13

IMUNITATEA ANTIVIRALA
Exista 2 ramuri ale apararii antivirale pe care il mobilizeaza un organism
infectat cu virus. In primul rand, exista un RI nespecific (RINS) nu este diferentiat
impotriva unui anumit tip de agent infectios (adica unui anumit tip de virus, in acest
caz) sau unui subtip viral/tulpini particulare de virus si nu se modifica la expuneri
repetate cu acelasi agent infectios.
In alte cuvinte, organismul este expus la o infectie virala cu un anumit virus, o
data sau de cateva ori in cursul vietii, iar mecanismele imunitatii nespecifice raman
neschimbate. Avantajul acestui tip de RI este mobilizarea foarte rapida, astfel
incat la cateva ore de la infectie mecanismele sunt deja mobilizate si gata sa puna o
prima bariera in calea virusului, insa se epuizeaza la fel de rapid, sunt
autolimitante si dispar in 2-3 zile de la debutul infectiei virale.
In al doilea rand, exista un RI specific (RIS), directionat impotriva unui
anumit virus si care se matureaza progresiv, devenind din ce in ce mai capabil
sa blocheze o tulpina particulara si sa neutralizeze actiunea virusului. Calitatea
majora a RI specific este memoria imunologica, ceea ce inseamna ca RIS isi
aminteste orice fel de intalnire cu un agent infectios si, la expuneri ulterioare la
acelasi tip de virus, va raspunde printr-un mecanism care va fi
si calitativ (afinitatea pentru si recunoasterea specifica a antigenului viral)
si cantitativ (dpdv al concentratiei titrului efectorilor mobilizati) superior
celui initial.
In ambele cazuri, si pentru RINS, si pentru RIS exista doua tipuri de efectori:
efectori celulari capabili sa atace virusul la nivel tisular sau la nivelul
organelor-tinta
efectori umorali solubili, care actioneaza in fluidele corporale
- cei mai importanti in viroze:
RINS: ef. celulari celulele NK (natural killer)
ef. umorali IFN care fac parte din familia citokinelor
RIS: ef. celulari LT care nu actioneaza insa singure, ci numai impreuna cu
celulele APC
ef. umorali Ac specifici antivirali
Cea mai importanta ramura este cea celulara prin RIS LT si APC sunt
responsabile in mare parte pentru eliminarea completa a virsurilor = paraziti strict
intracelulari, motiv pentru care sunt mai putin atacati de efectori umorali solubili.
Ceea ce este important de retinut legat de imunitatea antivirala este ca toate
aceste ramuri actioneaza concertat, sincron pentru a elimina infectia
virala. Cooperarea este calitatea esentiala in imunitatea antivirala.
Raspunsul imun nespecific ( innascut )
Efectori umorali solubili: IFN, complement, lizozim, citokine proinflamatorii
Efectori celulari: NK, K, macrofage
Raspunsul imun specific ( dobandit )
Efectori umorali: anticorpi- limfocite B
Efectori celulari: celule imunocompetente - limfocite T + APC

RINS

13

IFN
Sunt particulari virozelor. Sunt niste glicoproteine sintetizate de gene celulare
in mod natural represate (genele sunt prezente in toate celulele organismului, insa
nu se exprima in mod obisnuit). Expresia acestora si sinteza proteinelor pe care le
codifica (IFN) se produc numai in momentul infectiei virale.
Toti patogenii, indiferent daca sunt bacterii sau virusuri, prezinta la suprafata
niste pattern-uri moleculare particulare, care nu se gasesc la nivelul celulelor-self
pattern-uri moleculare asociate patogenilor PAMPs.
Aceste structuri sunt recunoscute de niste receptori specifici > PRP (pattern
recognition patterns) care sunt prezenti pe celulele organismului, in special pe
acele celule aflate la nivelul diferitelor porti de intrare epiteliilor, mucoaselor,
tractului respirator si tractului digestiv.
Exista doua tipuri de astfel de receptori la nivelul cel organismului:
a) atasati de membrana celulara - Toll-like receptors (TLR)
b) intracitoplasmatici - sunt diferiti in functie de patogen
Genele Toll-like care codifica TLR sunt foarte conservate in evolutia speciilor,
se gasesc practic de la cele mai simple celule eucariote pana la specia umana intr-o
forma destul de asemanatoare si intotdeauna codifica mecanisme implicate in
rezistenta nespecifica.
Prin urmare, daca ne infectam cu un virus, pe suprafata acestuia exista niste
modele de aminoacizi care nu se regasesc pe nicio celula-self si care sunt
recunoscute ca non-self de catre acesti PAMPs.
Pe de alta parte, la nivelul citoplasmei exista alti receptori capabili sa
recunoasca aceste pattern-uri specifice, dintre care cei mai importanti pentru
imunitatea antivirala sunt receptorii codificati de gena inductibila de acid
retinoic RIG1 care in mod natural codifica o helicaza importanta pentru
alterarea structurii secundare a ARN-ului mesager din citoplasma.
In momentul in care aceste doua tipuri de receptori sunt activate prin
contactul cu un virus se produce derepresarea genelor celulare care codifica o serie
de citokine, printre care si IFN. Acestia nu actioneaza pe celula initiala care ii
sintetizeaza, ci pe celulele invecinate.
Actiunea IFN se exercita prin cuplarea la niste receptori caracteristici (in mod
obisnuit, existenti pe majoritatea celulelor organismului) care sunt activati doar in
momentul sintezei de IFN.
Odata cuplati IFN la receptorii specifici (IFN-R), activeaza in celulele din jurul
primei celule infectate viral o serie de gene, denumite gene stimulate de IFN sau
ISG (IFN stimulated genes). Acestea sunt responsabile de actiunea antivirala a IFN.
Efectele biologice ale IFN:
1. antiviral - specific de specie, nespecific fara de virus
2. anticelular - inhib diviziunea celulelor normale si canceroase
3. imunomodulator - stimuleaz sau inhib actiunea altor citokine
Toll-like receptors si receptorii
- responsabili de recunoasterea antigenelor de suprafata, sub forma unor modele de
aminoacizi care nu se gasesc pe suprafata celulelor-self, in cazul TLR, respectiv
receptori intracitoplasmatici care sunt codificati de RIG-1, gena inductibila de acid
retinoic (implicata in sinteza unei ARN helicaze cu rol in legarea si alterarea
structurii secundare a ARN), ducand practic la activarea genelor (in mod normal
represate) responsabile de sinteza de IFN.

13

Exista 2 tipuri majore de gene stimulate de IFN:

oligoadenilat-sintetaza - activeaza o RNA-aza care incepe sa degradeze
speciile de ARNm din celula (intr-o celula infectata viral principala specie de
ARNm este produsa de virus si nu cea codificata in mod natural de catre celula)

proteinkinaza (PKR) - transfera niste resturi fosfat la nivelul unui factor de

initiere a sintezei proteice. In forma fosforilata, acest factor de initiere a
sintezei proteice este inactiv si astfel in celula infectata se stopeaza sinteza de
proteine (in celula infectata viral predomina sinteza de proteine virale fie
proteine timpurii enzimatice, fie proteine tardive structurale).

In concluzie, fara ARNm si fara proteine virusul nu poate supravietui, nu se

formeaza virioni progeni si replicarea virala este stopata prin actiunea IFN.
Cuplarea IFN la receptori determina activarea genelor stimulate de IFN in
urma unei intregi cascade de semnalizare intracelulara.
Exista trei specii de IFN: IFN-, IFN-, IFN-, toate cele 3 au activitate
antivirala, insa IFN- are activitatea antivirala cea mai pronuntata. Fiecare prezinta
receptori specifici cu care se cupleaza de suprafata unor anumite tipuri celulare:
- IFN- mai ales pe leucocite si fibroblaste
- IFN- mai ales pe celulele conjunctive din tesuturi
- IFN- pe celulele imunocompetente
Recent a fost descris al 4-lea tip de IFN > IFN-, care are receptori limitati la
nivelul celulelor epiteliale si la nivelul hepatocitelor, aspect important pentru ca
poate fi utilizat specific in hepatitele virale datorita actiunii dirijate pe tesutul-tinta
al virusurilor hepatitice.
Odata facuta cuplarea IFN-IFNR, se recruteaza niste kinaze din familia JAK,
diferite pentru fiecare specie de IFN; JAK au rol esential in cascada de semnalizare
intracelulara. Au fost numite dupa zeul portilor deschise care este ilustrat mereu ca
avand doua fete, una orientata spre interior, alta spre exterior asa cum JAK prezinta
2 reziduuri fosfat indreptate:
in parti opuse in forma inactiva
in aceeasi parte in forma activata dupa cuplarea IFN la receptor
Cand aceste kinaze sunt recrutate, ele determina fosforilarea si activarea
unor factori de transcriere numite STAT. Acestea transfera semnalul de la
nivelul receptorilor catre nucleu, unde se gasesc genele stimulate de IFN oligoadenilat sintetaza si PKR - care isi exercita la randul lor actiune antivirala
prin IFN.
Cunoasterea acestor mecanisme celulare s-a dovedit utila in farmacologie.
Astfel, exista medicamente care sunt:
blocanti ai Janus-kinaselor
blocanti de STAT
si care pot sa interfere cu rezistenta nespecifica, care pot sa inlature inflamatia si
sunt utile in infectii, in boli autoimmune, o serie de boli mieloproliferative, acesti
inhibitori specifici blocand partea initiala a unor procese commune pentru multe
tipuri de patologii.
Sintetizand, exista o prima celula infectata viral (celula de sacrificiu) in care
se derepreseaza genele responsabile de sinteza IFN, ceea ce va duce la producerea
de IFN. Actiunea acestuia se exercita asupra celulelor-vecine, in care se induce o
stare de rezistenta la infectia virala, prin prevenirea formarii de noi virioni progeni si
prin limitarea diseminarii virusului.

13

Aceasta este mediata de cele doua enzime care degradeaza ARN-ul mesager
si opresc sinteza proteica. Prin urmare, rolul antiviral al IFN este nespecific fata
de virusuri, astfel incat indiferent ce virus stimuleaza sinteza de IFN, mecanismul de
actiune este acelasi.
In schimb, IFN este specific de specie, aspect important pentru ca IFN poate fi
fabricat in laborator sau se pot izola genele care codifica IFN si s-au exprimat in
culturi de celule eucariote, care sunt transfectate (proces de introducere de acizi
nucleici in celule) si cu ajutorul carora se produc aceste proteine cu rol antiviral,
producand in special IFN recombinant alfa, administrat ca tratament in hepatite
virale cronice - determinate de VHB si VHC, cu rezultate promitatoare.
Pe de alta parte, activitatea de stopare a sintezei de ARNm si de proteine se
manifesta si la nivelul celulelor neinfectate viral, in mai mica masura, dar
suficient incat sa apara reactii adverse in cursul terapiei cu IFN, care trebuie luate in
considerare.
Prin urmare, celulele care se divid rapid (cu turnover rapid, cu sinteza inalta
de ARNm si proteine) sunt cele mai afectate, astfel incat tabloul de reactii adverse
cuprinde fenomene de alopecie, tulburari gastrointestinale, leziuni cutanate variate.
De aici rezulta si rolul antiproliferativ al IFN, cel, exercitat asupra celulelor
normale, insa in special asupra celulelor cu rata de diviziune inalta, asa cum o au
celule tumorale.
Astfel, IFN poate fi folosit ca medicament antitumoral. Exista o serie de
cancere in care se administreaza IFN fie local, fie sistemic, sub forma injectabila, cu
rezultate bune, in special in cancerele care au componenta virala o serie de
limfoame induse de infectia cu herpes-virusuri sau cancer de celule endoteliale, in
care tratamentul cu IFN are si rol antiviral, si rol antiproliferativ antitumoral.
In al treilea rand, IFN este si o citokina si actioneaza concertat cu alte citokine
produse in organism, avand rol imunomodulator, determinand activarea tuturor
celulelor imunocompetente care contribuie in final la eliminarea infectiei.
Activitatea imunomodulatorie este cea mai putin exploatata dpdv terapeutic.
S-a incercat intr-o serie de boli in care exista un dezechilibru la nivelul activarii
mecanismelor implicate in inflamatie sa se administreze IFN. De exemplu, in
scleroza multipla sau intr-o serie de alte boli neurodegenerative se testeaza
tratamentul cu IFN, cu rezultate modeste pana acum.

CELULELE NK
Sunt o populatie speciala de limfocite, denumite limfocite largi granulare;
sunt mult mai mari comparativ cu un limfocit normal. In citoplasma prezinta o serie
de vacuole care contin enzime proteolitice, cu ajutorul carora se exercita actiunea
ucigasa a acestora. Au rol in raspunsul innascut, in rezistenta nespecifica imuna.
Actioneaza optim in medii cu concentratii crescute de IFN, pe baza principiului de
cooperare.
Celulele NK prezinta la suprafata 2 tipuri de receptori:
a) receptorul activator al functiei
b) receptorul inhibitor al functiei
Celula NK patruleaza la nivelul portilor de intrare din organism si
perchezitioneaza fiecare celula cu care intra in contact. Daca celula este normala,
se recunoate o constelatie de molecule de suprafata specifica self-ului (MHC I) si
ambii receptori sunt cuplati, prin urmare celula NK nu isi exercita actiunea pentru
ca inhibitia este activa si nu apare efect citotoxic.

13

Daca exista o deficienta la nivelul membranei celulare, care poate aparea fie
prin infectia cu un virus, fie in boli autoimune, fie in cursul unui proces canceros
care determina o schimbare a moleculelor de suprafata, atunci nu va fi cuplat decat
receptorul activator, astfel incat are loc polarizarea vacuolelor din citoplasma
celulara a NK (inainte de cuplarea receptorului activator, acestea erau dispersate in
citoplasma.
Dupa cuplare, se strang la nivelul membranei celulare) si enzimele proteolitice
sunt eliberate si isi exercita efectul citotoxic asupra celulei care prezinta modificari,
inclusiv celula infectata viral. Enzimele sunt din clasa perforinelor si granzimelor cu
capacitatea de a distruge celulele tintite.
Celulele NK recunosc anumite pattern-uri de la suprafata celulelor; daca sunt
celule normale, pattern-urile sunt recunoscute ca self, daca prezinta insa modificari,
sunt considerate a fi non-self si astfel se activeaza si isi exercita functia celulele
NK. Nu distinge intre mecanismele patogene care au indus modificarea respectiva
(celule infectate viral, celule-self transformate etc).
Celulele NK actioneaza optim in medii bogate in IFN, fiind primul
exemplu de cooperare la nivelul imunitatii antivirale, in cursul activarii
mecanismelor nespecifice. Astfel, celulele NK sunt avertizate prin sinteza de IFN
asupra prezentei unui patogen, prin urmare activitatea de perchezitionare este
facuta mai atent.
Rezistenta nespecifica este importanta datorita rapiditatii activarii sale, insa
este ineficienta pe termen lung pentru ca are caracter pasager si nespecific.

RIS
Pentru eliminarea virusului este necesara activarea raspunsului imun
specific, care este indeplinit de celule imunocompetente, activate si diferentiate
dupa contactul cu un anumit Ag, in acest caz fiind reprezentat de contactul cu
proteinele de la suprafata virusului, care sunt suportul antigenicitatii.
Celulele imuncompetente MEDIATORII CELULARI AI RIS
APC - monocite (sangele periferic), macrofage (tesuturi), celule dendritice (la
nivelul portilor de intrare)
Sunt celule care sesizeaza prezenta Ag, pe care le fagociteaza si le prelucreaza in
interior, aducandu-le la p forma care poate fi mai usor de recunoscut de catre
limfocit.
Limfocitul B / Limfocitul T
Pe un frotiu de sange periferic examinat la MO, limfocitul apare ca o celula mica,
acidofila, cu citoplasma redusa si nu poate fi diferentiat ca LB sau LT.
Exista 2 populatii limfocitare:
1. LB se formeaza in MOH si raman la acest nivel, unde sunt educate si se
diferentiaza dupa contactul cu Ag in plasmocite sintetizatoare de Ac; Ac difuzeaza in
fluxul sangvin, unde intalnesc virioni liberi pe care ii pot neutraliza
2. LT se formeaza in MOH, dar migreaza la nivelul timusului, unde sunt educate si
isi exercita activitatea in special in interiorul statiilor limfatice (ganglioni limfatici,
tesut limfatic asociat mucoaselor mucoasa digestiva, mucoasa respiratorie sau
mucoasa genitala).
Diferenta majora intre un LB si un LT consta in modul de recunoastere al
Ag virale, fiecare tip de limfocit avand un receptor specific de recunoastere:
a) in cazul limfocitelor B, receptorii sunt Ig de suprafata - BCR, cu structura practic
identica cu a Ig, singura diferenta fiind o portiune transmembranara care le

13

ancoreaza la nivelul membranei limfocitare. Fiind asemanatoare cu Ig, inseamna ca

exista o portiune Fab flexibila care se modeleaza dupa forma Ag viral.
Prin urmare, LB pot sa recunoasca epitopi conformationali, practic virionii ca
atare, cu glicoproteinele de suprafata pentru virusurile anvelopate sau cu
capsomerele care alcatuiesc capsida virala.
b) limfocitul T prezinta un alt receptor TCR T-cell receptor desi este compus tot
dintr-o serie de lanturi variabile si constante solidarizate prin structuri disulfidice,
are o structura mai rigida, astfel incat nu permite adaptarea la conformatia Ag
virale.
In consecinta, pentru ca un LT sa fie activ trebuie sa vina in contact cu niste
proteine virale prelucrate pana la stadiul de epitopi liniari, adica structura primara
a proteinelor constand intr-o insiruire liniara de aminoacizi (formata din maxim 20
de aminoacizi) care va fi recunoscuta de LT.
Prelucrarea este efectuata de APC. Acestea preiau virionii ca atare si ii desfac in
componente mici, pe care le vor prezenta ulterior LT.
LB recunoaste Ag conformationale = virusul ca atare
LT recunoaste virusul prelucrat = epitopi liniari portiuni scurte din proteinele virale
LT = 2 tipuri: LTc CD8+ si LTH CD4+
Ac anti-virali - MEDIATORII UMORALI AI RIS
Activarea LB este policlonala pentru ca pentru fiecare portiune antigenica
dintr-un patogen este stimulata sinteza unei clone de plasmocite (care sintetizeaza
Ig), astfel incat in cursul unui RI vom avea raspuns policlonal, adica vor exista:
Ac neutralizanti, care blocheaza replicarea virala si pot elimina virusul sau
Ac care pot facilita recrutarea virusului, permitand patrunderea acestora in
tesuturi in care in mod normal nu ar fi avut acces.
Ig sunt clasificate in multiple clase, cu roluri specifice.
Pentru viroze, sunt importante IgM primele sintetizate in cursul activarii LB, sunt
suportul RI primar, activat destul de rapid, la 2-3 zile de la infectia virala, cu
afinitate scazuta fata de Ag, insa poate bloca o serie de tulpini virale. IgM sunt
pentameri, deci poate lega diferite tipuri de epitopi, desi nu sunt foarte bine
diferentiate in raport cu structura virusului respectiv.
In al doilea rand, exista IgG sintetizate mai tarziu, fiind suportul RIU
secundar, cu afinitate foarte mare fata de Ag, recunosc specific o anumita tulpina
dintr-o populatie virala eterogena si cu durata de viata foarte lunga. Uneori, persista
pe toata durata vietii unui individ, asigurand imunitate impotriva reinfectiei cu
acelasi tip de agent infectios.
In al treilea rand, importante pentru viroze mai sunt IgA strabat mucoasele
si asigura RI local, la nivelul portii de intrare.
IgM au GM mare, astfel incat nu strabat placenta. Prin urmare, daca apar in
organsimul unui nou-nascut, atesta o infectie congenitala; nu pot fi decat Ac proprii
copilului sintetizati in urma unei infectii virale.
Dimpotriva, IgG au GM mica, strabat usor placenta si asigura protectia
copilului impotriva tuturor infectiilor cu care mama a venit in contact pe parcursul
vietii, protejeaza fatul pe parcursul dezvoltarii intrauterine si persista primele 6 luni
de viata. In consecinta, nou-nascutul este protejat in acest timp impotriva infectiilor
bacteriene si virale datorita imunizarii pasive asigurate de mama.
Actiunea antivirala a Ac se exercita in fazele timpurii ale replicarii virale, in
faza de eclipsa in care virusul se leaga la receptori, incearca sa patrunda in celula
si se decapsideaza.

13

1) Ac sunt eficienti in special asupra virusurilor anvelopate, sesizand

prezenta glicoproteinelor de suprafata pe care le pot bloca, astfel incat evita
patrunderea virusurilor in celule, de exemplu prin rigidizarea factorilor de fuziune.
2) Pentru virusurile neanvelopate, mecanismul este diferit. Acestea sunt
internalizate prin endocitoza, neavand proiectii pe suprafata capsidei virale,
dimpotriva receptorii vor fi legati in profunzime, in depresiunile capsidei.
Ac pot peliculiza virionul, dar nu inseamna neaparat ca vor bloca interactiunea
cu receptorii celulari, astfel incat sa fie preluat in celula, pentru ca Ac sunt situati
deasupra depresiunilor capsidei, iar receptorii celulari, care sunt filiformi, pot
patrunde in depresiunile capsidei virale.

RASPUNSUL IMUN CELULAR IN IMUNITATEA ANTIVIRALA

Urmatoarele celule coopereaza in raspunsul imun celular: CDF (celule
dendritice foliculare), macrofage (atat cele circulante, cat si cele intratisulare ),
limfocitele Th (CD4+), limfocitele Tc/s (CD8+).
Particularitatea cea mai importanta a imunitatii in viroze este rolul
preponderent al imunitatii celulare. Raspunsul imun celular este mediat de LT,
ajutate de APC. LT prezinta un receptor TCR cu structura rigida, care nu
recunoaste decat epitopi liniari, astfel incat virionii trebuie prelucrati in prealabil de
catre celule fagocitare pana la stadiul de peptid scurt, adica intr-o forma
recognoscibila pentru TCR.
APC
Prelucrarea este realizata de APC - cea mai eficienta dintre acestea fiind celula
dendritica. CD capteaza Ag virale cu ajutorul unor prelungiri ale membranei cu
aspect de ramuri. Ele desfac virusul in proteine componente pe care le expun la
suprafata si le aduc in apropierea LT, cu care agrega, permitand astfel contactul
dintre TCR si Ag in forma de epitop liniar.
CD sunt de 2 feluri:
1) imature - patruleaza la periferie, la poarta de intrare a agentilor infectiosi
- prezinta pe suprafata din abundenta TLR, sesizand orice agent infectios,
fagocitandu-l si prelucrandu-l in proteine virale
- acestea pot sintetiza si IFN daca recunosc cu ajutorul TLR-ului de
suprafata prezenta virusului si determina derepresarea genolor sintetizatoare de IFN
- dupa prelucrare, CD migreaza prin vasele limfatice si ajung la nivelul
ganglionilor limfatici, unde se transforma in CD
2) mature - sunt APC mai evoluate, cu mai multe ramificatii
- in loc sa prezinte la suprafata TLR, prezinta MHC si o serie de molecule
costimulatoare cu ajutorul carora vin in contact cu LT in statiile ganglionare
- la acest nivel, CD mature prezinta Ag prelucrat, asociat cu moleculele
MHC, limfocitelor T
APC mediaza legatura dintre Ag viral si LT. Existenta a doua tipuri de CD face o
punte astfel intre RI innascut si RI dobandit, specific. CD imature reprezinta RI
nespecific, cu TLR, iar CD mature reprezinta RI specific, cu MHC. Este un alt exemplu
de cooperare in imunitatea antivirala.
TCR-ul trebuie sa recunoasca concomitent si MHC, si Ag prelucrat asociat
acestuia. Exista o structura foarte complexa care stabileste o sinapsa imunologica la
nivelul locului de contact dintre LT si APC care respecta fenomenul dublei
restrictii = TCR recunoaste in acelasi timp si structura antigenica, dar si MHC.
Doar in momentul acestei duble recunoasteri o celula T imatura se
diferentiaza intr-o celula efectorie care poate avea:

13

1. functie de ajutor pentru alte celule imunocompetente = celula T helper CD4+

(CD4 = determinant antigenic);
2. functie efectorie = celula T citotoxica CD8+ (alt determinant antigenic).
MHC
Initial, limfocitul este imatur, nediferentiat. Selectia limfocitelor si
diferentierea lor in LTH sau LTC este determinata de tipul de molecula MHC in
care este prezentat Ag viral. In momentul in care Ag este prezentat in contextul
MHC I, atunci se selecteaza in principal LTC CD8+. Daca Ag este prezentat in
contextul MHC II, atunci se selecteaza in special LTH CD4+.
Prin urmare, recunoasterea se face potrivit regulii produsului constant:
LTH CD4+ recunosc MHC II (4 x 2 = 8) MHC II CD4+;
LTC CD8+ recunosc MHC I (8 x 1 = 8) MHC I CD8+.
APC poate fi orice celula a corpului care prezinta la suprafata MHC - daca este
infectata cu un virus, orice celula care prezinta la suprafata MHC poate deveni APC
si se poate automarca drept tinta pentru LTC sau APC poate fi o celula profesionista
CD, macrofag, monocit prezinta MHC II (cu distributie mai restransa, doar la
nivelul celulelor raspunsului imun).
MHC I sunt ubicuitare, prezente pe orice celula somatica si sangvina, mai
putin pe eritrocite.
Exista alte tipuri de restrictii induse de tipul de molecula MHC, dimensiunea si
provenienta Ag, insa nu fac tema cursului. Modul de prezentare al Ag este, insa,
definitoriu pentru tipul de limfocit in care se diferentia precursorul imatur.
LTH CD4+
Daca au fost selectate LTH CD4+, acestea vor incepe sa secrete citokine.
Cuplarea la nivelul TCR cu peptidul si MHC II determina derepresarea genelor
pentru citokine in acelasi mod in care se produce si in cazul IFN si incepe sinteza
de citokine care actioneaza mai ales pe celulele din jur.
In functie de tipul de citokine sintetizat, LTH se impart in 2 tipuri:
1. TH1 - sintetizeaza in special IL-2 un factor pluripotent de crestere celulara care
determina cresterea, proliferarea si activarea tuturor celulelor implicate in RI PMN
neutrofile, celule NK, LTC, macrofage etc si sintetizeaza si IFN-gamma; prin aceste
2 citokine, subsetul TH1 moduleaza RIC si influenteaza activitatea lui din
imunitatea specifica si nespecifica.
2. TH2 - sintetizeaza IL-4, IL-5, IL-6, IL-10 sunt factori de crestere pentru LB si
stimuleaza maturarea afinitatii Ac si promoveaza trecerea de la RIU primar (IgM) la
RIU secundar (IgG).
Toate aceste fenomene sunt dirijate sincron, iar prin citokinele sintetizate de
LTH se asigura o comunicare intercelulara prin care se promoveaza activarea unuia
sau altuia dintre efectorii imunitatii antivirale.
Exist dou subseturi de celule Thelper, dupa profilul citokinelor sintetizate:
Th1 - IL2 si IFN gama - regleaza RI celular, asigurand protectia impotriva patogenilor
intracelulari, nu numai virusuri ci si bacterii cum este Mycobacterium Tuberculosis,
etc.
Th2 - IL-4, IL-5, 6, 10- regleaza RI umoral
LTC CD8+
LTC CD8+ sunt soldati - efectori directi, realizeaza distrugerea celulelor
infectate viral. Seamana foarte mult cu celulele NK, doar ca activarea lor nu e
nespecifica, impotriva oricarei celule pe care nu o recunosc ca self (proprie), ci
restrictionata de recunoasterea complexului MHC Ag prelucrat.

13

La nivelul citoplasmei, LTC prezinta niste vacuole (la fel ca celulele NK), cu o
serie de enzime proteolitice; unele se cheama perforine - perforeaza membrana
celulei infectate si permit trecerea altor enzime denumite granzime care determina
ruptura membranei celulare si necroza celulei infectate viral.
LTC determina aceasta eliberare de substante solubile care vor forma gauri la
nivelul membranei celulei infectate si, ulterior, necroza celulara.
Nu este, insa, singurul mod in care LTC pot sa actioneze, ci exista si o moarte
programata a celulelor apoptoza, program intrinsec al acestora prin care se
previne perpetuarea unor celule modificate. LTC pot promova apoptoza celulara
pentru ca la suprafata LTC, activate in urma contactului cu Ag, se exprima o
proteina transmembranara din familia factorilor de necroza tisulara (TNF tumor
necrosis factor) care se numeste Fas.
Ligandul Fas este o substanta care poate interactiona cu niste receptori
prezenti pe toate celulele, inclusiv pe celule-tinta infectate viral si care se numesc
Fas-receptori. Cand exista acest ligand Fas exprimat pe LTC activat, are loc
recunoasterea receptorilor (Fas se ataseaza de Fas-R) si, in interiorul celulei
infectate viral, se declanseaza un intreg complex care induce programul de moarte
celulara programata prin activarea unui domeniu intracitoplasmatic al Fas-R care se
asociaza cu o serie de caspaze intracelulare si care induc fragmentarea ADN-ului cu
pastrarea integritatii membranei celulare. Astfel, celula moare, dar membrana
ramane integra, prin urmare nu produce inflamatie la nivelul tesuturilor infectate.
In concluzie, prin unul din aceste 2 mecanisme LTC elimina parazitul
intracelular virusul lizand celula sau pastrand-o integra intrucatva.
Activitatea antivirala a limfocitelor CD8+ consta in liza specifica a celulelor
infectate cu virusul cu care au fost activate sau educate aceste celule in cadrul RI
primar.
ADCC
LT nu este singura celula implicata in citotoxicitate. Exista, asa cum s-a
mentionat anterior, celulele NK care au ca mecanism o citotoxicitate nespecifica si
exista si citotoxicitate realizata de alte celule imunocompetente care inglobeaza
complexe Ag-Ac (complexe imune) CITOTOXICITATEA DEPENDENTA DE ANTICORPI
(antibody-dependent cytotoxicity ADCC).
Complexele Ag-Ac circulante in fluxul sangvin pot stimula cascada
complementului pe cale clasica, sa genereze inflamatie si sa atraga mai multe
celule NK, mai multe LTC, mai multe LB care sintetizeaza Ac, imunitatea antivirala
luand amploare.
Complexele Ag-Ac pot interactiona cu receptori pentru fractiunea
cristalizabila (FcR) si sa fie inglobate in macrofage sau celule NK sau alte celule cu
FcR. Astfel de celule inglobeaza complexul Ag-Ac si produc peptide scurte care pot fi
aduse la suprafata si prezentate LTC este o cale alternativa de citotoxicitate,
intermediata de Ac, si prin care virionii liberi care circula prin sange pot fi atacati.
Astfel, virusurile pot intra in celule care nu sunt susceptibile initial, adica un
virus poate sa nu aiba tropism pentru celulele SI, insa sub forma de complex Ag-Ac
poate patrunde in astfel de celule daca infectivitatea virala este pastrata, asa cum
se intampla adesea in cazul virusurilor neanvelopate, ceea ce duce la replicare
virala activa daca celula nu este permisiva.
O celula trebuie sa fie susceptibila sa aiba receptori si permisiva sa aiba
mecanisme care sa sustina replicarea virala.
O celula nesusceptibila poate fi infectata, insa, pe aceasta cale
alternativa, virusul patrunzand in tesuturi pentru care, aparent, nu are tropism.
Toate aceste ramuri ale RI actioneaza sinergic si contribuie la eliminarea virusului.

13

Cooperarea este ilustrata extensiv in poza de mai jos si sumarizeaza

conceptele imunitatii antivirale. In momentul in care un virus patrunde in organism
este sesizat de receptorii care recunosc pattern-uri moleculare (PRP) si astfel apar
primele bariere in calea virusului prin sinteza de IFN, care alarmeaza celulele NK
si, in consecinta, acestea incep sa omoare primele celule infectate viral.
Pe de alta parte, daca virusul a inceput sa se replice si infecteaza multe
celule, exista intotdeauna o celula infectata viral care incepe sa sintetizeze
proteine virale. De multe ori, asamblarea proteinelor virale se face la nivelul
membranei celulare, astfel incat proteinele virale pot fi expuse la nivelul MHC I si
celula infectata viral devine tinta pentru LTC, care isi va exercita actiunea de
eliminare a acestei celule.
Mai mult, la nivelul tesuturilor infectate exista macrofage (rezidente) de
diferite tipuri, in functie de tesut; macrofagele sunt APC si inglobeaza virionii nou
formati, ii prelucreaza si expun proteinele virale la nivelul MHC II, determinand
activarea LTH care sunt de 2 tipuri:
unele (TH1) sintetizeaza citokine care activeaza RIC,
celelalte (TH2) promoveaza activitatea LB; LB sintetizeaza Ac si neutralizeaza o
parte din virusuri in principal virusuri anvelopate care circula in torentul sangvin,
in rest determina ADCC.
Limfocitele B, TH, TC/TS nu au functii suprapuse si o serie de studii au aratat
rolul lor complementar. De exemplu, transferul unui subset sau al unei combinatii
din numai doua subseturi este insuficient pentru asigurarea protectiei.

VACCINURILE
Cunoasterea mecanismelor imunitatii antivirale are rol in practica. In primul
rand, explica o serie de aspecte legate de modul de producere al bolilor cu
patogenie virala si ajuta la elaborarea unor metode de preventie (profilaxie) a
infectiilor virale - vaccinurile.
In patogenia infectiilor virale exista mai multe stadii:
1) un virus patrunde la nivelul unei porti de intrare, unde exista celule
susceptibile in care virusul incepe sa se replice, astfel incat cantitatea de virus
creste (inoculul initial se amplifica foarte mult in urma replicarii initiale).

13

2) in cursul replicarii la poarta de intrare, pacientul in general nu prezinta simptome;

se afla in faza de incubatie.
In functie de boala, incubatia este foarte variabila exista virusuri care
patrund pe cale respiratorie si dau simptomatologie respiratorie gripa, cu
incubatie foarte scurta; exista virusuri care patrund respirator, dar dau afectiuni
eruptive la nivelul pielii si mucoaselor rujeola, rubeola, varicela au perioada
de incubatie mai lunga.
Virusul pleaca de la nivelul portii de intrare prin diseminare de obicei
viremica prin sange (virusul este preluat de limfatice, in primul rand de capilare,
apoi ajunge la nivelul statiilor ganglionare cele mai apropiate de poarta de intrare si
de acolo intra in fluxul sangvin prin limfaticele eferente si disemineaza pana la
nivelul tesutului-tinta).
Sunt unele virusuri care nu disemineaza viremic, ci (??), adica pe calea
tecilor nervoase; sunt preluate de terminatiile nervoase de la nivelul tesuturilor
periferice si sunt transportate prin transport retrograd axonal pana la nivelul
maduvei spinarii si, uneori, pana la nivelul SNC virusul rabic, virusul polio,
(unele) herpes-virusuri. In mod evident, pentru aceasta categorie de virusuri, Ac
nu pot realiza neutralizarea pentru ca nu o au o faza sangvina si nu pot fi interferati
de Ac, astfel incat singurul mijloc de aparare este reprezentat de LTC.
3) in cursul diseminarii incepe sa se mobilizeze rezistenta nespecifica cu mecanisme
care vor declansa primele semne de boala; in viroze, de cele mai multe ori debutul
(prodromul) este monoton / asemanator pentru multe tipuri de infectii virale
stare de oboseala, simptomatologie pseudorespiratorie, dureri musculare, cefalee si
o stare subfebrila tablou clinic de diferite intensitati.
Frecvent, debutul este cauzat de activarea IFN care isi exercita
activitatile asupra celulelor normale si determina acest prodrom, dupa care
virusul ajunge la organele-tinta in care se replica maxim, trecand in perioada de
stare a virozei semne si simptome caracteristice fiecarei infectii virale.
In cursul replicarii in organele-tinta se mobilizeaza si rezistenta specifica,
initial cu RI primar - cu specificitate de virus, iar apoi cu RI secundar - cu afinitate
mare pentru virus. RI secundar se caracterizeaza prin memorie imunologica care
este de lunga durata si utila in fabricarea vaccinurilor intrucat, la administrarea unui
vaccin, se activeaza intreaga cascada de reactii prezentata anterior.
Datorita
memoriei imunologice induse prin vaccinare, la contactul cu virusul propriu-zis se
vor scurtcircuita anumite etape ale RI (nu mai apare mobilizarea rezistentei
nespecifice, RI primar etc).
Vaccinurile nu pot asigura profilaxie pentru toate virusurile pentru ca acestea
apar sub forma unor populatii virale mai mult sau mai putin eterogene. Se pot crea
vaccinuri pentru anumite tulpini virale care sa asigure prin inducerea unui RI
protectie anti-tulpinelor virale respective.
Memoria imunologica se bazeaza pe faptul ca la activarea LT sau a LB se
produc atat celule efectorii propriu-zise, cat si limfocite cu memorie care retin
imaginea antigenului.
Vaccinarea presupune venirea in contact a organismului cu o forma
modificata a virusului care anihileaza determinatii de virulenta (acestia
conditioneaza capacitatea fagogena, boala) si pastreaza determinantii antigenici
(care stimuleaza RI).
Exista 2 tipuri de vaccinuri:

13

1. VACCINURI INACTIVATE AN viral este complet distrus, de obicei prin

tratamentul cu formaldehida si se pastreaza doar invelisurile proteice care sunt
antigenice
2. VACCINURI VII ATENUATE virusul isi pastreaza capacitatea replicativa, dar nu
mai detemina boala; se introduc niste modificari la nivelul AN care determina o
diminuare a capacitatii replicative, astfel incat virusul se multiplica, dar in principal
doar la nivelul portii de intrare, nu mai poate disemina si nu mai poate ajunge la
nivelul organelor-tinta sau daca disemineaza replicarea nu este eficienta si nu
determina boala.
Primul vaccin viu atenuat s-a produs din intamplare si s-a descoperit practic
ca atare, in natura. Acest vaccin a dus la eradicarea variolei (small pox) o boala
foarte severa. Era cunoscuta de mult timp, inca din Antichitate. Se manifesta prin
leziuni cutanate de tipul unor pustule care fuzioneaza si apar pe toata suprafata
corpului, dar si la nivelul mucoaselor, lasand cicatrici denumite pox-uri. Este o boala
cu transmitere respiratorie, foarte contagioasa.
Leziunile cutanate evolueaza de la macule papule vezicule pustule,
care se acopera de cruste si lasa in urma lor cicatrici pe toata durata vietii. Aceste
leziuni se regasesc si la nivelul organelor interne, varicela fiind o boala cu
mortalitate ridicata.
De aceea, s-a incercat inca din cele mai vechi timpuri preventia acestei boli.
Chinezii au gasit o metoda denumita variolizare se luau crustele, se transformau
in pulberi si erau inhalate, determinand un RI. Variolizarea a dus la diminuarea
severitatii bolii si la scaderea mortalitatii.
Edward Jenner a observat in cursul unor epidemii mari de variola ca exista
persoane care nu fac boala, constatand ca toti erau fermierii si avusesera la un
moment dat o boala numita nodulii laptarilor prin mulgerea vacilor veneau in
contact cu niste leziuni prezente pe ugerul vacilor, asemanatoare cu pustulele din
variola. Jenner a prelevat puroi din leziunile de la vaca si l-a inoculat la copii. Tot prin
aceasta descoperire, s-a stabilit denumirea metodei de profilaxie vaccin (vaccinia
lat., vaca). Procedeul Jenner a fost foarte eficient si s-a raspandit global.
Persoanele astfel imunizate nu au mai facut variola, incidenta a scazut dramatic.
In 1958, OMS a decis incercarea unui program de eradicare a variolei, adica
imunizarea populatiei susceptibile, astfel incat virusul nu mai are gazda si dispare
din natura. Virusul variolei este un virus strict uman si nu are rezervor animal.
Ultimele cazuri de variola naturala au fost inregistrate in 1975 variola major
(expresia completa a bolii) si in 1977, in Somalia, un caz de variola minora (cu
eruptie tegumentara scazuta). In 1979, s-a declarat eradicarea variolei si s-a decis
astfel intreruperea vaccinarii. Orice persoana nascuta dupa 1980 nu este vaccinata
anti-variola.
Odata cu eradicarea variolei, s-a considerat ca orice boala virala ar putea fi
eradicata prin vaccinare, insa s-a constatat contrariul.
Pentru poliomielita exista niste progrese importante. Exista doua vaccinuri
eficiente vaccin inactivat se administreaza injectabil si un vaccin viu
atenuat prin atenuarea tulpinilor de polio in laborator, se administreaza oral, sub
forma de picaturi (usor acceptat de copii si familie, de asemenea mai ieftin).
Pentru fabricarea vaccinului viu atenuat, s-a studiat structura virusului polio.
S-a constatat ca are un loc in care patrunde la nivelul ribozomilor, iar daca se
introduc niste mutatii se scade foarte mult infectivitatea virala. Mutatiile pot fi
introduse prin cultivarea repetata a virusului in laborator, la temperaturi de 22
grade C.

13

Astfel de tulpini sunt atenuate, nu se replica bine la temperaturi de 37 grade

C si constituie vaccinul viu atenuat. A reusit sa scada foarte mult incidenta cazurilor
de polio. Exista insa cateva focare mentinute de diversi factori sociali, politici etc.
Avantajele virusurilor vii atenuate
Vaccinul viu atenuat prezinta cateva avantaje foarte pronuntate. Este un
virus care inca se replica si stimuleaza absolut toate ramurile imunitatii umorala,
celulara; la nivel sistemic si la nivel local (poarta de intrare vaccinul polio se
administreaza pe cale orala, la fel cum este introdus virusul polio in organism).
Se elimina la fel cum se elimina virusul natural prin materii fecale. In
concluzie, va circula in comunitate un vaccin in loc de un virus, adica un virus
atenuat in locul unui virus salbatic care ar putea determina boala. Implicit, vaccinul
disemineaza de la cei vaccinati la contacti, care se imunizeaza indirect.
induc raspuns imun global (celular, umoral si local)
raspuns imun impotriva tuturor antigenelor (inactivarea poate altera
antigenicitatea)
imunogene consecutiv administrarii pe cale naturala (pret scazut, acceptabilitate
mare)
imunogenitate crescuta dupa prima administrare, imunitate durabila
capacitate de a disemina de la vaccinati la contactii acestora eliminarea
virusului din colectivitate
Dezavantajele virusurilor vii atenuate
Sunt virusuri care se replica, prin urmare mutatiile care au dus la atenuarea
capacitatii replicative pot fi corectate si se poate face reversie la virulenta. S-a
intalnit in poliomielita paralitica indusa de vaccinare, relativ rar dar suficient incat sa
puna problema administrarii acestui tip de vaccin.
In 1995, in Romania s-a trecut la administrarea vaccinului inactivat antipoliomielita. De altfel, in toata Europa se administreaza acest tip de vaccin antipoliomielitic. Europa este polio-free (din 2002), precum si SUA.
Exista insa zone unde nu s-a realizat inca eradicarea poliomielitei. Exista
persoane imunosupresate, infectate cu virusul HIV, la care vaccinurile viu activate
nu pot fi administrate pentru ca dau reactii adverse foarte severe si, in plus,
vaccinurile viu atenuate sunt dificil de transportat mentinut la 4 grade C, altfel nu
este activ etc.
Se mai fabrica vaccinuri prin tehnica ADN-ului recombinant > vaccinul
anti-hepatita B, vaccinul anti-HPV.