CAPITOLUL III

METODE KINETOLOGICE

Metoda kinetologică este reprezentată de un grup de exerciţii fizice, careau

un sens şi un scop final unic. În general, metodele kinetologice poartă numele autorilor
care le-au conceput.
De-a lungul timpului au fost propuse şi utilizate în practica kinetologică
nume-roase metode dintre care unele au dispărut, altele au dăinuit şi s-auperfecţionat.

Dintre cele mai practicate, fără a fi egale ca importanţă, sunt:

 metoda Kabat – urmăreşte facilitarea actului motor voluntar prin sumarea de stimuli
ai sistemului neuromuscular;
 metoda Bobath – are la bază reacţiile de redresare a capului, corpului şi urmăreşte
modificări ale tonusului muscular (prin facilitare sau inhibiţie);
 metoda De Lorme – Watkins – pentru creşterea forţei musculare prin exerciţii cu
rezistenţă progresivă;
 metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor
 metoda von Niederhoffer – Egidy pentru tratarea scoliozelor;
 metoda von Niederhoffer – Egidy pentru tratarea scoliozelor;
 metoda Muller – Hettinger – urmăreşte tonifierea musculară prin exerciţii
izometrice;
 metoda Mezieres pentru corectarea lordozelor;
 metoda Jacobson şi Schultz – pentru mobilizările articulare (înspecial a umărului
şi şoldului);
 metoda Colson – pentru mobilizarea articulară progresivă;
 metoda Frenkel – urmăreşte recâştigarea coordonării în tulburările cerebrale;
 metoda respiraţiei abdomino-diafragmatice – pentru sindromul obstructiv bronşic;
 metoda Vogler – pentru realinierea segmentelor corpului şi asuplizare articulară;
 metodele Fay, Phelps, Tardien, Vojda, Brunstorm, pentru facilitare
neuromusculară;
 metoda culturistă pentru creşterea forţei şi volumului muscular.

2
 În acest capitol sunt prezentate unele metode, cel mai frecvent aplicate în
practica kinetologică.

III.1. METODA KABAT

Herman Kabat, medic neurofiziolog a studiat şi elaborat o serie de metode de

facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.), care pot fi definite ca “metode de
încurajare sau grăbire a răspunsului mecanismului neuromuscular graţie stimulării
proprioceptive”.

Exerciţiile F.N.P. descrise de Kabat sunt complexe şi depăşesc graniţele unor

simple exerciţii, constituindu-se în “metoda Kabat” - care introduce scheme de
mişcare globală, ca element facilitator proprioceptiv.

Metoda are la bază axioma lui Beevor şi Jackson: “creierul ignoră acţiunea
proprie muşchiului, el recunoaşte numai mişcarea”.

Kabat a observat că marea majoritate a mişcărilor omului, în special cele de

muncă, se execută în diagonală şi spirală, asemenea orientării muşchilor,
ligamentelor şi inserţiilor acestora.
3
 În baza acestor observaţii, a precizat existenţa a câte două diagonale de
mişcare pentru fiecare segment important al corpului (cap-gât, trunchi superior,
trunchi inferior şi membre), fiecare având câte două scheme antagoniste, pe
flexie şi extensie.

În esenţă, metoda Kabat constă în utilizarea a câte două scheme de flexie

şi două de extensie pentru fiecare segment important al corpului.

Fiecare schemă, în spirală şi diagonală, reprezintă o mişcare cu trei

componente:

• flexie sau extensie;

• abducţie sau adducţie;

• rotaţie externă sau internă.

4
Descrierea metodei
Schemele de mişcare pentru cap – gât şi trunchi superior
“Cheia” acestor scheme este gâtul.
a. Schema de flexie spre dreapta; diagonala cap – gât – trunchi superior rotate spre
stânga, capul în hiperextensie laterală stânga (ca şi cum ar privi înapoi peste umărul
stâng).
Se execută o flexie cu rotaţie spre dreapta, bărbia depăşind linia mediană a
corpului, venind dinspre stânga spre dreapta, privirea îndreptându-se spre dreapta
jos.
Trunchiul superior (umerii) se flectează şi se rotesc spre dreapta, mişcarea având
tendinţa de a duce umărul stâng spre şoldul drept.
b. Schema de extensie pe aceeaşi diagonală, începe de la poziţia finală a diagonalei
de flexie şi ajunge prin derotaţie şi extensie în poziţia din care s-a început mişcarea
precedentă (de flexie), cu capul, gâtul şi umerii în rotaţie spre stânga şi extensie.
Următoarele două scheme (pe flexie şi extensie) sunt cele pe diagonala opusă, de la
dreapta la stânga, identice cu cele descrise anterior.
5
 Schemele de mişcare pentru trunchiul inferior şi membrelor inferioare
bilateral asimetrice
“Cheia” acestor scheme o constituie membrele inferioare.
Diagonala include flexia cu rotaţia, de la stânga la dreapta şi extensia de la
dreapta spre stânga, iar cea de a doua diagonală în sens invers (flexia cu rotaţia de la
dreapta la stânga şi extensia de la dreapta la stânga).
Membrele inferioare încrucişează linia mediană a corpului, bazinul se rotează
ridicându-se la pe planul banchetei (în schema de flexie).
Schemele membrelor superioare şi membrelor inferioare
Aceste scheme sunt analizate după articulaţia luată în considerare, a
“pivotului de acţiune”.
Pivoţii proximali sunt articulaţia scapulo-humerală şi articulaţia
coxofemurală.
Schema pentru pivoţii proximali are în vedere toate cele trei componente:
• flexia – extensia;
• abducţia – adducţia;
• rotaţia internă şi rotaţi externă.

6
 Întotdeauna schemele respective, atât cele pe flexie cât şi cele pe extensie,
se combină cu abducţia şi adducţia. La membrul superior flexia este asociată cu
rotaţia externă, iar extensia cu rotaţia internă.

La membrul inferior, flexia şi extensia se asociază atât rotaţiei interne, cât

şi rotaţiei externe.

Abducţia membrului inferior se execută cu rotaţie internă, iar adducţia se

realizează asociată cu rotaţia externă.

Pivoţii intermediari sunt: articulaţia cotului pentru membrul superior şi

articu-laţia genunchiului pentru membrul inferior (C;G).

Cotul şi genunchiul pot rămâne fixate, sau pot executa flexie şi extensie în
timpul executării schemelor de mişcare respective.

Rotaţiile interne şi externe în aceste articulaţii urmează rotaţiile executate

de pivotul principal, respectiv articulaţia scapulo-humerală (SH) şi coxo-femurală
(CF).
7
 Pivoţii distali, articulaţiile pumnului şi a gleznei (P;G1) urmează mişcările executate
de pivoţii principali, astfel:

- la membrul superior
 supinaţia şi deviaţia radială urmează flexia şi rotaţia externă a umărului;
 pronaţia şi deviaţia cubitală urmează extensia şi rotaţia internă a umărului;
 flexia pumnului este asociată cu adducţia umărului;
 extensia pumnului este asociată cu abducţia umărului;

- la membrul inferior
 flexia plantară este legată de extensia şoldului, iar extensia plantară de flexia şoldului;
 inversia (adducţia) piciorului se asociază adducţiei şi rotaţiei interne a şoldului, iar
eversia şi abducţia piciorului este legată de abducţia şi rotaţia externă a şoldului.

Pivoţii digitali se aliniază mişcării pivoţilor proximali şi distali, indiferent ce se

întâmplă cu pivoţii intermediari (C;G).

8
- la membrul superior:
 flexia şi adducţia degetelor de asociază flexiei pumnului şi adducţiei umărului;
 extensia cu abducţia degetelor se asociază extensiei pumnului şi abducţiei umărului;
 deviaţia radială a degetelor urmează deviaţia radială a pumnului, supinaţiei şi flexiei
cu rotaţie externă a umărului;
 deviaţia cubitală a degetelor se asociază cu deviaţia cubitală a pumnului, cu pronaţia şi
extensia, cu rotaţia internă a umărului.
- policele se integrează în schemele de mişcare astfel:
 adducţia policelui se asociază cu flexia şi rotaţia externă a umărului;
 abducţia policelui se asociază cu extensia şi rotaţia internă a umărului;
- la membrul inferior
flexia cu adducţia degetelor se asociază cu flexia plantară şi extensia şoldului;
extensia cu abducţia degetelor se asociază cu extensia piciorului şi flexia şodului.

9
 Fiecare schemă are la bază o componentă musculară principală formată dintr-
un grup de muşchi asemănători prin aliniamentul lor faţă de schelet şi care contribuie la
realizarea în principal a mişcărilor cuprinse în schema respectivă.
Solicitarea musculară nu este delimitată strict într-o schemă de mişcare,
existând şi aşa-numita “componentă musculară secundară”, reprezentată de muşchii care
participă la realizarea mişcării pe două scheme. Spre exemplu, marele fesier, care
acţionează în cea mai mare parte la schema extensie – adducţie - rotaţie externă a
şoldului, contribuie şi la acţiunea de extensie din schemaextensie - abducţie - rotaţie
internă a coapsei, în care fesierul mijlociu şi micul fesier au acţiune principală. Marele
fesier, care are în componenţă unele fibre cu acelaşi aliniament, contribuie la mişcarea
respectivă, existând astfel o “intercalare” de acţiuni.
Se consideră că un muşchi izolat are o acţiune în toate cele trei componente,
principala componentă fiind cea care îl întinde cel mai tare.
Supleţea şi fluiditatea mişcării sunt date de participarea mai multor muşchi,
responsabili de realizarea celor trei componente, fiecare având prioritate în una sau alta
dintre acestea.
Orice afectare a unuia dintre muşchii care participă la o componentă a mişcării
(schemei) modifică forţa şi coordonarea acesteia.
10
 Astfel, muşchii principali ai schemei formează un lanţ care acţionează cel
mai bine în cadrul schemei respective, de la poziţia de lungime completă, la poziţia de
scurtare completă.

În sens invers, pentru fiecare muşchi se pot descrie schemele în care se obţine
facilitarea maximă.

Schema pentru fiecare mişcare începe cu “poziţia iniţială” (Pi), “poziţia de

întindere” sau “poziţia de întindere maximă a muşchiului” şi se termină cu poziţia
finală, (“poziţia de scurtare maximă”).

Între cele două poziţii, iniţială şi finală, segmentul parcurge întreaga

amplitudine de mişcare. În acest fel, toate segmentele cuprinse în schemă, parcurg
traseul de la întindere maximă (poziţia iniţială), ajustându-se de la pivoţii proximali
către cei distali.

Poziţionarea începe cu componentelede flexie sau extensie.

Dacă schema urmăreşte componenta flexie, segmentul va fi poziţionat în

extensie maximă. Apoi, se ia în consideraţie componenta abducţie – adducţie.
11
 Dacă schema urmăreşte componenta abducţie, segmentul va fi
poziţionat în adducţie. Rotaţia este luată în considerare ultima.
Dacă schema are în componenţă rotaţia externă, segmentul se
poziţionează în rotaţie internă.
În cadrul schemei de mişcare, aceasta începe de la pivotul distal către
cel proximal, deplasarea segmentului în schema respectivă fiind un vector, care are
direcţie şi sens.
Direcţia mişcării în diagonală este direcţia optimă a mişcării produse
de contracţia muşchilor principali, direcţie denumită “brazda” schemei.
În cadrul unei scheme, prima componentă care intră în joc este rotaţia,
aceasta asigurând caracteristica spiralată a schemei. Ulterior, se asociază celelalte
componente, flexia sau extensia, abducţia sau adducţia, pentru realizarea diagonalei.
Deplasarea segmentului are şi un anumit sens, existând câte două
scheme pentru fiecare diagonală.
“Schema agonistă” este realizată atunci când mişcarea se execută spre
poziţia de contractare, cea de scurtare a muşchiului.
“Schema antagonistă” este realizată atunci când mişcarea se execută
invers, în care muşchii care s-au scurtat în “schema agonistă”, se alungesc, capetele lor
de inserţie depărtându-se.
12
 Schemele de facilitare Kabat se utilizează:
 pasiv de către kinetoterapeut;
 activ – prin mişcare liberă;
 activo – pasiv – mişcarea liberă ghidată de către kinetoterapeut;
 activ cu rezistenţă – urmăreşte creşterea forţei (cu sau fără introducerea unor
contracţii izotonice pe parcursul efectuării mişcării).
Amplitudinea mişcării în general este cea maximă posibilă, dar în anumite situaţii se
pot executa şi cu amplitudini reduse.
Tehnica schemelor de facilitare Kabat, este codificată pe diagonale, astfel:

Membrele superioare
Diagonala 1. Flexie, extremitatea superioară (D1,F,ES)
Scapula : ridicare + abducţie + rotaţie în sus;
Braţ : flexie + abducţie + rotaţie externă;
Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete : flexie + deviaţie radială;
Police : adducţie (poziţia finală a mişcării)
13
Diagonala 1. Extensie, extremitatea superioară (D1,E,ES)

Scapula : coborâre + adducţie + rotaţie în jos;

Braţ :extensie + abducţie + rotaţie externă;

Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;

Pumn + degete : extensie + deviaţie cubitală;

Police : abducţie;

Diagonala 2. Flexie, extremitatea superioară (D2,F,ES)

Scapula : ridicare + adducţie + rotaţie în sus;

Braţ : flexie + abducţie + rotaţie externă;

Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;

Pumn + degete : extensie + deviaţie radială;

Police : police;
14
Diagonala 2. Flexie, extremitatea superioară (D2,E,ES)

Scapula : coborâre + abducţie + rotaţie în jos;

Braţ : extensie + adducţie + rotaţie internă;

Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;

Pumn + degete : flexie + deviaţie cubitală;

Police : opozabil degetelor;

15
Exemplificăm schematic diagonalele pentru membrele superioare (Fig. 1 –Fig. 11)

Fig. 1. Diagonala 1, de jos în sus şi de sus în jos (privirea urmăreşte braţul care
lucrează).

Fig. 2. Diagonala 2, de sus în jos şi de jos în sus (privirea după braţ şi umărul rotat în
aceeaşi direcţie).
16
 •

Fig. 3. Diagonala 1E „DESPICATUL” a MS dr., cu diagonala 2E a MS stg.

Se execută rotarea capului şi umerilor în direcţia braţului care lucrează.

Fig. 4. Diagonala 1F „RIDICAREA” a MS dr., cu diagonala 2F a MS stg.

17
Fig. 5. Diagonala 2E şi diagonala 2F – scheme bilaterale simetrice.

18
Fig. 6. Diagonala 2E şi diagonala 2F – Fig. 7. Diagonala 1F pentru MS dr. şi diagonala
scheme bilaterale simetrice. 2F pentru MS stg. – scheme asimetrice în
acelaşi sens.

19
Fig. 8. Diagonala 2E pentru MS stg. Fig. 9. Diagonala 2F pentru MS stg.
şi diagonala 2F pentru MS dr. şi diagonala 2E pentru MS dr.
Schemă asimetrică reciprocă. Schemă asimetrică încrucişată.

20
Varianta pentru cot:

Fig. 10. Flexia braţului cu ducerea Fig. 11 b.

cotului lângă ureche.

Fig. 11 a. Fig. 11 c.

Fig. 11 a,b.c. Se duce membrul superior drept în E. La coborâre, se flectează din cot,
kinetoterapeutul opunând rezistenţă.
21
Membrele inferioare

Diagonala 1. Flexie extremitatea inferioară (D1,F,EI)

Pelvis : basculat înainte;

Coapsă : flexie + adducţie + rotaţie externă;
Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie dorsală + inversie;

Diagonala 1. Extensie extremitatea inferioară (D1,E,EI)

Pelvis : basculat înapoi;

Coapsă : extensie + abducţie + rotaţie internă;
Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie plantară + eversie;

22
Diagonala 2. Flexie extremitatea inferioară (D2,F,EI)

Pelvis : ridicare;

Coapsă : flexie + abducţie + rotaţie internă;

Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;

Picior + degete : flexie dorsală + eversie;

Diagonala 2. Extensie extremitatea inferioară (D2,E,EI)

Pelvis : coborât;

Coapsă : extensie + adducţie + rotaţie externă;

Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;

Picior + degete : flexie plantară + inversie;

23
 Exemplificăm schematic diagonalele pentru membrele inferioare (Fig.12 - Fig.19)

Fig. 12. Diagonala 1 – din abducţie se
flectează oblic, înainte, dreapta, sus.
Adducţia cu ducerea dincolo de linia
mediană.
Fig. 13. Diagonala 2 – adducţia peste
linia mediană. Flexie, abducţie şi
extensie a membrului inferior drept.
24
Fig. 14. Diagonala 2F pentru MI dr. şi MI Fig. 16 a.
stg. – Schemă bilaterală asimetrică.

Fig. 16 b.

Fig. 15. Diagonala 1E pentru MI dr. şi Fig. 16 a şi b. Abducţia şi adducţia MI cu

diagonala 2E pentru MI dr. – Schemă rezistenţă – Scheme bilaterale simetrice.
bilaterală asimetrică. 25
Varianta pentru genunchi:
Fig. 17. Decubit dorsal cu genunchii
în flexie la 30° – 40°. Abducţia şi
adducţia genunchilor.
Fig. 18. Diagonala 1E MI dr. în
flexie. Se îndoie genunchiul, până
când călcâiul atinge
celălalt genunchi.
Fig. 19. Diagonala 1F pentru MI stg. pe
extensie (imaginea de sus). Diagonala
1E, se continuă
mişcarea de extensie a şoldului, cu flexia
genunchiului în afara banchetei.
26
 III.2. METODA BOBATH
Metoda Bobath are la bază studiul dezvoltării neuromotorii a copilului
normal şi observarea perturbaţiilor motorii la copiii cu paralizii spastice.
Ulterior, această metodă kinetoterapeutică a fost folosită şi la adulţi pentru
recuperarea sindroamelor spastice în hemiplegii.
În urma experienţei îndelungate, Berta Bobath (kinetoterapeut) şi soţul ei
Karell Bobath (doctor) au elaborat o metodă de terapie kinetică, care le poartă nu-mele
(1950 – 1953), metodă care şi-a dovedit valoarea, fiind practicată şi în prezent.
Analiza manifestărilor prezente în infirmitatea motorie cerebrală, a cărei
ameliorare se urmăreşte, a condus la concluzia unanim recunoscută de specialişti, că la
baza acestor manifestări stau o serie de factori, clasificaţi în felul următor:
tulburări senzoriale de grade diferite;
 spasticitatea;
 dezordinea mecanismului postural reflex;
 lipsa modalităţilor de mişcare selectivă.

27
 Tulburările senzoriale (de grade diferite) se datorează leziunii respective şi se
manifestă prin tonus muscular crescut. Tonusul muscular crescut conduce la mişcări
necoordonate, care determină în proprioceptori imagini senzoriale anormale, care
amplifică şi mai mult ”dezordinea motorie”.
La majoritatea cazurilor se remarcă tulburări ale sensului poziţiei, tulburări de
ordin tactil, a aprecierii mişcării, a percepţiei spaţiale şi corporale, care se reflectă
considerabil asupra mişcării.
Este ştiut că postura normală şi echilibrul depind de un sistem proprioceptiv
integru şi că orice lezare a reflexului postural (simţului postural) determină incapacitatea
dirijării corecte a mişcărilor.
Acest fapt se reflectă şi mai regnant la copilul cu tulburări senzoriale,întrucât
acesta nu a putut avea anterior o percepţie corectă, o imagine kinestezică corectă.
Spasticitatea în aceste afecţiuni (infirmitate motorie cerebrală – IMC) se
datorează eliberării activităţii tonice reflexe (când este severă poate fi comparată cu
rigiditatea animalelor decerebrate experimental).
La aceşti bolnavi, dizabilitatea motorie se datorează eliberării căilor primitive
reflexe de postură şi mişcare, de sub inhibiţia exercitată de centrul superior al sistemului
nervos central asupra lor.
28
 Lipsa inhibiţiei corticale eliberează reflexele statice şi reflexele tonice.
Acest fenomen, inhibiţia, nu este dezvoltat în totalitate la naştere, ci se
instalează prin acumulări, odată cu acumulările actelor motorii, pe parcursul evoluţiei
individului. Altfel spus, dezvoltarea şi schimbările care au loc în trecerea de la
modalităţile primitive de mişcare spre altele evoluate şi mai individualizate, se câştigă nu
numai prin adăugarea de activităţi noi, dar şi prin suprimarea activităţilor nedorite, adică
prin inhibiţie (N. Robănescu, 2001).
Dezordinea mecanismului postural reflex este cauza imposibilităţii realizării
mişcării active normale, care determină formarea automatismului ce se dezvoltă în primii
ani de viaţă şi care este baza învăţării corecte a activităţii de zi cu zi.
La copiii cu paralizie spastică, execuţia incorectă a primelor stadii de mişcare,
perturbă întreaga lor dezvoltare motorie ulterioară.
În terapie, specialiştii descriu trei grupuri de reacţii posturale automate:
 reacţii de ridicare;
 reacţii de echilibru;
 schimbări adaptative ale tonusului muscular (împotriva forţelor
gravitaţionale).
29
 Autoarea metodei, Bertha Bobath, face următoarea precizare: ”Pentru
înţelegerea tulburărilor mişcărilor pacienţilor cu leziuni ale sistemului nervos central,
este esenţial să precizăm că aceste leziuni se traduc printr-o coordonare anormală a
acţiunii musculare şi nu apare la toate cazurile, mai prin paralizia muşchilor. Modalităţile
posturale eliberate sunt tipice şi stereotipice şi privesc întreaga musculatură a părţii
afectate, sau a întregului corp. Ele sunt în mare parte, responsabile de aspectul tipic al
posturilor şi mişcărilor acestor pacienţi”.
Lipsa modalităţilor de mişcare selectivă puţin la cele cu gravitate foarte mică.
La omul sănătos, mişcările selective sunt posibile numai datorită inhibării
variatelor activităţi motorii parazitare, funcţie corticală dobândită care lipseşte în afec-
ţiunile motorii de leziune (cauză) centrală.
În concluzie, dificultăţile motorii prezente la copilul spastic se datorează:
 absenţei dezvoltării normale a motilităţii (modalităţile primitive de mişcare acumulate
în stadiul copilăriei rămân constante, dezvoltarea motorie oprindu-se la acest nivel
primitiv, dar normal);
 eliberării reflexelor tonice (reflexele tonice posturale integrate la nervos, devin
eliberate şi suprareactive din cauza leziunii cerebrale), fapt căruia se atribuie prezenţa
unui tonus muscular anormal, responsabil de lipsa coordonării normale a mişcărilor şi a
posturii.
30
 Autorii metodei Bobath, în baza acestor argumentaţii neurofiziologice,
conceput tratamentul kinetic axat pe două direcţii de influenţare:
- inhibarea sau suprimarea activităţii tonice reflexe în scopul reducerii şi
reglării tonusului muscular;
- facilitarea integrării reacţiilor superioare de ridicare şi echilibru.
Metoda în sine contraindică lucrul pentru întărirea musculaturii neafectate de
paralizie, întrucât acest fapt ar contribui la mărirea spasticităţii.
Pe de altă parte, se urmăreşte ca pacientul să primească cât mai multe senzaţii
legate de tonusul său muscular de postură şi mişcare coordonată.
Precocitatea tratamentului, mai ales la copii este un deziderat, pentru a evita
instalarea unor căi motorii şi posturi vicioase, a unui mod anormal de motilitate.
Intervenţia terapeutică urmăreşte reeducarea ”modalităţilor de mişcare” şi nu un
”antrenament muscular”.
În acest demers, metoda include ajutorul ortopedic şi chirurgical, cât şi aportul
familiei în terapia kinetică şi dezvoltarea intelectuală a copilului.
Realizarea în practică a inhibiţiei activităţii tonice reflexe constă în găsirea
pentru pacient a unor poziţii reflex-inhibitoare.
31
 Odată adoptate aceste poziţii, fluxul impulsurilor nervoase în canalele stabilite
vicios este blocat, deschizându-se alte căi pentru o activitate diferită, mai normală.
Poziţiile reflex-inhibitoare acţionează, conform opiniei autorilor, în conformitate
cu legea închiderii (Schaltung) a lui Magnus: ”În fiecare moment, sistemul nervos central
oglindeşte starea musculaturii corpului. Starea de contracţie şi întindere a muşchilor
determină distribuţia proceselor excitatoare şi inhibitoare în sistemul nervos şi deci, fluxul
excitaţiei spre periferie”. Legea lui Magnus (Schaltung) se bazează pe o altă lege, a lui von
Uexkuel, conform căreia: ”Fluxul aferent favorizează contracţia muşchilor întinşi, în timp
ce muşchii scurtaţi sunt în stare de inhibiţie”.
Pornind de la cele două legi enunţate anterior, Metoda Bobath urmăreşte găsirea
celei mai favorabile poziţii reflex-inhibitoare pentru realizarea mişcării active, fără spasti-
citate, lucru foarte complex, care presupune o foarte bună cunoaştere atât a cazului în sine,
cât şi a legilor generale de acţiune a reflexelor posturale.
Autorii metodei au constatat că poziţiile reflex-inhibitoare sunt parţial sau total
opuse posturii anormale a pacientului cu IMC.
De asemenea, au constatat că poziţionarea, fixarea poziţiilor reflexinhibitoare are
de învins la început o rezistenţă, dată de poziţiile greşite ale pacientului.

32
 Înlăturarea rezistenţei la copil poate fi obţinută prin menţinerea poziţiei reflex-
inhibitoare de către kinetoterapeut, iar adultul poate fi şi el menţinut într-o astfel de
poziţie timp îndelungat, pe care ulterior să o adopte singur. De remarcat este faptul că
pacientul nu este ”aşezat” în aceste posturi, ci ele sunt de fapt mişcări realizate în posturi
reflex inhibitorii (metoda nu promovează posturi pasive).
Reflexele asimetrice tonice ale gâtului, cât şi rotaţia sau rostogolirea
trunchiului din decubit ventral în decubit dorsal şi invers, au un rol important în metoda
Bobath. Reducerea spasticităţii sau inhibarea ei poate pleca de la:
întinderea lentă a lanţului muscular spastic şi menţinerea lui în această poziţie;
poziţionare;
 autoinhibiţie.
Pentru obţinerea diminuării spasticităţii şi a inhibării sau diminuării activităţii
tonice reflexe, în cadrul metodei se folosesc anumite puncte cheie ale controlului
(Bobath), care sunt următoarele:
 punctul cheie central (propriocepţia musculaturii cefei) realizat prin poziţionarea
capului;
 punctul cheie al mobilităţii (centura scapulară);
 punctul cheie al stabilităţii (centura pelvină). 33
 Intervenţia kinetoterapeutului, mai întâi asupra capului şi gâtului, poziţionarea
în continuare a centurilor scapulară şi pelvină realizează o ajustare a tonusului în
segmentele inferioare, mai apropiat de normal.
Descreşterea spasticităţii în acest fel prin menţinerea poziţiei reflex inhibitoare
favorizează descreşterea rezistenţei pe care pacientul o opune.
Ulterior, bolnavul va putea să-şi controleze singur noua poziţie, opusă celei
dezordonate, câştigând treptat controlul asupra poziţiei spastice, pe care trebuie să o
îsnlăture.
Poziţiile reflex –inhibitorii pentru diferite segmente ale corpului, specifice
metodei Bobath sunt:
Poziţii reflex-inhibitorii pentru cap
 capul rotat spre membrul afectat în uşoară extensie relaxează tonusul flexor;
 capul rotat spre partea sănătoasă, cu flexia capului, relaxează tonusul flexor;
capul în poziţie simetrică, puternic flectat înainte, braţele încrucişate pe piept,
mâinile apucă umerii opuşi, declanşează flectarea membrelor inferioare din şold
şi abducţia genunchilor, scade spasticitatea;
reflexul Magnus – întoarcerea capului spre stânga în mod pasiv, braţul stâng se întinde,
cel drept se flectează;
 reflexul Landau – hiperextensia capului şi trunchiului, flectează membrele superioare.
Poziţii reflex-inhibitorii pentru membrul superior
rotaţia internă a braţelor inhibă extensia;
 rotaţia externă a braţelor inhibă flexia;
- flexia gâtului
abducţia orizontală inhibă - flexia braţelor
- flexia mâinilor
- flexia şoldurilor
 ridicarea braţelor deasupra capului inhibă
- extensia trunchiului
ridicarea centurii scapulare şi alungirea flexorilor laterali ai trunchiului, conduce la
descreşterea spasticităţii în membrul superior plegic;

35
Poziţii reflex-inhibitorii pentru membrul inferior
flexia dorsală a halucelui inhibă spasticitatea extensorilor şi permite flexia membrului
inferior;
 flexia şoldului şi abducţia se facilitează reciproc;
 abducţia cu rotaţie externă şi extensia şoldului şi a genunchiului, combat spasticitatea
pe flexorii şi extensorii membrului inferior, distal;
 abducţia braţelor şi rotaţia lor externă, inhibă adducţia picioarelor (se obţine ridicarea
în ortostatism).

Ridicarea în ortostatism
 stând pe genunchi, braţele pe lângă corp, kinetoterapeutul apucă cu o mână la nivelul
occipitalului, cu cealaltă sub bărbie; se rotează capul spre stânga (dreapta), timp în care
bolnavul duce un genunchi înainte, capul este orientat cu privirea înainte, concomitent cu
încercarea de ridicare în ortostatism;
 rotaţia trunchiului între pelvis şi centura scapulară, inhibă tonusul flexor şi extensor,
facilitând funcţiile de întoarcere şi ridicare;
 extensia coloanei vertebrale inhibă flexia şoldurilor şi flexia sinergică a braţelor.
36
Stimularea reacţiilor de echilibru
în poziţiile şezând, în patrupedie, pe genunchi, stând, se realizează stimularea prin
împingeri uşoare ale corpului de către kinetoterapeut;
 poziţie iniţială – aşezat pe sol – scurte presiuni pe umăr împingându-l dintr-o parte
în alta – pacientul trebuie să înveţe să ridice braţul dinspre partea care este împins;
 poziţie iniţială – şezând pe un taburet; acelaşi exerciţiu ca mai sus, dar reacţiile sunt
mult mai puternice, dacă bolnavul aşează ambele mâini pe umerii kinetoterapeutului,
care provoacă extensia spatelui şi dezechilibrări laterale.
Metoda Bobath,este una din cele mai valoroase, aducând mari contribuţii în
tratamentul infirmităţii motorii cerebrale. Cele mai mari câştiguri realizate sunt acelea
de transferare a poziţiilor reflex –inhibitoare în poziţii funcţionale.
Această metodă, foarte complexă, dezvoltată prin observarea a numeroase
încercări şi noi acumulări (contribuţia altor metode: Margaret Rood, Petö), se bazează
în principal pe experienţa practică a autorilor. Aşa cum s-a mai afirmat, această
metodă necesită o foarte bună cunoaştere a pacientului, a stadiului său de boală şi a
posibilităţilor de mişcare, cât şi o deosebită experienţă din partea kinetoterapeutului
pentru a găsi şi adapta solicitările cele mai potrivite pentru cazul respectiv.

37
 III.3. METODA BRUNNSTRŐM

Ideea de la care pleacă autoarea (de origine suedeză), Signe Brunnstrőm, în

fundamentarea metodei este legată de constatarea că reflexele medulare şi cerebrale
primitive reprezintă un stadiu al dezvoltării neurologice normale.

Metoda este destinată cu precădere bolnavilor hemiplegici adulţi, la care

apariţia acestor reflexe după accidentul vascular cerebral, este efectul regresiunii
neurologice.

Autoarea consideră că aceste reflexe trebuie folosite în tratamentul kinetic

ca o treaptă de plecare în reeducarea neurologică normală.

În cadrul metodei, posturarea şi mişcarea membrelor plegice sunt sinergiile

membrului respectiv. Sinergia, mişcarea globală, este caracteristică hemiplegiei la
încercarea de mobilizare activă a membrului afectat.

Pentru obţinerea mişcării fine, precise, este necesară antrenarea sinergiei, a

mişcării globale.
38
În hemiplegie, reflexele primitive care apar sunt:

 reflexele tonice cervicale, simetrice şi asimetrice;

 reflexele tonice labirintice;
 reflexele tonice lombare (la execuţia mişcării de rotaţie a trunchiului, membrul
superior face în mod reflex flexie, iar cel inferior, extensie).

În primele faze ale tratamentului, sinergiile membrelor pot fi provocate ca

reacţii asociate sau ca mişcări voluntare. Autoarea recomandă ca pacientul să privească
mişcarea pentru a o controla mai bine.
Pe parcursul tratamentului, testarea se face periodic, senzorial şi motor,
notându-se orice progres.
Se analizează următoarele trepte de evoluţie pe parcursul tratamentului:

39
Pentru recuperarea membrului inferior plegic:
stadiul flasc;
 stadiul execuţiei mişcărilor voluntare minime;
 execuţia flexiei şoldului, a genunchiului şi dorsiflexia gleznei (în şezând şi
ortostatism);
 execuţia flexiei genunchiului peste 90 şi dorsiflexiei cu călcâiul pe sol (şezând);
 execuţia flexiei genunchiului cu şoldul extins; dorsiflexia gleznei cu genunchiul în
extensie (în ortostatism);
 execuţia abducţiei şoldului (în ortostatism); rotirea genunchiului cu eversia şi inversia
gleznei (şezând).
Pentru evoluţia recuperării mâinii stadiile sunt:
 stadiul flasc;
 mişcările senzoriale sau inactivitatea în excutarea flexiei degetelor;
 prehensiunea globală (nu execută extensia voluntară a degetelor);
 prehensiunea laterală (extensia degetelor semivoluntară);
 prehensiunea palmară – extensia voluntară a degetelor;
 execuţia tuturor tipurilor de prehensiune – posibilă extensia voluntară a degetelor şi
mişcări variate individuale ale degetelor mâinii.
40
 Particularităţile metodice

În desfăşurarea tratamentului kinetic, metoda Brunnstrőm foloseşte ca bază

recapitularea mişcării normale, de la baza sa reflexă, la controlul voluntar, până la
mişcarea funcţională normală.

Pentru întărirea sinergiilor, utilizează stimuli proprioceptivi şi exteroceptivi.

În momentul redobândirii mişcării voluntare, se pune accent pe menţinerea

contracţiei izometrice, apoi excentrice, cu alungire musculară controlată, apoi
concentrice, prin scurtarea muşchiului sub rezistenţă.

Reflexele primitive nu se mai folosesc după stadiul al treilea, ulterior

recuperării mişcării active corecte. Din acest moment se recomandă executarea
diferitelor activităţi funcţionale, de autoservire, profesionale (mişcări normale
cotidiene).

41
 III.4. METODA VOJDA

Autorul (neuropsihiatru pediatric, renumit pentru tratamentul sechelelor

encefalopatiilor infantile) consideră foarte important diagnosticul precoce şi instituirea
unui tratament adecvat.
Metoda are la bază mişcarea de rostogolire şi de târâre, pe care se
structurează alte mişcări şi evoluţia reeducării ulterioare.
Sunt descrise patru puncte de referinţă principale şi patru auxiliare pentru
rostogolire şi târâre.
La membrul superior punctele principale sunt:
 condilul humeral intern (epitrohleară);
 apofiza stiloidă a radiusului.

La membrul superior punctele auxiliare sunt:

 marginea anterioară a acromionului;
 latura mediană a omoplatului.
42
 La membrul inferior punctele principale sunt:
condilul femural intern;
 calcaneul.
La membrul inferior punctele auxiliare sunt:
 capul femural, în plica inghinală;
 marginea posterioară a marelui trohanter.
Tehnica metodei (descrierea metodei)
Copilul se află în decubit ventral. Ca şi în metoda Temple Fay, se imprimă
copilului o mişcare de târâre homolaterală, acţionând asupra punctelor prezentate
anterior. Capul trebuie poziţionat întotdeauna cu faţa spre partea membrului superior
mobilizat. Punctele principale ale membrului superior asigură ducerea braţului înainte,
moment în care se produce flexia membrului inferior. Dacă nu se produce flexia
membrului inferior, se acţionează asupra punctului condilului femural intern, realizând
flexia şoldului şi a genunchiului de aceeaşi parte.
În continuare, kinetoterapeutul prinde cu două degete braţul opus, de sub
apofiza stiloidă a radiusului şi execută o mişcare de rotaţie prin înapoi, în afară, a
întregului membru superior, finalizând-o în poziţia deasupra capului.
43
 Ulterior se determină întoarcerea capului cu faţa în partea în care se continuă
mişcarea, tracţiune pe scalen şi sternocleidomastoidian. În acelaşi timp, se flectează
membrul inferior, mişcare ce poate fi ajutată prin ridicarea şi împingerea condilului
femural intern. Concomitent cu flexia membrului inferior opus de partea executării
mişcărilor, celălalt membru inferior se va extinde; dacă nu se produce automat această
extensie, se aplică o presiune pe punctul calcanean, în valg, care va provoca extensia
membrului respectiv.
Mişcarea de înaintare prin târâre va fi reluată cu celălalt membru superior, în
acelaşi fel. După realizarea acestei forme de târâre homolaterală (amfibiană), se trece la
învăţarea târârii heterolaterale, etapă în care este necesară folosirea punctelor auxiliare.
Astfel, punctul acromial este stimulat pentru extremitatea cefalică în situaţia în
care capul nu urmăreşte înaintarea braţului (ridicarea umărului favorizează balansarea
capului în această direcţie). În acelaşi fel, dacă braţul nu se abduce suficient, apăsarea pe
marginea medială a omoplatului va stimula eficient amplitudinea mişcării braţului.
Pentru membrul inferior se foloseşte presiunea exercitată pe marginea
posterioară a marelui trohanter (ajutarea la nevoie a extensiei).
Rostogolirea se realizează folosind aceleaşi puncte. Pentru rotarea
capului,presiunea se aplică pe acromion. Presiunea pe una dintre marginile sternului
ajutărotirea trunchiului.
Inhibarea spasticităţii la copilul mai mare se obţine prin fixarea capului într-o
postură ghemuită, în decubit ventral (aşa–numitele poziţii ţigăneşti).
44
 Metoda Vojda pentru contractura adductorilor coapsei
Descrierea exerciţiului. Pacientul aşezat ventral la marginea banchetei, cu
membrul superior de la margine atârnând pe lângă aceasta, iar membrul superior opus
întins deasupra capului; capul este întors cu faţa spre membrul superior aflat sus, cu gura
la nivelul cotului (semiîntins). Kinetoterapeutul trece mâna pe sub coapsa semiflectată a
membrului de la margine şi prinde gamba acestuia în treimea medie. Copilul este solicitat
să execute flexia membrului inferior de partea opusă, mişcare ce se realizează prin flexia
şi abducţia şoldului, bazinul rămânând fixat pe banchetă. Pentru uşurarea mişcării se
aşează un prosop sub genunchiul respectiv, pentru a uşura alunecarea.
Metoda Vojda pentru genuflexum
Descrierea exerciţiului. Poziţia din care se execută exerciţiul este decubit lateral
pe banchetă, cu un sul între picioare, membrul inferior de pe banchetă întins, membrul
superior de pe banchetă în semiflexie cu gura la nivelul plicii cotului; membrul inferior de
deasupra este poziţionat în flexie, iar membrul superior de deasupra în adducţie la spate.
Kinetoterapeutul execută o tracţiune a membrului superior de deasupra în sens distal şi o
apăsare cu cealaltă mână pe gonion în sens proximal, efectul fiind rotaţia capului cu faţa
spre banchetă. În continuare, copilul este solicitat să execute extensia şi apoi flexia
membrului inferior de deasupra (punând accent pe realizarea unei extensii foarte bune).45
 Metoda Vojda pentru piciorul equin
Descrierea exerciţiului. Exerciţiul este indicat pentru vârsta la care copilul poate
coopera conştient. Pacientul în decubit ventral, călare pe un sul sau pe o pătură rulată,
coapsele şi gambele în flexie, picioarele în afara banchetei; un membru superior este
deasupra capului în semiflexie, capul cu faţa în rotaţie de această parte, cu gura la nivelul
plicii cotului; membrul superior opus este în semiflexie la spate.
Kinetoterapeutul prinde mâna situată înapoi şi execută o tracţiune în sens distal,
iar cu cealaltă mână execută o presiune pe gonion în sens proximal. În acest moment,
piciorul de partea mâinii care este trasă, execută o mişcare de dorsi flexie. În continuare,
se poziţionează capul şi membrele opuse în acelaşi fel, pentru executarea mişcărilor pe
partea opusă.
Metoda Vojda are după cum se observă exerciţii interesante pentru târâre şi
rostogolire, mişcările urmând principiile metodei Bobath.
Punctele de acţionare însă nu sunt puncte de stimulare reflexă, provocarea
mişcării făcându-se prin efecte biomecanice.
Presiunile executate pe regiunea cervicală se consideră că au un efect relaxant
asupra membrelor inferioare.
46
 III.5. METODA TEMPLE FAY
Metoda Temple Fay (şcoala din Philadelphia) este destinată copiilor cu
infirmitate motorie cerebrală (IMC) forme grave. Intervenţia kinetoterapeutică este de
bază, pacienţii nefiind cooperanţi în aceste afecţiuni majore.
Fundamentarea metodei se bazează pe ipoteza că dezvoltarea motricităţii la
copil are o evoluţie ontogenetică. Prioritatea acestei metode este educarea mersului care,
după părerea autorului – neurochirurgul american Temple Fay – se realizează
concomitent cu trecerea prin stadiile ontogenetice.
Autorul descrie ca primă etapă a deplasării, caracterul amfibian, în care copilul,
de îndată ce are posibilitatea întoarcerii în decubit ventral, încearcă să se târască
mobilizând membrele de aceeaşi parte şi întorcând capul în direcţie opusă.
Faza a doua are caracter reptilian (târâre heterolaterală).
Următoarea fază are caracter mamalian, permite ridicarea copilului în poziţie
cvadrupedă, deplasarea realizându-se prin alternarea membrelor superioare şi inferioare.
Metoda urmăreşte învăţarea unui număr de activităţi motorii prin repetarea
pasivă a activităţilor respective, conform teoriei că o serie de activităţi primitive au la
bază automatisme şi că unele dintre ele ţin de centrii mai jos situaţi şi de măduva spinării,
zone care nu sunt afectate de boală. 47
 Automatismele respective, după opinia autorului, ar trebui reeducate în
conformitate cu dezvoltarea lor normală, pe etape ontogenetice.
Doman Delcato, discipolul lui Temple Fay, a folosit în cadrul metodei exerciţii
care repetă cu minuţiozitate mişcările specifice unui anumit stadiu de dezvoltare.
Metodica acestuia urmăreşte exersarea de la pasiv, pasiv cu asistenţă, activ, până
la formarea deprinderii în cadrul fiecărei faze, apoi se trece la mişcările specifice
următorului stadiu de dezvoltare.
Exerciţiul propus pentru fiecare etapă se recomandă a fi repetat de 50 - 100 ori, în
ritm de 40 de mişcări pe minut şi face parte dintr-un program de recuperare cu durata de 1
oră.
Autorul recomandă ca programul de reeducare să fie efectuat de două ori pe zi, iar
exerciţiile specifice metodei să fie repetate de 3 – 4 ori pe zi. Apariţia rezultatelor este
posibilă după 6 – 12 săptămâni de tratament.
Practicarea acestei metode este foarte greu de realizat.
Se recomandă pentru buna execuţie a exerciţiilor, lucrul simultan a trei kineto-
terapeuţi cu un pacient, intervenţia acestora făcându-se în felul următor: copilul este
poziţionat pe banchetă în decubit ventral; un kinetoterapeut (sau altă persoană) în stânga
banchetei, un kinetoterapeut (sau altă persoană) în dreapta banchetei şi un kinetoterapeut
(sau altă persoană) la capul pacientului. 48
Descrierea schemei de mişcare homolaterală

T1 – de o parte kinetoterapeutul flectează membrele superior şi inferior,

după care membrul superior este dus prin lateral sus, până la o abducţie de cca. 160o –
având cotul şi degetele în flexie; membrul inferior se flectează, se abduce în unghi de
45o la articulaţia şoldului şi 90o la articulaţia genunchiului.
Kinetoterapeutul de la capătul banchetei poziţionează capul copilului cu faţa
spre membrul superior, care se flectează, precedând mişcarea acestuia şi inducând în
acest fel mişcarea membrelor.
T2 – de cealaltă parte kinetoterapeutul extinde membrele în poziţie
fiziologică. În continuare, mobilizarea în direcţie opusă a capului precede extensia
membrelor în partea în care aceleaşi mişcări ale membrelor urmează a fi executate.

49
 Descrierea schemei de mişcare opoziţia alternă (schema încrucişată)
Mişcările necesită aceleaşi condiţii (3 kinetoterapeuţi, sau alte persoane),
pacientul este poziţionat în decubit ventral pe banchetă.
T1 – se execută flexia membrului inferior şi flexia membrului superior opus.
Membrele opuse superior şi inferior sunt extinse. Al treilea kinetoterapeut de la capătul
banchetei execută mobilizarea capului, cu faţa întotdeauna spre membrul flexat, execuţia
precedând cu puţin mobilizarea membrelor executată de ceilalţi doi kinetoterapeuţi, din
stânga şi dreapta banchetei.
Metoda urmăreşte, de asemenea, să mărească irigaţia creierului prin diferite
activităţi (repetate de trei ori pe zi), cum ar fi:
 frecatul în baie timp de 5 minute, pentru stimulare senzorială;
 educaţie gnozică – oferirea unor obiecte de formă şi consistenţă variabilă;
 aplicarea unui fascicul de lumină intensă pe fiecare ochi, pentru stimulare vizuală;
 stimulare auditivă în diferite feluri (fluier, clopoţel, sonerie);
 suspensie cu capul în jos;
 zguduirea copilului – din decubit dorsal, ţinut de mâini şi de picioare (2 persoane),
mişcări alternative ale copilului;
 asfixierea cu ajutorul unei măşti de anestezie (de la câteva secunde, până la
 40 – 60 secunde). 50
 Metoda prezintă unele aspecte particulare incluse într-un program kinetic de
reeducare, care are un caracter fundamental, după părerea autorului.
Baza teoretică a metodei este controversată, automatismele necondiţionate de
deplasare indicate de autor nu sunt unanim acceptate. Astfel, între reflexul necondiţionat
de orientare şi automatism este o mare diferenţă.
Automatismul presupune deprinderea reflexului de orientare, repetarea, deci
condiţionarea lui, fapt confirmat de cercetările de specialitate.
De asemenea, specialiştii au păreri contradictorii şi despre dezvoltarea
ontogenetică.
Discutabilă este şi teoria autorului Temple Fay despre posibilitatea regenerării
celulei nervoase.
Un alt aspect este modul dificil de aplicare, pentru care sunt necesare trei
persoane. Pe lângă tratamentul propriu zis, repetat de mai multe ori pe zi, îngrijirea şi
supravegherea copilului ar mobiliza mai multe persoane, lucru practic imposibil de
realizat.

51
 III.6. METODA KLAPP

Metoda Klapp este utilizatpă în tulburări de statică, cele mai frecvente fiind
situate la nivelul coloanei vertebrale, în plan sagital şi în plan frontal.
Prezentată la un Congres de ortopedie (1905), metoda Klapp (după numele
autorului) se adresează cu precădere corectării scoliozelor.
La baza acestei metode stau observaţiile autorului asupra patrupedelor, care
nu prezintă această deficienţă şi care au o mobilitate mare a coloanei vertebrale în
lateral, datorită acţiunii membrelor asupra rahisului.
Esenţa acestei metode corective constă în punerea rahisului pacienţilor
scoliotici în poziţie patrupedă, pentru a corija statica vertebrală.
Avantajele acestei poziţii asupra coloanei vertebrale sunt următoarele:
►uşurinţa executării mişcării corective (înclinări laterale) din această poziţie
a rahisului, paralel cu solul, în care se elimină acţiunea gravitaţiei corpului asupra
coloanei;
►la nivelul lordozării fiziologice se produc cele mai ample mişcări ale
rahisului;
►mişcarea corectivă poate fi localizată cu uşurinţă la un anumit segment
(afectat) al coloanei vertebrale. 52
 Sol
Fig.20a. Coloana vertebrală orizontală paralelă cu solul

Sol

Fig.20b. Coloana vertebrală sub orizontală (trunchiul aplecat)

Sol
Fig.20a. Coloana vertebrală sub orizontală (trunchiul foarte aplecat)
53
 Sol
Fig.20d. Coloana vertebrală peste orizontală (trunchiul ascensionat)

Sol

Fig.20e. Coloana vertebrală peste orizontală (trunchiul mai ridicat)

Poziţiile redresate (ascensionate au efecte corective la nivele joase ale coloanei
vertebrale, iar cea orizonatală) şi cele coborâte acţionează corectiv la segmentul dorsal
superior al coloanei vertebrale. 54
 E. Lochmuller (kinetoterapeut), colaboratoare a autorului acestei metode, a
introdus şi o a şasea poziţie ,,răsturnată”, cu efect corectiv la nivelul articulaţiei L4-L5.
Metoda permite şi adaptarea a cinci poziţii cifozante (spatele de pisică),
situate în sens invers celor iniţiale, lordozante, una la orizontală, două situate peste
orizontală şi alte două sub orizontală.
Din poziţia patrupedă, Klapp a precizat două feluri de mers cu acţiune asupra
poziţiilor centurilor scapulare, pelvine şi a curburilor:
► mersul încrucişat, mână picior opus, în care centurile converg spre dreapta
sau spre stânga, aplicat în corectarea scoliozelor cu o singură curbură;
► mersul ,,a l'amble” mână şi picior de aceeaşi parte, utilizat în corectarea
scoliozelor cu două curburi.
Exerciţiile concepute în baza metodei Klapp au, în special, un efect de
asuplizare, urmăresc alungirea musculară şi tonifierea, în scopul corectării deficienţei
respective.

55
 CAPITOLUL IV

METODE KINETOLOGICE SPECIALE

În această categorie sunt cuprinse acele metode cu tehnologii mai

omplicate, care necesită instalaţii diverse, sau complexe de exerciţii speciale,
cum sunt:
mecanoterapia,;
Scripetoterapia;
 hidrokinetoterapia;
Ergoterapia;
 sportul terapeutic etc.

56
 IV.1. MECANOTERAPIA

Medicul suedez I. W. Zander (1835 – 1920) a fondat în 1857, la Stockholm,

Institutul de gimnastico-medico-mecanică.
Mecanoterapia, în concepţia autorului Zander, reprezintă un tip de gimnastică
medicală, bazată pe folosirea unor aparate mecanice care, prin sistemul pârghiilor
micşorează sau măresc travaliul muscular. Aparatele concepute în acest scop sunt
acţionate de forţa musculară a pacientului sau de o forţă externă (contragreutăţi,
motoraşe, forţa unei persoane – kinetoterapeutului).
Şcoala medicală franceză include în noţiunea de mecanoterapie toate
metodele care utilizează diferite aparate şi instalaţii: scripeţii, arcurile, cuştile Rocher,
mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice, plaşetele etc.
De-a lungul timpului, ele au fost introduse în serviciile de recuperare (şi în
România încă înainte de primul război mondial).
În prezent, din tehnologia acestei metode mecanice, se regăsesc unele părţi
incluse în aparatura modernă pentru kinetoterapia de recuperare (metoda tradiţională
fiind abandonată).
57
 “Metoda Zander” se baza pe patru tipuri principale de aparate:
aparate pentru mişcări active (pentru membrul superior, inferior, trunchi şi
pentru mişcări de balans);
 aparate pentru mişcări pasive;
 aparate pentru masaj mecanic;
 aparate ortopedice (pentru redresarea pasivă şi activă, pentru măsurători în
scolioze).
Metoda a fost un timp “la modă”, ulterior fiind controversată de specialişti,
criticile pertinente ducând la scoaterea din uz a aparatelor respective, în marea lor
majoritate.
Inconvenientele metodei erau:
aparatura era costisitoare, rezultatele fiind posibile şi fără aceasta;
 nu stimulau efortul voluntar;
 monotonia sistemului de lucru nu antrena interesul bolnavului;
 manevrarea unor angrenaje era periculoasă (puteau provoca accidente);
 rezultatele erau modeste faţă de cele obţinute prin programele de
gimnastică;
 mişcare obţinută era numai segmentară, niciodată generală.
58
 IV.2. SCRIPETOTERAPIA
În practică există două sisteme de realizare a scripetoterapiei:
 sistemul scripete – greutate;
 sistemul scripete reciproc;
Sistemul scripete – greutate în kinetoterapie urmăreşte realizarea unei mişcări
printr-o greutate situată la capătul unei corzi, care trece peste un scripete, iar la capătul
opus coarda este prinsă de segmentul în mişcare.
Avantajul scripetoterapiei constă în posibilitatea modificării direcţiei unei forţe,
fără a modifica mărimea forţei respective.
Acest sistem “scripete – greutate” în practică este cel mai frecvent folosit în
exerciţiile kinetice ale membrelor, dar el poate fi aplicat şi altor segmente ale corpului
(cap, trunchi).
Rezistenţa opusă muşchiului este în funcţie de mărimea greutăţii aplicate şi de
unghiul făcut de vectorul forţei cu axa lungă a segmentului mobilizat.
Astfel, cu cât acest unghi este mai aproape de valoare de 90°, rezistenţa va fi
mai mare, iar cu cât vectorul forţă va fi mai în prelungirea axei segmentului, rezistenţa va
fi mai redusă. Specific sistemului scripete – greutate este menţinerea aceleaşi forţe pentru
o greutate (rezistenţă), pe tot parcursul mişcării, ceea ce nu se realizează la montajele cu
arcuri sau benzi elastice. 59
 Montajele cu scripeţi pot avea 1-3 scripeţi şi se realizează după necesităţi,
adaptându-se fiecărui caz în parte. Primul scripete, care este în legătură cu segmentul de
corp se numeşte scripete de recepţie, iar ceilalţi sunt numiţi scripeţi de transmisie.
Metoda “scripete – greutate” se aplică urmărind diferite obiective terapeutice,
recuperatorii sau profilactice, dar şi ca metodă de antrenament sportiv.
Scopurile utilizării pot fi:
 creşterea amplitudinii mişcării articulare;
 realizarea tracţiunilor continue sau discontiune (prin broşe transosoase la
membre; căpăstrul Glisson – pentru rahis).
În vederea aplicării corecte a metodei se impune respectarea următoarelor
cerinţe:
aplicarea corzii pe segmentul mobilizat – cu cât locul de fixare va fi mai distal faţă de
articulaţia mobilizată, cu atât va solicita o forţă musculară mai mare;
 montarea cea mai corectă se realizează în cuşca Rocher, unde se permit acroşaje în cel
puţin trei planuri şi se oferă posibilitatea suspendării membrului mobilizat, iar prin poziţi-
onarea pacientului se permite antrenamentul segmentului pe orizontală, (acroşare=punctul
fix al capătului opus celui în legătură cu segmentul de tratat);
60
aprecierea solicitării în cazul în care se urmăreşte creşterea forţei – se testează
rezistenţa mecanică maximă (RM), în kilograme, a lanţului muscular ce urmează a fi
antrenat; se începe lucrul cu 1/3 din RM, apoi se trece la ¾ din RM, iar la finalul
şedinţei – solicitarea poate fi integrală, 1 RM. RM se testează săptămânal. Şedinţa de
scripetoterapie va fi individualizată, putându-se folosi şi alte scheme, cu alte
subdiviziuni din RM;

 ritmul mişcării poate fi în patru timpi sau în doi timpi. Schema de lucru în patru
timpi determină un timp lent, iar cea în doi timpi, un ritm mai rapid. Variaţia acestor
scheme este dată de scopul urmărit. Lucrul se poate desfăşura prin imprimarea
ritmului de un etronom, după muzică (cu ritmuri variabile), sau după ritmul
respirator; - şedinţele se execută de mai multe ori pe zi (1 – 3), atât în sala de
kinetoterapie cât şi la patul bolnavului.

Sistemul scripete reciproc are drept caracteristică mişcarea autopasivă (acţionarea

cu segmentul sănătos asupra celui bolnav).
61
 IV.3. SISTEMUL GUTHRIE SMITH

Caracteristica acestei metode este folosirea arcurilor, resorturilor, benzilor şi

ordoanelor elastice, ca rezistenţă sau forţă de tracţiune.
Arcurile utilizate sunt etalonate să realizeze întinderi până la o lungime
anumită, la forţe de 10, 20, 25 kg.,…, capacitatea de solicitarea a arcului depinzând de
materialului din care este confecţionat, grosimea sârmei, diametrul spiralei şi numărul
de spire.
Sistemul Guthrie Smith cu arcuri se utilizează pentru:
 creşterea forţei musculare;
 suspendarea unui membru (suspendarea pendulară obţinută în acest sistem
face posibilă şi executarea mobilizărilor pasive sau active, ajutată de resorturi,
cu avantajul reducerii spasticităţii şi a decontracturării musculare;
creşterea amplitudinii mişcării este unul dintre obiectivele kinetice ale
sistemului cu arcuri şi corzi elastice, realizat printr-un montaj în care se
valorifică forţa de revenire a arcului, pentru a facilita o anumită direcţie de
mişcare, la capătul căreia să se obţină o tracţiune la nivelul articulaţiei
(decontracturarea musculară şi decoaptarea articulară reduce durerea).
62
 IV.4. SUSPENSOTERAPIA

Această metodă kinetologică se poate aplica întregului corp sau numai unor
segmente.
Metoda se bazează pe aceleaşi principii mecanice şi fiziologice stabilite de
Guthrie Smith şi anume, scoaterea corpului sau segmentului de sub influenţa gravitaţiei.
Pentru realizarea suspendării instalaţia necesită:
 puncte fixe de suspensie şi cârlige pentru agăţare;
 elemente de suspensie nereglabile (corzi) şi reglabile (arcuri elastice, benzi
elastice);
suporturi de susţinere a segmentului suspendat sau a corpului (benzi, chingi,
eşarfe).
Pentru realizarea corectă a suspensiei se impune respectarea următoarelor
Cerinţe metodice:
 suspendarea în poziţie orizontală pentru mobilizarea segmentului într-un
plan paralel cu suprafaţa de sprijin;
fixarea punctului de suspensie să fie plasată deasupra segmentului suspendat,
în diverse unghiuri, în funcţie de efectele care trebuie obţinute prin suspendare
asupra unei/unor articulaţii;
rezultanta dintre forţa de tracţiune a corzii şi forţa de gravitaţie depinde de
locul de amplasare al punctului de suspensie şi se calculează după regula
paralelogramului. 63
 Cu cât direcţia de tracţiune a corzii face un unghi mai obtuz cu forţa de
gravitaţie, cu atât tracţiunea este mai mică.

În cazul în care se urmăreşte mobilizarea segmentului suspendat, articulaţiile

mobilizate trebuie să prezinte cel puţin două grade de libertate. Acest fapt este necesar
întrucât menţinerea şi mobilizarea implică şi o mişcare de „ridicare” a segmentului într-
un plan perpendicular pe planul mişcării, pe care s-a efectuat suspendarea.
În funcţie de scopul urmărit, suspendările pot să fie fixe sau nu.

Există mai multe moduri de suspendare:

I. Suspendarea pendulară – sau verticală – chinga de prindere este orientată

vertical, deasupra segmentului suspendat, la nivelul distal al acestuia.
Segmentul este menţinut în poziţie de echilibru orizontal.
Se recomandă pentru:
reantrenarea neuromusculară, când forţa musculară este în jurul valorii 2.
Din această poziţie, mişcările îşi pot mări amplitudinea, se poate creşte
rezistenţa şi alterna tipul de contracţie musculară (concentrică, izometrică, excentrică);
relaxare musculară – prin oscilaţii de mică amplitudine.
64
 II. Suspendarea axială – chinga este aplicată pe extremitatea distală, coarda
are direcţie oblică cu acroşare deasupra articulaţiei de mobilizat.

Segmentul este menţinut în poziţie orizontală, poziţie din care se pot realiza
mobilizări în plan paralel cu suprafaţa de sprijin. Forţa acţionează centripet asupra
articulaţiei, cu efect coaptant, de compresiune axială şi este calculată după regula
paralelogramului.

Acest tip de suspendare se recomandă pentru:

 reantrenarea neuromusculară, când forţa are valoarea 0 – 2;

 mobilizări active consecutive traumatismelor aparatului locomotor;

 relaxare musculară;

menţinerea sau creşterea mobilităţii articulare.

65
 III. Suspendarea excentrică

Punctul de fixare al corzii este în afara segmentului de obilizat, cu direcţie

oblică, extremitatea segmentului tinzând să se deplaseze spre verticală din
punctul de acroşaj (posibilitatea de fixare este destul de redusă). Se
realizeazădistal de articulaţia asupra căreia acţionăm. Efectul este de
decoaptare a articulaţiei în cauză, forţa acţionând centrifug asupra acesteia.
Unghiul realizat între forţa de tracţiune a corzii şi forţa gravitaţiei are
valoare maximă, tracţiunea este mică şi posibilitatea de mişcare redusă.

Indicaţiile acestui mod de suspendare sunt:

fracturi cu înfundare;
fracturi cu deplasare.

În funcţie de obiectivul urmărit în kinetoterapie se alege una dintre

formele de suspendare prezentate.
66
 IV.5. HIDROKINETOTERAPIA

Hidrokinetoterapia reprezintă metoda exerciţiilor kinetice în apă.

Este mult folosită în recuperarea funcţională a sechelelor posttraumatice, în
afecţiunile neurologice centrale şi periferice, afecţiunile reumatismale şi
cardiorespiratorii.
]Hidrokinetoterapia are două modalităţi distincte:
 imersia parţială (a unui segment);
imersia generală (a întregului corp).
Imersia parţială se utilizează în scopul creşterii mobilităţii articulare prin
mişcări pasive, pasivo-active sau active executate în apă.
Efectele apei calde sunt de: sedare (scădere) a durerii, relaxare musculară,
creştere a complianţei ţesuturilor moi, a distensibilităţii acestora.
Imersia generală se realizează în bazine individuale, colecparametrilor
solicitării, în funcţie de situaţia concretă.
Imersia generală se realizează în bazine individuale, colective sau în piscine.
Kinetoterapia în apă se bazează pe două fenomene:
 plutirea corpului;
rezistenţa opusă de apă pe anumite direcţii de mişcare. 67
 Plutirea corpului, prin descărcare de greutate (legea lui Arhimede) este
determinată de raportul dintre greutatea specifică (sau densitatea) apei, care este 1 şi
greutatea specifică (sau densitatea relativă) a corpului.

Dupertins şi Pitts au precizat: greutatea specifică a corpului uman, cu aer

în plămâni, este de 0,974. Diferenţa de 0,026 este forţa care asigură plutirea,
micşorând forţa gravitaţională.

Aceste fapt uşurează mult mişcarea în apă, necesită utilizarea unei forţei
reduse pentru mobilizarea articulară, diminuează durerea articulară, prin scăderea
presiunii intraarticulare.

Apa caldă scade vâscozitatea tisulară, având efecte favorabile asupra

contrac-turilor musculare şi formaţiunilor aderenţiale. Temperatura ridicată scade în
acelaşi timp şi vâscozitatea apei.

Utilizarea apei ca metodă de creştere a efortului muscular impune

creşterea vâscozităţii apei, prin adăugarea unor substanţe (metilceluloza sau
methocelul). 68
 O rezistenţă mai mare se obţine şi prin folosirea unor obiecte sau poziţii ale
corpului, care să îngreuneze mişcarea în apă. Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie
este variabilă, de la 10 – 15 min., la 1 oră.
În general, exerciţiile executate în apă au la bază aceleaşi tehnici ca şi cele
executate în mediu obişnuit.
Pentru anumite situaţii, în care se întâmpină dificultăţi în poziţionarea
bolnavului, sau pentru uşurarea execuţiei unor mişcări, s-au conceput o serie de “piese
de mobilier” (baze de susţinere fixe sau mobile, planşete înclinate, mese scaune,
suporturi), diferite sisteme de elevaţie pentru accesul în bazin al bolnavului cu
handicap motor sever.

Unele bazine au o construcţie specială – bazinele pentru reeducarea

mersului, sunt înguste, cu bare laterale pentru sprijin (sub formă de şanţ), cu fundul
plat sau ondulat, cu diverse pante, cu adâncimi variabile. Altele au adâncime mai
mare, sunt de asemenea înguste şi prevăzute cu instalaţii pentru elongaţii pe verticală,
sau pe planşete cu înclinaţie oblică.
Contraindicaţiile hidrokinetoterapiei se adresează unor afecţiuni, precum:
dermatitele, leziunile cutanate cu întrerupere a continuităţii de orice natură ar fi, unele
afecţiuni cardiovasculare, comiţialitatea.
69
 De asemenea, este contraindicată pentru persoanele cu vârstă înaintată şi cele cu
tulburări ale controlului sfincterian.
Contraindicaţiile pot fi totale sau parţiale, cu unele precauţii suplimentare (nivel
de imersie a copului, durata programului, intensitatea exerciţiilor, temperatura apei).
În general, în hidrokinetoterapie se utilizează apa la o temperatură de 33°- 36°C,
(temperatura de confort a organismului).

IV.6. GIMNASTICA AEROBICĂ

Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de practicare a mişcării, accesi-

bilă tuturor categoriilor de vârstă, ambelor sexe, oamenilor obişnuiţi.
Exerciţiile se execută pe muzică ritmată, care contribuie la susţinerea efortului,
la crearea unei ambianţe plăcute, a unei stări de confort fizic şi psihic, datorată concor-
danţei dintre mişcare, ritm şi muzica respectivă.
Iniţiatorul acestei metode a fost Kennet Cooper, medic al aviaţiei americane.

70
 Acesta a conceput un test de pregătire fizică pentru piloţii de la Air Force prin
care măsura creşterea rezistenţei generale a organismului la efort aerobic. Antrenamentul
respectiv urmărea, de asemenea, menţinerea stării de sănătate,
prevenirea afecţiunilor cardiace şi circulatorii, a infarctului.
Ulterior metoda a fost preluată şi mediatizată de către actriţe americane celebre
(Jane Fonda, Olivia Newton-John, Diana Ross), prin intermediul sălilor particulare.
Metoda s-a extins repede în toată lumea (după 1960), devenind o formă de
practicare a mişcării foarte îndrăgită, introducându-se apoi în şcoli şi facultăţi.
Succesul s-a datorat modului plăcut şi accesibil de antrenare în mişcare a
corpului, prin care se obţin multiple influenţe fiziologice pozitive, prin intensificarea
consumului de oxigen.
Astfel, sunt stimulate sistemele nervos, respirator, cardio-vascular, locomotor,
întreg organismul.
Literatura de specialitate indică un consum de aproximativ 200-300 ml oxigen
pe minut în condiţii de repaus (şezând, culcat), pentru care sunt necesari 7-10 litri de aer
pe minut. Mişcarea creşte nevoia de oxigen a organismului progresiv cu solicitarea.
Astfel, pentru un exerciţiu fizic uşor sau o plimbare, necesarul de oxigen creşte la 600-
900 ml oxigen pe minut, pentru care este necesar un volum de 15-20 l de aer pe minut.
71
 În solicitările de tip „gimnastică aerobică” cantitatea de aer inspirat creşte
proporţional cu efortul depus, în condiţiile respectării multiplelor reguli metodice
impuse.
Oxigenul transportat prin căile respiratorii la plămâni, unde are loc primul
schimb de gaze, este apoi transportat prin căile sanguine, în tot organismul, până la
nivel celular, unde se produce al doilea schimb de gaze.

Prin acest circuit este asigurat necesarul de oxigen şi substanţe nutritive

pentru ţesuturi şi preluate reziduurile şi CO2, care sunt transportate pe cale inversă
către plămâni şi eliminate prin expiraţie, mecanism repetat perpetuu.

Prin solicitarea crescută a aparatului respirator creşte capacitatea vitală.

Aparatul cardio-vascular este solicitat mai mult în condiţiile practicării
gimnasticii aerobice.

Cantitatea de sânge pompată de inimă creşte odată cu creşterea frecvenţei

cardiace (FC), îmbunătăţind elasticitatea pereţilor vaselor sanguine, facilitând astfel
transportul către ţesuturi şi organe (previne infarctul miocardic).
72
 Creşterea parametrilor funcţionali ai aparatelor respirator şi cardiovascular
conduce spreîmbunătăţirea nivelului aerobic al organismului, prin care cresc posibilităţile
de efort dinamic de rezistenţă ale acestuia.
Aparatul locomotor, prim solicitările armonioase, dar complexe ale exerciţiilor
cuprinse în programele de gimnastică aerobică de întreţinere este angrenat în mobili-zarea
diverselor segmente separat, sau unele în legătură cu altele.
Exerciţiile cu mare varietate de mişcări solicită întreg aparatul locomotorprin:
variate forme de mers şi alergare (din gimnastica ritmică sportivă); paşi de dans clasic,
modern (cha-cha, mambo, rock), în care sunt angrenate membrele inferioare şi superioare
(antrenează toate articulaţiile membrelor); paşi de bază specifici în combinaţii diverse;
exerciţii de prelucrare analitică din stând, pe genunchi, şezând, culcat; pentru toate
segmentele corpului.
Desfăşurarea programului constă într-o înlănţuire firească a mişcărilor (poziţia
finală a unui exerciţiu devine poziţie iniţială pentru următorul). Acompaniamentul muzical
adecvat (colaj) pentru a susţine execuţia corectă şi coordonată a mişcărilor, contribuie în
acelaşi timp la crearea unei stări psihice şi emoţionale favorabile activităţii. Lucrul în faţa
oglinzii, în ambianţa plăcută a sălii de gimnastică, execuţia în grup sunt deosebit de
apreciate şi dorite de practicanţi.
73
 Metodica desfăşurării acestui tip de antrenament aerob se bazează pe
cunoaşterea stării de sănătatea a celor care o practică, prin control medical.

Solicitarea la efort trebuie să aibă în vedere şi posibilităţile de efort ale

persoanelor respective. (învăţarea acestora de a-şi înregistra valorile frecvenţei
cardiace proprii pe parcursul desfăşurării programului).

Este necesară corelarea (timpului) orelor de desfăşurare a programului cu

ora meselor importante (cel puţin 2 ore după masa de prânz, sau 1 oră după o masă mai
uşoară).
Se recomandă consumul de apă minerală sau suc de fructe cu 20-30 minute
înainte de efortul respectiv, deoarece prin transpiraţie se elimină o cantitate sporită
de apă şi săruri minerale.

Echipamentul trebuie fie comod, din bumbac (absorbant), încălţăminte de

sport, uşoară şi comodă, adecvată suprafeţei pe care se lucrează (mochetă, parchet,
gresie, sol).

74
 Sintetizând, caracteristicile metodei sunt:

programul se desfăşoară pe muzică, ritmul muzicii determinând intensitatea eforului;

 exerciţiile sunt grupate, 6-10 tipuri de mişcări, fiecare complex având un scop
anume (încălzire, solicitarea unor segmente – cap, gât, membre superioare, inferioare,
trunchi, abdomen etc.);
programele sunt diferenţiate pentru începători şi pentru avansaţi;
repetările se execută până la apariţia oboselii musculare, după care se mai repetă de
2–3 ori;
o atenţie deosebită se acordă respiraţiei;
individual sau în grup, execuţia necesită prezenţa unui monitor coordonator.
Durata unui program, în funcţie de nivelul de pregătire, vârstă, grad de
antrenament durează între 20-40 minute, având obligatoriu o parte de pregătire pentru
efort şi o parte de încheiere, de revenire după efort, respectând cerinţa metodică de
solicitare gradată a organismului.
Instructorul (profesorul sau kinetoterapeutul) trebuie să respecte cu stricteţe
principiile şi regulile privind solicitarea la efort, cu atât mai mult cu cât în grup pot
exista persoane cu posibilităţi fizice diferite, cu vârste şi grad de antrenament diferit.
75
 Intensitatea, volumul, durata şi complexitatea efortului, odihna, sunt
componente strict legate de conceperea şi executarea programului, de care cel care
conduce o astfel de activitate trebuie să ţină seama cu mare stricteţe.

Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de activitate fizică pentru

menţinerea condiţiei fizice şi a tonusului psihic, cu gamă largă de cuprindere
(practicanţi de toate vârstele, oameni obişnuiţi), urmărind în principal efectul profilactic
în privinţa stării de sănătate.

Ca metodă kinetologică, gimnastica aerobică de întreţinere este recomandată

atât în scop profilactic, cât şi terapeutic, pentru unele afecţiuni.
Prin practicarea ei se poate realiza reantrenarea la efort după repausul
prelungit impus de anumite afecţiuni, îmbunătăţirea unor funcţii, prevenirea şi tratarea
supraponderabilităţii şi reducerea sedentarismului.
În aceste situaţii, precauţiile trebuie să fie şi mai sporite, metodica de lucru
să respecte indicaţiile, principiile şi regulile terapeutice.

76
 IV.7. SPORTUL TERAPEUTIC

Sportul terapeutic, ca metodă kinetologică, este utilizat sub mai multe

forme:
 elemente de mişcare din diferite sporturi;
utilizat sub formă de terapie ocupaţională (întregul complex de
mişcare specifică unui sport).

Cele mai accesibile pentru creşterea controlului motor, a coordonării şi

antrenării la efort dozat, sunt: tenisul de masă, tenisul de câmp, golful, badmintonul,
baschetul, înotul, patinajul, schiul fond.

Practica sportului terapeutic în mod regulat, în timpul liber şi cu caracter

competiţional, de către persoanele cu handicap, are influenţe benefice foarte
importante: fiziologice, psihice şi sociale.

Sportul terapeutic are campionate proprii, până la nivelul jocurilor

olimpice (pentru persoanele cu handicap), fiind considerat o activitate cu impact
deosebit asupra vieţii acestor persoane.
77
 IV.8. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este

domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi sociale.

Concepută ca o stare dinamică, sănătatea este expresia relaţiilor interne,

concrete ale organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ cu
acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-
o adaptare corespunzătoare." (Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14).

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi politice), unele
discipline ca psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi studiul
muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată

spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi mijloacele
de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi
transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea multiplelor
şi variatelor sale trebuinţe" (Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14).
78
 Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-
ul,bolile, conflictele armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea, din
ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în
întreaga lume).

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate

sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului în
societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile

profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor
care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în
cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi uncaracter economic,
prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului şi reintegrării lui în
comu-nitatea productivă, se compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului
uman.
„Recuperarea este un proces continuu, începând de la patul bolnavului până
la reîntoarcerea acestuia în muncă” (Copenhaga 1963 - al IX-lea Congres
Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor").
79
 Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind
foarte complex, dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de
interesele societăţii, necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun.

Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor,

indiferent de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte acelaşi scop
comun. Astfel, termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei de
readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de terminologia
folosită, activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi
transformarea sa într-un membru activ al comunităţii în care trăieşte. Procesul complex
desfăşurat în acest scop este continuu, el finalizându-se odată cu încadrarea subiectului
recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de realizare a acestui scop,

cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe
care ni-l oferă natura este activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este
recunoscut de foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este consideratămetodă de
tratament.
80
 Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea
formelor, în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care
urmăresc ca bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să
poată deveni folositor lui şi societăţii.

Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru

activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia, cultterapia,
kinetoterapia, etc.

Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate,

exercitate prin reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile
frecvent adoptate de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor,
confecţionarea articolelor de croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole
(legumicultura, flori-cultura şi pomicultura), etc.

Acestea, prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru

muncă, pentru formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o
recuperare socială.

Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea

procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială,
scopul medical fiind cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai
fiziologic şi eficace mijloc terapeutic.
81
 Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea
capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al
bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea
muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. În această idee,
încă din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru activitatea
profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil,
trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile stării lor actuale.

În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate

este primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare
importanţă prin:
 reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
reducerea numărului de zile de concediu medical;
valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conducela
îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în
afara obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot obţine un venit din
valorificarea muncii prestate).

Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.
82
 Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor
tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot
fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile precum: neurologie, geriatrie, medicină
internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială.
Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului.
Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială apersoanelor deficiente se sprijină pe
rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în
societate, ci urmăreşte să-l menţină în cadrul acesteia, dificultatea fizică nu trebuie
să-l excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de

către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul factorului
uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl determină.

În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase

aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind introducerea lor în
toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al acestora.
83
 Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei
specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare
alebolnavului la efort şi metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită
cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru
unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valoriiv acestor
metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure
condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi
corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt
necesare, dar în egală măsură depind de posibilităţile economice, de finanţare, mai
greu de realizat în prezent.
Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei, au stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar
instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea
în muncă a persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor ssmunci
adecvate posibilităţilor lor.
84
 Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate.
Valoarea medicală a muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către
medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos, Hipocrate, Galenus.

Pitagora recomanda formule muzicale calmante, relaxante sau stimulatoare.

Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica, exerciţiile fizice,
dansul, băile şi dieta. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa divertismentelor
(muzică, dans, pictură) asupra spiritului şi organismului uman, în tratamentul bolilor
psihice. Acestea induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate
spune că originea ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. Cu
mult timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a fost formulat de Herodicus, al cărui
principiu terapeutic avea la bază gimnastica.
Sollea, un alt medic al antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să
ignore rolul gimnasticii.
Pe parcursul istoriei, pe măsură ce civilizaţia a evoluat, forma organizată a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin înfiinţarea aşezămintelor
spitaliceşti pentru bolnavii psihici.
85
 Phillipe Pinel, în “Tratat Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791),
menţionează folosirea unor activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici.

Benjamin Ruch (1798), în America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a

renumitului psihiatru francez Pinel, care în 1809 a publicat “Tratat Medico-Filosofic
asupra Alienării Mintale”. În acel tratat, Pinel critică practica epocii de punere în lanţuri
sau a maltratării bolnavilor psihici, recomandând “exerciţii ale corpului sau recurgerea la o
muncă mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de alienaţi”. Metodele recomandate
de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière, iar Benjamin Ruch le introduce în
spitalul din Pensylvania.

J.C. Tissot, renumit chirurg, precizează indicaţiile şi modalităţile de reducere a

deficienţelor aparatului locomotor prin mii de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea
intitulată “Gimnastica medicală şi chirurgicală” (1780).

În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A., aceste idei au fost puse mai activ în
practică. În acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările căruia a contribuit
semnificativ soţia sa, Pary Petter Brooks, care este considerată prima asistentă socială.

Aceasta recomanda o înţelegere socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită

a cauzelor bolilor în familie şi societate.
86
 Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost
tratat în spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei bolnavilor
psihici, condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea “Raţiuni
care te descoperă pe tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării instituţiilor civilizate de
astăzi şi a psihiatriei “extra muros”, care include psihiatria preventivă şi reguli de igienă
mintală.

Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi a avut loc în toată lumea.

S-au organizat asociaţii internaţionale, între care Federaţia Internaţională de Terapie
Ocupaţională (1951), au avut loc cursuri, conferinţe, au apărut publicaţii, dând amploare
acestui mod de terapie.

În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a dezvoltat

continuu ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de război.
În 1935, în Anglia şi Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru pregătirea
specialiştilor în acest domeniu. Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a
crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile de ergoterapie în care se pregătesc cadrele
specializate pentru toate domeniile medicale.
87
 Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe
agricole pentru activităţile terapeutice prin muncă. Cele mai renumite sunt: spitalele din
Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti.

Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat şi

organizat în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici alte
profile în care spitalizarea este de lungă durată, iar recuperarea nu este întotdeauna
posibilă, uneori bolnavul fiind nevoit a se reorienta profesional.

. Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi firesc, se datorează unor

şcoli cu tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea unor reglementări
prin acte normative.

Termenul de “ocupational therapy” a fost introdus de E. Barton (New York,

1915), iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în 1914, în ţările europene (provine
din limba greacă - ergon=muncă).
88
 La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în
modul diferit de organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia
ocupaţională ca fiind metoda terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se includ
activităţi variate, al căror scop nu este obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.
Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind metoda
care are şi un scop productiv, cu valoare materială bine definită.
Prin evoluţia domeniului, în viitor, credem că se va ajunge la o terminologie
unitară.
Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara noastră, amintim: Cl. Baciu, E.
Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V. Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele
două metode depinde în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi scopul urmărit.

Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se

suprapun, parţial sau total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi posibilităţile
de finanţare. În alte situaţii însă, deşi au puncte comune, se diferenţiază clar.

89
 Unul din aspectele de diferenţiere, prezentate pe larg de Al. Popescu în
volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia - de la eficacitate terapeutică, la eficienţă
economică” este chiar cel economic. Autorul consideră terapia ocupaţională ca o
metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii pentru muncă,
activitate finanţată de la bugetul de stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau de
asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o
formă distinctă în cadrul intreprinderilor instituţionalizate.
În acest cadru, ergoterapia poate fi autofinanţată, îşi poate acoperi cheltuielile
în totalitate sau parţial, prin venituri proprii, realizate din activităţi de întreţinere, în
ateliere, în ferme, etc.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de
recuperare a bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la
integrarea lui în societate.
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte
restabilirea capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării
socio-profesionale a bolnavului.

90
 Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine,

să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine,
să-l redai vieţii sociale este totul”
Pearl Buck

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

privind aspectul fizic, psihic, profesional şi social
Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare
neuro-motorie, cardiovascular, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi
afecţiunile care sunt tratate în cadrul balneofizioterapiei.
În unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce activităţi de terapie
ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi eficacităţii medicale şi al creşterii
eficienţei economice.

91
 Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste
domenii medicale urmăresc:
 înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple
sau complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau recuperarea unui
deficit motor;
 reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);
 restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.
Acţiunile bolnavilor întreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi
permite stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).
Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a
fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de
mijloace şi posibilităţi medico-sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite

stagnarea, regresiunea sau eşecul.

Kinetoterapeutul şi terapeutul ocupaţional au rol important în crearea de

condiţii şi situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii
trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. De asemenea este foarte
importantă cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului, a celui căruia
urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele familiale.
92
 La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest
gen cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate acestea
contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.

Obiectivele Terapiei Ocupaţionale sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai

rapidă a colaborării active a pacientului.

În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi din propriul său interes
încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi normale, să se integreze în
societate.

Pe primul loc în activitatea Terapiei Ocupaţionale se află recuperarea

deficitului, scurtarea perioadei de incapacitate de muncă.
Activitatea constituie şi un mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea
unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a acestei terapii se situează pe plan
secundar.

Sarcina principală a Terapiei Ocupaţionale este de a ajuta bolnavul să realizeze

conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea
posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

93
 În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între terapeutul
ocupaţional şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a extinde în cât mai multe direcţii
activităţile creatoare ale pacienţilor.
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru
readaptarea profesională a persoanelor cu handicap.
Scopul acestei readaptări este orientat spre:
obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
progresul profesional;
uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.
Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei
handicapate de a o realiza, rămâne încă discutabilă.
Atelierele protejate, fără normalizare, constituie deocamdată unica posibilitate
pentru persoanele din această categorie.
Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea
profesională, trebuie respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente aleexistenţei
integrate a handicapatului, propuse de Einar Helander: viaţa familială (cămin, copii),
locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi formare, petrecerea timpului liber, loisir
(dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-recreative-distractive), servicii
publice (ex. accesul la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile publice),
asociaţie, situaţie economică (compensarea pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii),
activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). În
acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
94
 În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare
a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, munca fiind un
proces complex care implică în proporţii diferite toate cele trei tipuri de solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi factori
care au influenţă asupra capacităţii de muncă (I. Mihăilă, 1982).
Aceştia sunt:
1. Factori fiziologici:
starea sănătăţii;
 consumul energetic;
exerciţiul şi antrenamentul;
vârsta;
sexul.
2. Factori psihologici:
 personalitatea;
aptitudinile de muncă;
interesul (motivaţia);
temperamentul;
emotivitatea;
relaţiile interpersonale. 95
3. Factori fizici şi mediul de muncă:
 iluminatul;
cromatica;
zgomotul;
vibraţiile;
muzica;
microclimatul;
noxele.

4. Condiţiile sociale
 regimul de muncă;
organizarea activităţii;
nivelul profesional şi cultural;
condiţiile igienico-sanitare.

96
 Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă
depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la
caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.

Terapia ocupaţională se opune inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt

efecte ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestei metode terapeutice stimulează, mobilizează

energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se
realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul
conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional, de
medicul care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare.

Terapia ocupaţională nu trebuie confundată cu profesionalizarea, cu toate

că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.

97
 Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice
şi psiho-sociale.

Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se
dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;
din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se
micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,
încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei
personale, se dezvoltă iniţiativa;
din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de
cooperare, se favorizează contactele sociale;
din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează
bişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la
întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

98
 Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina

profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la
anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire.

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici

de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională şi
ergoterapia. Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor
de autoservire a bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice
şi de reinserţie socială şi profesională.

Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial

creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor de
asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări,
reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub
toate aspectele.
99
 Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se referă
la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale şi
dobândite), prin boală sau accident.
Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă.
Uneori acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale.
Dintre mijloacele recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate
auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în
poziţie corectă anumite segmente (membre, coloană vertebrală), protezele (membre
artificiale pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi
dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale şi
profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi,
economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi.
Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi
realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri,
pentru a le asigura autonomia.
100
 Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:

mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete,

automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-
dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut,
călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);
dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă,
greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme de
comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).

101
 Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă
de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor
specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog,
psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional,
asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.
Activitatea terapeutului ocupaţional începe în centrul de reeducare şi se
finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.
Recuperarea aspectului fizic
Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală
a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele
aspecte:
posibilitatea de a deplasa segmentul;
amplitudinea;
 rezistenţa la efort;
 coordonarea mişcărilor.
Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de
mare importanţă pentru practicienii respectivi.
102
 Recuperarea aspectului psihic
Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage
importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este
frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante
manifestări psihice şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în
direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor acţiuni
sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului, aptitudinile şi starea
lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice şi fizice de
moment.
Recuperarea aspectului profesional
În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu
apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi,
diferite, urmând ca pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii
profesionale anterioare, acolo unde este posibil.
Terapia Ocupaţională urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a
etapelor de readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.
Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea
profesională, subiectul este testat în atelierul de terapie ocupaţională sub aspectul
posibilităţilor sale psihotehnice. 103
 Recuperarea aspectului social

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor

elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală,
servirea mesei).

Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare

la activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi
socială.

Terapeutul ocupaţional are rol important în aceste direcţii, de pregătire

propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în care aceştia se
reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze acţiunile
bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

104
 Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională
Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele
auxiliare realizate în atelierul de terapie ocupaţională după multiple încercări.

Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a

muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt
confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt corelate
strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai
mare ca timp de folosire.

Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită

funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă, să-i
creeze subiectului senzaţia utilităţii sale.

Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de

anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare funcţională,
de psihologie, pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De asemenea
cunoaşterea cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie aplicate individualizat sau
în grup, după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă cunoştinţe
despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre posibilitatea adaptării lor speciale
şi chiar să le poate confecţiona.
105
 Medicul recuperator colaborează cu terapeutul ocupaţional la precizarea
capacităţilor restante, în privinţa contraindicaţiilor care există.

După cunoaşterea pe toate planurile a pacientului, desfăşoară activitatea

practică pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi supraveghează pe
parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate,
până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

Instruirea personalului de specialitate

Aplicarea terapiei ocupaţionale în unităţile sanitare şi de asistenţă socială

este condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare, modificarea opticii omului
bolnav faţă de munca prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal pregătit
pentru aceste activităţi.

106
 Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se poate
realiza prin:
a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; în prezent, la noi,
personalul este pregătit prin cursuri de scurtă durată şi poate fi din următoarele
domenii:
asistente şi surori medicale, sociale sau de ocrotire;
infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru diferite meserii;
 personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în
desfăşurarea activităţilor de ergoterapie.

Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se pregătesc

instructori de ergoterapie care pot lucra sub directa îndrumare a medicilor,
kinetoterapeuţilor formaţi prin cursuri de lungă durată.

b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special înfiinţate în

majoritatea ţărilor în scopul formării şi perfecţionării cadrelor de specialitate în
domeniu.

107
 Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru domeniul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei:
 Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie;
Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de terapie
ocupaţională şi ergoterapie”;
S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii acestei forme superioare de
pregătire trebuie să aibă o practică de cel puţin un an în unităţile sanitare şi de
protecţie socială;
Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament de terapie
ocupaţională - ergoterpie”;
Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3 ani;
 Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;
România - Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în planurile de
învăţământ disciplina “Terapia Ocupaţională şi Ergoterapia”.
-La Universitatea din Oradea, între anii 1999-2000 şi 2000-2001, sau organizat
cursuri de Terapie Ocupaţională cu durata de 1 an pentru absolvenţii de
Kinetoterapie. De asemenea, la Universitatea din Bacău, în aceeaşi perioadă s-
au organizat cursuri de Masterat în Terapie Ocupaţională.
108
 Prin comparaţie, se observă că pregătirea în acest domeniu în ţara noastră ar
trebui extinsă prin crearea unor specializări cu durată de instruire mai mare decât cea
alocată unei singure discipline.
Conţinutul pregătirii trebuie să se axeze pe următoarele aspecte:
studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi fiziologie);
 studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual (dezvoltare
psihomotorie, funcţii mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);
studiul omului în activitate;
cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale diverselor activităţi;
învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale – competenţa practică şi
posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse activităţi;
studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice, psihice, organice);
cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le presupun aceste
metode;
cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;
cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi însuşirea tehnicii de onfecţionare a
unor dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).
Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei, în forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin cursuri, activităţi
practice şi stagii clinice.
109
 Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională
Terapia ocupaţională ca metodă de tratament prin ocupaţie şi muncă,
componente ale procesului complex de recuperare ce utilizează toate formele de
activitate recreativă sau productivă prescrise de medic în scop terapeutic, sunt eglate
ca mod de organizare prin “Normele tehnice privind organizarea activităţilor de
terapie ocupaţională în unităţile sanitare”.

Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia,

psihoterapia, ortezarea şi protezarea, terapia educaţională, logopedia,
profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia ocupaţională şi ergoterapia
reprezintă forme de integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu multiple aspecte
profilactice, terapeutice, socio-familiale, culturale şi economice.

Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie îndreptată spre

organizarea acestei activităţi sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi
dozarea metodelor, cât şi a posibilităţii de a stabili unele gradaţii şi eşalonări a
muncii de la simplu la complex şi invers.
110
 Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în vedere
următoarele aspecte: studiul locurilor de muncă, al utilajelor, amplasarea în funcţie
de suprafaţa disponibilă şi realizarea planurilor de muncă.
Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de terapie ocupaţională
trebuie avute în vedere măsuri ce au drept scop folosirea raţională a exerciţiilor din
punct de vedere al tratamentului medical, al posibilităţilor de realizare, al efortului
bolnavului participant la procesul de recuperare.

Diviziunea muncii se realizează în mai multe feluri:

 diviziunea muncii pe operaţii;
diviziunea muncii pe obiecte;
diviziunea muncii în funcţie de calificare.

Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului o singură

operaţie sau un număr mic de acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă sau
maşină.

111
 Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări în funcţie
de posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt
timp a unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior îmbolnăvirii).
Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea gradului de
calificare al pacientului, anterior îmbolnăvirii sale.

Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională

Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă

importantă
organizarea locului de muncă.
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor de
ambianţă fizică, psihică şi socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a unei
ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare, capacitatea de muncă a bolnavului
poate fi solicitată în limite fiziologice.
Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care bolnavul este
solicitat, ele constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea, cromatica, spaţiul
în sine, liniştea, condiţiile igienice).
112
 Condiţiile privind utilarea depind de numărul de persoane incluse în
activitate, sarcinile propuse pentru a fi rezolvate, tipul de handicap ce urmează a fi
tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile financiare.

Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face ţinând cont

de opţiunea acestuia, de posibilităţile lui prezente, de calificarea profesională,
vechimea în muncă, debutul bolii, tipul de deficit, evoluţia medicală obţinută.

Odată plasat conform acestor criterii obiective (fişa personală cu aceste

date), pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de către terapeutul
ocupaţional şi psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea unei autonomii
în activitatea prestată şi până la obţinerea unor rezultate bune.

Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă, ameliorarea condiţiilor

de muncă fiind benefică atât în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la
munca sa.

Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în vedere

adaptarea la situaţia fizică şi psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare
celor create pentru persoanele fără probleme de sănătate.
113
 Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său
de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în care lucrează,
dar şi sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca
individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura
omului însăşi, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale” (K.F.H. Murrel).
Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale), înlăturarea cauzelor care conduc
la un grad ridicat de oboseală, este cu atât mai importantă în situaţia persoanelor cu un
potenţial biologic redus, temporar sau definitiv.

“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor acelora care

proiectează şi construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule, cât şi celor care
conduc şi organizează munca” (V. Anghelescu).

În concluzie, domeniile medicale în care terapia ocupaţională este necesară ca

metodă terapeutică bazată pe ocupaţie şi muncă, conduce la ideea valorii lor în
completarea actului medical recuperator.
În prezent în România sunt puţine servicii de terapie ocupaţională şi acelea sunt
organizate numai în spitalele cu profil psihiatric şi în unele unităţi medicale pentru
bolnavii somatici. Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de terapie
ocupaţională pentru vârstnicii aflaţi în tratament ambulatoriu cât şi în unităţi de ocrotire şi
asistenţă socială pentru bătrâni.
114
 O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale este cea
inclusă în planurile de învăţământ în şcolile speciale în care sunt cuprinşi copiii şi
adolescenţii cu diferite afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).
Aria largă de aplicabilitate a acestei metode kinetologice a condus la
formularea unor clasificări raportate în principal la scopul şi obiectivele lor.

În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”, Al. Popescu arată că

“deosebirea între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor,
lărgimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode în care îngrijirea
medicală ajută bolnavul să se realizeze ca element folositor societăţii”. Acelaşi autor
afirmă că “în terapia ocupaţională, ocuparea timpului liber are menirea să deştepte
interesul bolnavului pentru activităţi oarecare, pe acest principiu edificându-se
playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.” şi că “în ergoterapie - care are
la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate în procesul de reinserţie
profesională şi socială a bolnavului – acesta participă la activităţi ca: ţesutul,
confecţionarea unor obiecte, activităţi agrozootehnice, cultura plantelor şi florilor,
etc.”.
115
 T. Sbenghe consideră că “Terapia ocupaţională se preocupă de integrarea
familială, socială şi profesională a handicapaţilor, este o metodă specială a
kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere o participare comandată şi
întreţinută psihic”, iar “terapia ocupaţională este metoda care face indisolubilă legătura
dintre recuperarea medicală şi recuperarea socio-profesională”.
Analizând aceste păreri putem constata că obiectivele şi scopurile stabilite nu
diferă, că finalitatea este aceeaşi, aria largă de tehnici folosite fiind greu de împărţit, cei
doi termeni practic definind acelaşi lucru.

O altă clasificare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei din Europa, acceptată

şi în alte ţări este următoarea:
1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi atractive, mai mult
sau mai puţin complexe, clasificate în:
tehnici de exprimare (desen, pictură, scris, sculptură, mânuirea păpuşilor);
tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale jocurilor sportive);
 tehnici recreative (jocuri distractive adaptate posibilităţilor persoanelor cu handicap -
fotbal, popice, şah, ţintar).
116
 2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată în care se urmăreşte
executarea anumitor mişcări în cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar fi:
tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea materiei prime - lut, lemn, fibre
naturale, în activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);
tehnici complementare - totalitatea activităţilor lucrative umane (ex.
marochinărie, tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).

3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de recuperare special utilate,

spitale cu profil ergoterapeutic, şcoli profesionale speciale (ateliere şcoală).
În cadrul acestei forme de ergoterapie profesională se disting două subcategorii:
ergoterapia pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea profesională a
copiilor;
 ergoterapia de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor (pentru
reintegrarea în munca practicată anterior îmbolnăvirii sau a reorientării
profesionale).
117
 Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă tehnicile de bază şi cele
complementare este folosirea unor “tehnici de readaptare”, tehnici care adaptează
mediul ambiant al persoanelor cu handicap la capacităţile lor funcţionale.

4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate punctele de vedere

pierderile materiale datorate pensionării medicale timpurii, prin reîncadrarea bolnavului
în circuitul economico-social normal.

118
 Bibliografie

1. Ailioaie L.M., Ailioaie C. – Biofizica locomoţiei umane. Ed. Vasiliana ’98, Iaşi,
2000.
2. Ailioaie C. şi colab. – Aspecte privind leziunile sportive la copii şi adolescenţi şi
managementul corect. Studii şi cercetări în domeniul educaţiei fizice, sportului şi
kinetoterapie. Univ. Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi, 2004, p. 190 – 199.
3. Ailioaie L.M., Ailioaie C., Bălteanu V., Chiran D.A. – Importanţa exerciţiilor
excentrice în recuperarea tendinopatiilor Achiliene. Studii şi cercetări în
kinetoterapie. Nr. 6, Univ. din Bacău, 2004, p. 142 – 148.
4. Ailioaie L.M., Bălteanu V., Ailioaie C. – Manipulări vertebrale aplicate în
lombalgii. Studii şi cercetări în kinetoterapie. Nr. 6, Univ. din Bacău, 2004, p. 166 –
172.
5. Albu A., Albu C., Petcu I. – Asistenţa în familie a persoanei cu deficienţă
funcţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
6. Albu C., Vlad T.L., Albu A. – Kinetoterapia pasivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
7. Bălteanu V. – Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Ed. Tehnico – Ştiinţifică şi
Didactică Cermi, 2004. 119
8. Bălteanu V. – Masaj şi tehnici complementare, Ed. Tehnopress, Iaşi 2004.
9. Bălteanu V. – Introducere în kinetologie, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.
10. Bălteanu V. şi colab. – Tratamentul artrozelor cervicale prin manipulări vertebrale.
Studii şi cercetări în domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapie. Univ.
Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi, 2004, p. 208 – 216.
11. Bove G., Nilsson N. – Spinal manipulation in the treatment of episodic tension -
type headache. JAMA. 1998 Nov 11; 280(18): 1576-9.
12. Cârligeru V. – Kinetoterapia – O artă a mişcării şi vindecării, Ed, Tadesco, Cluj-
Napoca, 2001.
13. Chiriac M. – Testarea manuală a forţei musculare, Ed. Univ. Oradea, 2003.
14. Flora D. – Tehnici de bază în kinetoterapie, Ed. Univ. Oradea,2004.
15. Kiss I. – Fiziokinetoterapia şi recuperartea medicală în afecţiunile aparatului
locomotor, Ed. Medicală, Bucureşti, 2001.
16. Monsterleet G. – La détorsion vertébrale. Ed. DésIris, Paris, 1995.

120
17. Moţet D. – Psihopedagogia recuperării handicapurilor neuromotorii, Ed. Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti, 2001.
18. Nelson C.F., Bronfort G., Evans R., Boline P., Goldsmith C., Anderson AV. – The
efficacy of spinal manipulation, amitriptyline and the combination of both therapies
for the prophylaxis of migraine headache. J Manipulative Physiol Ther. 1998,
21(8):511.
19. Nilsson N. – Cervicogenic headaches - Its prevalence and the effect of spinal
manipulation. Odense, Denmark: University of Odense; 1995.
20. Pásztai Z. – Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului
locomotor, Ed. Arionda, Oradea, 2001.
21. Plas F., Hagron E. – Kinetoterapie activă, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
22. Robănescu N. – Reeducarea neuromotorie, Ed. Medicală, Bucureşti, 2001.
23. Rugină E. – Gimnastica aerobică – Note de curs, Supliment la Analele FEFS, Iaşi,
2000.
24. Sarah Nica A. – Compendiu de medicină fizică de recuperare, Ed. Univ. Carol
Davila, Bucureşti, 1998.
25. Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed.
121
26. Medicală, Bucureşti, 2001.
26. Sbenghe T. – Kinotologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1987.
27. Sbenghe T. – Kinotologie – ştiinţa mişcării, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002.
28. Schoensee SK, Jensen G, Nicholson G, Grossman M, Katholic C. – The effect of
mobilization on cervical headaches. J Orthop Sports Phys Ther. 1995 Apr; 21(4):
184.
29. Still A.T. – Osteopathy. Reserch and Practice. Press of the Pionner Company. St.
Paul, Minn.
30. Şdic L. – Kinetoterapia în recuperarea algiilor şi a tulburărilor de statică vertebrală,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1982.
31. Vernon HT. – The effectiveness of chiropractic manipulation in the treatment of
headache: an exploration in the literature. J Manipulative Physiol Ther 1995 Nov-
Dec; 18(9): 611-17.
32. Vlad T.L., Pendefunda L. – Recuperarea bolnavului hemiplegic adult, Ed. Contact
Internaţional, Iaşi, 1992.
33. **** Encyclopédie Médico Chirurgicale, vol. I, II, Paris, 1980.
34. http://www.atstill.org
35. http://www.interlinea.org/media/osteopathy-research-andpractice. pdf 122