(Perspectiva narativă într-un text narativ aparţinând perioadei interbelice: Patul lui

Procust de Camil Petrescu)

Citatul dat prezintă opinia criticului literar Nicolae Manolescu în legătură cu ipostazele
naratorului şi perspectivele narative. Astfel, este recunoscut naratorul-personaj, cu o
biografie şi psihologie proprie şi totodată un punct de vedere clar asupra faptelor narate,
dar în acelaşi timp subiectiv. O a doua ipostază este cea a unui narator martor, cu o voce
neutră, apropiată de cea impersonală însă niciodată regăsită în naratorul omniscient,
deoarece această instanţă a textului narativ îşi însuşeşte până la identificare punctul de
vedere al câte unui personaj.
Consideraţiile exprimate în citat pot fi ilustrate pe baza romanului modern interbelic,
,,Patul lui Procust’’ clasificat de către Nicolae Manolescu în ,,Arca lui Noe” ca fiind un
roman doric, deoarece se manifestă prin interiorizare şi sunt folosite ca formă de
comunicare scrisoarea şi jurnalul, creându-se astfel nişte veritabile „dosare de existenţă”.
Scriitor interbelic, inovator prin toate scrierile sale, Camil Petrescu este autorul
romanului subiectiv ,,Patul lui Procust”. Proza lui sa urmăreşte elemente care până atunci
erau considerate a fi în afara artei.
Autorul teoretizează formatul romanului modern de tip proustian în lucrarea sa ,,Noua
structură şi opera lui Marcel Proust’’. Este respins romanul de tip tradiţional, scriitorul
care aderă la tipul romanului modern declarând naratorul omniscient ca fiind unul fals,
deoarece ,,casele par pentru el fără acoperişuri”, or această viziune contravine realităţii.
În numele autenticităţii trebuie folosit un narator subiectiv, de persoana I, Camil Petrescu
afirmând „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
În primul său roman, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” scriitorul
optează pentru înlocuirea naratorului omniscient cu unul personaj (Ştefan Gheorghidiu),
deci subiectiv şi prin acesta necreditabil. În felul acesta însă se îngrădeşte foarte mult
percepţia cititorului, de aceea, în ,,Patul lui Procust” este folosit pluriperspectivismul,
relatarea evenimentelor fiind realizată de mai mulţi naratori subiectivi. Pentru a ordona
ideile acestor naratori scriitorul se inventează pe sine în notele de subsol, această instanţă
fiind numită de N. Manolescu, în studiul amintit, Autorul.
Este folosit fluxul memoriei involuntare, astfel modul în care se relatează întâmplările
păstrează ordinea în care ele se succed în mintea naratorului. Scriitor modern, Petrescu
este adeptul anticalofiliei, nefiind interesat de stil sau compoziţie.
În romanul ,,Patul lui Procust” perspectiva narativă este relativizată. Aceleaşi personaje şi
evenimente sunt percepute în mod diferit şi chiar antitetic de către naratorii care relatează
întâmplările. Naratorul omniscient este înlocuit de cel subiectiv, cu focalizare exclusiv
interna – viziunea fiind ,,împreuna cu”.
Naraţiunea subiectivă presupune existenţa unui narator implicat, punctul de vedere astfel
exprimat fiind unitar şi subiectiv, al personajului-narator. Situarea eului narativ în centrul
povestirii conferă autenticitate, faptele şi personajele fiind prezentate ca evenimente
interioare, interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale conştiinţe.
Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în trei părţi. Prima parte o
constituie cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate cu cifre romane, constituind
răspunsul la rugămintea pe care Autorul i-o adresase de a-şi povesti experienţa inedită pe
care o trăise, în spiritul celei mai profunde autenticităţi. A doua parte este reprezentată de
jurnalul lui Fred Vasilescu - ,,Într-o după-amiaza de august” şi ,,Epilog I” – firul narativ
urmând un plan alambicat, cu multiple alternanţe între prezent şi trecut. ,,Epilog II” şi
notele de subsol aparţin Autorului, narator periferic şi personaj secundat, denumit astfel
de Nicolae Manolescu. Din punct de vedere psihologic, scrisorile doamnei T. pot fi
considerate ca fiind orientate către interior, în timp ce jurnalul lui Fred Vasilescu este
orientat către exterior.
Doamna T. (Maria T. Mănescu), nu redactează scrisorile pentru a fi publicată, ci pentru
că trăise o experienţă inedită, pe care nu şi-o poate explica sieşi. Se lasă cu greu convinsă
să scrie, pentru că nu era o persoană extravertită. Scrisorile sale dezvăluind două relaţii,
cu D. şi X. Deşi D. o iubeşte, ea nu-i împărtăşeşte sentimentele şi se va căsători cu un
inginer plecând pentru o vreme din ţară. Revine după divorţ, stabilindu-se la Bucureşti.
Aici îl reîntâlneşte pe D., căruia i se dăruieşte într-un moment de disperare, suferind din
cauza unei mari pasiuni pentru un anume X, sfârşită în mod enigmatic.
Comentariile autorului din subsolul paginii dezvăluie identitatea lui X, fiind vorba de
Fred Vasilescu, fiul industriaşului Tănase Vasilescu Lumânăraru, diplomat si aviator,
tânăr cu predispoziţie spre viaţa mondenă, personaj ce reprezintă la nivelul romanului
tipul intelectualului.
Amic cu Fred, Autorul află de la acesta că de la o vreme este frământat de o problemă
care nu-l mai lasă noaptea să doarmă, un adevărat subiect de roman. Scriitorul îl va
îndemna şi pe Fred să scrie şi obţine de la acesta promisiunea că va reda în scris
întâmplările. Astfel, cea mai mare parte a romanului este cea a jurnalului scris de Fred
Vasilescu, care analizează din perspectivă subiectivă relaţia dintre poetul şi gazetarul
George Demetru Ladima şi actriţa fără urmă de talent, Emilia Răchitaru. În paralel cu
prezentarea acestei relaţii, pe care Fred n-o poate înţelege, cunoscându-i pe amândoi, el
face referire şi la relaţia sa cu doamna T.
Iubirea lui Fred pentru doamna T. începuse cu câţiva ani în urmă, când Fred îi ceruse
acesteia să îi mobileze apartamentul, fiind proprietara unui magazin de mobilă. Treptat,
bărbatul intuieşte superioritatea femeii iubite care îl învaţă să privească lumea dintr-o
perspectiva diferită şi îi educă sensibilitatea. Deşi este evident faptul că o iubeşte cu
adevărat, el refuză la un moment dat să continue relaţia. Motivul real al despărţirii celor
doi nu va fi niciodată cunoscut cititorului tocmai pentru că în romanul modern nicio
explicaţie nu poate fi considerată certă. Poate că Fred trăieşte un complex de inferioritate
al bărbatului care descoperă că ,,are de a face cu o fiinţă superioară, dar abia după ce a
tratat-o ca pe o fiinţă oarecare” (Ovid S. Crohmălniceanu) sau poate că intervine
vanitatea lui (N. Manolescu), la fel de bine cum poate fi vorba despre faptul că nu vrea să
descopere în doamna T. „o fiinţă reală, comună, asemenea oricărei Emilii” (G.
Călinescu). Jocul supoziţiilor provoacă permanent imaginaţia lectorului în cazul
romanului subiectiv.
Iubirea dintre Ladima şi Emilia este inclusă în jurnalul lui Fred, relaţia dintre acesta şi
Emilia reprezentând iubirea în ipostaza ei inferioară, ca o nevoie. Fred ajunge la Emilia
într-o după-amiază de august, din plictiseală, aceasta dându-i să citească scrisorile primite
de la Ladima. Acţiunea oscilează între prezent şi trecut, în funcţie de reacţiile şi memoria
lui Fred. Descoperind tragedia lui Ladima, care iubise cu patimă o femeie nedemnă de el,
Fred se regăseşte pe sine în iubirea pentru doamna T., simţindu-şi destinul inexplicabil
legat de cel al lui Ladima.
„Epilogul I” analizează împrejurările morţii lui Ladima. Fred Vasilescu, impresionat de
condiţia omului superior şi neînţeles, încercă să înţeleagă de ce Ladima a ales
sinuciderea. Din nou observăm că apar ca fiind posibile mai multe motive, adevărul ultim
rămâne incert. În opinia Emiliei, Ladima îşi luase viaţa dintr-un motiv foarte simplu – din
mizerie – denotând astfel caracterul superficial al acesteia. Consemnând şi alte opinii
Fred descoperă că pe Ladima l-ar fi putut împinge la gestul final dragostea fără speranţă
pentru doamna T., pentru că în buzunarul hainei avea o scrisoare pe care i-o adresase
acesteia sau pierderea credinţei în Dumnezeu.
În cel de-al doilea epilog al romanului aflăm că Fred a murit într-un accident de avion,
chiar a doua zi după ce predase manuscrisul romanului şi după ce îşi lăsase averea prin
testament doamnei T. Jurnalul lui Fred ajunge în cele din urmă în mâinile doamnei T.,
care încă nu era convinsă de iubirea lui, considerând că testamentul fusese doar un gest
de recunoştinţă. Misterul morţii lui Fred rămâne neelucidat, romanul având un final
deschis. Nu se ştie dacă a fost vorba de un accident sau de o sinucidere.
Astfel, romanul poate fi considerat un roman al comunicării nereuşite, fiecare personaj
fiind şi victimă şi călău, după cum sugerează şi titlul făcând referire la vechea legendă
despre Procust. Fiecare personaj îşi doreşte ca persoana iubită să fie sau să devină
imaginea pe care el însuşi şi-o construieşte despre iubire.
Deşi este un roman care vorbeşte aproape exclusiv despre eşecul comunicării, acest tip de
literatură este, paradoxal, un triumf deoarece reprezintă în sine o comunicare reuşită.
Fiecare personaj, ca de altfel, fiecare individ este condamnat să îşi ducă în eternitate
tainele singulare, enigmele individuale nefiind menite să fie soluţionate.