Incluzia și reincluzia

dentară

 Khalaily Majd
 Lupu Ionuț
 Tomescu Christiana
 INCLUZIA DENTARĂ

DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

 Incluzia dentară este o anomalie de erupție a dinților

definită prin rămânerea unui dinte complet format în
interiorul osului maxilar sau submucos mult peste
vârsta sa normală de erupție.
 Clasificarea românească o include în grupa
anomaliilor dentare izolate, făcând referire la
aceasta ca fiind una dintre anomaliile dentare de
erupție.
 Incluzia este întâlnită cel mai frecvent la dinții
permanenți, uneori la dinții supranumerari și foarte
rar la dinții temporari – molari inferiori.

 În cadrul dentiției permanente, dinții incluși sunt în

ordinea descrescătoare a frecvenței anomaliei
următorii:
 molarul de minte
 caninul – mai frecvent cel superior
 premolarul 2 – mai ales cel inferior
 incisivul central superior.

 Afectează mai des fetele decât băieții, după unii autori

în raport de 3/1 iar după alții în raport de 2/1.
 Din perspectivă ortodontică incluziile de canin
reprezintă peste 50% din totalul incluziilor dentare. Este
cel mai frecvent întâlnită la arcada superioară și are o
localizare cu predilecție palatinală, fiind adesea
unilaterală.
 Frecvența crescută a incluziei de canin este dată de
faptul că, dintre toți dinții, caninul este cel care are cel
mai profund loc de formare, cea mai lungă perioadă de
dezvoltare și traiectul cel mai sinuos de la locul de
formare până la atingerea planului de ocluzie.
 Cel mai des aceasta are loc pe un traseu vestibular și trece
dincolo de linia mediană putând ajunge până la rădăcinile
dinților de pe partea opusă.

 Această anomalie dentară atipică este denumită

transmigrație dentară și constă într-un canin neerupt care
migrează și traversează linia mediană.
 ETIOPATOGENIE

 Factori locali
 deficitul de spațiu, care are următoarele explicații:
 macrodonția – în care substratul dentar este mai mare în raport

cu cel osos.
 dezvoltarea insuficientă a maxilarelor

 migrarea mezială a dinților din zonele laterale

 reducerea filogenetică a elementelor componente ale aparatului

dento-maxilar: oasele maxilare și dinții

 ETIOPATOGENIE

 obstacole în calea erupției dintelui – acestea pot fi

reprezentate de următoarele:
 persistența caninilor temporari peste termenul normal de
permutare
 existența dinților supranumerari pe locul de erupție sau pe
traseul de erupție al dinților permanenți
 existența unor formațiuni tumorale
 osteoscleroza procesului alveolar în urma unor traumatisme sau
după diverse intervenții chirurgicale
 fibromucoasa densă și dură
 malpoziții ale dinților vecini
 ETIOPATOGENIE

 caracteristici particulare ale dintelui inclus – în legătură directă

cu:
 poziția intraosoasă profundă a mugurelui dentar
 morfologia specifică a dintelui
 poziția anormală intraosoasă a dintelui
 potențialul eruptiv al dintelui
 alte cauze – cum ar fi:
 obiceiurile vicioase de tipul interpoziției unor obiecte între
arcade
 disproporții prin atrezii
 hemiatrofia facială sau sindromul Romberg
 malformații ale buzei superioare și ale palatului
 ETIOPATOGENIE

 Factori generali
 disfuncțiile endocrine

 tulburările de nutriție sau tulburările metabolice – rahitismul

 avitaminozele – în mod special avitaminoza D
 disostoza cleidocraniană
 despicăturile labio-maxilo-palatine
 sindroamele genetice – sindromul Down, sindromul Turner, boala
Paget
 tulburările neuropsihice
 cauze toxice – razele X sau factorii de poluare
 factorul ereditar
 FORME CLINICE. CLASIFICARE
Incluzia dentară prezintă o multitudine de aspecte clinice, iar
clasificarea acestora a fost realizată după mai multe criterii:

 din punct de vedere clinico-evolutiv:

 incluzie parțială sau incompletă – coroana dintelui inclus nu este
înconjurată în totalitate de os, fiind separată de cavitatea orală prin
sacul pericoronar și prin fibromucoasă
 incluzie totală sau completă – dintele inclus se află în întregime
intraosos sau submucos

 după gradul de severitate – apreciat pe OPT și reprezentat de

distanța în mm până la planul de ocluzie:
 incluzie dentară ușoară/joasă – distanță mai mică de 12 mm
 incluzie dentară medie – distanță între 12 și 15 mm
 incluzie dentară severă/înaltă – distanță mai mare de 15 mm
 SEMNE CLINICE

Simptomatologia incluziei dentare nu este specifică această anomalie

trecând de multe ori neobservată și fiind identificată doar în urma unui
examen radiologic de rutină sau prin tulburările pe care le determină.

Diagnosticul de certitudine în cazul incluziei dentare se stabilește în

urma investigației radiologice, însă examenul clinic al pacientului este
deosebit de important pentru stabilirea unui diagnostic prezumtiv.
 SEMNE CLINICE
Semne obiective:
 lipsa de pe arcadă a dintelui permanent

 reducerea sau chiar închiderea completă a spațiului

 existența unui spațiu de edentație în anumite situații clinice

 persistența pe arcadă a dintelui temporar

 existența unui dinte supranumerar erupt

 prezența unei deformări vestibulare sau orale de consistență dură,

incompresibilă, care ar putea fi sediul dintelui inclus

 modificări de poziție ale dinților vecini precum deplasări, înclinări,

rotații treme sau diasteme la nivelul dinților vecini

 mobilitatea dinților vecini

 dureri cu caracter nevralgiform fără o cauză cunoscută

 procese inflamatorii ale mucoasei – pericoronarite și gingivo-

stomatite
 prezența unor fistule cronice fără răspuns terapeutic
 INVESTIGAȚII PARACLINICE

Radiografii cu film intraoral:

 radiografia retroalveolară,

izometrică și ortoradială (RIO)

Radiografii extraorale:
 OPT
 Teleradiografia cranio-facială, mai ales teleradiografia de profil
 Tomografia computerizată axială și tomografia computerizată
tridimensională – tomografia computerizată cu fascicol conic
(CBCT) ce folosește tehnologia 3D
 OBIECTIVE TERAPEUTICE

Tratamentul ortodontic al dinților incluși cuprinde în

general trei etape:
1. obținerea spațiului necesar erupției dintelui inclus
– ce se poate realiza prin metode conservatoare cu ajutorul
aparatelor ortodontice sau prin metode radicale,
extracționiste
2. descoperirea chirurgicală și ancorarea dintelui
inclus – această etapă necesită o abordare diferențială în
funcție de situația clinică
3. tracționarea și alinierea dintelui pe arcadă – atunci
când situația clinică impune, tracționarea dintelui pe
arcadă începe la 8-15 zile de la intervenția chirurgicală și
se realizează cu forțe moderate care să stimuleze erupția
 OBIECTIVE TERAPEUTICE

Caninul are un rol esențial în menținerea echilibrului și

armoniei interarcadice, inclusiv din punct de vedere
estetic. Cu toate acestea, în anumite situații, poate fi luată
în considerare și extracția caninului, în unul dintre cazurile
următoare:
 când toți dinții de pe arcadă sunt aliniați, relațiile

interarcadice sunt echilibrate, iar caninul nu are

posibilitatea să fie adus pe arcadă
 când caninul prezintă modificări morfologice majore sau

angulație corono-radiculară, ceea ce fac imposibilă

aducerea sa pe arcadă

Film descoperirea chirurgicală și tracționarea caninului inclus

 REINCLUZIA DENTARĂ

DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

Reincluzia dentară reprezintă tendința de reîntoarcere
sau reîntoarcerea progresivă în profunzimea osului a unui
dinte care a erupt atingând planul de ocluzie și care și-a
îndeplinit pentru o perioadă de timp funcțiile sale în
contextul aparatului dento-maxilar.
DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

Considerată o anomalie de erupție, reincluzia dentară

este încadrată în majoritatea clasificărilor în grupa
anomaliilor dentare
Reincluzia dentară este rezultatul unui proces
progresiv și lent ce se desfășoară trecând succesiv prin
toate etapele.
Din motive încă necunoscute, acest proces se poate opri
într-una dintre aceste etape, situație ce poartă numele de
reincluzie parțială, sau poate ajunge la final, atunci când
dintele s-a reîntors complet în os, situație pentru care se
folosește termenul de reincluzie totală.
 DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

Din punct de vedere al momentului

apariției, reincluzia dentară poate fi de
două tipuri și anume reincluzie
precoce, atunci când instalarea
fenomenului are loc cu 4-5 ani înainte
de perioada fiziologică de permutare
dentară, sau reincluzie tardivă,în
situația în care apare cu circa 1 an
înaintea acestei perioade.
DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

Reincluzia dentară se întâlnește în cazul ambelor

dentiții, mai frecvent însă la cea temporară față de cea
permanentă.
 La dentiția temporară cea mai frecventă reincluzie este cea a
molarului 2, mai ales cel inferior și mai rar la molarul 1.
 În dentiția permanentă se întâlnește foarte rar, fiind mai
frecventă în zonele laterale decât în zonele frontale – în
special molarul de 6 ani sau molarul de 12 ani.
DEFINIȚIE. TERMINOLOGIE. FRECVENȚĂ

 Cel mai adesea, momentul depistării este în perioada

dentiției mixte, având particularități pe dentiții și
maxilare:
 în dentiția temporară apare mai frecvent la mandibulă
 în dentiția permanentă este întâlnită mai des la maxilar.

Din perspectiva genului, această anomalie afectează

predominant genul feminin, fiind prezentă preponderent la
fete.
 ETIOPATOGENIE

Pot fi luate în discuție câteva ipoteze etiopatogenice

bazate pe o serie de teorii cum ar fi:
 teoria mecanică – explică fenomenul de reincluzie

dentară prin ruperea echilibrului normal al arcadei

dentare la nivelul punctelor de contact ca o consecință
directă a lucrului mecanic pe care îl dezvoltă erupția
molarului de 6 ani
 ETIOPATOGENIE

 teoria anchilozei osteodentare – consideră că la baza

procesului de reincluzie stă legătura strânsă de tip
anchilotic dintre osul alveolar și cementul radicular
 teoria tulburării proceselor de dezvoltare osoasă –

conform acestei teorii, un dinte poate pierde la un

moment dat capacitatea de a provoca o reacție din partea
osului, după ce a atins planul de ocluzie
 ETIOPATOGENIE
 teoria tulburării metabolismului local – aritmiile de
metabolism – această teorie susține ideea că în cazul
aritmiilor metabolice dispariția membranei parodontale
ar preceda procesul de rizaliză, situație în care cementul
și osul ar veni în contact, făcând astfel posibilă reincluzia
dintelui respectiv
 teoria tulburării proceselor evolutive dentare – dinții

parcurg în evoluția lor în raport cu oasele maxilare două

etape distincte, iar reincluzia dentară ar putea fi
considerată ca fiind o a treia etapă a acestui proces,
suplimentară și anormală, în care la un interval de timp
variabil de la erupție, dintele se reîntoarce înapoi în os,
de data aceasta ca entitate bine conturată, refăcând într-
un fel primul traseu al evoluției sale
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC

Reincluzia dentară se regăsește în

patologia ortodontică sub două forme
clinice: reincluzia dentară parțială și
reincluzia dentară totală.
1. Reincluzia dentară parțială
reprezintă situația în care o parte din
coroana dintelui aflat în procesul de
reincluzie este vizibilă. Dintele reinclus
se află în infrapoziție între suprafața sa
ocluzală și planul de ocluzie existând un
spațiu variabil, în funcție de gradul de
reincluzie.
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC
La examenul clinic, pe lângă infrapoziția dintelui, mai
mult sau mai puțin evidentă, se observă și o depresiune la
nivelul procesului alveolar respectiv, o denivelare în sens
vertical.
De asemenea, în această formă a anomaliei, cel mai
frecvent, dinții vecini sunt înclinați și presează asupra
dintelui reinclus, în consecință, spațiul în dreptul acestuia
este redus.
La percuție, cu un instrument bont, în cazul dintelui
reinclus tonul este mai intens, mai sonor în contrast cu
tonul estompat al unui dinte normal, deoarece în cazul
dintelui normal, membrana parodontală integră realizează
amortizarea sunetului.
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC

2. Reincluzia dentară totală se caracterizează prin

absența dintelui de pe arcadă fără ca acesta să fi fost
extras. Și în această situație, de cele mai multe ori, spațiul
său este redus prin înclinarea dinților vecini, doar foarte
rar acest spațiu se păstrează.
La nivelul crestei alveolare, se observă o denivelare
evidentă în sens vertical, sub forma unei concavități cu
orientare spre planul de ocluzie, iar în dreptul dintelui
reinclus total există aproape constant un orificiu prin care
se poate palpa în profunzime fața ocluzală a dintelui
reinclus.
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC
Diagnosticul reincluziei dentare este relativ ușor de
precizat pe baza unei anamneze riguroase, a semnelor
clinice obiective și subiective coroborate cu cele radiologice.
În cazul reincluziei dentare, foarte important este
diagnosticul diferențial, iar acesta se realizează în funcție
de forma clinică a anomaliei.
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC
În cazul reincluziei dentare parțiale diagnosticul
diferențial se face cu:
 oprirea temporară a potențialului eruptiv al dintelui din
alte cauze – obicei vicios
 intruzia posttraumatică parțială – prin informațiile
anamnestice
 FORME CLINICE. DIAGNOSTIC

În cazul reincluziei dentare totale diagnosticul

diferențial se face cu:
 incluzia dentară – pe baza semnelor clinice și
radiologice caracteristice
 anodonția – prin anamneză – absența dintelui, examen

clinic și examen radiologic – unicul care certifică lipsa

mugurelui dentar
 extracția – prin anamneză – existența dintelui, examen

clinic și examen radiologic

 intruzia posttraumatică totală – prin anamneză,
examenul clinic și examenul radiologic
 EVOLUȚIE

Din perspectiva evolutivă reincluzia dentară este o

anomalie cu evoluție progresivă, odată instalat acest
proces este greu de crezut că oprirea sa se poate realiza
spontan.
Printre consecințele reincluziei dentare se numără:
 denivelarea planului de ocluzie ca urmare a infrapoziției
dintelui reinclus
 modificări de ocluzie cauzate de înclinarea dinților vecini
și migrările dinților antagoniști
 EVOLUȚIE

 apariția unor forțe anormale la nivelul dinților vecini

care îi solicită nefuncțional
 incluzia succesionalului permanent cel mai frecvent, sau

ectopia acestuia mai rar

 carii de colet sau radiculare la nivelul dinților vecini din

cauza zonelor retentive

 hiperestezie și hipersensibilitate la nivelul dinților vecini

prin denudarea anumitor suprafețe dentare

 OBIECTIVE TERAPEUTICE

În general când se vorbește despre reincluzia dentară

soluția terapeutică este extracția dentară, însă reincluzia
nu impune întotdeauna extracția dintelui respectiv.
Dacă se consideră că în orice situație de reincluzie
dentară este prezentă anchiloza dento-alveolară, există
patru modalități de tratament:
 OBIECTIVE TERAPEUTICE

1. reconstituirea contactelor aproximale și ocluzale ale

dintelui în cauză
2. luxarea dintelui anchilozat pentru distrugerea punții
osoase anchilotice, permițând dintelui reluarea erupției
3. extracția și replantarea dintelui anchilotic cât mai
precoce
4. expectativa
 OBIECTIVE TERAPEUTICE

În tratamentul ortodontic al reincluziei dentare trebuie

avute în vedere următoarele elemente:
 dintele în cauză – temporar sau permanent

 gradul reincluziei – parțială sau totală

 momentul apariției – precoce sau tardivă

 ritmul evoluției – lent sau rapid

 consecințele asupra evoluției celorlalți dinți – incluzii,

ectopii, rezorbții etc.

 OBIECTIVE TERAPEUTICE
Din aceste perspective, se conturează câteva posibilități
terapeutice, după cum urmează:
 în reincluzia molarului 2 temporar care are succesional, -

extracția imediată
 în reincluzia molarului 2 temporar fără succesional, este

recomandată extracția precoce a dintelui temporar pentru

asigurarea migrării meziale a molarului de 6 ani
 OBIECTIVE TERAPEUTICE

 în reincluzia precoce a dintelui permanent, în plină

perioadă de creștere, se poate încerca luxarea acestuia;
dacă după câteva încercări nu se observă nici o
îmbunătățire a situației, se recomandă extracția dintelui și
închiderea ortodontică a spațiului sau refacerea ulterioară
a arcadei prin soluții protetice sau implanto-protetice

 în reincluzia tardivă a dintelui permanent se poate reface

morfofuncționalitatea coronară a dintelui proximal și
vertical; dacă procesul reincluziei continuă, indicația
terapeutică este de extracție pentru a preveni consecințele
ulterioare asupra crestei alveolare și asupra celorlalți dinți
Vă mulțumim!