Sistemul endocrin la

vârstnici
A elaborat: Cebotari Dina M1529
 MODIFICĂRI FIZIOLOGICE ŞI PATOLOGICE
SPECIFICE VÂRSTNICULUI :

 La nivelul organismului, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de transformări. Ele pot fi interpretate în mod
diferit, în funcţie de diversele teorii care încearcă să explice fenomenul de îmbătrânire.
 Alterările sistemului endocrin sunt legate de apariţia unor boli importante, cum ar fi diabetul, tulburările funcţiei
tiroidiene, deficienţele hormonilor sexuali.
 Odată cu înaintarea în vârstă, sistemul imunitar începe să devină mai puţin eficient prin reducerea capacităţii de
a face faţă la infecţii şi la o serie de reacţii autoimune.
 Mai multe principii de endocrinologie geriatrică ilustrează complexitatea şi provocarea de a evalua pacienţii
vârstnici fragili cu boli endocrine. Acestea includ: prezentări atipice de boală, prezenţa unor probleme medicale
multiple ce co-există, un număr de simptome, semne şi descoperiri anormale de laborator, prezente adesea la
pacienţii vârstnici, sub-raportarea de simptome şi probleme din domeniile cognitiv, psihiatric, social, economic şi
funcţional. Neputinţa de a aprecia aceste provocări şi de a evalua corespunzător pacienţii mai în vârstă poate
conduce la diagnostice greşite sau incorecte, tratamente neadecvate şi rezultate funcţionale slabe.
 Hipotiroidismul

Hipotiroidismul se caracterizează prin deficitul îndelungat de hormoni tiroidieni. Boala

apare când glanda tiroida nu produce valori suficiente de hormoni ori scade efectul
biologic al hormonilor tiroidieni la nivel de ţesuturi. Deficitul hormonilor tiroidieni se
răsfrânge asupra funcţiilor sistemelor nervos central, cardiovascular, digestiv, endocrin
etc.; generează distrofie şi edem specific la nivel de diferite organe şi ţesuturi.
Hipotiroidismul apare la orice vârstă şi este caracteristic vârstnicilor, dar este uneori
dificil de diagnosticat din cauza manifestării atipice. Raportul femei şi bărbaţi afectaţi
de această patologie la vârsta mai mare de 65 de ani este, respectiv, de 10% şi de 6%.
Manifestările clinice ale hipotiroidismului la vârstnici pot fi uşor confundate cu procesul
natural de îmbătrânire. Numeroasele patologii concomitente creează un obstacol în
aprecierea funcţiei adecvate a glandei tiroide şi, din acest motiv, diagnosticul este
stabilit tardiv.
 Manifestările clinice la vârstnici:
Simptomatologia hipotiroidismului se dezvoltă lent, luni sau ani de zile. Acuzele pacienţilor deseori sunt incerte
Simptomele şi semnele generale pot include: senzaţia de oboseală, slăbiciune, somnolenţă, afectarea memoriei, depresie sau
dificultăţi de concentrare, cefalee, vertij (edemul ţesutului cerebral), scăderea auzului, polineuropatie, păr aspru şi subţire, piele
uscată şi rece, unghii friabile, ten gălbui al tegumentelor, mişcări lente, intoleranţă la frig, constipaţie.
Simptomele mai puţin frecvente: glanda tiroidă mărită (guşă), creştere moderată în greutate (4-5 kg), edeme ale braţelor, ale
mâinilor, ale membrelor inferioare şi ale feţei cu aspect mixedematos, disfonie (voce răguşită), dureri musculare şi crampe,
bradicardie

Investigaţiile
Primii paşi în diagnosticarea hipotiroidismului clinic sau a hipotiroidismului subclinic constau într-o anamneză şi un examen obiectiv minuţios.
Testele sanguine:
•TSH-ul (hormonul de stimulare tiroidiana).
•T4 (tiroxina).
În cazul devierii de la normă a rezultatelor testelor, se determină anticorpii antitiroidieni, cu ajutorul cărora se exclude patologia tiroidiană
autoimună (tiroidita Haşimoto), în care sistemul de apărare al orga¬nis¬mului atacă glanda tiroidă.
Testele imagistice:
•ecografia tiroidiană;
•tomografia computerizată a tiroidei;
•scintigrafia tiroidiană.
 Tratament:

• Hipotiroidismul poate fi tratat la vârstnici folosind medicamentele de substituţie cu hormoni tiroidieni. Cel
mai eficient şi stabil hormon tiroidian de substituţie este L-tiroxina. După iniţierea tratamentului, se revine
regulat la control pentru monitorizarea dozelor de medicament. În majoritatea cazurilor, simptomele
hipotiroidismului se ameliorează în prima săptămâna după iniţierea tratamentului.
• Doza de iniţiere a L-tiroxinei este de 10-25 mgr/24 de ore. După necesitate şi în lipsa contraindicaţiilor
(majorarea cifrelor tensiunii arteriale, cardiopatie ischemică, dinamica negativă la ECG) doza de L-tiroxină
treptat se măreşte fiecare 4 săptămâni cu 25 mg, ajungând la doza de 100-150 mgr/24 de ore. La
administrarea preparatului efect clinic se observă peste 3-4 zile, iar efectul deplin – peste 4-6 săptămâni de
tratament.
 TIREOTOXICOZA :
Tireotoxicoza este o afecţiune rar întâlnită la bătrâni, însă destul de importantă prin complicaţiile cardiace pe care le antrenează.
Odată cu avansarea în vârstă prevalenţa tireotoxicozei este în creştere, având frecvenţa de 0,5-3% la populaţia mai mare de 65 de ani, ceea ce
denotă un nivel mult mai scăzut în, comparaţie cu hipotireoza. Unele studii arată că frecvenţa hipertiroidiei subclinice după 75 de ani poate să
atingă 15%.
Semnele şi simptomele cardiovasculare:
până la ¼ din totalul de bolnavi cu hipertiroidism se înregistrează un tablou clinic asimptomatic. La pacienţii presenili şi senili, pe prim plan se stabileşte diagnosticul de patologie
cardiacă;
fibrilaţia atrială se depistează în 25-67% din cazuri la pacienţii de peste 75 de ani, cu hiperfuncţia glandei tiroide. În această categorie de vârstă, la 20% dintre pacienţi, apar
primele paroxisme de fibrilaţie atrială;
sunt caracteristice tahicardia sinuzală, hipertensiunea arterială sistolică, progresia anginei pectorale, dureri precordiale asemănătoare angorului pectoral, ca rezultat al
coronarospasmului;
la pacienţii vârstnici, tireotoxicoza poate declanşa boala ischemică cardiacă silenţioasă sau diverse grade de hipertrofie a ventriculului stâng;
asocierea tireotoxicozei cu cardiopatie ischemică (CPI), poate duce la dezvoltarea sindromul nodului sinuzal, care se caracterizează prin bradicardie şi prin paroxisme de fibrilaţie
atrială sau tahicardie supraventriculară;
insuficienţa cardiacă rebelă la tratament poate fi prima manifestare a hipertireozei la bătrâni;
bolile concomitente asociate tireotoxicozei sunt ateroscleroza, CPI, hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, cancerul, anemia pernicioasă, artrita reumatoidă;
glanda tiroidă nu este mărită în dimensiuni.
Semnele şi simptomele neuropsihice:
labilitate emoţională, nelinişte, depresie „agitată”, iritabilitate, dereglări de memorie şi de atenţie, apatie, rar – demenţă;
slăbirea progresivă, miopatie, anorexie, absenţa tremorului şi exoftalmiei.
Formele clinice:
1. Guşa nodulară toxică este mai frecventă la bătrâni, mani­fes­tată prin exoftalmie severă, de origine
inflamatoare, prog­re­sivă.
2. Hipertiroidismul ,,tranzitoriu”, de o durată de 4-6 săptămâni, manifestat prin T 4 crescut, tiroida fiind
dureroasă la palpare.
3. Hipertiroidismul cu T3 crescut, T4 - în normă.

Diagnosticul de hipertireoză se stabileşte conform analizelor la hormoni tiroidieni, care denotă concentraţii
crescute de T4 şi nivel scăzut de hormon tireotrop. Scintigrafia glandei tiroide reprezintă unica metodă de
diagnosticare, care oferă posibilitate de a stabili corect hiperfuncţia glandei tiroide.
Tratamentul tireotoxicozei este de tip conservativ. Se admi­nis­trea­ză tireostaticele, beta-adrenoblocantele,
terapia simptomatică, pentru atingerea stării eutiroide şi ameliorarea stării generale a pacienţilor. Având în
vedere nivelul crescut de toxicitate a me­dica­mentelor antiti­roidiene la vârstnici, ele se vor administra cu
prudenţă în doze mici sau medii. Se vor folosi preparatele tirezol, tiamazol (mer­cazolil, metizol).
Tratamentul cu iod radioactiv se iniţiază doar în stările eutiroide.
Tratamentul chirurgical practic este imposibil de efectuat, din cauza polipatologiilor somatice. Doar în
cazurile vitale, se va recurge la operaţie în cazul complicaţiilor compresionale sau noduli „reci”, care permit
lichidarea nu numai a tireotoxicozei, dar şi a tireopatiilor concomitente. Având în vedere afectarea multifocală,
caracterul bila-teral de afectare, este necesară efectuarea tiroidectomiei.
 DIABETUL ZAHARAT DE TIPUL 2:

Diabetul zaharat (DZ) constituie o problemă medico-socială majoră şi este una

dintre cele mai răspândite afecţiuni la vârstnici. Conform datelor oferite de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în prezent în lume 250 mln de persoane suferă de
diabet zaharat, iar pentru anul 2030 se prognozează 370 de milioane de diabetici.
DZ de tipul 2 reprezintă 80-90% din totalitatea ca­zu­rilor de diabet zaharat şi este
mai frecvent atestat la persoanele supra­ponderale sau obeze.
 Patogenia DZ la vîrstnici:

Factorii ce ţin de vârstă:

 Rezistenţă la insulină.
 Deficienţă a celulelor β.
 Modificări în compoziţia organismului: creşterea ţesutului adipos şi reducerea masei musculare.
 Sedentarism.
 Comorbidităţi.
 Medicamente ce influenţează sensibilitatea insulinei, eliberarea sau acţiunea ei (diuretice tiazidice,
beta-blocante neselective, corticosteroizi, psihotrope etc.).
 Alimentare neadecvată.
 Influenţe genetice şi etice.
 Factori psihosociali şi stresul exogen
 Defectele majore implicate în dereglarea toleranţei
la glucoză odată cu avansarea în vârstă:

Rezistenţa la insulină – mecanismul patogenetic de bază ce duce la dereglarea metabolismului glucidic la vârstnicii
obezi.
 Deficienţa secreţiei de insulină – mecanismul patogenetic principal de apariţie a DZ de tipul 2 la vârstnicii
nonobezi. Cele 2 defecte determină anomalii ale producerii hepatice de glucoză, ale captării tisulare,
insulinomediate, a glucozei şi ale metabolismului ţesutului adipos şi al acizilor graşi liberi. Hiperglicemia poate fi
rezultatul creşterii producţiei hepatice de glucoză, al scăderii captării tisulare a glucozei sau a combinaţiei celor
două mecanisme.
 Scăderea sensibilităţii pancreasului la acţiunea insulinostimulatoare a incretinelor (hormoni intestinali).
Motivele creşterii insulinorezistenţei la vârstnici:
 Micşorarea masei musculare.
 Activitatea fizică redusă.
 Scăderea activităţii transportatorilor de glucoză.
 Alimentaţia calorică ieftină.
 Creşterea acizilor graşi liberi
 Tabloul clinic:
 Debutul DZ de tipul 2 la vârstnici deseori este insidios şi este depistat în cadrul unui episod infecţios intercurent,
sau la apariţia deja a complicaţiilor cronice: dereglări de vedere (retinopatie), pato­lo­gii renale (nefropatie),
ulcere trofice sau gangrena membrelor in­fe­rioare (picior diabetic), infarct miocardic sau AVC. Conform datelor
epidemiologice, în momentul înregistrării DZ de tipul 2 mai mult de 50% dintre bolnavi au complicaţii micro- sau
macro­vas­culare.
Au fost descrise câteva sindroame specifice DZ de tipul 2 senil:
1.Periartroza humerală dureroasă – la 10% vârstnici cu DZ de tipul 2, cu limitarea moderată şi severă a articulaţiei
gleno­hu­merale.
2.Amiotrofia diabetică.
3.Neuropatia diabetică caşectică: concomitent cu neuropatia periferică dureroasă, se asociază pierderea ponderală
şi depresia.
4.Dermopatia diabetică – bule epidermice la picioare. Se rezol­vă spontan.
5.Creşterea frecvenţei depresiei, anxietăţii şi neatenţiei.
6.Hipotermia.
7.Necroza papilară renală.
8.Riscul crescut al TBC.
9.Riscul crescut al infecţiilor intercurente.
Diagnosticul
Criteriile de diagnostic ale DZ de tipul 2 (conform OMS 1999) la vârstnici sunt identice cu cele pentru toate
grupurile de populaţie.
 Criteriile de diagnostic:
Glucoza plasmei a jeun > 7,0 mmol/l (126 mg%).
Glucoza sângelui capilar a jeun > 6,1 mmol/l (110 mg%).
Glucoza plasmei (sângelui capilar) peste 2 ore postprandial (sau încărcarea cu 75g glucoză) > 11,1 mmol/l (200
mg%).
Diagnosticul de diabet zaharat se stabileşte după o dublă confirmare a acestor valori.
 Principiile de tratament al DZ de tipul 2 la vârstnici:
Dietă - limitarea aportului caloric, cu excluderea de carbohidraţi uşor asimilabili
Activitate fizică - mersul pe jos 30-60 de minute în fiecare zi sau peste o zi
Preparate perorale
Insulinoterapie sau terapie combinată.
Tratamentul al maladiilor concomitente şi al complicaţiilor cronice.
Tratament sanatorial, fito- şi fizioterapie.
Preparatele perorale trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
Riscul hipoglicemiei să fie minim.
Lipsa nefrotoxicităţii, hepatotoxicităţi, cardiotoxicităţii.
Nu trebuie să interacţioneze cu alte preparate.
Trebuie să fie accesibile în administrare (1-2 ori/zi).
Trebuie să ofere o eficacitate înaltă.
Hipoglicemiantele perorale:
Preparatele sulfonilureice (gliclazid, glicvidon, glipizid, glimepirid, glibenclamid).
Meglitinid (repaglinid) şi derivaţii de fenilalanină (nateglinid).
Biguanid (metformin).
Tiazolidindion (pioglitazon, roziglitazon).
Inhibitorii alfa-glucozidazei.
Incretinomimetice.