Luceafarul

de Mihai Eminescu

Matei Roxana-Mihaela

Context

Poemul a aparut in 1883,in Almanahul

Societatii Academice Social-Literare Romania
Juna din Viena,fiind apoi reprodus in
Convorbiri literare.

Poemul Luceafarul este o sinteza a operei

eminesciene,reunind teme,motive,elemente de
imaginar poetic,atitudini romantice,simboluri si
procedee artistice recurente in creatiile sale.
Este o compozitie prin excelenta
romantica,recunoscandu-se usor elementele
specifice acestui curent-conditia omului de
geniu,natura si iubirea,motivele terestre si
cosmice(stelele,luceafarul,marea,soarele,teiul),
evadarea prin reverie si vis,inspiratia din
folclor(basmele,mitul zburatorului),imaginea
cosmogoniei,lirismul subiectiv,antiteza si
hiperbola.

GEN LITERAR-SPECIE
Poemul apartine genului liric prin forma si
continut,dar poate fi citit si ca un scenariu
epic,datorita firului narativ preluat din basm(si
chiar prin pastrarea formulei initiale a fost
odata...).Pe de alta parte,are si un pronuntat
caracter dramatic,deoarece este organizat in
scene,preponderent dialogate,incarcate de
intensitate.
Ca specie literara,este un poem filizofic,meditatie
poetica.Exista insa si elemente de pastel,idila.

TEME,MOTIVE-INTERPRETARE
Principala tema este de origine romanticaconditia omului de geniu,in raport cu
lumea,iubirea si cunosterea.Apar si alte teme
complementarenatura,timpul,cosmogonia,destinul.
Poemul se constituie ca o meditatie asupra
destinului geniului in lume,vazut ca o fiinta
solitara si nefericita,opusa omului comun.

Cea mai clara interpretare a alegoriei centrale,a

formulat-o chiar Eminescu,intr-o notita de pe
marginea unui manuscris: daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii,pe de alta parte,aici pe pamant nici
e capabil de a ferici pe cineva,nici capabil de a fi
fericit.El n-are moarte,dar n-are nici noroc

O alta interpretare,care ii apartine lui Tudor

Vianu,considera ca eul liric se proiecteaza in
diverse ipostaze lirice,masti liriceHyperion(geniul),Catalin(omul
comun),Catalina(muritoarea care tanjeste spre
absolut),Demiurgul(divinitatea).

Fiind o sinteza a liricii eminesciene,in

Luceafarul se regasesc aproape toate
motivele preferate de poet.

Marea apare ca un simbol al infinitului,dar si ca

un element care face legatura intre planul
terestru si cel cosmic,prin faptul ca atinge linia
orizontului.
Castelul reprezinta spatiul nobiliar,somptuos in
care traieste fata de imparat care este,ca si in
basme,o fiinta aleasa.Acest spatiu ofera
protectie fata de oamenii de rand si deschidere
spre cosmic.

Stelele,cerul,luna,soarele reprezinta
cadrul,spatiul in care exista Luceafarul,fiinta
eterna,geniul aflat in relatie antinomica fata de
pamanteni.

Din poem nu lipsesc codrul-spatiul ocrotitor al

indragostitilor,simbol al tainei si al vesniciei
naturii,precum si teiul,copac drag si sacru pentru
poet,element favorizant visarii,martor al iubirii
celor doi pamanteni.

FIGURILE DE STIL
Dovedesc cizelarea in timp a variantei
finale.Lucrand peste zece ani la aceasta
capodopera,Eminescu i-a dat o forma stilistica
remarcabila.

Procedeul de baza este alegoria,poetul

realizand simboluri romantice de mare
profunzime:Hyperion si Demiurgul reprezinta
nemurirea,fiinta superioara,iar Catalina si
Catalin sunt oameni obisnuiti.

Un alt procedeu stilistic,specific romantismului

este antiteza.Prin ea,releva in primul
rand,incompatibilitatea dintre lumea geniului si
lumea muritorilor. Astfel,Eminescu isi dispune
simbolurile la extreme:fiinte cosmice si oameni
obisnuiti.

In acest context intra in relatie de opozitie lumea

cosmica si lumea terestra.Chiar si planurile
sunt antinomice:teluric si cosmic,acestea
reprezentant doua spatii:unul finit si altul infinit.

Criticul literar Valeriu Cristea demonstreaza ca

cele doua lumi sunt imcompatibile si din
perspectiva spatiului.Spatiul stramt,limitat al
camerei fetei de imparat se opune spatiului
infinit in care traieste Luceafarul.
Antitetice sunt si atitudinile fetei de imparat:in
prima parte a poemului,aspira spre
Luceafar,dorind sa-si depaseasca efemera
conditie de muritoare,pentru ca,in final sa se
resemneze si sa accepte o iubire obisnuita si o
existenta comuna alaturi de Catalin.

Epitetele nu sunt simple ornamente,ele

sintetizeaza calitati,valori sau dau o cromatica
deosebita cadrului.

Epitelele cu valoare cromatica sunt sugestive

pentru imaginile fantastice create fata alba,
vanat giulgi, pe negre vitele-i de par,
relevand trasaturile stranii ale
Luceafarului,originea sa,neconcordanta sa cu
spatiul teluric.

Cel mai discutat si analizat epitet este cel atribuit

fetei: O preafrumoasa fata. In manuscrise sau descoperit o serie de
variante(ghiocel,vlastarel,giuvaer). Varianta
finala preafrumoasa pare sa cumuleze in
aceasta forma de superlativ toate calitatile fetei.
Acest epitet si comparatia cu Fecioara si luna o
individualizeaza si o unicizeaza pe aceasta
muritoare. Ea este un exemplar deosebit,are o
origine nobiliara, Din rude mari,imparatesti,
ceea ce-i completeaza profilul prin detasarea ei
de celelalte pamantene.

Metaforele au o mare incarcatura

semantica,simbolica.

Luceafarul foloseste frecvent sintagme de tipul:

sfera mea, lumea mea care devin expresii
elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii
absolute.
Si in vorbirea lui Catalin descoperim expresii
metaforice: revarasa liniste de veci, noaptea
mea de patimi, care traduc starile sale de
maxim erotism.

ALEGORIA(semnificatia
simbolurilor)
Simbolurile poemului sunt usor de
descifrat:Luceafarul si Demiurgul reprezinta
fiinta superioasa,geniul,in timp ce Catalina si
Catalin sunt reprezentantii omului obisnuit.

Geniul este diametral opus muritorului,el este

inzestat cu o mare putere de
obiectivare,urmarindu-si cu maxima
perseverenta idealul propus.

In poem geniul are de traversat o experienta

erotica necesara implinirii cunoasterii absolute.
Luceafarul nu reuseste sa atinga perfectiunea si
in iubire pentru ca nu si-a gasit corespondentul
ideal,adica femeia perfecta.

O alta trasatura a geniului este setea de

cunoastere care se concretizeaza in dorinta de
a patrunde toate tainele universului.
Geniul are intotdeauna o conditie dramatica
pentru ca niciodata nu a fost inteles si apreciat
de oameni.El incearca sa stabileasca o
legatura cu muritorii,insa acestia nu pot aprecia
gesturile lui si nici nu-i inteleg aspiratiile.

Oamenii obisnuiti sunt Catalin si Catalina care

stau sub semnul subiectivismului si al
compromisului.

Muritorii se conduc numai dupa aparente si sunt

dirijati de sentimente si de resentimente.
Nu au capacitatea de a savarsi un sacrificiu
enorm,ca Luceafarul,care vrea sa renunte la
nemurire pentru a-i demonstra fetei cat de
profunda este iubirea sa.Muritorii urmaresc
idealuri care se pot implini rapid si fara sa fie
nevoie de implicatii afectiv-emotionale prea
mari.

Simbolica este si retragerea resemnata a

Luceafarului,din finalul poemului,aceasta
sugerand conditia dramatica a geniului.

Se demonstreaza ca izolarea,sau numai

indepartarea de oameni,este tipica geniului
care o prefera in locul existentei intr-un spatiu
neadecvat,ostil.

Principala cauza a izolarii este aceea ca

niciodata el nu a fost inteles si apreciat conform
valorii si aspiratiilor sale.

Tesatura fina de simboluri si idei a poemului

demonstreaza conceptia ca geniul are
intotdeauna o conditie dramatica pentru ca
niciodata nu a fost inteles si apreciat de
oameni.

El incearca sa stabileasca o legatura cu

muritorii,insa acestia nu pot aprecia gesturile lui
si nici nu-i inteleg aspiratille.
Indiferent de context,intre geniu si oameni va fi
intotdeauna o prapastie care traduce relatia de
incompatibilitate.