange şi urină
 FILTRAREA GLOMERULARA
clearance-ul inulinei (polizaharid vegetal, g.m. = 5200)
tehnică:
injectarea unei cantităţi cunoscute din substanţe
dozare: sg şi urină – artera care se abordează mai uşor e artera femurală
recoltare urină
Vp = Cu x Vu / Cp
Vp = volumul de plasmă (ml) depurat în timp de un minut
Cu = concentraţia substanţei în urină (mg %)
Vu = volumul de urină (ml/min)
Cp = concentraţia substanţei în plasmă (mg %)
Cantitatea de substanţă excretată = Cu x Vu
Cantitatea de substanţă filtrată = Vfg x Cfg = Vfg x Cp
Cfg = Cp (din sg arterial)
Vfg = V plasmă filtrată
Cu x Vu = Cp x Vpf; Vpf = Cu x Vu / Cp
FILTRAREA GLOMERULARA
FILTRAREA GLOMERULARA
• Măsurarea clearance-ului creatininei endogene nu are
mare valoare practică deoarece această metodă
necesită recoltarea cu acurateţe a urinii pe 24 ore ceea
ce poate fi o problemă la pacienţii confuzi sau
incoştienţi.
• Mult mai utilă este utilizarea creatininei plasmatice ca
index de estimare a funcţiei glomerulare, mai ales dacă
aceasta este raportată la greutatea corporală, vârstă şi
sex.
• Au fost create nomograme care permit determinarea
rapidă a clearance-ului de creatinină în funcţie de
creatinina plasmatică, greutate corporală, vârstă şi sex.
- cu ajutorul unei rigle se
uneşte punctul cores-
punzător greutăţii cu cel
corespunzător al vârstei.
- se ţine rigla la punctul de
intersecţie de pe R apoi se
deplasează partea dreapta
a riglei către valoarea
cores-punzătoare a creati-
ninei plasmatice
- citeşte valoarea clearan-
ce-ului pe scala din partea
stângă.
• Se mai poate calcula clearance-ul creatininei
plasmatice utilizând formule matematice cum ar fi
cea modificată de Cockroft şi Gault:
Clearance-ul creatininei (ml/min )= [140 – V (ani)] x G
(Kg) / 72 x Creatinina plasmatică (mg/dl)

• La femei rezultatul trebuie înmulţit cu 0,85.

Formula aceasta este orientativă şi trebuie adaptată

în funcţie de starea pacientului şi de parametrii săi
biochimici.
 Concluzie:
• „ „prin structura sa, membrana filtrantă este o prin
structura sa, membrana filtrantă este o “sită” “sită”
care permite filtrarea unei mari cantităţi de fluid şi a
care permite filtrarea unei mari cantităţi de fluid şi a
micromoleculelor micromoleculelordin plasmă (de sute
de ori mai din plasmă (de sute de ori mai mult decât
capilarele normale) mult decât capilarele normale)
• „ „prin încărcare negativă prin încărcare negativă ↑ ↑,
membrana filtrantă este o , membrana filtrantă este o
“barieră” “barieră”în faţa filtrării proteinelor plasmatice
 FILTRAREA GLOMERULARA
Factori de variaţie a filtrării glomerulare
arteriola aferentă:
constricţie – scade fluxul sanguin  scade filtrarea
dilataţie – presiunea intraglomerulară creşte
arteriola eferentă:
constricţie  creşte presiunea intraglomerulară
durată îndelungată:
tranvazare plasmatică
presiune oncotică crescută
stimularea simpatică:
moderată  constricţie a. aferentă
puternică  constricţia a. aferentă > a. eferentă
 FILTRAREA GLOMERULARA
variaţiile presionale sistemice:
70-200 mmHg = autoreglare
> 200 mmHg  creşte volumul filtrării glomerulare
< 70 mmHg  scade filtrarea glomerulară
presiunea coloid osmotică:
creştere  scade filtrarea glomerulară
scădere: hiperhidratare
2-3 mmHg  creştere 15-20% a filtrării glomerulare
starea membranei filtrante:
condiţii patologice: glomerulonefrite, nefroze, scleroză renală
fiziologice: efort fizic, sarcină  proteine g.m.  70.000
scăderi ale filtrării:
acumulare de cataboliţi
acidoza metabolică
acumulare de apă şi electroliţi  hiperhidratare
 Reglarea filtrarii glomerulare
Deşi presiunea arterială variază permanent, presiunea
hidrostatică la nivelul capilarelor glomerulare nu se
modifică în mod semnificativ.
Factori determinanţi:
- presiunea din arteriola aferentă şi
- presiunea din arteriola eferentă.
Vasodilataţia arteriolei aferente creşte fluxul sanguin la
glomerul, ceea ce va creşte GFR.
Vasoconstricţia arteriolei eferente creşte presiunea
glomerulară şi creşte filtrarea → efectele sunt de mică
amploare.
1. Reglarea simpatică
Tubii proximali şi distali şi ramul ascendent gros al
ansei Henle → inervaţie simpatică bogată.
Noradrenalina: efecte vasoconstrictoare puternice (pe
arterele interlobulare cât şi pe cele aferente).
Efect: stimularea receptorilor α-adrenergici vasculari si
a receptorilor β1-adrenergici de la nivelul celulelor
sistemului juxtaglomerular → creşte reabsorbţia de
Na+ prin efect direct asupra celulelor tubular.
Stimularea simpatică face parte din reacţia de stres şi
reduce eliminările de apă şi Na+ pentru a păstra un
volum circulant optim.
2. Controlul hormonal şi prin autacoizi al circulaţiei
renale
- endotelinul (eliberat de endoteliul vascular) →
vasoconstrictor → ↓ GFR în condiţii traumatice şi
patologice.
- angiotensina II (vasoconstrictoare) → mai ales asupra
arteriolelor eferente → creste presiunea hidrostatică
glomerulară şi reduce fluxul sanguin renal.
- oxidul nitric (endoteliu) → rezistenţa vasculară renală
şi creşte GFR.
- prostaglandinele (PGE2 and PGI2) şi bradikinina
(vasodilatatoare) → implicaţi în contracararea unor
efecte adrenergice prea puternice, prevenind reduceri
excesive ale GFR în condiţii de stres excesiv sau
prelungit.
 Complexul hormonal
renină-angiotensină
Renina este o enzimă
secretată şi stocată în
celulele granulare ale
aparatului
juxtaglomerular.
Stimularea acestora este
asociată cu multiple
efecte biologice:
- vasoconstricţia
arteriolară şi
- stimularea secreţiei de
aldosteron.
- Scăderea presiunii arteriale reduce presiunea
glomerulară → reduce filtrarea glomerulară →
modifică caracteristicile osmotice şi saline ale fluidului
tubular la intrarea în tubul proximal.

Sistemul renină angiotensină are trei modalităţi de

modificare a presiunii arteriale:
1. Creşterea presiunii sistemice prin intermediul
angiotensinelor vasoconstrictoare;
2. Creşterea răspunsului la mediatorii sistemului
vegetativ simpatic;
3. Creşterea secreţiei de aldosteron.
 Factorii care determină scăderea FG

Parametrul modificat Cauza fiziologică/patologica

↓Ph → ↓FG 1)↓TA(efect ↓ datorită autoreglării)
2)↑Rezistenţa aa (vasocondstrictie) (↑tonusului
SNVS, ↑ catecolaminelor, ↑ endotelinei)
3) ↓Rezistenţa ae (vasodilatatie) (prin ↓Ang II după
medicaţia cu blocante ale sintezei Ang. II)
↑Ponc →↓FG ↓Fluxului renal (rar)

↑ Pcaps → ↓FG Obstrucţia tractului urinar (calculi renali)

↓Kf → ↓FG 1)↓ nr. Nefroni (insuficienţa renală)

2)↑grosimii membranei filtrante (în diabet zaharat,
HTA)
3. Autoreglarea renală
Capacitatea rinichilor de a păstra o GFR relativ
constantă în faţa presiunii sanguine fluctuante =
autoreglare renală.
Acest fenomen se produce prin reacţiile miogene ale
musculaturii netede arteriale de la nivelul mai ales al
arteriolelor aferente.
Când presiunea arterială sistemică scade către o
medie de 70 mm Hg, arteriolele aferente se dilată, iar
când presiunea creşte, se contractă.
Fenomenul este mediat prin stresul parietal al
arterelor, şi de asemeni şi NO endotelial pare a avea o
contribuţie în această situaţie.
4. Feedback tubuloglomerular
Macula densa se află în contact direct cu aparatul
juxtaglomerular.
Când fluxul de filtrat este prea redus, se iniţiază un
semnal de la macula densa care acţionează pe două
căi:
- produce vasodilataţie la nivelul arterelor aferente,
ceea ce creşte presiunea hidrostatică glomerulară
- readuce GFR la normal şi eliberează renină de la
nivelul granulelor de depozit din lacis→ angiotensină
II
- Leagă modificările [NaCl] la macula densa de rezistenţa arteriolelor
renale;
- „Rol: asigură o livrare constantă de Na+ în tubulul distal ⇒ previne
fluctuaţiile de excreţie renală; „
- Controlează atât FG cât şi fluxul sanguin renal, dar în unele cazuri
menţine FG pe seama modificării fluxului sanguin renal (efect ↑ pe
controlul FG); „
- Are 2 componente, legate de aparatul juxta-glomerular: ‹
- Mecanismul de feedback pe aa
- Mecanismul de feedback pe ae. „
- Cele două mecanisme operează împreună prin structurile speciale ale
AJG ⇒ semnale de reglaj spre ambele arteriole (aa şi ae)
⇒autoreglare eficientă a FG în condiţiile unei largi variaţii de TA.