Studiu de caz

Latinitate și Dacism
Realizat de : Profesor:
Stavovei Ștefan Iacoban Magdalena
Coșulean Dima
Sanduleac David
Ghițun Cristian Mihai
01.Premisă
Definirea
conceptului decurenteLatinitatea și dacismul sunt concepte care desemnează două
de idei ce străbat cultura și literatura română.
Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generația cronicarilor-
latinitate șisecolele al XVI-lea – al XVIII-lea.
dacism

Constantin Dimitrie
Reprezentanții Școlii Ardelene
Cantacuzino Cantemir

Dacismul își face simțită prezența odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneză și
pentru mitologia din spațiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei mai mult sau mai puțin
unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea tradiționalistă.
 Originea limbii române este legată de procesul de
formare a poporului român. Cu privire la etnogeneza
românească au fost exprimate puncte de vedere dintre cele mai
diverse :
originea pur latină a limbii și a poporului român
teoria comunității daco-geto-trace

“Astăzi se acceptă, în general, că istoria veche a

românilor este expresia unui proces major, de sinteză daco-
romană, și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare
a elementului migrator.”
(Maria Cvasnîi Cătnescu)
 Etnogeneza românească și constituirea limbii române sunt
componente solidare ale unui îndelungat proces istoric de sinteză, la
care au participat, în diferite proporții și având consecințe distincte,
două straturi etnolingvistice fundamentale:

● Elementul autohton, geto-dac ca bază etnică.

● Elementul latin.
● Influența slavă și împrumuturile.
 02. Epoca de formare
Dacia romană Între istoria propriu-zisă și istoria
construirii limbii, relația este de dependență și
solidaritate.
Faza de început, a condițiilor favorizante
pentru dezvoltarea viitoarei limbi române:

Extinderea romanilor în regiunile

dunărene (secolele I î.Cr.-I d.Cr) și
înglobarea Daciei în Imperiul Roman =>
romanizarea oficială a provinciei (secolele
al II-lea – al III-
lea )
adoptarea latinei ca mijloc de comunicare și
absorbirea treptată a limbii autohtone.
 Sfârșitul secolului al III-lea, marcat de
retragerea aureliană este numai începutul unor
schimbări fosta provincie Dacia Romană rămâne
în
afara granițelor Imperiului, iar în sudul Dunării se
întemeiază Dacia Aureliană.

Un secol mai târziu (în anul 395),

Imperiul Roman se împarte în Imperiul
Roman de Apus și Imperiul Roman de
Răsărit decizia Împăratului Grazian
(361-383) de a repartiza Imperiul de
Orient în diocezele Dacia și Tracia.
03. Cele două mituri fondatoare
A. Continuitatea românilor în
Dacia
Tabula Peutingeriana
“Teoria continuității”, fondată pe un
ansamblul bogat de dovezi științifice,
confirmă și susține faptul că, în
perioada cuprinsă între sfârșitul
secolului al III-lea și secolul al XIII-
lea, pe teritoriul romanizat al fostei
Dacii, existența populației daco-romane
latinofone, apoi a românilor, a fost
neântreruptă.
Dovezile istorice și
arheologice:
 Istoriografii antici menționează, cu referire la cel de al
II-lea război de cucerire, din 105-106, “pactizării” ale
dacilor cu romanii.
 7 scene sculptate pe Columna lui Traian .
 Citatul din Breviarium ab Urbe condita de Eutropius
(istoric din secolul al IV-lea): ”Traianus, uicta Dacia, ex
toto orbe Romano infinitas eo copias hominum
transtulerat ad agros et urbes colendas. Dacia enim
diuturno bello Decibalis uiris fuerat exhausta ”
 Strămutarea în masă a românilor la sudul Dunării nu
este susținută de nici o probă materială sau scrisă.
Ceramică de factură romană(lucrată
la roată) Ceramică de factură
dacică(lucrată manual)

Podoabe de argint(secolele al II-lea-

al III-lea)
 Dovezile lingvistice:
 Consearvarea pâna astăzi , a unor vechi termini latini
(ai “usturoi” < lat. Alium, nea “zăpadă”< lat. Nivem)
 Componența etimologică a diverselor vocabulare - agricol, păstoresc, creștin.
Sursa acestor termeni este fundamental latină.

Dovezile prin raționament:

® Cuceritorii romani ne-au exterminat populația autohtonă în nici o parte a Imperiului,
iar o acțiune distructivă în Dacia ar fi fost, ca atare, neobișnuită. Dimpotrivă, Dacia a
fost intens colonizată, cu coloniști deplasați aici din “ toată lumea romană”.

→ Nu este de înțeles exodul în masă sau abandonarea completă a

unui teritoriu ca efect al unei cauze insuficiente și fragile:
retragerea administrativă și militară romană, ordonată de
împăratul Aurelian.
 B. Procesul de romanizare
Romanizarea este consecința crucială a expansiunii Imperiului Roman.
Teritoriile și populațiile cucerite parcurg o evoluție specifică.

Romanizarea nonlingvistică a constat în

preluarea de către populația autohtonă a unor
elemente de civilizație spirituală și material
romană.

Romanizarea lingvistică a constat în învățarea limbii latine de către

populația autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de
regres și de eliminare treptată a limbii materne, traco-daca.
 După părăsirea Daciei de către legioanele romane s-a început un proces
imediat de declin accentuat și rapid al civilizației urbane și al comerțului precum
și suprimarea unor forme de organizare de tip roman – sunt, în același timp, și
factori înnoitori. Acum se creează un nou cadru politico-administrativ și socio-
cultural, în care se va dezvolta populația daco-romană.

Factori favorizanți:
• Dezvoltarea rețelei de drumuri și, în general, a căilor de
comunicații.
• Urbanizarea Daciei: orașele, dezvoltate în special în preajma
vechilor așezări dacice.
• Creștinismul de sursă latină.
 04. Latinitatea limbii române
Limba română – limbă latină.
În definiția genealogică a limbii române, formulată de Al. Rosetti se afirmă: “Limba
română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând
provinciile dunărene romanizate, din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în
zilele noastre”.
Apariția românei ca idiom cu fizionomie proprie este consecința directă și concretă a unei evoluții de lungă
durată. Orice limbă vie, suferă, în timp, modificări care ating toate compartimentele ei: fonetică, morfologie, sintaxă,
lexic.
Latină Modificare Română

Lana Lână
Panem Pâine
Bonus Bun
o->u
Frontem Frunte
Tibi Ție
t+i=ț
Invitio Învăț
Dico Dzic -> Zic
d+i=dz->z
Dies Dzi -> Zi
Octo Opt
ct->pt
Lactern Lapte
Oculus cl->chi Ochi

Ingluto gl->ghi Înghit

 În evoluția către limba română,
asupra cuvintelor latinești s-a exercitat
acțiunea unei singure legi fonetice sau
a mai multora.
Morfologia continuă modelul
latin. Continuitatea de structură nu
înseamnă nici “conservare”
ââpietrificată a sistemului latinesc.
Argumentată și formulată în
variante intuitiv-empirice sau riguros
științifice, “latinitatea limbii române ”
este o idee fundamental, cu apariție
constantă în cultura românească
medievală și modernă.
 05. Teritoriul de formare

Teritoriul de formare , “problema cea mai grea din istoria limbii române”, a fost sursa unor îndelungate și
energice dispute științifice. În principiu, discuția rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice,
arheologice și lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească și să nuanțeze opiniile
istoricilor și ale lingviștilor. Teoriile genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în trei grupe.

a) Teoria originii
a) Teoria originii a) Teoriile originii
nord- și sud-
nord-dunărene sud-dunărene
dunărene
Teoria originii nord – și sud- dunărene

Procesul complex, unitar și

inseparabil de constituire a poporului
român și a limbii române a avut loc pe
un întins teritoriu romanizat, care
cuprindea regiuni situate la nordul și la
sudul Dunării: Dacia și Dobrogea, sudul
Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară
și Moesia Superioară.
 Susținută de istorici și de filologi (A.D. Xenopol, N. Iorga, S. Pușcariu, Al. Rosetti), ipoteza
apariției și a dezvoltării limbii române în spațiul romanizat nord- și sud-dunărean este confirmată de
diversitatea dovezilor istorice, arheologice și lingvistice. Această teorie a fost abordată și în scrierile
mai târzii:

"Stihuri de descălecatul țării"

"Neamul Țării Moldovei de unde se trăgănează?"
"Din țărîle Rîmului, tot omul să creadză."
"Traian întîiu, împăratul, supuindu pre dahii"
"Dragoș apoi în moldoveni premenindu pre vlahi."
"Martor este Troianul șanțul în țara noastră"
"Și Turnul-Săverinul, munteni, în țara voastră"
Teoria originii nord-dunărene

A fost avansată de personalități

ilustre ale culturii românești
vechi și moderne (D. Cantemir,
P, Maior, B. P. Hasdeu), nu a
beneficiat de demonstrații
științifice convingătoare; astăzi,
această teză are numai valoare
istorică.
 Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului roman și a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin
retragerea aureliană, a fost susținută și de savanți români, dar mai ales de autori străini. Între ei
diferențele sunt majore, deși acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept “patrie primitivă”a
românilor constituie, fără îndoială, un punct comun deloc neglijabil.

În concepția lui Al. Philippide românii sunt originari dintr-un larg spațiu
romanizat sud-dunărean, întărit prin strămutarea populației din Dacia.
Moștenirea dacica
Publicat în 1921, în revista "Gândirea", articolul "Revolta
fondului nostru nelatin" susține importanța componenței
nelatine din spiritul neamului românesc. Respectând
structura discursului de timp argumentativ, Lucian
Blaga pornește de la premisa că de-a lungul timpului, din
orgoliu, din motive politico-istoric, românii au evidențiat
doar moștenirea latină a identității lor, punând în umbră
cealaltă componentă, nelatina. Filosoful susține că nu putem
ignora "importantul procent din sânge slav și trac, ce
clocotește în ființă noastră".
 În absența unor dovezi științifice lingviștii au considerat că unele cuvinte existente în limba
română ar fi moștenite de la strămoșii noștrii traco-daci(prin comparație cu limba albaneză):

Baltă, brânză, brad, buză, căpușă, cătun, cioară, coacăză, copac, groapă,
grumez, mal, mazăre, măgură, mânz, năpârcă, pârâu, pupăză, strungă, șopârlă, vatră, viezure
 Alte cuvinte susceptibile să aparțină fondului autohton sunt înregistrate că având etimologii
necunoscute(brânză, brusture).La acestea mai pot fi adăugate câteva nume de râuri: Argeș,
Cris, Mureș, Olt, precum și alte elemente de fonetică cum ar fi vocala 'ă' sau consoanele 'ș' și
'h' sau în morfosintactica(modul de formare a numeralelor cardinale de la "unsprezece" la
"nouăsprezece" și cele care denumesc zecile "douăzeci", "treizeci" etc.).
 Opera literară "Memento mori" de Mihai Eminescu
evocă în manieră romantică înfruntarea dintre
Decebal și românii, respectiv momentul zero al
etnogenezei românești.În viziunea eminesciană,
Decebal, conducătorul dacilor nu apare în ipostază
eroică, ci "palid", privind "cu durere la iluștrii săi
străbuni".Această atitudine este o expresie a
conștientizării enputintei sale de a ține piept armatei
române.Cucerirea Daciei de către români este
surpinsa la dimensiuni cosmice, într-o amplă imagine
hiperbolizantă , astfel, întreagă natură, cât și zeii
dacici participa la această lupta că semn al rezistenței
tuturor forțelor pământului în față cuceritorilor.
Versurile emplematice în acest sens sunt "Zeii urlă -
stânci se clatin, nori fâșii se destramă | Și de fulgeri
lungi șiroaie curg în munți rupți și goi".
06. Trăsături definitorii ale limbii române
Limba română are un statut aparte deoarece:
 Este singura reprezentantă romanică în spațiul latinității
orientale.
 Este singurul idiom romanic izolat de restul romanității
actuale printr-o vecinătate integral nelatină.
 Deși înconjurată de popoare slave această oază de latinitate a
conservat mai bine structura gramaticală a limbii latine și a
păstrat lexicul latin în proporție covărșitoare.
 Influența
maghiară,turcească,grecească
rusă, franceză și altele Elementul
Latin
Influența
slavă

Substratul
dacic
Moștenirea din latină
Denumirea limba latină este abstract-generică; ea acoperă un număr de variante temporale, funcționale și
regionale ale aceluiași idiom, ca instrument de comunicare activ și în permanentă evoluție de-a lungul unei
perioade de peste un mileniu.
Latina clasică și latina vulgară (populară sau vorbită) sunt două variante ale limbii latine.
Latina clasică este varianta literară, cea mai îngrijită a latinei, guvernată de norme fonetice, gramaticale și
lexicale severe.
 Latina vulgară sau populară reprezintă, dimpotrivă, latina utilizată de „clasele
mijlocii” în conversația curentă. Latina vulgară era unica limbă comună care
asigura comunicarea între populațiile – diferite etnic și lingvistic - ale Imperiului
Roman.
Principalele, izvoare, din ce în ce mai numeroase începând cu secolul I d. Cr.,
sunt:

o Inscripțiile latinești, murale sau funerare ale căror texte, de mici

dimensiuni, conțin cuvinte și forme disparate, nespecifice
latinei literare;
o Lucrări normative, prezintă o amplă listă de cuvinte cu erori
diverse tipuri: confuzii între vocale sau între consoane,
simplificări și confuzii de desinențe, de declinări sau de
conjugări.
 Asemenea celorlaltor idiomuri neolatine româna a reorganizat și a simplificat sistemul
morfologic moștenit de limba de origine.

A. Substantivul românesc menține

• Trei declinări rezultate din
remodelarea și redistribuirea celor cinci
declinări latinești;
• Forme cazuale marcate cu desinențe
specifice: nominativ – acuzativ, genitiv
– dativ, eventual vocativ
C. Pronumele românești , mare parte a
numeralelor, numeroase adverbe, prepozițiile
și conjuncțiile (către, cu, de, din, fără, în,
între, la, spre, sub; că, ci,dacă, nici, să, etc.).
B. Verbul românesc menține și continuă din
latină;
• Patru tipuri de conjugare având aceleși
vocale tematice caracteristice: lat. – are , -
ere, -ire, rom. – a, -ea, -e, -i.
• Trei moduri personale și trei moduri
nepersonale
• Sistemul de bază al timpurilor verbale;
• Sistemul desinențelor personale
 În limba română, fondul lexical latin moștenit furnizează elementele de bază
pentru terminologii care acoperă majoritatea domeniilor vieții material și
spiritual.
 Om și părți ale corpului: barbă, brat, cap, coastă, cot, creier, deget, dinte,
față, ficat, frunte, gură, inimă, mână , om…
 Familie:bărbat, cumnat, femeie, fin, frate, ginere, mamă, mătușă, unchi...
 Natura: apă, câmp, culme, lac, munte, pădure, pământ, piatră, șes, țară, râu,
vale....
 Vegetație: arbore, castan, cânepă, ceapă, codru, fag, fân, floare, grâu, iarbă,
in, măr, nuc, orz, păr...
 Animale: albină, arici, animal, armăsar, bou, cal,
capră, câine..
 Timp: an, azi, dimineață, iarnă, ieri, lună, mâine,
noapte, primăvară, seară și numele zilelor săptămânii.

Foarte bogată este seria verbelor care indică acțiuni esențiale: aduce, afla , bea, caută,
cânta, da, dormi, fugi, ierta.
 Influențe
asupra limbii
române

Lexicul sărac și arhaizant, etalat

Influențe:
Slavonă
descrierilor din secolul al XVI-lea, se
modifică pregresiv, sub presiunea a Maghiară
două tendințe strâns împletite: Turcă
îmbogățire și modernizare. Slavă
Pe cale orală sau cărturească
pătrunde în limba română o cantitate
însemnată de neolagisme.
Influnțele inegale și diferite în
timp, exercitate asupra limbii române
vechi, amintim:
 Influența slavonă(secolul al XVI-lea), favorizată de traducerea în limba română a
textelor bisericești după modele slavone. Inexistența unor echivalente românești pentru
cuvinte slavone i-a determinat pe traductori să mențină terminologia originară. Exemple:
besădui “a vorbi”, bezaconie “nelegiuire”, blagodari “a mulțumi”.

Influența maghiară. Efectele ei, mai puternice în regiunile vestice ale teritoriului
românesc, sunt probate de termeni precum : aldui “ a binecuvânta”, alnic “viclean”, bărat
“prieten”.
 Influența turcă nu poate fi izolată de un anumit context istotico-politic: expansiunea Impreiului Otoman.
Influența turcă, în faza incidentă la sfârșitul secolului al XVI-lea, se amplifică în veacul urmator și atinge
punctul maxim în timpul domniilor fanariote (1711-1821).

Vocabularul românesc de origine turcă acoperă domenii diferite:

 Casă: acaret, cercevea, dușumea, geam, hambar, iatac, odaie, saltea, tavan..
 Ocupații și administrație: amanet, arnăut, bacșiș, bidinea, boiangiu, ceauș, chilipir, cântar..
 Alimentație: acadea, baclava, cașcaval, cataif, chiftea, ciorbă..
Influența slavă
Suprapunerea slavilor peste populația romanizată daco-moesică a determinat două tipuri de
evoluție etnolingvistică.
La sudul Dunării, grupurile masive de slavi fie asimilează treptat populația romanizată, fie o
dislocă din locurile de origine, deplasând-o spre sudul Peninsulei.
La nordul Dunării, în decurs de câteva secole, slavii au fost asimilați de sinteza daco-romană
superioară numeric și cultural.

Principatele Moldova și
Țara Românească în
1786, hartă italiană de G.
Pittori, după geograful
Giovanni Antonio Rizzi
Zanoni.
 Vocabularul repezintă singurul compartiment al limbii române în
care influența slavă – realizată în etape succesive – este substanțială și importantă.
Substantive:
• Om, familie: babă, boală, gât, gleznă,trup
• Ocupații: brazdă, plug, năvod, snop, suliță,undiță
• Natură: crâng, deal, dumbravă, iaz, izvor, luncă
• Noțiuni abstracte: duh, , milă, muncă, noroc, nevoie, silă, taină, trudă
Verbe și adjective:
• Verbe: citi, clădi, darui, dovedi, greși, hrăni, iubi, izgoni, logodi, lovi,
munci, omorî, opri
• Adjective: cârn, drag, lacom, mândru, prost, scump, viteaz, voinic,
vrednic, zdravăn
Substantive proprii: Bogdan, Dan, Cârstea, Neagu, Radu...
Sufixe slave: -ac, -alnic, -anie, -aș, -că, -ean, -elnic, -enic..
Latină (30.33%)

Franceză (22.12%)

Latină savantă (15.26%)

Slava veche (9.18%)

Italiană (3.95%)

Formații interne (3.91%)

Bibliografie
• Studiul de caz și dezbaterea – Eugen Simion, editura Corint
• Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent – G.Călinescu
 Mulțumim
pentru atenție!