Sunteți pe pagina 1din 73

LUCRARE DE DIPLOMĂ

ÎNGRIJIREA COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE


MOTO:

„Când sensibilitatea nursei către nevoile umane este cumulată cu


abilitatea de a găsi şi de a se folosi de opinie expertă, cercetări
raportate şi cu explicarea practică a acestora, când sora medicală
însăşi foloseşte metode ştiinţifice de investigaţie, influenţa sorei
medicale asupra îngrijirii medicale în întreaga lume nu cunoaşte
limite.”

VIRGINIA HENDERSON (1987)


CUPRINS
INTRODUCERE
• Noţiuni de anatomie şi fiziologie a aparatului respirator.

CAP. I BRONHOPNEUMONIA – noţiuni teoretice:


1. DEFINIŢIE
2. ETIOLOGIE
3. ANATOMIE PATOLOGICĂ
4. TABLOU CLINIC
5. FORME CLINICE
6. DIAGNOSTIC
7. COMPLICAŢII
8. EVOLUŢIE
9. PRONOSTIC
10. TRATAMENT:
a. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC
b. TRATAMENTUL INSUFICIENŢEI RESPIRATORII ACUTE
c. TRATAMENTUL SINDROMULUI CARDIO-VASCULAR
d. TRATAMENTUL TOXI-INFECŢIOS
e. TRATAMENTUL SIMPTOMATIC.

CAP. II ASPECTE ALE ÎNGRIJIRII COPILULUI SPITALIZAT


• Rolul asistentei medicale în îngrijirea copilului cu
bronhopneumonie

CAP. III PLANURI DE ÎNGRIJIRE


• PLAN DE NURSING I
• PLAN DE NURSING II
• PLAN DE NURSING III

CAP. IV BIBLIOGRAFIE

CAP. V ANEXE – CONCLUZII FINALE


INTRODUCERE
MOTO:
„A şti înainte de a se întâmpla pentru
a îndrăzni când se întâmplă”.

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi cei doi plămâni.
Căile respiratorii sunt reprezentate de un sistem de conducte prin care
aerul pătrunde în plămâni, diferenţiindu-se:
o Căile respiratorii superioare (cavităţile nazale);
o Căile respiratorii inferioare (faringele, laringele, traheea şi bronhiile)
Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise în care au loc
schimbările de gaze dintre organism şi mediul ambiant.
Sunt aşezaţi în cavitatea toracică de o parte şi de alta a mediastinului
(cavitate delimitată anterior de peretele sterno-costal, posterior de coloana
vertebrală, lateral de feţele mediale ale celor doi plămâni şi inferior de
diafragm). În jos, plămânii se întind până la diafragm, iar în sus, depăşesc
prima pereche de coaste.
Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza spre
diafragm.
Capacitatea plămânului, volumul de aer pe care îl conţine, este de
aproximativ 4500-5000 cm3.
Plămânul drept este mai mare, cu o greutate de 700 g, fiind alcătuit din
3 lobi: superior, mijlociu şi inferior; plămânul stâng este mai mic, are 60 g şi 2
lobi: superior şi inferior.
În alcătuirea plămânului se disting două componente structurale şi
funcţionale: arborele bronşic şi ţesutul pulmonar propriu-zis.
Arborele bronşic este format din căile respiratorii extra şi
intrapulmonare, constituite dintr-un sistem de tuburi care servesc pentru
tranzitul aerului.
1
În interiorul ţesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se
ramifică progresiv în bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se
formează bronhiolele terminale din care iau naştere bronhiolele respiratorii,
care se continuă cu canalele alveolare ale căror pereţi prezintă dilataţii în
formă de saci – saci alveolari – în care se deschid alveolele pulmonare.
Traheea şi bronhiile extralobulare au în pereţii lor inele cartilaginoase cu
rolul de a menţine deschise căile respiratorii, în condiţiile variaţiilor de
presiune din inspiraţie şi expiraţie.
Bronhiolele terminale şi respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conţin
un strat muscular dezvoltat, reglând astfel circulaţia aerului în căile respiratorii
intrapulmonare.
Plămânul este constituit din următoarele unităţi anatomice şi funcţionale:
lobi, lobuli şi acini pulmonari.
Lobii pulmonari sunt unităţi morfologice mari, delimitate prin scizuri; ei
sunt organizaţi în segmente, unităţi morfologice delimitate imperfect de septuri
conjunctive. Segmentele sunt alcătuite din lobuli.
Lobulul este o masă piramidală cu baza către suprafaţa externă a
plămânului, constituită din ramificaţii ale bronhiolelor şi vase de sânge
înconjurate de ţesut conjunctiv.
Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari, constituiţi dintr-o
bronhiolă respiratorie, împreună cu canalele alveolare care derivă din ea şi cu
alveolele pulmonare.
Acinul pulmonar constituie unitatea structurală şi funcţională a lobului
pulmonar. Acinul este un conglomerat de alveole.
Alveola, elementul funcţional respirator, este unitatea cea mai mică din
parenchim. În alveole au loc schimburile respiratorii.
Legătura dintre plămâni şi peretele toracic este realizată prin pleură, o
seroasă dublă:
 Parietală, în contact intim cu peretele toracic şi

2
 Viscerală, care acoperă plămânii, mulându-se pe scizurile
interlobare.
Între cele două foiţe se află cavitatea pleurală, cu presiune uşor
negativă (mai mică decât presiunea atmosferică) şi conţinând o cantitate
minimă de lichid. Datorită pleurei, plămânii sunt intim legaţi de peretele
toracic, urmând mişcările acestuia.
Vascularizaţia plămânului. Plămânul are o vascularizaţie dublă:
funcţională şi nutritivă.
Vascularizaţia funcţională a plămânului este asigurată de artera
pulmonară ce ia naştere din ventriculul drept şi se capilarizează la nivelul
alveolei pulmonare. Circulaţia funcţională de întoarcere se realizează prin
venele pulmonare ce se varsă în atriul stâng.
Se închide, astfel, circulaţia mică, în care artera pulmonară conţinând
sânge cu CO2 se întoarce prin venele pulmonare care conţin sânge oxigenat,
în atriul stâng.
Vascularizaţia nutritivă a plămânului - face parte din marea circulaţie.
Aceasta aduce plămânului sânge încărcat cu substanţe nutritive şi O2. este
asigurată de arterele bronşice care irigă tot arborele bronşic. O parte din
sânge se întoarce în venele bronşice, care se varsă în venele azygos, de aici
în vena cavă superioară şi ajunge în atriul drept. O altă parte din sânge se
întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng.
Circulaţia limfatică este tributară:
- ganglionilor hilari
- ganglionilor traheobronşici
De aici, se varsă în final, în canalul toracic.
Inervaţia plămânilor este:
• motorie, asigurată de simpatic (fibre postganglionare) şi parasimpatic
(nervul vag).
Simpaticul are acţiune:
- bronhodilatatoare şi vasodilatatoare;

3
- relaxează musculatura bronşică.
Parasimpaticul are acţiune:
- bronhoconstrictoare şi vasoconstrictoare ;
- hipersecreţie de mucus.
• Senzitivă, anexată simpaticului şi parasimpaticului.
Cele mai multe fibre senzitive sunt în legătură cu nervul vag.
Respiraţia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat atât
aportul de O2 din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează,
cât şi circulaţia în sens invers a CO2, produs al metabolismului celular.
Respiraţia este un fenomen vital. Dacă organismul poate rezista mai mult de
30 de zile fără hrană, 3-4 zile fără apă, nu poate fi lipsit de O2 mai mult de
câteva minute (3 minute).
Respiraţia cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin şi tisular.
 Timpul pulmonar realizează primul moment al schimburilor gazoase. La
nivelul membranei alveolo-capilare, O2 trece din aerul alveolar în sânge,
iar CO2 în sens invers.
 Timpul sanguin realizează transportul gazelor între plămân – organ de
aport şi eliminare – şi ţesuturi, care consumă O2 şi eliberează CO2.
 Timpul tisular reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase –
respiraţia internă. La nivelul capilarelor tisulare sânge arterial cedează
O2 necesar activităţilor celulare şi se încarcă cu CO2 rezultat al
metabolismului celular.
Ventilaţia este o succesiune de mişcări alternative de inspiraţie şi
expiraţie. În inspiraţie, aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii până la
nivelul alveolelor pulmonare, iar în expiraţie, o parte din aerul alveolar este
expulzată la exterior.
Inspiraţia este un proces activ, care constă în contracţia muşchilor
inspiratori şi are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea
celor 3 diametre:

4
- diametrul longitudinal se măreşte prin contracţia diafragmului, care îşi
micşorează curbura, apăsând asupra organelor abdominale, iar diametrele
antero-posterior şi transversal se măresc prin orizontalizarea, ridicarea şi
rotaţia coastelor, ca urmare a contracţiei muşchilor intercostali externi.
În cursul inspiraţiei, plămânii urmează mişcările cutiei toracice, datorită
contactului intim realizat prin pleură, şi ca urmare se destind. Presiunea
intrapulmonară scade sub cea atmosferică şi aerul intră în plămâni.
Expiraţia este un proces pasiv în condiţii obişnuite, toracele revenind la
dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii.
Mişcările inspiratorie şi expiratorie se succedă ritmic, fără pauză, în tot
cursul vieţii.
Prin inspiraţia normală se introduce în plămâni un volum de 500 ml aer,
care este eliminat prin expiraţie – volum curent (V.C.). Peste V.C., o inspiraţie
forţată poate introduce în plămâni încă ≈ 1500 ml de aer – volum inspirator de
rezervă (V.I.R.), iar printr-o expiraţie forţată, care urmează după o expiraţie
obişnuită, se mai pot elimina din plămâni ≈ 1000-1500 ml aer – volum
expirator de rezervă (V.E.R.)
V.C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitatea vitală (C.V.)
Valoarea C.V. variază în funcţie de vârstă, sex, înălţime şi gradul de
antrenament. Plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expiraţie
forţată, deoarece se găsesc într-o uşoară distensie, volumul pulmonar fiind
ceva mai mic decât cel toracic. Volumul de ≈ 1500 ml aer, rămas în alveole,
care poate fi expulzat din plămâni doar prin deschiderea toracelui, se
numeşte volum rezidual (V.R.).
C.V. + V.R. = capacitatea pulmonară totală (C.P.T.).
Cantitatea de aer mobilizată pe minut în repaus este denumită debit
ventilator şi reprezintă produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie.
Reglarea respiraţiei se face prin mecanisme nervoase şi umorale în
funcţie de încărcarea ţesuturilor şi sângelui cu O2 şi CO2, precum şi cu alţi
produşi rezultaţi din degradările metabolice.

5
CAPITOLUL I

BRONHOPNEUMONIA

1. Definiţie
Bronhopneumonia este acea formă clinică de pneumonie bacteriană ale
cărei procese inflamatorii multinodulare afectează concomitent bronhiile şi
alveolele unor teritorii limitate, de obicei lobular, şi se caracterizează clinic prin
concordanţa dintre semnele funcţionale şi obiective pulmonare şi întinderea
leziunilor pulmonare.
Face parte din pneumopatiile dispneizante şi este caracteristică
sugarului şi copilului mic.
2. Etiologie
Bronhopneumonia este anticipată şi favorizată de către infecţiile virale,
care scad forţele de apărare ale organismului şi exacerbează flora saprofită.
Sunt:
• Factori determinaţi:
o Flora microbiană gram pozitivă: pneumococ, streptococ,
stafilococ patogen.
o Flora microbiană gram negativă: Haemopbillus influenzae,
Pyoceanic, Proteus, Salmonelle, Chlamidia, E. Colii etc.
o Diferite micoze.
• Factori favorizanţi:
o Insuficienţa mijloacelor de apărare mecanică şi imunologică;
o Particularităţile morfo-funcţionale ale aparatului respirator al
copilului mic (secreţie scăzută de IgA,ţesut elastic mai
redus, capilare largi pulmonare etc);
o Condiţii de mediu: frig, umiditate, aer poluat;
o Vârsta mică (sub 2 ani);

6
o Sugari cu teren deficitar (prematuri, distrofici), carenţe
nutriţionale (rahitism, anemie);
o Apare la copii cu hospitalism, cu tratamente prelungite, cu
SIDA, la cei care au primit medicamente agresive pentru leucemie şi
cancer.

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ
Se formează o leziune caracteristică nodului lui Charcot, un nodul de
alveolită centrat pe o bronşiolă; se mai întâlnesc şi leziuni de alveolită
(alveolele au lumenul ocupat de un exudat inflamator abundent, cu
numeroase leucocite) şi exudat purulent în bronhii. Leziunile sunt răspândite
în ambii plămâni, fiind separate de zone de parenchim pulmonar normal.
Leziunile confluează uneori, ocupând aproape un lob ca în pneumonie.

4. TABLOU CLINIC
Debutul bolii poate fi brusc, cu temperatură 39-40°C, tahipnee 60-80
respiraţii /min. tuse neproductivă obositoare, agitaţie, uneori convulsii febrile
sau meningism, cianoză a extremităţilor cu tendinţă la generalizare. În astfel
de situaţii prognosticul este mai grav.
Mai frecvent, debutul este însă lent, insidios, ca o continuare a unei
infecţii a căilor respiratorii superioare cu coriză, febră (care creşte progresiv),
frisoane repetate (adeseori pot lipsi), transpiraţii ale frunţii (semn de anoxie),
tuse uscată chinuitoare, astenie şi adinamie pronunţată, dispnee cu caracter
polipneic.
Uneori, simptomele sunt atât de minore încât debutul nu se poate
preciza.
În perioada de stare, care apare de obicei încă din ziua a doua, starea
generală se alterează, astenia şi adinamia sunt extreme, uneori apar agitaţie
şi delir. Febra se menţine ridicată, dar neregulată, oscilantă.
În această perioadă pot fi prezente 3 sindroame.
1. sindromul respirator (al insuficienţei respiratorii);

7
2. sindromul cardio-vascular;
3. sindromul toxico-septic.
În funcţie de rezistenţa organismului copilului, aceste 3 sindroame pot
evolua rezumându-se la unul (cel respirator) sau pot evolua concomitent.
1. Sindromul respirator este expresia clinică a insuficienţei respiratorii:
- tahipnee – 80-100 respiraţii /min.
- dispneea este fenomenul dominant. Este de tip expirator,
însoţită de atacuri spastice, la sugarii mici şi prematuri. Este foarte
accentuată la efort sau plâns.
- Geamăt expirator caracteristic, inspir scurt, nări dilatate, bătăi
ale aripilor nasului.
- Cornaj şi tiraj mixt (inter- şi subcostal), mai mult sau mai puţin
accentuat.
- Tuse maniliformă (tuse spasmodică care se succede în
cascade scurte şi care fragmentează acelaşi inspir) la început uscată şi
ulterior umedă.
- Cianoză perioronazală care se intensifică cu tusea, plânsul sau
alimentaţie.
- Senzaţie de asfixie, sete de aer.
- hipoxia se manifestă cu edem cerebral, agitaţie, convulsii,
epuizare, cu hipotonie musculară.
- Copilul prezintă somnul „pistonului” – capul flectat în inspir şi
extensia în expir.
- Tulburările de dinamică ale respiraţiei şi ventilaţiei determină
modificări ale echilibrului acido-bazic.
Semnele stetoacustice sunt caracteristice şi în concordanţă întotdeauna
cu intensitatea sindromului funcţional, sediul şi extinderea focarelor
bronhopneumonice.
Semnele obiective constau în submatitate la percuţie, iar la ascultaţie
raluri subcrepitante fine „în ploaie”, accentuate de tuse şi plâns, prezente pe

8
suprafeţele corespunzătoare focarelor de bronhopneumonie. Ele pot avea
caracter fugace, modificându-se de la o zi la alta în concordanţă cu evoluţia
leziunilor bronhoalveolare.
Există bronhofonie, respiraţie suflantă şi/sau suflu tubar patologic.
2. Sindromul cardio-vascular
Reducerea suprafeţei de hematoză pulmonară duce la stază,
insuficienţă cardiacă, la început ventriculară şi apoi globală, la şoc toxic prin
afectarea capilarelor miocardului.
Apare în formele extinse şi în cele toxice şi se datorează:
 Acţiunii directe a germenilor sau toxinelor acestora asupra miocardului
şi a vaselor.
 Ca o consecinţă a anoxemiei, hipercapniei şi acidozei.
Include – ca simptome:
 Tahicardia – 180-200 bătăi /min.
 Tahipnee
 Cianoză de intensitate variabilă
 Tiraj
 Dispnee expiratorie
 Cardiomegalie
 Hepatomegalie
 Uneori, apar edemele
 Colaps
3. Sindromul toxico septic este prezent întotdeauna, dar este nuanţat
după toxicitatea germenului şi teren.
Se caracterizează prin:
• febră 39-40°C (oscilantă, cu diferenţe mari între zi şi noapte şi de la o
zi la alta), de tip septic; fiecare nou croşet febril corespunde apariţiei
de noi noduli bronhopneumonici.
• Stare toxică cu palpare, facies pământiu, cianotic-vultos.

9
• Modificări ale stării de conştiinţă cu somnolenţă, obnubilare sau
agitaţie, convulsii.
• Meteorism abdominal, vărsături sau diaree.
• Deshidratare de obicei izonatremică, rar hiponatremică, lipsă de
aport, anorexie, tahipnee.
• Convulsii.
• Uneori tulburări de irigare renală: oligurie, albuminurie, hematurie.

5. FORME CLINICE
După criterii anatomo-clinice bronhopneumoniile se împart în:
1. Forma comună cu focare pulmonare.
2. Forma pseudolobară – la sugar şi la copilul mic.
3. Forme cu evoluţie lentă, subacută la hiporeactivi.
După semnele clinice predominante bronhopneumoniile se împart în
(formula memotehnică – MAPATACI):
1. Forma meningeală (hipoxie cerebrală).
2. Forma asfixică (cu cianoză intensă, crize de apnee).
3. Forma pulmonară (forma comună).
4. Forma atonă (cu meteorism, pareză intestinală).
5. Forma toxico-septică (cu tegumente cenuşii, şoc grav).
6. Forma astenică (semne clinice minore, cu focare paravertebrale, la
malnutriţi).
7. Forma cardiacă (mai rară).
8. Forma intestinală (cu vărsături, diaree).

6. DIAGNOSTIC
Diagnosticul pozitiv se bazează pe simptomele clinice, examenul
radiologic şi datele de laborator. Este uneori dificil, deoarece rar se întâlnesc
cele 3 sindroame. În majoritatea cazurilor există doar sindromul insuficienţei
respiratorii şi acela, uneori, slab manifestat. Există şi forme „mute” clinic,

10
depistate doar radiologic, precum şi forme toxice şi supraacute care pot duce
la deces în 6 ore.
Laboratorul evidenţiază leucocitoză cu neutrofilie, adesea leucopenii cu
elemente tinere (meta- şi promielocite), uneori trombopenii; VSH crescută.
Examenul radiologic are o deosebită valoare, imaginile radiologice, de
cele mai multe ori, transpun fidel procesele patologice pulmonare. Sunt astfel
puse în evidenţă focarele bronhoalveolare , uşor de recunoscut prin opacităţi
micro- sau macromonodulare, rotunde sau neregulate, de dimensiuni
variabile, izolate sau grupate sau diseminate. Ele corespund nodulilor lui
Charcot şi sunt de intensitate costală (osoasă).
Imaginile radiologice prezintă o anumită particularitate care constă în
faptul că ele se modifică relativ repede, prin ştergerea şi dispariţia lor, precum
şi apariţia de noi focare în raport cu evoluţia bolii.
Radiologic există următoarele aspecte:
- forma paravertebrală – mai frecventă la prematuri, distrofici, nou-
născuţi.
- forma diseminată macronodulară.
- forma diseminată micronodulară.
- forma hilo-bazală.
- forma „pseudo-lobară” sau segmentară.
Diagnosticul diferenţial se face cu:
- bronşita acută
- laringita acută
- pneumonia interstiţială
- stafilococia pleuro-pulmonară
- atelectazii pulmonare
- bronhopneumonii cu altă etiologie (bronhopneumonia tuberculoasă).

7. COMPLICAŢII
Complicaţiile bronhopneumoniei pot fi:

11
a) locale: pleurizii para- şi metapneumonice, pneumotorax,
supuraţii pulmonare, piopneumotorax.
b) generale: deshidratarea, otomastoidita, convulsii febrile,
diareea parenterală, septicemia.

8. EVOLUŢIE
Două elemente frapează în evoluţia bronhopneumoniei: variabilitatea
simptomelor, care se schimbă de la o zi la alta, în raport cu resorbţia unui
infiltrat şi apariţia altuia şi discordanţa dintre starea generală gravă a
bolnavului şi absenţa sau discreţia semnelor, îndeosebi obiective-fizice.
Evoluţia bolii este variabilă, fiind condiţionată de o mulţime de factori. Ea
depinde în primul rând, de natura agentului cauzal şi de posibilitatea stăpânirii
lui cu medicaţia antiinfecţioasă.
Forma clinică a bronhopneumoniei şi tulburările complexe pe care le
poate determina deţin, de asemenea, un rol important, ca şi precocitatea
aplicării unui tratament complex în care să fie cuprinsă şi corectarea
corespunzătoare a tuturor tulburărilor fiziopatologice şi biologice survenite.

9. PROGNOSTIC
prognosticul este rezervat în complicaţiile cerebrale, deshidratare
hipernatremică, la sugarii cu handicap biologic, în formele cu leucopenii
importante.
Mortalitatea este mai ridicată la categoriile de copii cu risc biologic, când
poate ajunge la 10-15% din cazurile de boală.
10. TRATAMENTUL
Tratamentul bronhopneumoniei este complex, cu îngrijiri mai deosebite,
datorate vârstei şi terenului.
Vizează:
- Tratamentul igieno-dietetic.
- Tratamentul sindromului respirator (al insuficienţei respiratorii acute).
- Tratamentul sindromului cardio-vascular.

12
- Tratamentul simptomatic.
Tratamentul igieno-dietetic
1. Bolnavii vor fi izolaţi în saloane luminoase şi bine aerisite unde
temperatura va fi de 18-21°C, cu o umiditate relativă (40%) a aerului prin
plasare de vase cu apă pe sursa de încălzire.
2. Poziţia în pat a copilului va fi cu trunchiul ridicat, la fel şi umerii şi va fi
manipulat cu grijă. Baia i se va face cu o oră înaintea meselor, pentru a nu-l
obosi. Poziţia în pat va fi schimbată cât mai des, aşezând copilul în decubit
lateral, drept şi stâng pentru a evita staza pulmonară şi pentru a uşura
expectoraţia.
3. Alimentaţia rămâne nemodificată dacă copilul nu are anorexie sau
dispnee intensă şi nici diaree şi/sau vărsături. În cursul perioadei febrile
alimentaţia va fi lichidă şi semilichidă (ceaiuri, sucuri de fructe, compoturi,
lapte, iaurt, griş, orez, piure de zarzavat sau cartofi, supe de legume).
După defervescenţă se adaugă pâine, făinoase, brânză de vaci
proaspătă, carne de pasăre, trecând ulterior, progresiv, la alimentaţia
normală.
Copilul nu trebuie forţat să mănânce, dar se va insista să i se asigure
necondiţionat cantitatea necesară de lichide, existând riscul deshidratării prin
pierderile antrenate de polipnee şi transpiraţie.
4. Măsurile speciale care se iau în tratamentul bronhopneumoniei se
referă la:
a. Igiena bucală – prin îndepărtarea reziduurilor, gargarisme cu
soluţii bicarbonate, precum şi ungerea buzelor şi limbii cu glicerină
boraxată.
b. Igiena tegumentelor – prin spălare cu apă caldă şi fricţiuni cu
alcool mentolat.
c. Prevenirea escarelor prin controlul aşternutului (să nu aibă cute),
precum şi prin evitarea menţinerii îndelungate a aceleiaşi poziţii.
Tratamentul insuficienţei respiratorii acute

13
1. Dezobstruarea căilor respiratorii prin aspiraţie.
2. Aeroterapia – în formele uşoare şi medii de boală înlocuieşte
oxigenoterapia. Se practică pe terase, în saloane sau camere „deschise” sau
„din mişcare” (mama plimbă copilul în braţe).
Îmbrăcat „după sezon”, dacă vremea este bună, copilul va fi ţinut afară,
zilnic 4-6 ore.
Aeroterapia nu se face când temperatura exterioară este sub 10°C, este
ceaţă sau vânt puternic sau starea generală este alterată.
3. Oxigenoterapia – scopul principal este ameliorarea oxigenării sângelui.
a. Administrarea O2 produce următoarele efecte:
i. Micşorează anxietatea
ii. Scade travaliul şi efortul respirator
iii. Scade rezistenţa vasculară pulmonară
iv. Îmbunătăţeşte funcţia cordului şi a vaselor
b. Concentraţia de O2 – trebuie să existe O2 în aerul inspirat în
procentaj de 30-100%. Administrarea de O2 se face prin: sondă
nazofaringiană, mască etanşă, ochelari pentru O2 sau sub cort.
c. Deoarece O2 administrat pe mască, rece şi uscat este iritant, el va
fi încălzit şi umidificat (1/3 alcool sanitar + 2/3 apă sterilă) –se
trece printr-un barbotor.
d. Indicaţia majoră a administrării O2 o reprezintă cianoza şi
„sindromul de luptă pentru aer” (polipnee, „sete de aer”,
transpiraţii, agitaţie). Pentru sugar şi copilul mic, administrând prin
sondă, nivelul optim de O2 este apreciat la 2-4 l/min.
4. Ameliorarea ventilaţiei constă în:
a. Aspirarea mecanică a secreţiilor.
b. Drenajul postural – prin asigurarea unui drenaj optim poziţia
corpului va fi schimbată la 5-10 minute iar uneori sunt necesare şi
tapotări.

14
c. Terapia cu aerosoli – pe lângă asigurarea unei umidităţi crescute,
permite nebulizarea unor medicamente cu efect bronhodilatator
(Salmetamol) sau fludificant (Mucosolvin).
5. Reducerea edemului inflamator pulmonar şi combaterea spasmului
bronsic.
a. Administrarea de corticosteroizi reduce edemul inflamator al căilor
respiratorii. Se administrează hemisuccinat de hidrocortizon
(HHC) 10 mg/Kg c/zi, divizat în 4 prize sau Prednison 1-2
mg/kg c/zi, timp de 4-7 zile.
b. Administrarea bronhodilatatoarelor reduce bronhospasmul în circa
30 minute. Se administrează Miofilin 5-6 mg/Kg c, la 6 ore oral.
Pentru administrarea i.v. Miofilinul (1 fiolă de 2 ml soluţie 2,4%/1ml
=24 mg) se dizolvă în 10 ml glucoză 5% sau ser fiziologic,
administrându-se 3-4 mg/kg c/doză, i.v. foarte lent, la nevoie
repetându-se de 2-3 ori.

Tratamentul sindromului cardio-vascular


În cazul apariţiei semnelor şi simptomelor insuficienţei cardiace se
modifiică poziţia corpului, se reduc lichidele, regimul va fi desodat sau
hiposodat şi se vor administra diuretice şi tonicardiace.
- Furosemid 1-2 mg /kg c /zi i.v.
- Digoxin 0,04-0,06 mg /kg c/doză i.v., doză de digitalizare, apoi 1/3-1/5
doză de întreţinere, sau
- Hematozid C 0,04 mg /Kg c/zi – 3 prize i.v., prima priză se
administrează jumătate din doza zilnică.
În caz de colaps se umple patul vascular şi se administrează
vasoconstrictoare. Umplerea patului vascular se face prin administrare i.v. de
soluţii macromoleculare (dextran 70, dextran 40), vasoconstrictoare:
Adrenalină, Efedrină – numai după corecţie volemică.

15
Sedarea blândă, oxigenoterapia şi administrarea de diuretice sunt
primele gesturi terapeutice în caz de instalare a insuficienţei cardiace la sugar
(hepatomegalie, creştere nejustificată în greutate).

Tratamentul sindromului toxi-infecţios


Tratamentul sindromului toxi-infecţios include medicaţia antiinfecţioasă
şi a manifestărilor toxice (sindromul neurotoxic).
1. Tratamentul antiinfecţios
a) Alegerea iniţială a antibioticului depinde de agentul suspicionat şi de
vârsta copilului.
După eventuala cunoaştere a agentului incriminat (adesea dificilă) şi a
sensibilităţii acestuia se va putea trece la tratamentul ţintit.
În formele uşoare sau medii (fără sindrom neurotoxic) se poate începe
cu Penicilină G 100.000-200.000 U.I. /Kg c/zi, sau Ampicilină 100-200 mg
/Kg c/zi i.v. sau i.m., divizat la 6 ore interval.
Se poate administra şi o cefalosporină (Fortrum) şi se pot face asociaţii
de antibiotice:
Penicilina G + Kanamicină 15-20 mg/kg c/zi (2 prize)
Penicilina G + Gentamicină 5-7 mg/kg c/zi
Durata tratamentului este de 7-10 zile.
În cazul formelor toxice se va începe cu Oxacilină 200 mg/kg c/zi divizat
în prize la 6 ore, i.v. + Cloramfenicol 50-75 mg/kg c/zi la 6 ore interval.
La nou-născut se vor introduce la început două antibiotice; se preferă
tratamentul asociat: Ampicilină + Gentamicină.
Durata antibioterapiei în formele toxice este de 2 săptămâni până la 3
săptămâni.
b) Reguli de administrare a antibioticelor:
- În formele grave este recomandat, cel puţin iniţial, ca antibioticele să fie
administrate în perfuzie i.v. şi la un interval mai scurt (uneori 4 ore).
- Dacă după 2-3 zile de tratament (de administrare)m un antibiotic nu-şi
dovedeşte eficienţa se poate asocia un al doilea antibiotic.
16
- Penicilina G se va dizolva 100.000 U.I. pentru 1 ml ser fiziologic (cel
puţin). Soluţiile mai concentrate produc pe lângă durere intensă şi o
fibroză a quadricepsului (cu şchiopătare) care în timp va necesita
corecţie chirurgicală.
- În eventualitatea utilizării a două antibiotice, administrarea lor nu va fi
oprită deodată. Un antibiotic, de regulă cel mai toxic, se va scoate din
tratament mai repede cu 2-3 zile.
- De câte ori este posibil să se obţină antibiograma, este bine să se
administreze antibioticul cu acţiune ţintită pentru a nu crea rezistenţă şi
numai când evoluţia nu este bună.
2. Fenomenele neurotixice vor fi combătute cu Hemisuccinat de
hidrocortizon sau cu Metilprednisalon i.v. şi prin asigurarea a cel puţin 10 g de
glucoză /kg c/zi (trebuie avut în vedere volumul de lichide care se
administrează, în special i.v., preferându-se satisfacerea necesităţilor curente
cu minime, deoarece alveolelor afectate „nu le place” perfuzia bogată sau
rapidă, care poate duce la edem pulmonar acut).

Tratament simptomatic
1. Combaterea febrei se va face numai dacă temperatura (intrarectală)
depăşeşte 38,5°C sau dacă durata hipertermiei trece de 2-3 zile.
Se dau antipiretice:
o Paracetamol 10-15 mg /kg c –oral (sau rectal, dacă este necesar),
la fiecare 4-6 ore.
o Aspirină 10-15 mg /kg c, la fiecare 4-6 ore, dacă temperatura este
de peste 39,5°C
o Se mai poate administra Algocalmin oral, injectabil sau
supozitoare.
o La copiii hipersensibili, cu crize convulsive în antecedente,
spasmofilii, se administrează Fenobarbital 3-5 ctg/kg/zi oral sau/şi
Diazepam 0,3 mg/kg/priză.
Febra poate fi combătută şi prin mijloace nespecifice:
17
- „împachetări reci”, baie generală cu apă caldă sau călduţă, mărirea
aportului de lichide.
Împachetările
Prin împachetări se înţelege învelirea completă a corpului în cearşafuri
umede, peste care se aplică unul uscat de flanelă. Împachetările reci au efect
hipotermizant, răcoritor, calmant, stimulant şi reglator al circulaţiei.
Datorită acestor efecte, împachetările reci se indică în stări febrile,
hiperexcitabilitate nervoasă, tulburări uşoare de respiraţie şi de circulaţie. Nu
se vor aplica împachetări la bolnavi în stare gravă, debili, astenici, nici la
bolnavi cardiaci sau pulmonari cronici.
Tehnica împachetărilor
Patul se acoperă cu o muşama, pentru a feri saltelele de umezeală,
peste care se întinde o flanelă dublă, care acoperă complet muşamaua, iar
peste flanelă, un cearşaf umed (înmuiat în apă şi stors parţial). Acesta din
urmă trebuie să fie destul de mare, pentru a înveli complet copilul, însă mai
mic decât flanela.
Copilul este dezbrăcat complet şi culcat pe patul pregătit cu cearşaf
umed. Asistenta ridică mâinile copilului în sus şi înveleşte trunchiul
dedesubtul axilelor cu jumătatea stângă a cearşafului umed, introducând
partea rămasă în plus sub spate. apoi, ridică membrul inferior drept şi i se
acoperă cu partea inferioară a aripii stângi a cearşafului aplicată pe trunchi
membrul inferior stâng, care rămâne pe loc pe suprafaţa patului. Ceea ce mai
rămâne din această parte a cearşafului se aplică pe suprafaţa patului sub
membrul inferior drept, pe care asistenta îl reaşează la loc, între cele două
membre rămânând porţiunea din cearşaful umed.
Asistenta reaşează braţele ridicate ale copilului de-a lungul trunchiului şi
apoi le acoperă în întregime, până la gât cu aripa dreaptă a cearşafului.
Astfel, suprafeţele de joncţiune dintre membrele inferioare, precum şi cele
dintre membrele superioare şi trunchi vor fi izolate cu câte un strat al

18
cearşafului umed. Peste stratul umed se aplică strâns învelitoarea din flanelă,
având grijă să fie aderentă în jurul gâtului.
Partea de jos a învelitorii, care depăşeşte copilul, se introduce sub picioare.
Pentru ca împachetarea să fie corect executată, stratul umed trebuie să se
lipească bine de corp, să nu existe spaţii de aer între cearşaf şi suprafaţa corpului,
iar cearşaful umed să nu fie cutat nicăieri. În special partea de sub copil şi de la
locurile de joncţiune a suprafeţelor membrelor trebuie să fie bine întinsă, căci
pielea macerată de umiditate face mult mai uşor escare.
În caz de hiperpirexie, împachetarea trebuie schimbată din cinci în cinci
minute. Repetarea împachetărilor se va face conform indicaţiilor medicului.
După terminarea împachetării, copilul va fi şters cu prosoape uscate.
Temperatura minimă se poate obţine ≈10 minute după despachearea bolnavului
şi poate fi cu 2-3°C mai mică decât cea anterioară împachetării reci.
2. Sedarea uşoară a copilului se face cu Fenobarbital 2-10 mg/kg c sau
Diazepam 0,3 mg/kg /priză.
3. Combaterea meteorismului abdominal.
Meteorismul abdominal determinat de starea toxică sau hipokalemie se
combate cu Miofstin (1 fiolă de 1 ml=0,5 mg neostigmină sau ¼ -½ tabletă de 5
ori/zi din care se administrează 0,2-0,3 ml i.m. sau s.c. (putându-se repeta după
4 ore); sondă pentru eliminarea gazelor, aplicarea de căldură umedă pe
abdomen, administrarea de potasiu, combaterea şocului.
4. Suferinţa cerebrală determinată de tulburări acidobazice şi hidroelectrolitice,
cu semne de edem cerebral, se combate cu oxigen, Manitol, ser glucozat 10% i.v.
etc.
5. Vărsăturile se combat cu Metoclopramid picături sau supozitoare sau sub
formă injectabilă.
6. Hipoxemia – administrare de O2 pe diferite căi (sondă, mască, incubatoare,
aparate de respiraţie artificială), aerisirea camerei.
7. Insuficienţa cardiacă: cardiotonice majore, diuretice, O2, în şocul toxic
dopaminergie şi cortizonice injectabile, timp de 24 h.

19
CAPITOLUL II

ASPECTE ALE ÎNGRIJIRII COPILULUI SPITALIZAT

Frecvenţa bolilor respiratorii este cu atât mai crescută cu cât copilul este
mai mic, ocupă primul loc printre factorii cu morbiditate infantilă în ţara
noastră, în ţările cu climă temperată şi este explicată de particularităţile
morfofuncţionale ale aparatului respirator a sugarilor şi a copiilor mici, şi
anume:
- cavităţile nazale şi coanele sunt înguste la sugar, cu ţesutul cavernos al
mucoaselor puţin dezvolt, fapt care explică frecvenţa inflamaţiilor la acest
nivel.
- Laringele este mai sus situat la sugar decât la adult şi permite uşor
vizibilitatea epiglotei, la examenul faringian, istmul glotic este îngust la copil.
Laringele se dezvoltă mai repede la pubertate.
- Traheea, cu lungimea de 4,5 cm, săracă în ţesut elastic şi slab fixată,
are bronhia principală dreaptă mai scurtă, cu calibru mai mare, care explică
pătrunderea mai uşoară a corpilor străini în această zonă.
- Toracele este cilindric la sugar, cu diametrele aproape egale, cu unghiul
epigastric obtuz, coastele orizontale, respiraţia de tip abdominal. Prin
verticalitatea corpului coastele devin oblice cu respiraţie toraco-abdominală la
băieţi şi costală la fete.
- Plămânii cântăresc 150 g la un an, 1000 g la pubertate. Epiteliul
alveolar pavimentos la sugar, cu spaţiul intraalveolar mai jos, se subţiază
odată cu creşterea ţesutului elastic pulmonar.
Frecvenţa respiratorie: 40 respiraţii/minut la 3 luni, 35 la 1 an, 30 la 3 ani
şi 25 la 5 ani.
Pentru un copil spitalizarea şi boala sunt experienţe stresante deoarece
este despărţit de mediul său obişnuit, de persoanele care-i sunt dragi şi din
cauza alterării stării de sănătate.

20
Reacţia copilului la spitalizare şi boală depinde de vârstă, de
experienţele anterioare într-un spital, de susţinerea de care poate beneficia,
de capacităţile de adaptare şi de gravitatea afecţiunii.
Culegerea datelor:
 Vârsta
 Dezvoltarea fizică şi psihomotorie
 Reacţia la spitalizare: nelinişte, frică, plâns, agresivitate fizică şi verbală
 Antecedente medicale: se va aprecia gravitatea problemelor anterioare şi
repercusiunile lor asupra obişnuinţelor şi posibilităţilor de creştere şi
dezvoltare.
 Spitalizări şi experienţe anterioare: reacţia la spitalizările anterioare; mod
de adaptare; efectele spitalizării asupra comportamentului ulterior
 Susţinerea de care poate beneficia: în ce măsură familia poate vizita
copilul, doreşte să o facă şi să participe la îngrijiri.
 Manifestări ale afecţiunii prezente
Probleme:
1. potenţial de alterare a nutriţiei: deficit.
Cauze: refuz de a se alimenta, greţuri, vărsături, durere, reacţie la spitalizare.
2. potenţial de infecţie
Cauze: deficienţa sistemului imunitar, necunoaşterea măsurilor de protecţie
împotriva agenţilor patogeni.
3. potenţial de accidente:
Cauze: mediu necunoscut, constrângeri fizice, deplasare nesigură.
4. perturbarea somnului:
Cauze: mediu necunoscut, lipsa părinţilor, durere, intervenţii, tratamente.
5. anxietate
Cauze: mediu necunoscut, tratamente injectabile, despărţire de părinţi.
6. probleme legate de afecţiunea pentru care a fost spitalizat

21
Obiective:
Vizează:
 asigurarea condiţiilor de mediu
 diminuarea neliniştii
 reducerea durerii fizice
 diminuarea manifestărilor de dependenţă legate de boală
 promovarea creşterii şi dezvoltării
 prevenirea complicaţiilor
 prevenirea accidentelor
Intervenţii
1. asigurarea condiţiilor de mediu:
a. microclimat corespunzător (temperatură, luminozitate, umiditate).
b. Mediu securizant (plasarea patului la distanţă de surse de căldură,
plasarea de bare laterale sau plase la paturi, îndepărtarea obiectelor
tăioase).
c. Lenjerie de corp şi de pat curată.
d. Jucării în funcţie de vârstă.
2. abordarea copilului cu calm, blândeţe, răbdare.
3. asigurarea unui regim de viaţă echilibrat cu respectarea orelor de somn,
baie, alimentaţie în funcţie de vârstă.
4. pregătirea copilului pentru intervenţii i tratamente:
a. explicarea tehnicilor pe înţelesul copilului;
b. copilul va fi lăsat să manevreze anumite aparate şi instrumente (fără
a exista pericolul desterilizării) şi să le utilizeze ca pe o jucărie;
c. pe cât posibil se vor evita măsurile de constrângere;
d. va fi felicitat şi recompensat pentru comportamentul din timpul
intervenţiei.
5. permiterea punerii în practică a abilităţilor dobândite: mers, îmbrăcat,
dezbrăcat, alimentat singur (în măsura permisă de boală şi sub
supraveghere).
22
6. oferirea de activităţi de destindere utilizând materiale care pot fi aduse de
părinţi: jocuri, cărţi, casete audio cu muzică sau poveşti, casete video cu
desene animate.
7. încurajarea comunicării cu ceilalţi copii din salon.
8. asigurarea îngrijirilor igienice:
a. îndrumarea şi supravegherea în cazul copiilor mari;
b. efectuarea acestora în cazul copiilor mici.
9. supravegherea copilului:
a. măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative;
b. observarea tegumentelor şi mucoaselor;
c. observarea stării generale;
d. aprecierea comportamentului
10. recoltarea produselor biologice şi patologice.
11. asigurarea alimentării copilului:
a. verificarea alimentelor primite de la bucătăria dietetică dacă
corespund regimului şi dacă au temperatura corespunzătoare).
b. Supraveghează alimentaţia celor care se autoservesc.
c. Alimentează sau ajută în alimentaţia copiilor mici.
d. Se acordă timp suficient alimentării.
e. Se observă apetitul, cantitatea de alimente consumată şi apariţia unor
simptome după alimentaţie (greţuri, vărsături, diaree).
12. aplicarea tratamentului prescris.
13. aplicarea măsurilor de prevenire a infecţiilor nazocomiale
a. curăţenie, dezinfecţie, sterilizare, izolare;
b. purtarea echipamentului de protecţie;
c. interzicerea vizitelor persoanelor străine;
d. respectarea circuitelor funcţionale.
14. participarea la examinarea medicală a copilului.
15. prevenirea accidentelor:
a. nu se vor lăsa medicamente la îndemâna copilului;

23
b. se va verifica temperatura alimentelor şi lichidelor ce urmează a fi
oferite;
c. supravegherea atentă a copilului, trierea jucăriilor.
16. educaţia mamei privind îngrijirile ulterioare la domiciliu; se referă la:
a. semnele de recunoaştere a complicaţiilor (febră);
b. modificarea aspectului sputei;
c. intensificarea durerii;
d. necesitatea administrării de lichide necesare fluidificării secreţiilor;
e. se explică necesitatea, obligativitatea efectuării toaletei cavităţii
bucale după expectoraţie.
f. Necesitatea unui program de viaţă echilibrat, cu alternarea
perioadelor de activitate, cu repaus.

24
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA
COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE
SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE LA COPIL

Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială,


temperatura. Ele sunt frecvent utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau
de boală.
Urmărirea funcţiilor vitale la copil este importantă, având în vedere că în
legătură cu acestea se înscriu debutul unei boli, stabilirea diagnosticului,
evoluţia bolii, complicaţiile ce pot surveni.
Funcţiile vitale se măsoară:
- când intervine o schimbare în starea de sănătate a copilului;
- când este admis într-o unitate spitalicească (la internare, pe toată
perioada spitalizării şi la externare);
- înainte şi după proceduri invazive de diagnostic;
- înainte şi după administrarea medicamentelor care au efect asupra
sistemului respirator şi cardiovascular;
- înainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire care pot influenţa
funcţiile vitale.
Rolul asistentei medicale în măsurarea funcţiilor vitale:
1. să pregătească material şi instrumentar corespunzător şi în stare de
funcţionare;
2. să pregătească copilul din punct de vedere fizic (poziţie
corespunzătoare şi în acelaşi timp comodă);
3. să pregătească psihic copilul (să-i explice tehnica, să-l convingă de
necesitatea efectuării ei şi să-i solicite cooperarea);
4. să asigure condiţii de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale
(linişte, temperatură optimă, umiditate corespunzătoare);
5. să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, în funcţie de vârstă;
6. să cunoască antecedentele medicale ale copilului şi tratamentele
prescrise;
25
7. să respecte frecvenţa de evaluare a funcţiilor vitale în raport cu starea
copilului;
8. să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.

Măsurarea şi notarea respiraţiei


Scop – evaluarea funcţiei respiratorii a copilului fiind un indiciu al
evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Materiale necesare – ceas cu secundar, creion de culoare verde, foaia
de temperatură.
Tehnica:
- se realizează prin inspecţie, de regulă în timpul somnului;
- se dezbracă faţa anterioară a abdomenului şi a toracelui şi se aplică o
mână pe toracele copilului;
- se realizează numărarea respiraţiilor timp de un minut;
- respiraţia se măsoară în mod obişnuit, dimineaţa şi seara, la orele la
care se măsoară temperatura şi pulsul, dar se măsoară ori de câte ori
este nevoie, la indicaţia medicului.
Valorile normale ale respiraţiei:
- la nou-născut: 40-45 respiraţii/minut
- la 1 an: 30-40 respiraţii/minut
- la 2 ani: 25-35 respiraţii/minut
- la 12 ani: 15-25 respiraţii/minut
În plus se vor urmări:
- simetria mişcărilor respiratorii;
- frecvenţa şi ritmul respirator;
- amplitudinea mişcărilor respiratorii;
- tipul respiraţiei – care la copii este de tip abdominal.
Se consemnează valoarea obţinută şi celelalte caracteristici în foaia de
temperatură (cu culoarea verde).
Notarea: se consemnează valoarea obţinută printr-un punct pe foaia de
temperatură (fiecare linie orizontală a foii reprezintă două respiraţii). Se
26
uneşte apoi valoarea prezentă cu cea anterioară pentru obţinerea curbei. În
alte documente medicale se poate nota cifric.

I. Măsurarea şi notarea pulsului


Scop: evaluarea funcţiei cardio-vasculare.
Materiale necesare: ceas cu secundar, creion roşu, foaia de temperatură.
Elemente de apreciat: ritmicitatea, frecvenţa, celeritatea, amplitudinea.
Tehnica:
- Pulsul se poate măsura pe oricare arteră accesibilă palpării şi care
poate fi comprimată pe un plan osos: artera radială, femurală, humerală,
carotidă, temporală, pedioasă;
- Asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 minute;
- Spălarea pe mâini;
- Reperarea arterei;
- Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
- Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;
- Numărarea pulsaţiilor timp de un minut.
La nou-născut şi sugar, în primele luni de viaţă, pulsul poate fi măsurat
în timpul somnului la nivelul fontanelei.
La copil, în general, pulsaţiile inimii se pot percepe şi măsura aplicând
mâna pe regiunea precordială (şoc apexian în spaţiul V intercostal stâng, pe
linia medioclaviculară). Se notează valoarea obţinută în foaia de temperatură
printr-un punct, ţinând cont că fiecare linie orizontală a foii reprezintă 4 pulsaţii
şi apoi se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară.
Valori normale ale pulsului:
- la nou-născut: 130-140 pulsaţii/minut
- la copilul mic: 100-120 pulsaţii/minut
- la 2 ani: 100-110 pulsaţii/minut
- la 3-4 ani: 90-100 pulsaţii/minut
- la 5-10 ani: 80-100 pulsaţii/minut
- la 11-16 ani: 80 pulsaţii/minut
27
Măsurarea şi notarea tensiunii arteriale
Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii,
rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).
Elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică (maximă) şi tensiunea
arterială diastolică (minimă).
Materiale necesare:
- aparat pentru măsurarea T.A.
- cu mercur Riva-Rocci
- cu manometru
- oscilometru Pachon
- stetoscop biauricular
- tampon de vată
- alcool
- creion roşu
Metode de determinare: palpatorie, ascultatorie.
Tehnica: T.A. se măsoară cu ajutorul tensiometrelor pentru copii,
precedând ca şi la adult.
Măsurarea tensiunii arteriale prin ascultaţie:
- se pregătesc materialele necesare (tensiometru, stetoscop, creion roşu
etc.).
- copilului, după repaus de 15 min. i se aplică manşeta pneumatică pe 1/3
medie a braţului, care va fi sprijinit şi în extensie.
- asistenta se spală pe mâini, îşi fixează stetoscopul cu olivele în urechi şi
membrana pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei,
percepând zgomotele pulsatile.
- se decomprimă progresiv manşeta până când percepe primul zgomot
ritmic arterial care este reţinut ca valoare, reprezentând T.A. maximă
(sistolică).

28
- se continuă decomprimarea până în momentul dispariţiei ultimului
zgomot a cărui valoare este, de asemenea, reţinută, reprezentând T.A.
minimă (diastolică).
- Se reorganizează locul de muncă, se notează datele în F.T. (cu roşu).
Notarea – se notează pe F.T. valorile obţinute cu o linie orizontală,
socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur. Se unesc
liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat. Se poate
înregistra şi cifric.
La copil T.A: se poate calcula orientativ, după formula:
T = 80 + 2 A; A = vârsta copilului.
Valori normale:
La 1-3 ani: T.A. max. – 75 - 90 mm Hg; T.A. min. – 50-60 mm Hg
La 4-11 ani: T.A: max. – 90-110 mm Hg; T.A. min. – 60-65 mm Hg
La 12-15 ani: T.A: max.– 100-120 mm Hg; T.A. min. – 60-75 mm Hg

Măsurarea şi notarea temperaturii


Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurare: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală, rect, vagin.
Materiale necesare: termometru maximal, casoletă cu tampoane de
vată şi comprese sterile, recipient cu soluţie dezinfectantă, tavă medicală,
lubrifiant, alcool medicinal, ceas.
Cea mai comodă şi totodată cea mai obiectivă metodă de măsurare a
temperaturii la copil este măsurarea temperaturii rectale, ştiind că aceasta
depăşeşte cu 0,3-0,5°C nivelul temperaturii cutanate.
Măsurarea temperaturii rectale:
Tehnică:
- asistenta se spală pe mâini;
- se pregăteşte termometrul individual, se verifică dacă mercurul este
coborât, rezervorul termometrului se şterge cu o compresă umedă sau este
lubrefiat în strat foarte subţire cu o substanţă grasă, pentru a putea fi introdus
în rect.
29
- Copilul este culcat pe spate şi cu mâna dreaptă se ţine termometrul, iar
cu cea stângă se apucă picioarele copilului de la nivelul gleznelor îndoindu-le
din articulaţia şoldului.
- Printr-o mişcare de rotaţie, rezervorul de mercur al termometrului se
introduce în întregime în rectul copilului; se lasă în această poziţie tot timpul
cât coloana de mercur urcă.
- După 3 min. el poate fi scos şi se citeşte temperatura.
- Se notează valoarea în F.T. (cu albastru):
- Notarea unui punct pe verticală, corespunzătoare datei şi timpului
zilei, socotind, pentru fiecare linie orizontală a foii, două diviziuni
de grad.
- Se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obţinerea
curbei termice. Se poate nota şi cifric.
- După citire, termometrul se şterge cu un tampon de vată sau cu o
compresă sterilă de tifon, înmuiate în apă cu săpun sau alcool; termometrul
se păstrează într-un borcan cu cloramină 1%.
- Temperatura (în care nu sunt indicaţii speciale) se măsoară de 2 ori în
cursul a 24 h, dimineaţa între 6-7 şi după-amiază între 16-17 (18-19).

Măsurarea şi notarea diurezei


Obiective:
- Obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal şi
asupra altor îmbolnăviri.
- Cunoaşterea volumului diurezei.
- Efectuarea unor determinări calitative (analize biochimice) din cantitatea
totală de urină emisă.
- Urmărirea bilanţului circulaţiei lichidelor în organism = bilanţul lichidian
(întrări-ieşiri).
Materiale necesare: vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi clătite
cu apă distilată (pentru a nu modifica compoziţie urinei) şi acoperite.

30
Diureza este măsurată cantitativ la anumite intervale, urmărindu-se şi
caracteristicile macroscopice; colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi
se termină în ziua următoare la aceeaşi oră.
Diureza se notează în F.T. – prin haşurarea pătrăţelelor
corespunzătoare cantităţii de urină şi zilei respective. Spaţiul dintre două linii
orizontale al foii corespunde la 100 ml de urină.

EXAMINĂRI PARACLINICE
Recoltarea probelor de laborator se realizează la indicaţia medicului,
cuprinzând recoltarea de sânge sau alte probe biologice patologice (urină,
spută, vărsături, materii fecale etc).
În bronhopneumonie se practică determinarea hemoleucogramei,
fibrinogemului, VSH-ului, examenul sumar de urină şi radiografia pulmonară.
1. Recoltarea sângelui pentru hemoleucogramă
- se face prin înţepare: la adult – pulpa degetului, lobul urechii;
la copil – faţa plantară a halucelui, călcâi.
Materiale necesare: mănuşi de cauciuc, ace, tampoane de vată, seruri
test, tavă medicală curată, cameră umedă, lame uscate, curate, degresate,
şlefuite, pipete Potain, alcool 90°
Tehnica:
- se aseptizează pielea halucelui cu un tampon cu alcool 90°;
- se evită congestionarea printr-o frecare puternică şi prelungită;
- se aşteaptă evaporarea alcoolului;
- cu o mişcare bruscă se înţeapă pielea halucelui în partea laterală a
extremităţii, perpendicular pe straturile cutanate;
- se şterge cu un tampon uscat prima picătură, se lasă să se formeze o
altă picătură de sânge din care se recoltează cu pipeta sau lama;
- se şterge cu un tampon cu alcool.
Pregătirea produsului pentru laborator – efectuarea frotiului
- la extremitatea unei lame se pune o picătură de 3-4 mm diametru;

31
- se aşează o lamelă cu marginile şlefuite în unghi de 45° cu lama
(picătura se întinde prin capilaritate);
- lamela se trage către partea liberă a lamei, păstrând aceeaşi înclinaţie
şi antrenând toată picătura fără să o fragmenteze;
- se agită lama pentru uscare;
- se etichetează şi se trimite la laborator.
2. Recoltarea sângelui pentru VSH
- se face prin puncţie venoasă
Materiale necesare: seringă de 2 ml, soluţie de citrat de Na 3,8%, ace
pentru puncţia venoasă, stativ şi pipete Westergreen, muşama, eprubete,
tăviţă renală, garou, vată, mănuşi sterile, alcool 70°.
În dimineaţa recoltării copilul nu trebuie să mănânce.
Tehnica:
- asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun;
- îmbracă mănuşi de cauciuc sterile;
- aspiră în seringă 0,4 ml citrat de Na 3,8%;
- puncţionează vena fără garou şi aspiră până la 2 ml (1,6 ml);
- retrage acul şi aplică tampon cu alcool.
- scurge amestecul sânge-citrat în eprubetă şi omogenizează lent.
- aşează eprubeta în stativ, o etichetează şi o trimite la laborator;
- îngrijeşte pacientul.
3. Recoltarea sângelui pentru determinarea fibrinogenului
Prin puncţie venoasă se recoltează 4,5 ml sânge peste 0,5 ml citrat de
Na 3,8% tehnica fiind aceeaşi ca şi la recoltarea sângelui pentru VSH.
4. Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urină
Scopul este explorator – informează asupra stării funcţionale a rinichilor,
cât şi a întregului organism.
Recoltarea urinei la sugar şi copii se face în vase fixate pe organele
genitale externe. La băieţi se fixează o eprubetă pe penis, iar la fete un
balonaş cu gât pe vulvă cu ajutorul unei benzi de leucoplast.

32
Pentru a preveni smulgerea recipientului de pe locul fixat şi mai ales
spargerea lui, este bine ca membrele inferioare ale sugarului sau copilului mic
să fie imobilizate de marginile patului. Copiii astfel pregătiţi trebuie să fie
controlaţi cât mai des pentru a îndepărta recipientul imediat după urinare.
Din urina obţinută se trimite un eşantion la laborator.
5. Radiografia pulmonară
Arată contrastul între spaţiile aeriene traheo-bronho-alveolare şi
structura propriu-zisă a plămânului. Spre deosebire de radioscopie,
radiografia prezintă avantajul că bolnavul este mai puţin iradiat, imaginea
obţinută este precisă şi serveşte drept element de comparaţie în viitor.
Tehnică:
- în cazul copiilor mai mari, asistenta explică cum trebuie să se comporte
în timpul examinării (va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar
radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă).
- Se dezbracă complet regiunea toracică; se îndepărtează obiectele
radioopace;
- Copiii mai mari vor fi aşezaţi în poziţie ortostatică, iar sugarii şi copiii
mici vor fi aşezaţi în decubit. Sugarii şi copiii mici se fixează prin
înfăşare pe un suport de scânduri sau se suspendă în hamuri (pentru a
nu se iradia persoana care l-ar susţine).
Examenul radiografic se notează în foaia de observaţie.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR
Se realizează cu mare punctualitate, strict la indicaţiile medicului,
tratamentului realizându-se la pat, asistenta având pregătite şi medicamente
pentru eventualele complicaţii.
Reguli generale de administrare a medicamentelor
Asistenta:
- respectă medicamentul prescris;
- identifică medicamentul;

33
- verifică calitatea;
- respectă căile de administrare prescrise de medic;
- respectă orarul şi ritmul de administrare;
- respectă doza;
- respectă somnul fiziologic al pacientul;
- evită incompatibilităţile medicamentoase;
- serveşte pacientul cu doză unică pentru administrarea orală;
- respectă succesiunea de administrare (solide, lichide, injecţii, ovule
vaginale, supozitoare);
- informează pacientul asupra medicamentelor prescrise;
- anunţă medicul privind greşelile comise;
- administrează imediat soluţiile injectabile;
- respectă măsurile de asepsie şi igienă.
Administrarea medicamentelor la copil se efectuează în condiţii mai
deosebite determinate de vârsta acestora. În administrarea medicaţiei la copii
se întâmpină greutăţi datorită reacţiilor de apărare şi în marea majoritatea a
cazurilor, a lipsei de colaborare din partea copilului, inerente vârstei şi
educaţiei.
I. Administrarea medicamentelor pe cale orală
Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor,
acestea putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire
sau gros.
Forme de prezentare a medicamentelor:
- lichide: soluţii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri, emulsii.
- Solide: pulberi, tablete, drajeuri, granule.
Pregătirea în vederea administrării medicamentelor:
- asistenta se spală pe mâini;
- pregăteşte linguriţa de dimensiuni adecvate;
- pisează tabletele şi drajeurile şi le divide;

34
- corectează gustul neplăcut prin adaos de zahăr, miere, lichide cu gust
plăcut, înglobate într-un aliment păstos;
- aşează în jurul gâtului copilul cu prosop curat;
- asistenta medicală asigură poziţia corespunzătoare vârstei copilului,

decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat pentru sugari şi poziţie semişezândă


pentru copilul mic;
- asigură imobilizarea copilului cu blândeţe şi răbdare;
- se ia linguriţa cu medicamentul pregătit pentru administrare şi se asigură
deschiderea cavităţii bucale prin stimularea buzelor cu linguriţa sau prin
comunicare verbală;
- se introduce linguriţa aproape de baza limbii şi se varsă conţinutul, având
grijă ca acesta să intre pe calea digestivă (nu se administrează în timpul
inspiraţiei);
- permite închiderea cavităţii bucale, retrăgând linguriţa;
- urmăreşte deglutiţia medicamentului prin observarea mişcărilor de
înghiţire;
- se face controlul cavităţii bucale şi se mai administrează lichide copilului
(ceai, suc de fructe);
- se repune copilul în poziţie comodă şi se supraveghează pentru a vedea
efectul imediat al medicamentului;
- reorganizează locul de muncă, se dezinfectează şi se spală pe mâini.
II. Administrarea medicamentelor pe cale parenterală
Calea parenterală este calea injectabilă de administrare a medicamentelor.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în
organism, prin intermediul unor ace care traversează
Pregătirea injecţiei:
1. Materiale:
- Seringi sterile cu o capacitate în funcţie de cantitatea de soluţiei,

medicamentoasă (pentru injecţia i.v., seringă cu amboul situat excentric); se


preferă seringă de unică folosinţă, în ambalaj individual.

35
- Acele se găsesc împreună cu seringa în acelaşi ambalaj sau în ambalaje
separata. Se pregăteşte un ac cu diametrul mai mare pentru aspirarea
soluţiilor şi altul pentru injectare.
2. Medicamentul prescris se poate prezenta:
- ca medicament direct injectabil, în fiole sau flacoane cu doză unică sau
mai multe doze, şi seringă gata pregătită de întrebuinţare.
- ca medicamente indirect injectabile – pudre sau produse liofilizate în
fiole sau flacoane cu dop de cauciuc, însoţite sau nu de solvent.
3. Alte materiale
- tampoane sterile de vată şi tifon, soluţii dezinfectante (alcool), pile din
metal pentru deschiderea fiolelor, lampă de spirt, tăviţă renală, garou
din cauciuc, perniţă, muşama.
Încărcarea seringii:
- se spală mâinile cu apă curentă, se verifică seringa şi acele –
capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizării.
- se verifică integritatea fiolelor sau flacoanelor, eticheta, doza, termenul de
valabilitate, aspectul soluţiei.
- se îndepărtează ambalajul seringii, se adaptează acul pentru aspirat
soluţia, acoperit cu pectoralul şi se aşează pe o compresă sterilă.
a) Aspirarea conţinutului fiolelor
- se goleşte lichidul din vârful fiolei prin mişcări de rotaţie;
- se dezinfectează gâtul fiolei prin ştergere cu tamponul îmbibat cu alcool;
- se flambează pila de oţel şi se taie gâtul fiolei;
- se deschide fiola astfel: se ţine cu mâna stângă iar cu policele şi indexul
mâinii drepte, protejate de o compresă sterilă, se deschide partea subţiată a
fiolei;
- se trece gura fiolei deschise deasupra flăcării;
- se introduce acul în fiola deschisă, ţinută între police, index şi degetul
mijlociu al mâinii stângi, seringa fiind ţinută cu mâna dreaptă;

36
- se aspiră soluţia din fiolă, retrăgând pistonul cu indexul şi policele mâinii
drepte şi având grijă ca bizoul acului să fie permanent acoperit cu soluţia de
aspirat; fiola se răstoarnă progresiv cu orificiul în jos;
- se îndepărtează aerul din seringă, fiind în poziţie verticală cu acul
îndreptat în sus, ă împingerea pistonului până la apariţia primei picături de
soluţie prin ac;
- se schimbă acul de aspirat cu cel folosit pentru injecţia care se face.
b) Dizolvarea pulberilor
- se aspiră solventul în seringă;
- se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului, se dezinfectează dopul
de cauciuc şi se aşteaptă evaporarea alcoolului;
- se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se introduce cantitatea de
solvent prescrisă;
- se scoate acul din flacon şi se agită până la completa dizolvare.
c) Aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc
- se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului;
- se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce
urmează a fi aspirată;
- se introduce acul prin dopul de cauciuc în flacon până la nivelul dopului şi
se introduce aerul;
- se retrage pistonul sau se lasă să se golească conţinutul flaconului în
seringă sub presiunea din flacon;
- acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimbă cu acul pentru injecţie.

Injecţia intramusculară
1. alegerea locului injecţiei
a. masa musculară fesieră, cadranul superoextern
b. faţa externă a coapsei, în 1/3 mijocie
c. faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid.
2. pregătirea injecţiei

37
3. imobilizarea copilului (cu ajutor) – se aşează copilul în decubit
ventral, se fixează membrele inferioare cu o mână, pe faţa posterioară a
articulaţiei genunchiului şi cealaltă mână în regiunea toraco-lombară.
4. executarea injecţiei:
a. asistenta îşi spală mâinile şi îmbracă mănuşi sterile;
b. dezinfectează locul injecţiei: dezinfecţie tip II: se curăţă pielea cu un
tampon steril îmbibat în dezinfectant, apoi se şterge cu unul curat. Se repetă
manevra. Durata de acţiune 30’’ pentru o manevră – deci 1 minut.
c. se întinde pielea între indexul şi policele mâinii stângi şi se înţeapă
perpendicular pielea cu rapiditate şi siguranţă, cu acul montat la seringă.
d. Se verifică poziţia acului prin aspirare.
e. Se injectează lent soluţia.
f. Se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul.
g. Se masează uşor locul injecţiei pentru a activa circulaţia, favorizând
absorbţia.
5. îngrijiri ulterioare – se aşează copilul în poziţie comodă, se linişteşte
rămânând în repaus fizic câteva minute.
Incidente şi accidente ce pot apare în timpul injecţiei i.m.:
- Durere vie, prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale. Se
retrage acul, se efectuează injecţia în altă zonă.
- Paralizia prin lezarea nervului sciatic. Se evită prin respectarea zonelor
de elecţie a injecţiei.
- Hematom prin lezarea unui vas.
- Ruperea acului. Se recurge la extragerea lui manuală sau chirurgicală.
- Supuraţie aseptică. Se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi
pentru a pătrunde în masa musculară.
- Embolie prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase. Se
previne prin verificarea poziţiei acului.

38
Injecţia intravenoasă
1. Alegerea locului injecţiei: venele de la plica cotului, venele
antebraţului, venele de pe faţa dorsală a mâinii, venele maleolare interne,
venele epicraniene
2. Executarea injecţiei:
- se imobilizează cu blândeţe copilul pentru puncţionarea venei (se face
de către o a doua persoană);
- asistenta îşi spală mâinile şi îmbracă mănuşi sterile;
- se alege locul puncţiei şi se dezinfectează – dezinfecţia pielii tip I: se
aplică dezinfectantul pe piele cu un tampon îmbibat, aşteptându-se apoi 30’’
până la evaporarea dezinfectantului;
- se execută puncţia venoasă: se aplică garoul la 7-8 cm superior locului
de puncţie ales. Fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul
puncţiei realizând o uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor
vecine. Cu seringa prinsă între police şi restul degetelor, având gradaţiile şi
bizoul acului în sus, se pătrunde pe traiectul longitudinal al venei înţepând
tegumentul şi peretele venos până când se învinge rezistenţa elastică a
acestuia. Când acul înaintează în gol se pătrunde 1-2 cm după care se
controlează valabilitatea tehnicii prin aspiraţie;
- se îndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului;
- se injectează lent, ţinând seringa în mâna stângă iar cu policele mâinii
drepte se apasă pe piston;
- se verifică periodic dacă acul este în venă;
- se retrage brusc acul când injecţia s-a terminat; la locul puncţiei se
aplică tamponul îmbibat în alcool, compresiv.
3. Îngrijiri ulterioare
- se menţine compresiunea la locul injecţiei câteva minute (1-2’)
- se supraveghează în continuare starea generală.
Incidente şi accidente ce pot apare în timpul injecţiei i.v.:

39
- injectarea soluţiei în ţesutul perivenos manifestată prin tumefierea
ţesuturilor, durere. Se încearcă pătrunderea acului în lumenul vasului,
continuându-se injecţia sau se încearcă în alt loc.
- flebalgia produsă prin injectarea rapidă a soluţiei sau a unor substanţe
iritante.
- hematom prin străpungerea venei. Se întrerupe injecţia.
- ameţeli, lipotimie, colaps. Se anunţă medicul
III. Administrarea medicamentelor pe cale rectală
Pregătirea administrării supozitoarelor:
- asistenta se spală pe mâini apoi îmbracă mănuşi sterile.
- se dezbracă copilul observând zona perianală, se inspectează zona şi
dacă este nevoie se face toaleta regiunii perianale.
- dezambalează supozitorul.
- se aşează copilul în decubit lateral, se îndepărtează uşor cu mâna
stângă fesele copilului.
- se introduce cu mâna dreaptă supozitorul în orificiul anal, strânge apoi
fesele între police şi degetele mâinii drepte, aşteptând circa 1 minut
pentru a favoriza ridicarea supozitorului în rect şi depăşirea sfincterului
anal (în caz contrar supozitorul este eliminat prin reflexul de evacuare).
- reorganizează locul de muncă.

INTERVENŢII PENTRU MOBILIZAREA SECREŢIILOR


1. Hidratarea
- este eficace pentru funcţionarea sistemului mucociliar;
- la un copil cu o hidratare adecvată, tusea poate uşor disloca secreţiile;
2. Umidificarea
- constă în adăugarea vaporilor de apă în aerul inspirat;
- păstrează căile aeriene umede şi permite debarasarea secreţiilor;
- se realizează cu pulverizatoare sau recipiente cu apă aşezate pe o
sursă de căldură;

40
3. Nebulizarea:
- constă în adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat;
- se realizează prin pulverizare (folosind atomizorul) sau cu ajutorul
aerosolilor = un amestec de gaz cu un medicament dispersat în particule
sferice de ordinul micronilor (antibiotice, bronhodilatatoare, expectorante).
4. Drenajul postural:
- este un procedeu poziţional, care permite eliminarea secreţiilor;
- poziţia pacientului se schimbă la 20’-30’:
- decubit ventral cu perna sub abdomen;
- decubit ventral cu patul înclinat la 20°;
- decubit dorsal;
- decubit lateral stâng;
- decubit lateral drept;
- poziţie şezând.
- se renunţă la poziţiile în care copilul prezintă disconfort sau dispnee;
5. Tapotament:
- constă în lovirea uşoară a peretelui toracic, cu mâna, ritmic, pe toată
suprafaţa, timp de 1-2 minute.
- încheietura mâinii trebuie să fie relaxată, iar cotul în flexie.
- copilul trebuie să respire lent şi adânc.
- toracele copilului trebuie să fie acoperit.
- este contraindicat la pacienţii cu osteoporoză sau coaste fracturate şi la cei
cu probleme de sângerare.

INTERVENŢII PENTRU MENŢINEREA CĂILOR RESPIRATORII LIBERE

1. Aspiraţia orofaringiană sau nazofaringiană


Materiale necesare: dispozitiv de aspiraţie, sonde sterile (Nelaton),
mănuşi sterile, soluţie sterilă pentru umectarea sondei, prosop.
Intervenţiile asistentei:

41
- se evaluează semnele şi simptomele care indică prezenţa secreţiilor în
căile aeriene superioare.
- se instalează pacientul în poziţie adecvată:
- semişezând, cu capul într-o parte – pacienţi conştienţi
- decubit lateral, cu faţa la asistentă – pacienţi inconştienţi
- se protejează lenjeria de corp cu un prosop
- spălare pe mâini şi îmbrăcarea mănuşilor sterile
- fixarea sondei la aparatul de respiraţie
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus
- umectarea capătului liber al sondei
- introducerea sondei:
- pentru aspiraţia orofaringiană sonda se introduce pe marginea
gurii, lăsând-o să alunece în orofaringe
- pentru aspiraţia nazofaringiană, sonda se introduce în narină
dirijând-o spre centru, de-a lungul peretelui despărţitor al foselor
nazale
- se efectuează aspiraţia timp de 15 secunde, rotind sonda pentru a
extrage secreţiile de pe toată suprafaţa
- se extrage sonda şi se clăteşte în soluţie sterilă, efectuând o aspiraţie
- dacă pacientul are canulă pentru oxigenoterapie se reamplasează
- se solicită copilului să respire profund şi să tuşească între aspiraţii (dacă
este posibil)
- după terminarea aspiraţiei se efectuează igiena bucală; se îndepărtează
prosopul
- materialele utilizate se curăţă, se dezinfectează şi se pregătesc pentru
sterilizare.

42
INTERVENŢII PENTRU FAVORIZAREA OXIGENĂRII TISULARE
– OXIGENOTERAPIA –
Oxigenoterapia reprezintă administrarea de O2 în cantitate crescută prin
respiraţie, în scop terapeutic.
Scopul este de a asigura o cantitate corespunzătoare de O2 la ţesuturi
prin combaterea hipoxiei determinată de: scăderea O2 alveolar, diminuarea
Hb, tulburări în sistemul circulator, probleme care interferează cu difuziunea
pulmonară.
Surse de oxigen: staţie centrală de oxigen, microstaţie, butelie de
oxigen
Metode de administrare a O2:
a) prin sondă nazală:
- este metoda ce mai frecvent utilizată
- permite administrarea O2 în concentraţie de 25-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung
b) prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat):
- permite administrarea O2 în concentraţie de 40-60%
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii
c) ochelari pentru oxigen:
- sunt prevăzuţi cu 2 sonde care se introduc în ambele nări
- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi
- sunt mai bine toleraţi de pacienţi.
d) cortul de oxigen:
- frecvent utilizat la copii
- concentraţia de O2 nu poate depăşi 50%
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se
supraîncarcă cu vapori datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în
acelaşi mediu

43
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de
răcire
- copiii vor fi supravegheaţi permanent pentru a nu disloca cortul
Echipamentul necesar administrării O2:
- sursa de oxigen
- umidificator – administrarea O2 se face umidifiat – 2/3 apă sterilă +
1/3 alcool sanitar trecute prin barbotor (umidificator).
- sondă nazală, cateter, mască de O2 sau cort.
- material adeziv (leucoplast) pentru fixarea sondei.
Intervenţiile asistentei:
- aşezarea copilului în poziţie corespunzătoare, poziţie semişezândă.
- asamblarea echipamentului.
- dezobstruarea căilor respiratorii.
- măsurarea sondei, pe obraz, de la narină la tragus.
- sonda nu se unge cu substanţe grase (poate duce la explozia
pacientului) dar se poate lubrefia cu gel hidrosolubil anestezic pentru
facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei.
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz.
- fixarea debitului de administrare a O2, în funcţie de prescripţiile
medicului.
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării O2, observarea culorii
tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului.
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau
de apariţie a unor complicaţii.
- supravegherea echipamentului de administrare a O2 (presiune, debit).
- mobilizarea periodică a sondei.
- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară.
- curăţarea echipamentului la terminarea tehnicii.

44
Incidente şi accidente ce pot să apară în timpul oxigenoterapiei
- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidul
poate fi împins de O2 în căile respiratorii ale copilului, asfixiindu-l.
- în cazul utilizării prelungite a O2, în concentraţii mari sau la presiuni
ridicate, pot apărea:
- iritare locală a mucoasei
- congestie şi edemul alveolar
- hemoragie intraalveolară
- atelectazie
- contactul prelungit duce la leziuni corneene şi chiar orbire.
- pot apare emfizeme masive subcutanate prin infiltraţia oxigenului la
nivelul ţesuturilor.
- dacă cateterul se introduce mai mult, oxigenoterapia este ineficientă.
- pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală.

45
CAPITOLUL III

PLANURI DE ÎNGRIJIRE

CAZ CLINIC NR. I

Sugarul R.A., în vârstă de 4 luni (D.N. 10-XI-1999), din localitatea


Săveni, judeţul Botoşani, prezintă la data de 1-III-2000 febră 39°C, tuse
productivă frecventă, obstrucţie nazală, dispnee, motiv pentru care se
internează la Spitalul de Copii Botoşani cu diagnosticul medical –
bronhopneumonie.

Antecedente personale:
 copil născut la 9 luni, cu greutatea de 2300 g, alimentat natural 2 luni,
apoi artificial cu lapte praf;
 a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:
 neagă

Antecedente alergologice:
 nu se cunosc.

46
DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii


manifestată prin: dispnee, polipnee, tuse productivă, tiraj costal;
alterarea circulaţiei manifestată prin cianoză perioronazală discretă,
tahicardie –150 bătăi/minut.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin : inapetenţă,


senzaţie de greaţă, meteorism abdominal.

3. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin


febră 39,2°C.

4. Dificultate în a dormi datorită obstrucţiei căilor respiratorii, dispneei şi


tusei, manifestată prin insomnie, agitaţie.

5. Alterarea integrităţii tegumentelor manifestată prin eritem.

47
PLAN DE NURSING
Data: 3.02.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE


1. Dificultate în respiraţie Sugarul să aibă o bună - sugarul va fi izolat într-un salon luminos, cu t° = 8-21°C, Obiectiv
datorită obstrucţiei căilor respiraţie. umiditate 40%. nerealizat, se
respiratorii manifestată prin: - se aşează sugarul într-o poziţie care să-i favorizeze menţine dispneea,
- dispnee expiratorie respiraţie, cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi (se pune un sul polipneea, tirajul
- polipnee 65 respiraţii/minut sub umeri), în poziţie semişezândă. intercostal.
- tiraj intercostal - dezobstruarea căilor respiratorii, aspirarea secreţiilor din
- tuse productivă. fosele nazale şi orofaringe.
- administrez O2 umidifiat, intermitent, 2-4 l/min, la indicaţia
medicului.
- administrez medicaţia prescrisă:
Miofilin i.v. 10 mg la 6 ore
H.H.C. i.v. 25 mg la 6 ore
aerosoli cu salbutanol
- monitorizez respiraţia la indicaţia medicului
- notez frecvenţa respiratorie în foaia de temperatură.
Circulaţie inadecvată Sugarul să aibă o bună - administrez O2 umidifiat Obiectiv realizat,
manifestată prin: circulaţie. - se reduce aportul de lichide până la 120 ml/Kgc/zi dispare cianoza.
- tahicardie 150 bătăi /minut - monitorizez pulsul la intervale indicate de medic
- cianoză perioronazală - notez valoarea obţinută în foaia de temperatură.
discretă
2. Dificultate în alimentaţie Sugarul să fie alimentat - încerc hidratarea orală a sugarului cu ceai, Gesol Obiectiv
prin deficit manifestată prin: şi hidratat suficient. - administrez medicaţie antiemetică, la indicaţia medicului: nerealizat în
- inapetenţă Metoclopramid picături (4 picături) primele 6 ore; se
- senzaţie de greaţă - combat meteorismul abdominal prin administrare de menţine senzaţia
- meteorism abdominal. Miostin i.m. 0,3 ml de greaţă,
- institui o perfuzie cu glucoză 5% şi electroliţi, pentru inapetenţa;
hidratarea sugarului, pe o durată de 6 ore, după care - dispare
reîncerc hidratarea şi alimentaţia orală. meteorismul
abdominal

48
1 2 3 4
3. Hipertermie datorită Sugarul să prezinte o - se asigură condiţii de confort termic în salon; Proces evolutiv
procesului inflamator temperatură în limitele - sugarul va fi schimbat după fiecare val de transpiraţie; negativ, răspunde
pulmonar manifestată prin: normale. - asigur hidratarea corectă; inadecvat la
- febră 39,2°C - administrez antitermice la indicaţia medicului tratament, sugarul
Paracetamol peros 60 mg la 4-6 ore sau supozitoare se menţine febril.
Aspirină peros 40 mg la 4-6 ore
Algocalmin peros, injectabil:
- se pot face împachetări reci.
- administrez medicaţia antibiotică conform indicaţiei
medicului:
Ampicilină i.v. 125 mg la 6 ore
Gentamicină i.v. 10 mg la 12 ore
- se previn convulsiile febrile prin administrare de
Fenobarbital i.m. 40 mg sau Diazepam 0,3 mg/priză
- măsor t°, pulsul, T.A. şi le notez în foaia de temperatură;
- urmăresc şi notez respiraţia, diureza, scaunul;
- fac bilanţul lichidelor ingerat şi eliminate; calculez o
pierdere de 500 ml apă/°C peste 37°C;
- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL)
4. Dificultate în a dormi Sugarul să aibă un somn - asigurarea liniştii nocturne şi a condiţiilor de confort Obiectiv parţial
datorită obstrucţiei căilor cât mai liniştit. termic; realizat.
respiratorii, dispneei, tusei - planificarea îngrijirilor şi intervenţiilor delegate, astfel
manifestată prin: încât acestea să fie minime în intervalul 2400-600;
- insomnie; - aplicarea măsurilor prevăzute la nevoia de a respira vor
- agitaţie. satisface implicit şi nevoia de a se odihni.
5. Alterarea integrităţii Sugarul să aibă - asistenta asigură igiena corporală, generală şi locală, Obiectiv realizat.
tegumentelor manifestată tegumente curate, integre. prin efectuarea băii parţiale a sugarului şi fricţiunii cu
prin eritem. alcool mentolat.
- schimbarea lenjeriei sugarului ori de câte ori este nevoie,
cu efectuarea toaletei locale;
- schimbarea poziţiei în pat la 1-2 ore pentru prevenirea
escarelor.

49
Data 4-III-2000
1 2 3 4

1. Dificultate în respiraţie Sugarul să prezinte o - aşez sugarul cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi pentru a Obiectiv parţial
datorită obstrucţiei căilor bună respiraţie. favoriza respiraţia; realizat.
respiratorii manifestată prin: - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin aspirarea
- dispnee la efort secreţiilor şi nebulizare;
- tiraj - schimb poziţia sugarului la 15-20’, pentru a favoriza
- tuse productivă. drenajul secreţiei bronşice;
- efectuez tapotamentul toracic;
- continui să administrez medicaţia bronhodilatatoare şi
cortizonul;
- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative;
- aduc la cunoştinţă medicului eventualele schimbări
survenit în evoluţia bolii.
2. Dificultate în alimentaţie Copilul să fie alimentat şi - administrez alimentaţia oral, în prânzuri dese şi în Sugarul primeşte
prin deficit datorită senzaţiei hidratat suficient: cantitate mai mică; alimentaţia oral.
de greaţă manifestată prin: - rehidratarea orală. - suplimentez alimentaţia cu aport de lichide oral: ceai
- inapetenţă. îndulcit;
- calculez bilanţul ingesto-excreta.
3. Hipertermie datorată Sugarul să aibă - asigur condiţii de confort termic în salon; Uşoară
procesului inflamator temperatura corpului în - administrez lichide oral; ameliorare, febra
pulmonar manifestată prin: limitele normale (să - administrez antitermice şi antibiotice în continuare; scade – t° = 38°C.
- febră 38,5°C. micşorăm gradul febrei). - calculez bilanţul ingesto-excreta;
- monitorizez funcţile vitale şi vegetative.

Data 5-III-2000

1. Dificultate în respiraţie Sugarul să aibă o bună - menţin poziţia semişezândă a sugarului; Ameliorarea
datorită obstrucţiei căilor respiraţie. - dezobstrucţia căilor respiratorii; simptomatologiei.
respiratorii. - nebulizare şi aspirarea secreţiilor;
- drenaj postural;
- tapotament toracic

50
1 2 3 4
- administrez medicaţia bronhodilatatoare:
Miofilin peros ¼ tb. la 12 ore
Brofimen peros 4 pic. X 3
Metilprednisolon

2. Hipertermie datorată Sugarul să aibă - asigur condiţii de confort termic în salon; Obiectiv realizat,
procesului inflamator temperatura corpului în - schimb sugarul după fiecare val de transpiraţie; febra scade,
pulmonar manifestată prin: limite normale. - hidratez oral sugarul; t°=37,3°C.
- febră 38°C - administrez antitermice;
- administrez antibiotice, la indicaţia medicului:
Fortum i.m. 0,5 mg/8h
- calculez bilanţul ingesto-excreta.

51
FIŞA DE ANALIZE
Data Examene de laborator Evaluare
3.III.2000 Hemoleucogramă Hl =8,64g%
L =9200/mm3
E =4%, M =4%, L =44%, P =44%
VSH VSH=20 mm/h
Fibrinogen Fbg= 240 mg%
Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,5 mg/%
Fosfatemia= 6,30 mg%
F.A.= 79 U.I.
Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi
S.P.
Examen sumar de urină Aspect clar; albumină, glucoză
absentă; în sediment – nimic
patologic
Radiografie toracică Opacităţi nodulare confluente
retrocardiac şi intertraheobronşic.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE
Medicaţie Administrare Orar
Miofilin 25 mg Peros La 12 ore
Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore
Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore
Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore
Metoclopramid 3 pic. Peros La 12 ore
Miofilin 10 mg i.v. La 6 ore
HHC 25 mg i.v. La 6 ore
Ampicilină 125 mg i.v., i.m. La 6 ore
Gentamicină 10 mg i.v., i.m. La 12 ore
Fortum 0,5 ml i.m. La 8 ore
Miostin 0,3 ml i.m. Doză unică
Fenobarbital 40 mg i.m. La nevoie

EVALUARE FINALĂ

52
Sugarul are o evoluţie favorabilă, reacţionează la tratamentul
medicamentos prescris.

Se continuă administrarea de Miofilin, Prednison, Brofimen până la data


de 14-03-2000, administrarea de Gentamicină până la data de 10-03-2000,
Ampicilină până la data de 14-03-2000 şi Fortum până la data de 18-03-2000.

Se externează pe data de 19-03-2000, când se constată vindecarea


clinică a sugarului.

53
CAZ CLINIC NR. II

Copilul P.R. în vârstă de 8 luni (D.N. 14-V-1999), prezintă în urmă cu 12


ore febră, obstrucţie nazală, dispnee, tuse productivă, motiv pentru care se
prezintă la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botoşani unde se
internează cu diagnosticul medical –bronhopneumonie.

Antecedente personale:
 copil născut la 9 luni, cu greutatea de 3000 g, talia =50 cm, alimentat
natural 3 luni, apoi cu lapte vacă, în prezent alimentaţie diversificată.
 a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:
 neagă

Antecedente alergologice:
 nu este alergic la substanţe medicamentoase sau alimente.

54
DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii cu


dispnee, polipnee, tuse productivă, tiraj intercostal; circulaţie
inadecvată manifestată prin cianoză perioronazală , tahicardie.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin inapetenţă,


senzaţie de greaţă, vărsături, scădere ponderală.

3. deshidratare datorată vărsăturilor manifestată prin piele uscată cu


turgor diminuat, membrane şi mucoase uscate, buze arse.

4. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin


febră 38,5°C.

5. Dificultate în a se odihni şi a dormi datorită obstrucţiei căilor


respiratorii, manifestată prin insomnie.

6. Alterarea integrităţii mucoasei bucale datorită deshidratării


manifestată prin ulceraţii ale mucoasei bucale.

55
PLAN DE NURSING
Data: 6.01.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE

1. Dificultate în respiraţie Sugarul să aibă o - asigur un mediu ambiant favorabil: salon luminos, t° = 8- Obiectiv
datorită obstrucţiei căilor respiraţie normală. 21°C, umiditate 40%. nerealizat, se
respiratorii manifestată prin: - asigur poziţia adecvată: aşez copilul cu trunchiul şi umerii menţine dispneea,
- dispnee mai ridicaţi pentru a favoriza respiraţie. polipneea, tirajul.
- polipnee - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii: nebulizare şi
- tuse productivă. aspirarea secreţiilor din fosele nazale şi orofaringe.
- tiraj intercostal - administrez O2 umidifiat, pe sondă nazofaringiană, în
debit de 2-4 l/min.
- administrez medicaţia bronhodilatatoare şi cortizon:
Miofilin peros 24 mg la 6 ore peros
Prednison peros 2,5 mg la 6 ore
- administrez expectorante:
Brofimen 8 pic. la 6 ore peros
- monitorizez respiraţia şi celelalte funcţii vitale; valorile
obţinute le notez în foaia de temperatură.

Circulaţie inadecvată: Sugarul să aibă o bună - administrez O2 umidifiat pe sondă nazofaringiană 2- Obiectiv realizat,
- cianoză perioronazală circulaţie, să nu prezinte 4 l /min; dispare cianoza.
- tahicardie cianoză. - aplic tehnici de favorizare a circulaţiei (exerciţii active,
pasive, masaje);
- monitorizez pulsul la intervalele indicate de medic şi
notez valorile obţinute în foaia de temperatură a copilului;
- comunic medicului eventualele schimbări survenite în
evoluţia bolii

56
1 2 3 4

2. Dificultate în alimentaţie Copilul să fie alimentat şi - la indicaţia medicului administrez medicaţie Obiectiv nerealizat în
prin deficit manifestată prin: hidratat suficient. antiemetică: primele 6 ore; se
- inapetenţă Metoclopramid – picături menţine senzaţia de
- senzaţie de greaţă - încerc hidratarea orală a copilului cu ceai, Gesol; greaţă, inapetenţa şi
- vărsături - în caz de eşec, institui o perfuzie cu Glucoză 5% şi vărsăturile.
- scădere ponderală. electroliţi; Copilul nu mai varsă
- calculez numărul de calorii în funcţie de starea la 12-14 ore de la
patologică; adaog 13% pentru fiecare grad de t° peste instituirea
37°; 20-30% pentru agitaţie; tratamentului.
- calculez bilanţul ingesto-excreta;
- corectez tulburările hidroelectrolitice şi rezerva
alcalină;
- rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de
lichide, oferite cu linguriţa;
- monitorizez funcţiile vitale.

3. Deshidratare datorită Copilul să nu prezinte - măsor şi notez zilnic ingestia şi eliminarea; Obiectiv parţial
vărsăturilor manifestată prin: semne de deshidratare. - cântăresc zilnic copilul; realizat în primele 6
- piele uscată cu turgor - monitorizez semnele vitale; ore; pierderile sunt
diminuat; - menţin integritatea membranelor mucoase prin igienă acoperite prin
- membrane şi mucoase riguroasă; perfuzie.
uscate; - îngrijesc tegumentele cu atenţie pentru evitarea După 24 h de la
- buze arse. atingerii integrităţii lor; instituirea
- inspectez zilnic zonele de presiune de poziţie şi le tratamentului, copilul
masez la fiecare 2 ore. nu mai prezintă
- institui o perfuzie cu Glucoză 5%, vitamine şi semne de
electroliţi; deshidratare.
- recoltez sânge pentru examene de laborator (Ht, Hb,
HL);

57
1 2 3 4
Obiectiv parţial
4. Hipertermie datorită Copilul să aibă - asigur condiţii de confort termic în salon; realizat; febra se
procesului inflamator temperatura corpului în - menţin igiena tegumentelor; menţine (38°C).]
pulmonar manifestată prin: limite normale. - asigur hidratarea corectă prin administrarea corectă prin
- febră 38,5°C administrare de lichide suficiente cantitativ;
- aplic comprese reci sau împachetări reci;
- la indicaţia medicului, administrez antitermice:
Paracetamol peros 120 mg la 6ore
supozitoare
Algocalmin
- administrez antibiotice recomandate de medic:
Ampicilină i.v. 125 mg la 6 ore
Gentamicină i.v. 16 mg la 12 ore
- notez t° în foaia de temperatură;
- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL);
- calculez bilanţul ingesto-excreta şi adaug 500 ml apă pentru
fiecare grad de temperatură peste 37°C

5. Dificultate în a se odihni Copilul să aibă un - asigur liniştea nocturnă şi condiţii de confort termic în salon; Obiectiv realizat.
datorită obstrucţiei căilor somn liniştit, să fie - planific îngrijirile şi intervenţiile delegate astfel încât acestea
respiratorii manifestată prin odihnit. să fie minime la intervalul 2400-600;
insomnie. - aplicarea măsurilor prevăzute la nevoia de a respira, vor
satisface implicit şi această nevoie;
- la indicaţia medicului administrez un sedativ uşor
(Fenobarbital sau Diazepam).

6. Alterarea integrităţii Copilul să prezinte - efectuez alcalinizarea mediului bucal prin administrare de Obiectiv parţial
mucoasei bucale datorită mucoasa bucală soluţii de bicarbonat de Na, badijonaj bucal cu soluţii de realizat.
deshidratării manifestată prin integră, fără ulceraţii. Stamicin, Nistatin, Micostatin 100.000 U.I./ml, de 2-4 ori/zi;
ulceraţii la nivelul mucoasei - efectuez ungerea buzelor şi a limbii cu glicerină boraxală 10-
bucale. 20%.

58
Data: 7-01-2000

1 2 3 4

1. Dificultate în respiraţie Copilul să prezinte o - asigur un mediu ambiant favorabil; Starea copilului
datorită obstrucţiei căilor respiraţie normală, căi - menţin poziţia semişezândă prin punerea unui sul (pătură se ameliorează.
respiratorii manifestată prin: aeriene libere. sau cearşaf) sub umerii copilului;
- obstrucţie nazală; - dezobstrucţia căilor respiratorii prin aspirarea secreţiilor şi
- tuse productivă. nebulizare;
- administrez O2 umidifiat pe sondă nazofaringiană;
- administrez în continuare bronhodilatatoare şi cortizon,
expectorante;
- monitorizez respiraţia şi celelalte funcţii vitale; valorile
obţinute le notez în foaia de temperatură.

2. Hipertermie datorită Copilul să prezinte t° - asigur condiţii de confort termic în salon; Obiectiv realizat,
procesului inflamator corpului în limite - hidratez suficient copilul prin administrare orală de lichide; temperatura
pulmonar manifestată prin normale. - administrez antitermice, antibioticele recomandate de medic; copilului este
creşterea t° copilului = 38°C. - măsor t° copilului la intervalele cerute de medic şi notez normală: 37,3°C.
valorile obţinute în foaia de temperatură;
- calculez bilanţul intrări-ieşiri, adaug 500 ml apă pentru
fiecare grad peste 37°C.

59
FIŞA DE ANALIZE
Data Examene de laborator Evaluare
6.I.2000 Hemoleucogramă Hl = 10,24 g%
Leucocite = 12.000 /mm3
P =36%, E =4%, L =52%, M =8%
VSH VSH =20 mm/h
Fibrinogen Fbg= 222 mg%
C.R.P. C.R.P. = pozitivă
Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,4 mg%
Fosfatemia = 5,50 mg%
F.A.= 57 U.I.
Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi
S.P.
Radiografie toracică Opacităţi micronodulare hilobazal
drept. Aspect difuz voalat drept.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE
Medicaţie Administrare Orar
Ampicilină 125 mg i.v., i.m. La 6 ore
Gentamicină 10 mg i.v., i.m. La 12 ore
Miofilin 25 mg i.v. La 6 ore
HHC 25 mg i.v. La 6 ore
Miofilin 10 mg Peros La 6 ore
Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore
Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore
Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore

60
EVALUARE FINALĂ

Sugarul are o evoluţie clinică favorabilă, reacţionează la tratamentul


medicamentos prescris.

Se continuă administrarea de:

- Miofilin, Prednison până la data de 12-01-2000;

- Gentamicină până la data de 15-01-2000;

- Ampicilină până la data de 15-01-2000.

Se externează pe data de 16-01-2000, când se constată vindecarea


clinică a copilului.

61
CAZ CLINIC NR. III

Copilul E.C. în vârstă de 1 an şi 5 luni (D.N. 29-VIII-1998), cu domiciliul


în Botoşani, prezintă la data de 6-I-2000 obstrucţie nazală, strănut, tuse rară.
Din data de 8-I-2000 prezintă febră, tiraj intercostal, dispnee, motiv pentru
care se prezintă la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botoşani unde
este internat cu diagnosticul medical de bronhopneumonie.

Antecedente personale:
 copil născut la 9 luni, cu greutatea de 2500 g, talia 47 cm, alimentat
natural 7 luni, apoi cu lapte vacă.
 a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:
 neagă

Antecedente alergologice:
 nu se ştie alergic.

62
DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii


manifestată prin: dispnee, tiraj intercostal, polipnee, tuse productivă;

2. Dificultate în alimentaţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii


manifestată prin scădere în greutate;

3. Alterarea eliminării intestinale: diaree manifestată prin scaune subţiri,


apoase, în număr de 5-6 /zi.

4. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin


febră = 39°C.

63
PLAN DE NURSING
Data: 8.01.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE

1. Dificultate în respiraţie Copilul să prezinte o - asigurarea unui mediu ambiant: salon luminos, t° = 8- Obiectiv
datorită obstrucţiei căilor respiraţie normală. 22°C, umiditate 40%. nerealizat, se
respiratorii manifestată prin: - poziţionez corect copilul – cu trunchiul şi umerii mai menţine dispneea,
- dispnee ridicaţi, poziţie semişezândă, care favorizează respiraţia. polipneea, tusa
- polipnee - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin: productivă.
- tiraj intercostal * aspirarea secreţiilor cu o sondă nazofaringiană sau
- tuse productivă. orofaringiană;
* nebulizare;
* drenaj postural
- administrez O2 umidifiat, pe sondă nazofaringiană, în
debit de 2-4 l/min.
- administrez medicaţia bronhodilatatoare:
Miofilin i.v. – o fiolă de 2 ml se dizolvă în 10 ml glucoză
5% sau ser fiziologic şi se administrează 3-4 mg/Kg c
foarte lent - la 6 ore;
H.H.C. – i.v. – 5 mg/kg c;
- administrez expectorante:
Brofimen - 10 pic. la 6 ore peros
- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative la intervale
stabilite de medic.

2. Alimentaţie inadecvată Copilul să fie alimentat şi - se micşorează cantitatea de lapte pe prânz şi intervalul Obiectiv parţial
prin deficit din cauza hidratat suficient. dintre prânzuri; realizat.
obstrucţiei căilor respiratorii - se suplimentează aportul oral cu lichide, ceai îndulcit
manifestată prin scădere pentru a preveni deshidratarea;
ponderală. - aplicarea măsurilor de la nevoia de a respira vor
satisface implicit şi această nevoie.

64
1 2 3 4

3. Alterarea eliminării Copilul să nu mai - suplimentez aportul de lichide, la nevoie institui o perfuzie Obiectiv parţial
intestinale: diaree prezinte scaune cu glucoză 5% şi electroliţi pentru a preveni deshidratarea; realizat în primele
manifestată prin scaune diareice; să se prevină - administrez copilului ceai neîndulcit (mentă, coarne), supă 12 ore; scaunele
apoase, subţiri, în număr de deshidratarea. de morcovi, zeamă de orez; diareice se menţin,
5-6 pe zi. - treptat introduc în alimentaţie brânză de vaci proaspătă, dar se reduc ca
piureuri de legume sau de cartofi, supe strecurate; număr.
- la indicaţia medicului administrez medicamente După 24 ore
simptomatice, antimicrobiene; copilul nu mai
- curăţ şi usuc regiunea anală, după fiecare scaun; prezintă scaune
- efectuez toaleta anusului de mai multe ori pe zi şi diareice.
dezinfectez cu acid boric 2-3%;
- hidratez copilul prin perfuzie de glucoză 5% şi electroliţi;
- recoltez scaun pentru coprocultură;
- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative şi notez valorile
obţinute în foaia de temperatură;
- calculez cantitatea de lichide ingerate şi perfuzate şi pe
cea eliminată.

4. Hipertermie datorită Copilul să aibă - creez condiţii de confort termic în salon; Obiectiv parţial
procesului infecţios pulmonar temperatura corpului în - schimb copilul după fiecare val de transpiraţie; realizat; copilul se
manifestat prin febră 39°C. limite normale. - asigur o hidratare corectă; menţine febril -
- administrez antitermice: Paracetamol peros, 129 mg la 6 38°C
ore; Aspirină peros 80 mg la 6 ore; Algocalmin.
- la indicaţia medicului administrez antibiotice: Penicilina G
i.m. 300.000 la 6 ore; Kanamicină i.m. 60 mg la 12 ore;
- calculez bilanţul lichidian;
- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL);
- monitorizez funcţiile vitale
- comunic din timp medicului modificările survenite în starea
copilului.

65
Data: 10-01-2000

1 2 3 4

1. Alterarea respiraţiei Copilul să prezinte o - menţin poziţie copilului Starea copilului


datorită obstrucţiei căilor respiraţie normală, căi - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin nebulizare şi se îmbunătăţeşte.
respiratorii manifestată prin: aeriene permeabile. aspirarea secreţiilor;
- tuse productivă; - efectuez drenajul postural şi tapotament toracic; Se continuă
- obstrucţie nazală. - administrez medicaţia bronhodilatatoare şi cortizon, în tratamentul.
continuare;
- administrez expectorantele indicare de medic;
- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative; valorile se
consemnez în foaia de temperatură.

2. Hipertermie t°=38,3°C. Copilul să aibă o - condiţii de confort termic în salon;


temperatură normală. - hidratez copilul oral sau prin instituire de perfuzie cu
glucoză 5%;
- administrez antitermicele şi antibioticele indicate de
medic;
- calculez bilanţul lichidian; +500 ml apă pentru fiecare
grad peste 37°C;
- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative;
- comunic medicului schimbările survenite în evoluţia bolii

66
FIŞA DE ANALIZE
Data Examene de laborator Evaluare
8.I.2000 Hemoleucogramă Hl = 10,24 g%
Leucocite = 10.000 /mm3
VSH VSH =56 mm/h
C.R.P. C.R.P. = pozitivă
Fibrinogen Fbg= 262 mg%
Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,2 mg%
Fosfatemia = 5,98 mg%
F.A.= 70 U.I.
Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi
S.P.
Radiografie toracică Opacităţi nodulare hilobazal drept şi
parahilar bilateral.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE
Medicaţie Administrare Orar
Penicilină G 300.000 u.i. i.m. La 6 ore
Kanamicină 60 mg i.m. La 12 ore
Miofilin 24 mg Peros La 6 ore
Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore
Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore
Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore

67
EVALUARE FINALĂ

Sugarul are o evoluţie clinică favorabilă.

Se continuă administrarea de:

- Miofilin, Prednison până la data de 12-01-2000;

- Kanamicină până la data de 14-01-2000;

- Penicilina G până la data de 17-01-2000.

Se externează pe data de 18-01-2000, când se constată vindecarea


clinică a copilului.

68
CAPITOLUL IV

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. Roxana Maria Albu –


• „Anatomia şi fiziologia omului” – Editura Corint, Bucureşti – 1997

2. Mircea Geormăneanu –
• „Pediatrie”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1997 – vol. I.

3. Trifan N. Nicolae –
• „Puericultură şi pedriatie” – Editura Medicală, Bucureşti, 1997

4. Lucreţia Titircă –
• „Tehnici de evaluare şi îngrijire acordate de asistenţii medicali”, Editura
Viaţa Medicală Românească, 1997 (vol. I)

5. Lucreţia Titircă –
• „Manual de îngrijiri speciale acordate pacienţilor de asistenţii medicali”,
Editura Viaţa Medicală Românească, 1998

6. Corneliu Borundel –
• „Manual de medicină internă”

7. G. Blată, coordonator –
• „Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983

8. Note de curs

69
CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE

• Rolul asistentei medicale este unic şi constă în a ajuta bolnavul sau


persoana sănătoasă în a-şi menţine sau recâştiga sănătatea (sau să-l
asiste în ultimele sale clipe).
• Asistenta trebuie să constituie o echipă cu medicul şi cu tot personalul
de specialitate care să acorde îngrijiri necesare recâştigării
independenţei persoanei bolnave.
• Procesul de nursing oferă o mai bună repartizare a sarcinilor şi
intervenţiilor. Fiecare asistentă prin aceste planuri va observa cu mai
multă precizie orice schimbare în evoluţia bolii sau însănătoşire a
persoanei.
• Orice persoană sănătoasă nu ar avea nevoie de îngrijire din partea
asistentei, în nevoia de a respira, de exemplu, dacă boala nu ar impune
aceste îngrijiri.
• Această metodologie, acest program ar determina o schimbare
fundamentală, radicală, aş putea spune, în îngrijirea bolnavului, dar şi a
omului sănătos, în toată asistenţa medicală.
Totul constă în munca de echipă. În urma acestor planuri, ce este
important este redobândirea încrederii în sine, a curajului de a lupta cu
boala.
• Asistentei medicale îi revine sarcina să-l ajute pe bolnav, cu tact,
înţelegere, delicateţe şi atenţie. Cine nu înţelege bolnavul, nu-i cunoaşte
psihologia, manifestând intoleranţă faţă de ciudăţeniile, reproşurile,
criticile uneori nejustificate ale acestuia, dovedeşte că este străin de
profesiunea medicală, inutil
Asistenta trebuie să constituie un „corp comun” cu bolnavul.

70