Examenul şi semiologia

aparatului digestiv

Examenul fizic (morfologic)

al organelor digestive
prediafragmatice
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale
Examenul fizic al cavităţii orale presupune efectuarea
unui examen extern şi a unui examen intern.
Examenul extern al cavităţii orale (examenul botului) are
în atenţie: buzele, unghiurile orale, regiunile maseterică,
maxilară şi mandibulară, precum şi articulaţia temporo-
mandibulară.
Se utilizează:
metode generale de examinare: inspecţia, palpaţia, percuţia;
metode speciale: raclajul, biopsia, sondajul fistulelor, examenul
radiologic.
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale, examenul extern
 Inspecţia, va aprecia integritatea, forma, dimensiunile
şi aspectul formaţiunilor anatomice examinate, de
asemenea mobilitatea şi orientarea botului
animalului.
 Palpaţia, apreciază temperatura, sensibilitatea,
tonusul musculaturii şi capacitatea sa de contracţie,
rezistenţa bazei osoase.
 Percuţia, se utilizează mai rar, doar în scop
palpatoriu.
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale, examenul extern
 Modificări morfologice:
- tumefieri, (traumatisme, substanţe
corosive, procese inflamatorii, chişti,
osteopatii, boli infecţioase sau
parazitare);
- depilaţii şi excoriaţii, (cicatrici, plăgi,
boli parazitare, aplicarea iavaşalei);
- vezicule labiale, (herpes, stomatite,
febră aftoasă);
- pustule, (demodecie, eczeme, etc.);
- depozite epiteliale, (tricofiţie);
- crevase sau crăpături, (micoze);
- plăgi, (acţiuni traumatice);
- -
necroze labiale, (intoxicaţii);
- fistule salivare şi dentare;
- prurit labial, (parazitoze).
 Modificări morfofuncţionale:
- neînchiderea gurii şi necoaptarea
buzelor, (paralizii, luxaţii,
osteopatii, fracturi);
- devierea laterală a botului,
(procese osteodistrofice, fracturi,
paralizii);
- ptoza buzei inferioare, (paralizii,
senilitate);
- convulsii şi mioclonii, (trismus,
clănţănit, “râs sardonic”);
- mişcările ritmice ale buzelor,
(dispnee, obstrucţii nazale);
scurgerea salivei din gură,
(ptialism, sialoree).
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale, examenul intern
Pentru examenul intern al cavităţii orale
este obligatorie deschiderea cavităţii în prealabil,
manevră care se efectuează prin metode diferite
de la o specie la alta.
Se pot aplica metode manuale sau metode
cu instrumentar specific.
Instrumentar specific, folosit pentru
deschiderea gurii
 Deschiderea cavităţii orale,
la ecvine
 Metoda bimanuală: prin
prinderea şi extragerea în
lateral, printre tablele
dentare, a limbii.
 Deschiderea cavităţii orale,
la ecvine

 Metode cu instrumentar
specific:
 cu speculumul bucal:
 tip liră,
 reglabil cu ghivent.
 Deschiderea cavităţii orale,
la ecvine

 Metode cu
instrumentar specific:
 cu căluşul bucal:
 metalic,
 din lemn,
 din material plastic.
 Deschiderea cavităţii orale,
la rumegătoare mari

 Metoda bimanuală,
tehnica este identică
cu cea folosită la
ecvine.
 Deschiderea cavităţii orale,
la rumegătoare mari

 Metoda cu speculum
pliabil.
 Deschiderea cavităţii orale,
la rumegătoare mici
 Metoda manuală: presupune contenţia animalului de
către un ajutor urmată de deschiderea gurii de către
examinator, aşezat cranial de animal şi orientat caudal,
prin presarea pe obraji în regiunea premolarilor.
 Metoda cu instrumentar: foloseşte de regulă un căluş
de lemn introdus între măsele, dar deschiderea se face tot
manual.
După deschiderea gurii limba se poate fixa, cu
degetele sau cu o pensă şi apoi se trage în sens
lateral, stânga sau dreapta, pentru un examen
mai amănunţit.
 Deschiderea cavităţii orale,
la suine

 Metoda manuală: este aplicabilă doar la purceii mici

fiind similară cu cea descrisă la rumegătoarele mici.
 Metoda cu instrumentar:
 poate folosi un speculum pliabil, acelaşi model cu
cel folosit la rumegătoarele mari;
 poate fi folosită o pârghie de lemn introdusă
transversal între măsele.
În cazul suinelor se poate ca simpla
contenţie cu laţul în jurul râtului să determine
animalul să stea cu gura deschisă.
 Deschiderea cavităţii orale,
la carnivore

 Este obligatorie efectuarea uneri contenţii foarte sigure a

capului, în special la canide, dar şi a membrelor la feline,
astfel încât să se prevină accidentele. Contenţia terbuie
făcută de către proprietar, îngrijitor, eventual un asistent.
 Metoda manuală folosită este aceeaşi, prin presarea
obrajilor pe tablele dentare, în dreptul premolarilor.
 În cazul necesităţii deschiderii gurii pe o perioadă mai
lungă, se apelează la instrumentar: se trec două faşe de
tifon prin spatele caninilor, una pe maxilar şi alta pe
mandibulă, după care se trage de capetele lor în direcţii
opuse: dorsal, respectiv ventral.
 Deschiderea cavităţii orale,
la păsări

 Se foloseşte o metodă
manuală care presupune
contenţia animalului de
aripi şi de picioare, de
către un ajutor şi
tracţionarea de creastă şi
bărbiţe de către
examinator.
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale, examenul intern

 Metode generale:
 Inspecţia mucoasei orale, a dinţilor, prin răsfrângerea
buzelor, apoi prin deschiderea gurii;
 Palpaţia, apreciază temperatura, sensibilitatea, umidi-
tatea şi consistenţa anumitor formaţiuni;
 Percuţia este una palpatorie, asupra dinţilor.
 Metode speciale: raclaj al mucoasei, sondajul cariilor, al
canalelor salivare sau a fistulelor, examen bacteriologic şi
biochimic al salivei, examen histologic, examen radiologic.
 Examenul fizic şi semiologia
cavităţii orale, examenul intern
La deschiderea cavităţii orale se poate remarca:
- greutate la deschidere, cauzată de: dureri (luxaţia artic.
temporo-mandibulare), contracturi musculare (tetanos,
intoxicaţia cu stricnină, meningoencefalite), stomatite;
- mirosul cavităţii – normal este fad – dar poate apare
miros fetid (ulcere, necroze, cangrene), înţepător sau
rânced (descompunerea resturilor de alimente), urinos
(uremie), aliaceu (parazitoze gastro-intestinale), de
acetonă (cetoze), acru-înţepător (carii).
Examenul şi semiologia
aparatului digestiv

Semiologia cavităţii orale

- semiologia mucoasei
- semiologia gingiilor
- semiologia limbii
 Semiologia cavităţii orale

Semiologia mucoasei cavităţii orale, apreciază

- Modificări de culoare:
- paliditatea (anemie, maladii cronice cahectizante);
- hiperemia (localizată = enantem, roşu închis = intoxicaţie
cu Pb, stare septicemică sau asfixică , roşu deschis =
intoxicaţie cu cianuri);
- coloraţia galbenă (sindromul de icter);
- hemoragiile (având cauze, dimensiuni şi localizări
diferite).
 Semiologia cavităţii orale
Semiologia mucoasei cavităţii orale, apreciază
- Deformările mucoasei orale:
- edemul (stomatite, intoxicaţii, traumatisme);
- vezicule sau afte (boli specifice: variola, stomatita veziculoasă,
febra aftoasă);
- pustule (vezicule purulente);
- chişti salivari;
- noduli;
- depozite, membrane şi pseudomembrane;
- tumorile şi pseudotumorile;
- corpii străini;
- pierderile de ţesut: eroziuni, plăgi, ulcere.
 Semiologia cavităţii orale

La palpaţie se apreciază:
- Temperatura locală
- crescută în: sindrom febril, stomatite, glosite, miozite;
- scăzută în: autointoxicaţie, imposibilitatea închiderii gurii.
- Sensibilitatea, se exprimă prin:
- pseudotrismus la deschiderea gurii,
- reacţii de apărare la palpaţia directă.
- Umiditatea cavităţii orale
- crescută în: ptialism, sialoree;
- scăzută în: hiposecreţie salivară, asilie, administrarea de
medicamente parasimpaticolitice (atropina).
 Semiologia cavităţii orale
Semiologia gingiilor şi a dinţilor
- Este foarte importantă la toate speciile dar mai ales în
cazul ecvinelor.
- Se face prin inspecţie şi palpaţie pentru gingii, iar în cazul
dinţilor prin inspecţie, palpaţie, percuţie, sondaj şi examen
radiologic.
Modificările gingiilor:
- hiperemia, având drept cauze boli cu caracter general
(infecţioase, febrile) sau procese iritative locale (stomatite,
traumatisme);
- cianoza, având cauze de ordin general (hipoxie sau
stază vasculară) sau local – “lizereu gingival” = bandă de
culoare albastră-vişinie dispusă peridentar.
 Semiologia cavităţii orale
Semiologia dentiţiei apreciază: numărul, forma, dimensiunile,
direcţia, mobilitatea, schimbarea şi mirosul dinţilor.
- Întârzierea schimbării dinţilor, în tulburări de metabolism;
- Polidonţia (supradentiţia), apar dinţi supranumerari;
- Oligodonţia (dinţi lipsă), are determinare genetică;
- Modificări de poziţie sau de inplantare: oblici, răsuciţi etc.
- Prognatismul (“cioc de papagal”, “bot de ştiucă”);
- Brevignatismul (oase sau dinţi incomplet dezvoltaţi)
- Camfilognaţia (devierea laterală a unuia dintre maxilare);
- Mobilitatea dinţilor (paradontoză);
- Culoarea dinţilor: tartru, resturi alimentare, demineralizare;
- Caria dentară = proces histolitic;
- Neregularităţile tablei dentare: netezită, val, colţi, creste.
 Semiologia cavităţii orale
Semiologia limbii, presupune examenul prin inspecţie
şi palpaţie, apreciindu-se:
- culoarea: paliditate, hiperemii, hemoragii, cianoze;
- sensibilitatea şi tonusul: crescute sau abolite;
- mobilitatea: paralizia de natură neurogenă sau miogenă;
monoplegie (unilaterală) sau diplegie; mobilitate exagerată în
“ticul limbii în serpentină”;
- dimensiunea - apar modificări de creştere (macroglosia:
hipertrofii musculare, tumori, edeme) sau de scădere
(microglosia: paralizia nervului hipoglos);
- aspectul suprafeţei limbii: saburală (încărcată), scrotală,
uscată, cheală, “lăcuită” (culoare roşie, netedă şi lucioasă),
ulceraţii (mecanice, chimice, infecţioase, tumorale), pelicula
lingue (“ţâfna”, la păsări cu coriză).
 Examenul şi semiologia
glandelor salivare

 Examenul glandelor salivare se face prin:

- metode generale (inspecţie, palpaţie);
- metode speciale (sondaj, puncţie, biopsie şi
examen radiologic).
Sialoadenitele = sialadenite = inflamaţii ale
glandelor salivare.
Glandele examinate: glanda parotidă, glanda
mandibulară, glanda sublinguală şi molară.
 Examenul şi semiologia
glandelor salivare
 Semiologia glandelor salivare
 Glanda sublinguală: în cazuri patologice poate fi
observată ca o dilataţie cilindrică, roşie-vişinie,
elastică şi dureroasă, în recesul sublingual.
Chistul glandular = broscuţă sau ranulă.
 Glanda submaxilară: mărită în volum, caldă şi de
consistenţă crescută, în inflamaţii.
 Glanda parotidă: inflamaţia = parotidită, poate fi
unilaterală sau bilaterală, regiunea caldă, sensi-
bilă, de consistenţă moale (edem, colecţii gazoa-
se) sau dură (tumori, scleroză). Oreionul = viroză
a glandei, specifică omului şi canidelor (Vlăgioiu).
 Examenul şi semiologia
faringelui
 Examenul extern
 Inspecţia
 - de la distanţă: disfagie, tuse, cornaj, sialoree, jetaj
alimentar;
 - din apropiere: deformări, leziuni.
 Palpaţia
 - superficială: monomanuală;
 - profundă: mono sau bilaterală, penetrantă sau prin
sucusuni. Se poate face şi prin introducerea sondei.
 Percuţia: indirectă digito-digitală.
 Ascultaţia: are importanţă relativ redusă, oferă
relaţii despre deglutiţie.
 Examenul şi semiologia
faringelui
 Examenul intern
 Inspecţia: endoscopic la animalele mari sau doar
cu privirea, la animalele mici. Poate evidenţia:
leziuni, modificări ale mucoasei (edem, hiperemie,
hemoragii), pseudomembrane, corpi străini.
 Palpaţia: sub protecţia speculumului, se face cu
degetul la animalele mici şi mijlocii sau cu mâna,
la animalele mari. Urmăreşte sensibilitatea unor
porţiuni ale organului (epiglota, vălul palatin etc).
Paralizia faringelui prezintă ca semn patognomonic
absenţa reflexului de deglutire şi a contracţiilor
organului pe mâna care palpează (ex: în turbare).
 Examenul şi semiologia
faringelui
 Semiologia faringelui
 Durerea şi paralizia faringelui, se exprimă prin:
 Disfagie de deglutiţie în timpul bucal (masticaţie prelungită,
sialoree, efort la deglutire, facies speriat);
 Disfagie de deglutiţie în timpul faringian (jetaj alimentar nazal
imediat după deglutire).
 Sensibilitatea mucoasei: falsă senzaţie de corp străin,
tuse sau vomă la palpaţie.
 Dispneea sau cornajul: “zgomot de fald” în paralizie.
 Sondajul, oferă informaţii despre permeabilitatea
organului.
 Examenul radioscopic, cu substanţe de contrast, urmă-
reşte: forma, dimensiunea, integritatea organului, corpii
străini şi mai ales actul deglutiţiei.
 Examenul şi semiologia pungilor
guturale, la ecvine
 Metode generale
 Inspecţia: deformări ale regiunii (empiem gutural,
emfizem gutural,micoza pungilor guturale).
 Palpaţia: temperatura şi sensibilitatea locală sunt
crescute în inflamaţii şi în calculi locali
(“guturolite”).
 Metode speciale, constau în puncţie şi examen
radiologic direct.
 Examenul şi semiologia
esofagului
 Examenul extern:
 Inspecţia - vizează regiunea şanţului jugular stâng
şi pot fi constatate: deformări, mişcări ondulatorii
peristaltice şi antiperistaltice, zgomote în timpul
deglutiţiei, rumegării, eructaţiei sau vomitării.
 Palpaţia - se poate face doar în segmentul cervical
al esofagului, o palpaţie penetrantă bimanuală prin
glisare. Se apreciază: temperatura, tumefacţii, con-
sistenţa, sensibilitatea, tensiunea, crepitaţii, corpi
străini obstruanţi.
 Percuţia - se aplică pe zonele deformate.
 Examenul şi semiologia
esofagului
 Examenul intern:
 Sondajul - verifică integritatea şi permeabilitatea
organului. Se folosesc sonde bucoesofagiene şi
nazoesofagiene.
 Endoscopia - se efectuează la animalele de talie
mică cu aparatură folosită şi medicina omului.
 Examenul radiologic - se poate face direct sau cu
substanţe de contrast, sau după introducerea în
esofag a unei sonde. Dă relaţii asupra dilataţiilor şi
stenozelor esofagiene, corpilor străini, topografiei
şi permeabilităţii esofagului.
 Examenul şi semiologia
esofagului
 Semiologia:
 Inspecţia urmăreşte: deglutirea esofagiană,
regurgitarea, voma, zgomotele provocate de
eructaţii, integritatea şi forma jgheabului jugular.
 Palpaţia apreciază temperatura, sensibilitatea,
consistenţa, deformări produse de corpi străini
obstruanţi, procese inflamatorii locale, tumori
sau crepitaţii.
 Sondajul verifică permeabilitatea esofagului,
obstrucţii, stricuturi, dilataţii sau stenoze.
 Examenul şi semiologia guşii
la păsări
 Examenul - se realizează prin inspecţie, palpaţie,
percuţie, sondaj (în scopul evacuării conţinutului şi
examinării calităţii acestuia) şi examen radiologic.
 Semiologia
 - inspecţia: în cazuri patologice se observă deformări ale
regiunii pectorale ventrale (guşă pendulantă, ptoza
guşii), însoţite sau nu de scurgeri lichide ihoroase pe
cioc.
 - palpaţia stabileşte dimensiunea, consistenţa (dură sau
păstoasă în supraîncărcare, meteorism în cazul fermen-
taţiei) şi sensibilitatea guşii.
 - percuţia - digito-digitală: sunet mat, oală spartă.
 - examenul radiologic - direct: forma, tonus, dimensiuni.