PSIHOLOGIA PERSONALITĂTII

SINTEZA cartii „ PSIHOLOGIA PERSONALITATII SI

LEGENDA PERSONALA”- Autor:ION RADU- TOMSA,
Editura Argument (seria Psyche), Bucuresti,2008

1.CONCEPTUL DE PERSONALITATE- CARACTERIZARE

GENERALA
În psihologie se distinge între individ, persoană şi personalitate.
Termenul individ se aplică tuturor organismelor vii şi desemnează
„acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice,
biologice şi psihofiziologice-înnăscute sau dobândite-care se
integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la
mediu”(M. Golu, A. Dicu, 1972, p.239).
Fiind o fiinţă vie, o entitate biologică şi o unitate structural-
funcţională indivizibilă, omul este, primordial, un individ. Derivat din
acest termen este cel de individualitate, ce desemnează individul luat
în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi originale. Acest aspect
impune, din punct de vedere metodologic, ca fiecare individ să fie
acceptat ca unicitate, practic irepetabilă, ca mod de a fi al „ genera-
lului în şi prin particular” (n.n.I.RT).
Persoana (lat. persona- mască, aparenţă), se referă explicit la fiinţa
umană, la modul său de a fi o reuniune de trăsături psihomorale
interne şi psihofizice externe; „ persona est substantia individua
rationalis naturae” / persoana este o substanţă individuală de natura
raţională-(Boethius, sec. VI).
Similar cu individualitatea, personalitatea este conceptul care
cuprinde întregul sistem al atributelor, structurilor şi valorilor de care
dispune o persoană; este un sistem generic supraordonat al
componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale ale
omului ( persoana şi personalitatea sunt determinaţii atribuite
exclusiv omului). Altfel spus, conceptul de personalitate desemnează
subiectul uman considerat ca unitate bio- psiho-socială, ca
purtător al funcţiilor epistemice ( homo sapiens), comunicării
( homo comunicans), pragmatice (homo faber) şi axiologice ( homo
valens). In accepţia sistemică, personalitatea este un macrosistem al
invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă
constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru
subiect.
Personalitatea este obiectul mai multor ştiinţe, fiecare dintre ele
abordâd-o sub alt unghi specific. Antropologia (ramură a filosofiei)
se ocupă de sensul şi semnificaţia vieţii, de esenţa umană, de
specificitatea omului în raport cu alte modalităţi de fiinţare.
Din antichitate până în prezent, esenţa umană a fost identificată cu
capacitatea omului de a fi: purtătorul raţionalităţii, de a dispune de
liber- arbitru, de a-şi produce mijloacele de trai prin folosirea
uneltelor, de a fi fiinţă socială, de a fi capabil de utilizarea
simbolurilor şi limbajului, de a participa la istorie, de a produce
valori şi cultură şi de a se orienta după valori etc. Practic, fiecare
şcoală sau curent filosofic are un mod propriu de a înţelege şi explica
omul, aspect din care derivă şi un anumit punct de vedere psihologic
de a defini şi accepta omul ca personalitate.
Câteva definiţii psihologice ale personalităţii se impun:
G.W. Allport : personalitatea este o unitate a sistemelor dinamice prin
care se efectuează o adaptare originală;
R. Cattel explică temenul ca fiind : un sistem al deprinderilor proprii
subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor
acestuia;
W. Stern ( fondatorul personologiei) apreciază că personalitatea este
un tot funcţional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem
ierarhic de persoane;
Pentru H. S. Sullivan, este un model de durată relativă a situaţiilor
periodice interpersonale, ce caracterizează viaţa umană.
Şcoala antropologică culturală de la Chicago afirmă corespondenţa
dintre organizarea comportamentală a personalităţii şi structura
comportamentelor sociale, iar A. Kardiner operează o distincţie între
personalitatea de bază ce rezultă dintr-o comunitate de cultură şi
personalitatea de statut, suprapusă primeia şi rezultând din pozitia
individului în sistemul social. In acelaşi curent de idei, G.H. Mead,
apoi T. Parsons definesc personalitatea ca un set de roluri şi valori
interiorizate.
C.L. Rogers consideră că sistemul de personalitate se închide în sine
organizându-se şi se deschide spre lume, obiectivându-se în valori.
După K. Lewin, persoana şi mediul sunt interdependente, unul
construindu- se în funcţie de celălalt sau de ansamblul celorlalte etc.
Aceste puncte de vedere exprimate de diverşi autori evidenţiază
printre altele şi faptul că în domeniul sistemului psihologiei se
diferenţiază cel puţin două accente: unul care afirmă perspectiva
psihologiei sociale şi se orientează pe omul „ în situaţie”, în relaţie cu
„ ceilalţi oameni” şi un altul care impune perspectiva psihologiei
individuale.
Psihologia generală are în vedere acest ultim aspect, personalitatea ca
structură supraordonată şi integrativă a funcţiilor, proceselor şi
faptelor psihice ale subiectului / individului uman, dată de maniera lui
de a fi şi de a coexista cu alţi oameni.
Inţelegând personalitatea ca proces şi produs, ce integrează biologicul
şi ereditatea, psihologicul şi viaţa concretă, socialul şi valorile,
încercăm să afirmăm toate aceste dimensiuni, fără a absolutiza pe una
în defavoarea celeilate. În studiul psihologic al personalităţii se
detaşează (în mare) două modalităţi de abordare: cea factorială
preocupată de identificarea şi stabilirea corelaţiilor dintre trăsături şi
cea structurală, preocupată de surprinderea organizării globale a
personalităţii, de identificare a profilelor.
Trasăturile de personalitate desemnează elementele de stabilitate
şi consistenţă ale acesteia, care nu se obsevă direct, ci se deduc. G.
Allport le denumeşte „ fapte biofizice, dispoziţii psihofiziologice
actuale, în strânsă dependenţă de sistemele neurale de tensiune”.
Nici o trasătură nu se manifestă singură, ci este o „ dispoziţie
organizată şi focalizată”, o „reacţie generalizată” ce le presupune pe
toate celelalte, o potenţialitate actualizată cicumstanţial, o constantă
dinamică. Se distinge între:t. direcţionale ( motivaţionale, sau de
atitudine) şi t. stilistice ( instrumentale, aptitudinale), iar R.B.Cattell
(1943) a diferenţiat între t. de adâncime, nenominalizate şi t. de
suprafaţă, care sunt secundare, variabile şi sistematizare. In ceea ce
priveşte numărul, inventarul trăsăturilor este foarte mare ( 17 000
după G. Allport şi Adbert; 4 000 după L. Klages, de 1 100 după
Baumgarten etc.).
În analiza factorială a personalităţii, se consideră că trasătura intră
ca un factor (H. Eysenck), iar G. Allport le consideră ca avand o
dispoziţie ierarhică ( la fiecare subiect alta) şi le delimitează: t.
cardinale sau teleonomice nu mai mult de 1- 2 t. [persistente,
dominante şi reprezentative pentru subiectul în cauză]; t. centrale sau
principale ( 20-30 ) ce definesc profilul persoanei;t. secundare, mai
puţin conturate, în număr de câreva mii.
O viziune realistă asupra omului poate considera că toate t.
constatate la umanitate sunt prezente ( intr-un anume grad, uneori
latent şi cu infime şanse de actualizare) la fiecare om (P.P. Neveanu).
Trăsăturile de personalitate se disting prin sintetism, constanţă şi
relativă stabilitate- respectiv- se confirmă în variate împrejurări- şi
prin generalitate, ajungând să fie definitorii pentru subiectul în cauză.
Metodologic, în abordarea sistemului personalităţii trebuie să se ţină
seama de principiul integrarii şi ierarhiei, conform căruia t. generale
le integrează pe cele particulare, iar t. cardinale sau „stăpâne”,
dominante şi caracteristice pentru un subiect le exprimă pe cele
centrale, dar şi pe cele latente, discrete, de fond etc., cât şi de
principiul relativismului dominantelor, după care ierarhia trăsăturilor
variază de la un individ la altul, ceea ce este la unul dominant la altul
putând fi subordonat şi nesemnificativ.
Studiul psihologic al personalitaţii nu cuprinde întreg sistem psihic
uman ci numai programele acestuia, structurile profunde şi
organizarea de ansamblu. Prin aspectele de relativă stabilitate ale
elementelor sistemului de personalitate, se pot face previziuni asupra
reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau într-o sarcină
pe care urmează să o abordeze.
Tipologiile personalităţii, ca modalităţi de clasificare în tipuri şi
criterii după care se efectuează, include:
o Tipologii morfo- fizio-psihologice;
o Tipologii psihofiziologice;
o Tiplogii psihologice;
o Tipologii psihosociologice;
o Tipuri de lider;
o Tipologii clinice.

În concluzie, psihologia contemporană include o mare varietate de

sisteme de modelare a personalităţii, cea mai cunoscută şi acceptată
ca fiind „clasică”este cea realizată în termeni de temperament,
aptitudini şi caracter, la care se adaugă referirile la Eu ca factor
integrator al sistemului de personalitate.

CONCLUZII LA TEORIA PERSONALITĂŢII

1. Personalitatea este un sistem bio- psiho- socio- cultural:
• fiecare om dispune de un program ereditar;moşteneşte
şi o potenţială structură psihică ;
• la om, este specifică dimensiunea socio- culturală, dată de
influenţa socialului asupra unui potenţial nativ;-
• dimensiunea psihică, presupune conştiinţa ca factor de
sinteză şi premisă a dezvoltării; se constituie prin multiplele
intracţiuni ale individului uman cu mediul de existenţă,
caracterizat de prezenţa facturilor socio- culturali
• personalitatea, ca mod unic de a fi al omului, implică trei
aspecte-
acţiune practică, cunoaştere, valorizare;
• omul trebuie înţeles în integralitatea lui;
• omul este produsul istoriei sale şi actor la istoriei;
• personalitatea este unică şi originală;
2. Conceptul de personalitate apare ca un integrator semantic
de ordin superior, ce coordonează funcţional- dinamic
conţinuturile noţiunilor referitoare la multitudinea
componentelor bioconstituţionale, a proceselor, stărilor şi
condiţiilor psihice particulare;
 3. Studiul psihologic al psihologiei nu include întregul SPU,
ci numai structurile profunde, esenţiale şi de ansamblu ale
omului;
4. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate de- aspectul
sintetic, relativa stabilitate şi esenţielitate;
5. Factorii de personalitate sunt organizaţi în structuri; prin
autocunoaştere este posibilă autodepăşirea;
6. Eul se află în centrul personalităţii, el se constituie ca
rezultat al interacţiunii cu mediul;
7. Componentele Eului sunt rezultatul evoluţiei- eul corporal,
eul social, eul spiritual; există un eu activ şi un altul pasiv;
etapele superioare le integrează pe cele inferioare.

2.TEMPERAMENTUL SAU LATURA DINAMICO-

ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII
*Omul concret, adică fiecare dintre noi, suntem “moduri de a fi în
lume”.
Cum “suntem în lume”este determinat de toate aspectele bio-psiho-
sociale care se reunesc şi se sintetizează în fiecare moment al
existenţei noastre.Cine suntem şi cum suntem exprimă
“personalitatea”noastră, altfel spus “trăsăturile noastre de
personalitate”.
Pentru ca ceva să ne caracterizeze, adică să fi o trăsătură de
personalitate, trebuie să reprezinte ceva relativ stabil, sintetic şi
esenţial, adică nu întâmplător, nici fragmentar sau “de suprafaţă”.
Astfel, în fiecare moment exprimăm ereditatea noastă (adică ceea ce
am moştenit genetic- de la înfăţişare, o anumiă fiziologie, un anumit
tip de reactivitate etc.), ce am simţit, gândit, memorat, imaginat,
sperat, voit etc., cât şi modul în care am fost inflenţaţi de oamenii şi
locurile unde şi cum am trăit. Aceasta înseamnă foatre eliptic
determinarea bio-psiho-socială a omului.
Pentru ca ştiinţele să opereze asupra obiectului lor utilizează noţiuni
(concepte) prin care desemnează acel ceva (aspectal realităţii) la care
se referă şi îl comunică ( vezi “logos”, discurs, vorbire despre). Cum
şi psihologia este “discurs” despre …, ştiinţă despre…şi ea utilizează
concepte ca: personalitate, sistetem, informaţie psihică etc.Numai în
acest context trebuie să înţelegem afirmaţiile de mai jos:
• Personalitatea este conceptul care cuprinde întregul sistem al
atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană; este
un sistem generic supraordonat al componentelor
bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale ale omului
 ( persoana şi personalitatea sunt determinaţii atribuite exclusiv
omului).
• Conceptul de personalitate desemnează subiectul uman
considerat ca unitate bio- psiho-socială, ca purtător al funcţiilor
epistemice ( homo sapiens), comunicării ( homo comunicans),
pragmatice (homo faber) şi axiologice ( homo valens).
• Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali
şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt
definitorii sau caracteristici pentru subiect.
• Personalitatea este o structură supraordonată şi integrativă a
funcţiilor, proceselor şi faptelor psihice ale subiectului / individului
uman, exprimată de maniera lui de a fi şi de a coexista cu sine cu
alţi oameni.
• Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate de- aspectul sintetic,
relativa stabilitate şi esenţialitate.
• Personalitatea este simultan proces şi produs, ce integrează
biologicul şi ereditatea, psihologicul şi viaţa concretă, socialul şi
valorile, afirmăm toate aceste dimensiuni, fără a absolutiza pe una
în defavoarea celeilate.
• Personalitatea exprimă în modul persoanei de a fi şi a coexista cu
ceilalţi oameni
Acum putem să distigem între realitatea concretă reprezentată de om
şi discursul despre om reprezentat în cazul de faţă de psihologie?!
Parafrazând pe I.Kant, “maestrul disocierilor”, care explica,
referindu-se la raportul dintre realitatea obiectivă şi cea
conceptualizată:”conceptul de câine nu latră” şi “una este să ai doi
galbeni în buzunar, alta este să-i ai în minte”, am putea spune:
“conceptul de personalitate nu se bucură,nici nu plânge”!
2.1. Temperamentul - definiţie şi caracterizare generală
Omul concret este caracterizat de un anumit tip de dinamică
energetică, adică de forţa, mobiltatea, echilibrul şi dinamismul
proceselor sale psihice şi al actelor sale motorii. Conceptul care
desemnează aceste aspecte este denumit de (unele) psihologii ale
personalităţii temperament.
Raportat la sistemul de personalitate:
• Temperamentul dă structura dinamico-energetica a
personalităţii, adică intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea,
echilibrul proceselor psihice şi actelor motorii.
• Structura temperamentală a omului este înnăscută, determinată
genetic şi constituie fondul energetic şi dinamic al personalităţii,
cu exprimare evidentă în conduita generală.
• Alături de predispoziţii, temperamentul reprezintă aspectul ereditar
(moştenit) în organizarea internă a personalităţii, adică biologicul
exprimat în variabile bioconstituţionale şi bioenergetice.
• Acestă latură a personalităţii se regăseşte în principal în modul
de a reacţiona al subiectului în diferite situaţii, în forţa,
echilibrul şi mobiltatea proceselor sale psihice, cât şi în orientarea
generală a sistemului său de personalitate.
• Reprezentând pecetea şi dimensiunea energetică, temperamentul
se regăseşte şi se dezvăluie de la primele manifestări ale
individului uman şi în orice situaţie.
• Trăsăturile temperamentale sunt implicate în relaţiile
interpersonale; atracţiile şi respingerile, simpatiile şi antipatiile
dintre membrii unui grup fiind condiţionate de ele.
• Temperamentul este propriu deopotrivă omului cât şi animalelor!
Fiind prima determinaţie a personalităţii care se impune observaţiei
psihologice, a fost şi cea la care s-au făcut primele referiri. Primele
clasificări după „ firea” oamenilor datează încă din antichitate
( Hippocrate, Galenius), iar în epoca modernă I.P.Pavlov şi-a elaborat
teoria despre temperamente prin cercetări efectuate pe animale, fapt
veridic şi posibil rezultat din aceea că, fiind dependent de structura
biologică, este propriu deopotrivă omului cât şi animalelor!
Temperamentul este o variabilă evidentă în procesul adaptativ;
comportamentul uman este influenţat de aspectele dinamico-
energetice atât în raporturile cu natura, cu sine şi cât şi cu alţi oameni.
Concluzie: temperamentul este programat genetic odată cu o
anumită morfologie bio-constituţională, un tip de fiziologie
umorală şi o anumită predispoziţie psihică; determină şi susţine
structura dinamico-energetică a personalităţii şi se exprimă în
întreaga conduită internă (activitate psihică) şi externă
(comportament). Temperamentul este aspectul ereditar în
organizarea internă a personalităţii, aspectul său dinamic şi
energetic.
2.2. Clasificarea temperamentelor
Ca oricare alt aspect al psihologiei,în pofida faptului că
temperamentul s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării de foarte
mult timp, identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale a fost
şi este obiect de dispută, de la numarul dimensiunilor sale, până la
validitatea criteriilor de clasificare. Astfel, raportat la criterii,
repertoriul schemelor de clasificare poate fi împărţit în trei categorii:
a) criterii morfologice sau bioconstituţionale; b) criterii fiziologice şi
psihofiziologice; c) criterii psihologice, la care se adaugă raportarea la
numărul dimensiunilor după care se delimitează tipurile
temperamentale (a) multidimensionale şi b] binare sau dihotomice).
 A. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale
Au fost primele care s-au impus atenţiei observatorilor şi au fost
utilizare încă din antichitate de Hippocrate şi Galenus, care, într-o
viziune originară şi naivă, au explicat caracteristica dinamică a
organismului, comportamentului şi vieţii psihice prin amestecul celor
patru umori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră şi fiere
galbenă, spută), din care una ar domina, de unde s-au păstrat tipurile:
sangvinic, coleric, melancolic, flegmatic, reconfirmate de Pavlov
(sec.XX, anii 20) pe altă bază ( tipul de activitate nervoasă
superioară). Hippocrate, influenţat şi de concepţia cosmogonică a
gânditorului Empedocle, considera că lumea se compune din patru
elemente: aerul, pământul, focul şi apa, care, aşa cum se regăsesc în
cele patru anotimpuri, sunt prezente şi în om ca umori.
Temperamentul sangvinic este ca primăvara, nestabil şi violent,
determinat de predominanţa sângelui şi reprezentând aerul.
Colericul, determinat de bila galbenă, reprezintă focul cosmic şi
căldura verii. Melancolicul este determinat de bila neagră şi
reprezintă pământul, respectiv toamna, iar flegmaticul fiind
determinat de flegmă reprezintă apa şi umiditatea iernii. Tot
Hippocrate a fost cel care a folosit noţiunea de tip corporal,
determinat de aspectul constituţional exterior, de raportul dintre
tesutul muscular şi osos, precum şi cel dintre cutia toracică şi
abdomen. Ca medic, H. a delimitat şi predispoziţiile la diverse boli
ale celor tipuri corporale: a) tipul ftizic- caracterizat de aspect
scheletic, fragil, alungit, temperament rece, calculat, tăcut, reflexiv,
predispus medical la ftizie (tuberculoză); b) tipul apoplectic-
predispus la apoplexie (tulburării circulatorii şi digestive),
caracterizat prin aspect musculos-obez, statură mijlocie sau mică,
temperament jovial, impulsiv, instabil, emoţional, necontrolat.
Tipologia lui E. Kretschmer
În epoca modernă, primul care a reuşit să încadreze tipologia
constituţională în coordonatele psihologiei a fost medicul psihiatru
german, E. Kretschmer în clinica de neurologie a Universităţii din
Tubingen (1913-1926). Acesta a identificat corespondenţe între
simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul
bioconstituţional extern şi a impus o tipologie pe criterii morfologice
( lucrarea „Structura corpului şi caracterul”, 1921). El a pornit de la
constatarea unor corespondenţe între afecţiunile psihice şi constituţia
corporală. Majoritatea celor care sufereau de schizofrenie aveau
costituţie astenică, iar maniaco- depresivii aveau constituţie picnică.
Deci, între constituţia corporală şi profilul psihologic există o
anumită corelaţie, fapt constatat şi confirmat ulterior şi de cercetările
fiziologice şi biochimice. Structura corporală corelează semnificativ
cu particularităţile individuale ale metabolismului, ale proceselor
endocrine, energetice şi nervoase. E.K.a distins trei tipuri
constituţionale: picnicul cu membre scurte, gâtul mai scurt, cu
abdomenul şi toracele bine dezvoltate; astenicul ( sau leptosomul),
caracterizat prin membre mai lungi, gâtul mai lung şi trunchiul mai
puţin dezvoltat şi atleticul cu toracele şi musculatura bine dezvoltate.
Acestor tipuri constituţionalele le corespund două constituţii psihice
şi anume ciclotimia ( cu înclinaţie spre o boală de circulaţie sangvină
şi patologie psihică de genul maniaco- depresivă) şi schizotimia cu
înclinaţie spre schizofrenie. Persoanele atletice sunt predispuse parţial
la epilepsie, parţial la schizofrenie sau afecţiuni maniaco- depresive.
Rezultă următorul tablou bioconstituţional şi psihologic cu trei trei
tipuri principale:
a. picnic-ciclotim;
b.astenic (leptosom)- schizotim;
c. atletic- vâscos.
Temperamentele cilotimice sunt:
1. Hipomaniac (euforic, mobil, sociabil, comunicativitate
exagerată);
2. Sintonic (spirit realist, pragmatic, tolerant, cu simţul umorului);
3. Greoi (lent, inert, reacţii întărziate, praguri senzoriale ridicate,
adaptare pasivă, sumisivă, extraversie/ predispuşi la psihoze
maniaco-depresive).
Temperamente schizotimice includ tipurile:
1. Hiperestezic ( nervos, iritabil, interiorizat, delicat, circumspect);
2. Schizotimic (intermediar,rece, calm, energic);
3. Anestezic ( rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, indolent,
apasional/ predispuşi la schizofrenie.
Tipologia kretschmeriană continuă să fie folosită în medicină,
îndeosebi în ţările de limbă germană.
Biotipologia italiană
Criteriile şi clasificările morfoconstituţionale au fost şi în atenţia
cercetătorilor italieni; începând cu C. Lombroso (1836-1909),
continuând cu G. Viola şi N. Pande.Ultimul a adăugat aspectelor
biotipologice şi criteriul fiziologic, identificând patru tipuri
biopsihice: 1. longilin stenic; 2. longilin astenic; 3. brevilin stenic;
4.brevilin astenic.
Biotipologia franceză
L.Rostan şi C. Sigaut au elaborat o biotipologie în care au introdus
importanţa mediului şi funcţiunile pe care le solicită: digestia,
respiraţia, forţa musculară şi activitatea cerebrală.Sigaut a delimitat
patru biotipuri:1.respirator, carcterizat de dinamism, mobilitate ;
2.digestiv, caracterizat prin sedentarism şi lentoare; 3. muscular,
caracterizat de forţă, energie, agresivitate;4.cerebral, caracterizat de
activism cerebral şi interiorizare.
Biotipologia americană
Pe fondul disputelor dintre susţinătorii şi adversarii biotipologiei
germanului Kretschmer, W.H.Sheldon (1899-1977) -împreună cu
S.S. Stevens- întreprinde o vastă cercetare, care a permis recoltarea
unui foarte bogat material faptic. Sheldon, după două doctorate
(psihologie şi medicină) şi specializări cu Kretschmer şi Jung,
intersându-se şi de biotipologia şcolii franceze şi italiene, ia ca bază
pentru delimitarea biotipurilor cele trei membrane embriogenetice
( din care derivă organele interne, sistemul muscular şi osos, organele
de simţ şi sistemul nervos) : endoderma, mezoderma şi ectoderma.
Astfel, el delimitează trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf
şi ectomorf. Acestea coincid cu tipurile picnic, atletic şi astenic,
descrise de Kretschmer, precum şi cu tipurile brevilin, normal şi
longilin, stabilite de italianul Pende. Meritul lui Sheldon constă în
vastitatea cercetării, efortul de sinteză şi rigurozitatea clasificărilor.
Endomorful (determinat de predominarea endodermului şi
viscerelor) este carcterizat de:
• Dezvoltare corporală predominant internă (viscerotonic);
predispus la psihoză maniaco-depresivă;
• Constelaţia psihică include: dorinţa de odihnă şi relaxare; preferă
confortul, digestia; dependent de aprobarea socială, are nevoie de
consolare la necaz; reacţii încete; iubitor de ceremonii;socifil şi
tolerant; comunicare uşoară şi rapidă; fire extavertită.
Mezomorful ( determinat de predominarea mezodermei) este
caracterizat de:
• Dezvoltarea superioară a oaselor şi muşchilor(somatotonic);
predispus la paranoia şi delicvenţă;
• Constelaţia psihică include: iubire de risc, de mişcare fizică şi
sport; manieră deschisă, directă, chiar dură; curaj şi
combativitate;agresivitate competitivă; voce nereţinută; fără
inhibiţii;
• Din acest tip se recrutează atleţii, aventurierii şi militarii de
profesie.
Ectomorful ( determinat de predominanţa în faza embrionară a
ectodermei) se distinge prin:
• Dezvoltare corporală predominant externă( cerebrotonic);
predispus la schizofrenie;
• Poziţie şi mişcare reţinute; inhibiţii; ermetism, însingurare;
activism mintal; sociofobie; inhibiţii în public; reţineri verbale;
evită zgomotul; prezentare infantilă.
In plan medical, biotipurile, după Sheldon, corelează relevant cu
anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia cu bolile afective;
mezomorfia cu schizofrenia paranoidă şi paranoia; ectomorful este
predispus la schizofrenie; displasticul predispune la complexe de
inferioritate şi reacţii isterice în cazuri uşoare, şi la schizofrenie, în
cazuri grave.
Se confirmă şi ipoteza lui Kretschmer, respectiv biotipul este
determinat precompănitor genetic (genotip, mai puţin fenotip),
bărbatul este precumpănitor mezomorf şi ectomorf, iar femeia este
precumpănitor endomorfă sau ectomorfă. Inversiunea masculinităţii
cu feminitatea predispune la homosexualitate.
Idei principale rezultate din aprecierea globală a biotipologiei:
♦ Se confirmă legătura dintre soma(corp, planul fizic) şi structura
psihocomportamentală; ea nu este de natură cauzală sau
genetică, ci corelativă;
♦ Structura temperamentală, latura dinamico-energetică a
personalităţii este determinată genetic; trăsăturile fenotipice (în
care sunt implicaţi factori de mediu, inclusiv cei educaţionali)
sunt implicate în structura caracterului;
♦ Biotipul nu oferă informaţii despre semnificaţia şi direcţia de
evoluţie în plan individual a diversilor parametrii; în consecinţă
psihologia personalităţii trebuie să se intereseze şi de individul
concret;
♦ Raporturile dintre biotip şi psihotip sunt multimediate şi
condiţionate atât genetic, cât şi onto şi sociogenetic, fiind
necesare criterii suplimentare pentru identificarea şi evaluarea
trăsăturilor temperamentale.
B. TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE ŞI
PSIHOFIZIOLOGICE
Cea mai cunoscută şi cu cele mai profunde implicaţii în psihologie
este tipologia fundamentată de I.P.Pavlov. Laureat al Premiului
Nobel (1904) pentru psihologie şi medicină, după cercetări privind
circulaţia sangvină şi digestia, a fundamentat teoria reflexelor
condiţionate (în opoziţie cu cele înnăscute, necondiţionate) şi a
evidenţiat rolul lor în psihismul animal şi uman.
Prin lucrarea „ Tipologia şi psihologia activităţii nervoase
superioare”, amintind de clasificarea hippocratică, el evidenţiază
argumentat ştiinţific principiul nervismului (rolul principal în
reglarea raporturilor organism-mediu şi în funcţionarea organelor
interne, inclusiv al sistemului umoral (endocrin) revine creierului), iar
psihicul, în toate componentele şi funcţiile sale, inclusiv latura
temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a creierului.
Raportat la temperament, acesta este un dat genetic, derivă din
proprietăţile înnăscute ale celor două procese nervoase
fundamentale- excitaţia şi inhibiţia- cu trei caracteristici naturale,
care împreună dau tipul general de sistem nervos sau tipul general de
activitate nervoasă superioară (tip a.n.s.). Cele trei caracteristici
sunt: forţa, mobilitatea şi echilibrul.
Forţa este proprietatea determinantă şi primordială, pentru că ea
reflectă încărcarea energetică a neuronului, defineşte atât excitaţia
cât şi inhibiţia şi condiţionează întregul sistem nervos şi
comportamen-tul.Forţa sistemului nervos se relevă în: capacitatea de
lucru;durata şi complexitatea sarcinilor; rezistenţa la stimuli
afectogeni şi la stres; nivelul ridicat al pragurilor senzoriale;
rezistenţă la acţiunea substanţelor farmacodinamice etc.
După valorile acestor indicatori, se delimitează două tipuri generale
de sistem nervos: tipul puternic şi tipul slab.
Mobilitatea defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale,
respectiv viteza şi durata instalării lor, rapiditatea trecerii de launul la
celălalt. Inicatorii principali ai mobilităţii: rapiditatea formării
legăturilor temporale; timpul formării frânelor condiţionate;
rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; uşurinţa şi rapiditatea
adaptării la schimbare. După valoarea acestor indicatori sunt
delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil şi inert.
Echilibrul este definit de raportul de forţă dintre excitaţie şi inhibiţie
şi se obiectivează în tendinţele de : impulsivitate (când forţa excitaţei
predomină asupra forţei inhibiţiei ); inhibare ( predomonă forţa
inhibiţiei asupra forţei excitaţiei); echilibru (forţele celor două este
aproximativ egală). Impulsivitatea sau calmul îşi pun amprenta pe
orice răspuns motor, verbomotor sau emoţional, iar echilibrul este cea
dintâi însusire observată în plan coportamental. Pe baza acestei
însuşiri, au fost identificate şi descrise două tipuri de sistm nervos:
echilibrat şi neechilibrat ( cel neechilibrat având şi două subtipuri:
neechilibrat excitabil şi neechilbrat inhibabil).
Tabloul rezultat din combinarea celor trei însuşi naturale, conduce la
patru tipuri de a.n.s., astfel:
I. tipul puternic-echilibrat-mobil (valori ridicare ale
celor trei însuşiri);
II. tipul puternic-echilibrat-inert( valori ridicate ale
forţei şi echilibrului, valori scăzute ale
mobilităţii);
III. tipul puternic-neechilibrat-excitabil( valori ridicate
ale forţei şi valori acăzute ale echilibrului, cu
predominarea excitaţiei aspra echilibrului) ;
IV. tipul slab (caracterizat de valori scăzute ale forţei şi
insuficienta individualizare a mobilităţii şi
echilibrului).
I.P.Pavlov a pus în corespondenţă tipurile de a.n.s. cu cele patru tipuri
de temperament stabilite în antichitate.
Astfel au rezultat cunoscutele tipuri temperamentale:
a) sangvinic cu caracteristicile (I), descris ca: vioi, sociabil,
comunicativ, adaptabil;
b) flegmatic cu caracteristicile (II): calm, tăcut, nesociabil,
lent, greoi în adaptare, puţin impresionabil, rezistent la
stres şi frustrare;
c) coleric cu caracteristicile (III): rezistent, vioi, hiperactiv,
exploziv, instabil comportamental, cu tendinţă de
dominare, sturaţie şi plictiseală rapidă la monotonie);
d) melancolic cu caracteristicile (IV): interiorizat, retras,
sensibil, delicat.
Pavlov a mai demonstrat că cele patru tipuri nu sunt în nici un caz
„pure”, ele se combină rezultând 16 tipuri mixte.
Cercetările postpavloviene au condus şi la introducerea unei a patra
dimensiuni a tipului de a.n.s. şi anume dinamismul, ce se distinge de
mobilitate prin aceea că defineşte: viteza cu care celulele nervoase
generează procesele de excitaţie şi/sau inhibiţie; tipul parţial de
sistem nervos, care stabileşte tabloul neurodinamicii corticale;
reactivitatea.
Tipologii derivate din asimetria funcţională a emisferelor
cerebrale
Au la bază cercetările privind specializarea şi asimetria funcţională
a emisferelor cerebrale (pentru care un cercetător a primit Premiul
Nobel pentru medicină, R. W. Sperry,1981). Au fost delimitate
patru tipuri cerebrale funcţionale, cărora le corespund tablouri
temperamentale distincte:
1. tipul cortical stâng (C.S.)- raţional, organizat, logic, stabil,
conservator;
2. tipul cortical drept (C.D.)- intuitiv, ingenios,emoţional,
creativ, instabil, deschis;
3. tipul limbic stâng (L.S.)- sigur pe sine, rezistent la
frustraţii, activ;
4. tipul limbic drept (L.D.)-serviabil, amabil, comunicativ,
afectuos.

Clasificări după grupele sanguine

Medicul francez Bernard Montain (1992), pornind de la cercetările
compatriotului său Leone Bourdel (1960,1961), a elaborat o tipologie
fiziologică nouă a temperamentelor, în care pune în corespondenţă
cele patru grupe sanguine cu patru tipuri temperamentale:
1. temperamentul armonic corespunde grupei sanguine
A;
 2. temperamentul melodic pentru grupa sanguină O;
3. temperamentul ritmic corespunde grupei sanguine B;
4. temperamentul complex pentru grupa AB.
Armonicul se caracterizează prin căutarea permanentă a armoniei cu
anturajul; se dezvoltă şi realizează cu această condiţie. Tipul melodic
caută „consonanţa” cu mediul extern şi se adaptează fară dificultate la
situaţii; ritmicul este slab sensibil la mediu, se exprimă în ritm
propriu, relativ independent de ambianţă; subiecţii cu tipul de
temperament complex reunesc trăsăturile contradictorii ale celorlale
trei tipuri şi, în consecinţă, au dificultăţii în găsirea unui echilibru
satisfăcător.
C. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE
Tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente de analiză
psihologică decât cele morfo-constituţionale, dar nici ele nu satisfac
toate exigenţele. Obiecţia principală este de ordin metodologic: nu se
pot explica, descrie şi clasifica fenomene de o anumită natură
calitativă (psihologică)- prin dimensiuni şi criterii deduse dintr-un
fenomen de altă natură, cea neurofizio- logică.
S-a trecut astfel la elaborarea unor tipologii temperamentale specific
psihologice.
Tipologia olandeză (G. Heymans şi E. D. Wiersma) sau despre
primaritate/secundaritate. Are la bază ipotezele neurofiziologice ale
psihiatrului Otto Gross, pentru care orice fenomen psihic ( o emoţie,
de exemplu) declanşează o activitate a celulelor nervoase care, mai
mult sau mai puţin, persistă şi după terminarea lui, influenţând
inconştient şi activităţile ulterioare ale spiritului. Unii subiecţi
dezvoltă o activitate mentală superficială, la care funcţia primară este
rapidă ( prevalează procesele primare- senzaţiile şi emoţiile), la alţii
se constată o activitate mentală profundă, cu o funcţie secundară mult
prelungită ( prevalează procesele secundare: gândirea abstractă,
imaginaţia, sentimentele) de unde dificultatea de integrare a
fenomenelor psihice.
G. Heymans şi E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, descriu
personalitatea pe baza a trei dimensiuni (trăsături)- emotivitatea sau
instabilitatea emoţională, activitatea sau forţa pulsională generală şi
primaritate- secundaritate, determinată după predominarea unei
dintre cele două funcţii identificare de O. Gross. Decupând fiecare
distribuţie de trăsături în două părţi rezultă opt tipuri psihologice
temperamentale:
Emotivitate/ Activitate/ Forţa Primaritate- Tipul
Instabilitatea pulsională generală Secundaritate
emoţională
- - P Amorf
- - S Apatic
 + -
+ -
- +
- +
+ +
+ +
P Nervos
S Sentimental
P Sangvin
S Flegmatic
P Coleric
S Pasional

In tabel, semnul „ + ” semnifică faptul că subiecţii se situează

deasupra mediei pentru dimensiunea considerată; semnul „ – ” are
semnificaţia că subiecţii se situiază sub media pentru dimensiunea
considerată, iar literele P şi S indică predomnarea funcţiei primare,
respectiv secundare.
Şcoala olandeză a introdus în psihologie termenii de “primaritate”/
”secundaritate”. Subiectul “primar”, la care predomină funcţiile
primare (senzaţia-percepţia-emoţia) este expansiv şi vesel, iubeşte
schimbarea şi pare superficial; pentru el contează prezentul şi viitorul
imediat. Secundaritatea,dată de predominarea funcţiei secundare
(sentiment- gândire-voinţă), este orientat spre trecut şi viitorul
îndepărtat. Este evidentă corelaţia primarităţii cu extravesia şi a
secundarităţii cu introversia (aspecte evidenţiate de C.G.Jung).
Tipologia franceză ( R. Le Senne, G. Berger) preia lucrările şcolii
olandeze şi dezvoltă tipologia acesteia, respectiv, pe lângă trăsăturile
( trei) evidenţiate de Heymans şi Wiesma, adaugă lărgimea sau
întinderea câmpului conştiinţei, polaritatea, aviditatea, interesele
senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală- rezultă nouă tipuri
particulare. Studii ulterioare, prin analiză factorială, indică faptul că
rămân doar doi factori independenţi: emotivitate şi primaritate-
secundaritate.
Tipologiile psihanalitice au la bază teoria psihanalizei fundamentată
de S. Freud dezvoltată de neo- freudieni. Tipologiile elaborate din
această perspectivă sunt denumite „ pur psihologice”. Freud a realizat
o atare tipologie pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. A
identificat cinci tipuri de bază: oral, anal, urtral, falic şi genital.
Tipul Caracterizare
oral „Nevoia” de a depinde excesiv de alţii pentru a-şi menţine respectul
de sine; pasiv- dependent, acompaniat de trăsături opuse, derivate
din aspectul „ a da- a primi ( generozitate- avariţie; volubilitate-
tăcere )
anal Parcimonios, iritabil, pedant
uretral Ambiţios, dornic de competiţie ( trăsături aflate în raport invers cu
ruşinea)
falic Temerar, determinat, sigur pe sine, ceea ce reprezintă în mare
măsură realizarea dorinţei în raport cu angoasa de castrare
genital Corespunde „ normalităţii ideale” a personalităţii; subiecţii de acest
 tip parcurg fără probleme şi remanenţe deosebite toate stadiile
evoluţiei libidinale

Pe lângă această tipologie „ ortodoxă”, în cadrul psihanalizei

culturaliste, întâlnim numeroase alte încercări, ca cele ale lui Erich
Fromm şi Karen Horney. Ultima ia ca premise direcţiile principale pe
care le poate lua copilul în relaţiile cu anturajul: de a se apropia de
oameni, de a se opune sau de ase îndepărta. Rezultă trei tipuri
temperamentale: complezent, agresiv, detaşat. E. Fromm consideră
că intracţiunea cu părinţii determină tipul de orientare specială al
copilului şi al viitorului adult. Respectiv, există cinci tipuri de
orientări principale, cu caracterizările lor:
Tipul de Caracterizare generală
orientare
receptivă Subiectul aşteaptă tot ce doreşte de la o sursă externă
de exploatare Individul încearcă să ia totul prin forţă
acumulativă Işi fondează securitatea sa pe economisirea şi conservarea a ceea ce
posedă
comercială Işi consideră propria persoană ca pe o marfă ce poate fi cumpărtă şi
vândută
productivă Individul îşi foloseşte aptitudinile sale pentru a-şi realiza
potenţialităţile proprii

EXTRAVERSIE şi INTROVERSIE
Tipologiile culturaliste se bazează pe relaţiile cu celelalte persoane,
pe când altele operează cu criteriul „orientarea spre lume”. Aşa au
procedat C.G. Jung şi H. Rorschach (infuenţat de primul).
Jung a introdus în psihologia personalităţii conceptele de
„ extraversiune” şi „ introversiune”. Tipologia sa are la bază
orientarea tendinţelor libidoului, a energiilor instinctuale ( care la
Jung nu sunt de natură exclusiv sexuală), de a se orienta spre lumea
externă, a obiectelor (extravertiţii) sau spre lumea interioară, spre sine
( introvertiţii). Tipologia sa corespunde relativ cu cea originată în
concluziile olandezului Gross; extravertitul este similar tipului
superficial, iar introvertitul tipului profund, deoarece „ introversiunea
se caracterizează printr-o funcţie primară intensă şi, în consecinţă,
printr-o funcţie secundară prelungită”. Există similitudini şi cu
tipologia lui Kretschmer- ciclotimul este asimilat cu extravertitul, iar
schizotimul cu introvertitul etc. Tipologia lui Rorschach, adaugă
celor două tipuri jungiene tipul coartat, care corespunde slăbiciunii
energiilor instinctuale, neutralitaţii în viaţa interioară ( în medicină,
coartat are sens de retractat)
Omul poate fi nu numai intro- sau extravert ci şi orientat de funcţii
psihice opuse: gândirea şi sentimentul (afectivitatea) care produc
funcţia raţională versus sensibilitate şi intuiţie care alcătuiesc
funcţia iraţională. Deşi fiecare om are în sine toate cele patru funcţii,
una din perechi este dominantă, celelale trec în inconştientul
personal. Cele două funcţii: gândirea şi afectivitatea sunt total opuse;
gândirea operază asupra experienţelor în termenii de adevărat şi fals,
iar afectivitatea în termenii de plăcut- neplăcut. Mai mult, dacă
gândirea evaluează experienţele, sentimentele (afectivitatea) stă la
baza lor şi le dă conţinut.
Combinând cele patru aspecte- extraversia, introversia, gândirea şi
intuiţia- rezultă- în opinia lui C.G.Jung, opt tipuri psihologice (vezi
lucrarea lui Jung, Tipurile psihologice,1921)
• extravert- gânditor- tinde să-şi reprime emoţiile; este obiectiv şi
dogmatic în gânduri şi opinii;
*extravert- sentimental- reprimă logica; se comportă după norme şi
valori, tradiţii şi norme învâtate; sensibil la expectanţele şi opiniile
celorlalţi;
*extravert- sensibil- centrat pe plăcere; caută noi experienţe; foarte
adaptabil la persoane şi situaţii noi;
*extravert-intuitiv- dotat pentru afaceri şi politică; creativ, profitor de
oameni şi situaţii; lider incontestabil;
*introvertit- gânditor- dificultăţi de comunicare; rece şi lipsit de
consideraţie pentru ceilalţi;
*introvertit – sentimental- îşi reprimă gândirea şi exprimarrea
deschisă a afectivităţii; misterios şi inaccesibil; liniştit, modest,
copilăros;
*introvertit- sensibil- închis în sine; detaşat de cotidian; sensibil la
frumos; concentrat pe senzaţii şi intuitiv;
*introvertit-intuitiv- contact redus cu realitatea; visător; ciudat şi
excentric.
D. TIPOLOGIILE CLINICE
Au la bază multitudinea de observaţii asupra deviaţiilor personalităţii,
care au fost iniţial descrise ca anomalii, ulterior, prin extensie,
devenind posibilă descrierea tipologică la personalitatea normală.
Sistemul cel mai integrat şi mai cunoscut este cel elaborat de Kurt
Schneider, care include principalele tipuri descrise şi de alţi autori.
Tipul de personalit- Caracterizare
ate
Hipertimic Stare de permanentă deviere spre euforie şi hiperactivitate maniacală;
hipomaniac deşi este vorba de o stare permanentă, cu hipomanie la limita inferioară,
aceasta nu este o psihoză
Depresiv Deviere spre depresie şi durere morală; prezintă la maximum trăsăturile
melancoliei
Neliniştit Cu două subtipuri- subtipul senzitiv, caracterizat printr-o sensibilitate
crescută pentru toate experienţele trăite, incapabil de descărcare;
 subtipul anancastic, denumit şi obsesional sau compulsiv, sinonim, până
la identificare cu tipul anal descris de psihanalişti
Fanatic Numit adesea paranoic- rigid, orgolios ( Eu hipertrofic), paralogism
( hiper-logic pe baza unor premise false), falsitatea spiritului, în limbaj
comun
Isteroid, Egocentric, superficial în sentimente, zgomotos, tendinţa spre fabulaţie
histrionic sau şi mitomanie
mitoman
Instabil Oscilaţie emoţională, instabilitate socială, delicvenţă minoră;
corespunde cu tipul dezechilibratului mintal, aşa cum este descris în
literatura psihiatrică franceză
Exploziv Reacţii emoţionale violente, agresive, numite „ de scurt-circuit”
Apatic Instabil şi rece afectiv; corespunde cu tipul schizoid al lui Kretschmer
Abulic Trăsătura majoră este influienţabilitatea, „maleabilitatea voinţei”; uşor
manevrabil de ceilalţi
Astenic Fragil neuropsihic în situaţii tensionate; afectiv, fatigabil

Concluzii asupra tipologiilor temperamentale

Prima impresie este de „haos”; există o diversitate de termeni, o
multitudine de abordări, după criterii ce par arbitrare. Totuşi, se poate
observa o trecere de la primele tipologii ce operau cu criterii
morfologice şi bioconstituţional ( prin excelenţă „ exterioare”) la cele
fiziologice, psihologice şi clinice ( „interioare”, fără a fi absconse).
Apoi, există numeroase corespondenţe în schemele de clasificare;
tendinţa fiind de a lua în considerare doar aspecte parţiale ale
temperamentului. În consecinţă, o tipologie veritabilă ar trebui să ia
în considerare, simultan, componentele morfologice, fiziologice şi
psihologice şi să respecte principiul metodologic al determinismului
genetic. Rezultă concluzia cu valoarea de principiu în abordarea
personalităţii: temperamentul este programat genetic odată cu o
anumită morfologie bio-constituţională, un tip de fiziologie
umorală şi o anumită predispoziţie psihică; determină şi susţine
structura dinamico-energetică a personalităţii şi se exprimă în
întreaga conduită internă (activitate psihică) şi externă
(comportament). Temperamentul este aspectul ereditar în
organizarea internă a personalităţii, aspectul său dinamic şi
energetic. Unificarea tipologiilor parţiale este o sarcină a viitorului,
aşa cum rămân de explorat majoritatea aspectelor de mare
complexitate ale psihicului uman.

3.CARACTERUL
SAU LATURA RELAŢIONAL-VALORICĂ A PERSONALITĂŢII
3.1. Definiţie şi descriere generală
Etimologia noţiunii de caracter trimite la greaca veche cu întelesul
de tipar, pecete, iar, cu aplicare la psihologia omului, semnifică
„modul de a fi” şi de a se comporta în activitate şi în relaţii cu
ceilalţi oameni. Este, deci, o fizionomie spirituală, prin care
subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă,aşa cum se
deosebeşte de ceilalţi prin înfăţişarea sa fizică. Caracterul (ca şi o
pecete sau marcă), este stabil şi generic pentru fiecare om; este
schema logică de organizare a profilului psiho-social al
personalităţii, considerat în termenii unor norme şi criterii valorice.
În psihologie, se întâlnesc două curente: a) unul, consideră caracterul
ca reunire atât a însuşirilor genotipice, determinate biologic, cât şi
celor fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social ;
b) un altul, raportează caracterul numai la personalitatea umană,
respectiv la însuşirile fenotipice (dobândite) de esenţă socio-culturală
şi etico-axiologică. Opţiunea metodologică adoptată de noi este
pentru al doilea curent, ce abordează caracterul ca entitate distinctă a
sistemului de personalitate, ireductibil la temperament.
Există, de asemenea, două accepţii: una lărgită şi o alta restrânsă,
prima fiind cadrul general de referinţă, cealaltă un instrument de
cercetare şi abordare concretă.
În accepţie lărgită, caracterul exprimă schema logică a profilului
psihosocial al personalităţii, realizat din perspectiva unor norme şi
valori şi include:
• concepţia generală despre lume şi viaţă („ filosofia persoanei”) a
subiectului;
• sfera convingerilor şi sentimentelor socio- morale;
• conţinutul şi scopurile activităţilor;
• aspiraţiile şi idealurile.
Toate aceste elemente fiind reunite coerent de o structură funcţională
unitară, printr-un mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.
Restrâns, caracterul reprezintă un ansamblu unitar de atitudini, care
determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la
semeni, la societate şi la sine.
Dacă temperamentul este implicat în orice situaţie- naturală sau
socială- caracterul se manifestă numai în situaţiile şi relaţiile sociale,
se edifică în şi prin acestea ca mecanism specific de relaţionare şi
adaptare la paricularităţile mediului social.
Privitor la normele şi valorile sociale,putem opera o distincţie şi între
planul etic şi cel psihic; etica şi morala evidenţiază şi operează
raportat la concordanţa sau disonanţa cu normele,principiile şi
modelele proprii mediului socio- cultural care înglobează individul
uman, iar psihologia, în mod deosebit, studiază caracterul sub
aspectul mecanismului, structurii şi rolului adaptativ pentru
individ. Etica are caracter normativ, prescrie şi sancţionează normele
de comportament, iar psihologia explică cum apare şi evoluează un
profil caracterial în contextul adaptării sociale. Etica operează cu
criterii morale de genul „bun” sau „rău”, pe când psihologia explică
„cum”şi „de ce” un om este în consonanţă sau disonanţă cu
normele şi valorile sociale.
• Caracterul se structurează prin internalizarea a ceea ce este
semnificativ pentru individ în experinţele sociale şi se manifestă
numai în acele împrejurări.
3.2. Structura psihologică a caracterului
Structura caracterului include elemente de ordin
afectiv,motivaţional, cognitiv şi volitiv, toate integrate in „modul de
a fi” al subiectului.
Ponderea celor patru componente în structura caracterului este
diferită în diferite perioade ale vieţii:
• la vârstele mici integrarea caracterială se realizează pe
dimensiunea afectivă şi motivaţional (vezi S.Freud ; autoritatea
parentală şi supra-Eul);
• la vârsta adolescenţei pe cea cognitivă ;
• ulterior, la vârsta adultă, pe cea volitivă.
Ponderea componentelor indicate în structura caracterului este şi un
criteriu de clasificare tipologică, iar gradul de elaborare a acesteia
este şi el diferit (K.Lewin) de la unul incipient (elementar), printr-
unul mediu spre superior (înalt integrat şi stabilizat).
Caracterul- spre deosebire de temperament (care este „fondul
general” al personalităţii)- trimite la conţiutul esenţial al
personalitaţii, la dimensiunea sa relaţional-valorică.
În sistemul de personalitate, caracterul:
• dă orientarea direcţionlă a conduitei prin „filosofia de viaţă”
subiectului şi valorile internalizate („ cadre de orientare şi
devoţiune’, E. Fromm) ale subiectului;
• susţine energetic actiunea prin afectivitatea situaţionlă ,
motivaţia (habituală şi curentă) şi voinţă.
Cele două „blocuri” funcţionale ( direcţional şi de execuţie) se
corelează permanent ca o „stare de set”(M. Golu,2002), ca sistem
atitudinal.
Atitudinea este tocmai poziţia interioară stabiliztă faţa de „ceva”; o
organizare selectivă, relativ durabilă, a tuturor componentelor psihice
capabilă să se activeze într-o situaţie similară cu cea anterior trăită; o
verigă de legătură între prezentul trăit „acum şi aici şi “trecutul
memorat”; între dominanta psihică actuală şi mulţimea situaţiilor la
care se raportează subiectul pe axa timpului psihologic (trecut,
prezent, viitor).
Atitudinea se caracterizează prin: direcţie sau orientare şi un anumit
grad de intensitate, putând fi orientată pozitiv (favorabil) sau negativ
(nefavorabil), de o intensitate diferită, toate aspectele sale (orientare,
intensitate) fiind funcţie de semnificaţia acordată elementelor la care
subiectul se raportează.
După orientare, atitudinile pot fi:
• pozitive („spre”/căutare, apropiere);
• negative (evitare, îndepărtare) .
După gradul lor de intensitate pot fi:
• puternice, slabe sau neutre
Precizare:toate valorile depizind decisiv de „mărimea semnificaţiei”
acordate de subiect.
Atitudinile sunt prioritar implicate în întregul demers acţional, de la
evalurea situaţiei şi lurea deciziilor până la execuţie şi evalurea
rezultatelor. Altfel expresia externă a sistemului atitudinal este opinia
şi acţiunea.
Opinia -fiind forma de exteriorizare a atitudinii sub formă verbal-
propoziţională, constând în judecăţi de valoare, de acceptare sau
respingere în legătură cu persoane, evenimente şi valori- poate fi
aprobată sau respinsă de „ceilalţi”, uneori funcţionând ca opinie
publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social
(E.Fromm).
Acţiunea exprimă şi ea sistemului atitudinal, dar, mai mult decât
opinia, este prioritar transformatoare, implică modificare, schimbare
de situaţie şi adeziune la un sistem de valori concret-materiale,
obiective. De aceea, acţiunile, mai mult decât opiniile, sunt indicii ai
structurii caracteriale pe care o relevă în esenţa sa obiectivă.
Planul intern al convingerilor şi atitudinilor poate disocia de cel
extern al opiniilor şi acţiunilor pe o plajă foarte largă, graţie funcţiei
reglatorii a conştiinţei- de la conformism sumisiv al dedublării în
concordanţă cu aşteptările societăţii, până la negativism şi ostilitate.
Valoarea adaptativă a dedublării este certă, prin ea se realizează un
compromis acceptabil şi acceptat dinte indivd şi societate, dar dacă se
stabilizează ca trăsătură de caracter dominantă, ea ajunge să fie
nefavorabilă individului, fiind repudiată social!
După obiectul de referinţă atitudinile sunt de două categorii: a)
atitudini fată de sine şi b) atitudini faţă de societate.
Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine
elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării- pe de o parte, şi a
percepţiei şi evaluării celorlalţi, pe de altă parte ( aşa cum subiectul
crede că este „văzut” de celalţi!). Acest tip de atitudini se structurează
la două nivele: unul segmentar şi altul global. Aspectul segmentar se
referă la atitudinea faţă de Eul fizic, apoi cea raportată la Eul psihic
şi Eul social.
Atitudinea globală faţă de sine este cea adoptată faţă de propria
personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
Reuşita socială şi adaptarea satisfăcătoare au ca premisă o atitudine
pozitivă faţă de sine. Dar, la diferiţi indivizi, această caracteristică
psihologică se poate structura pe grade de autoevaluare:
• Autoevaluare obiectivă-realistă- ce asigură cele mai bune premise
de relaţionare;
• Autoevaluare în hiper (supraestimare);
• Autoestimare în hipo (subestimare).
Alături de imaginea de sine (IDS), prin ea şi cu ea, apare şi se edifică
respectul de sine (RDS), apreciat ca fiind cea mai sintetică
componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit a personalităţii. Are
ecou de la nivel biologic, prin sfera psihică, până la relaţionarea
socială. Cel care a impus conceptul de r.d.s., Nathaniel Branden
(vezi:Cei şase stâlpi ai respectului de sine, Ed. Colloseum, 1998) îl
apreciază ca un „sistem imunitar al conştiinţei”!
Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează ca:
• Atitudini faţă de muncă ( cu sensul larg de sarcini şi solicitări
impuse social;
• Atitudinea faţa de norme, principii, convenţii sociale şi etaloane
morale;
• Atitudinea faţă de diferitele instituţii sociale (familie, şcoală,
biserică,armată etc);
• Atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.

3.3. Trăsăturile caracteriale

Trăsăturile caracteriale sunt utilizate pentru descrierea şi evaluarea
caracterului (alte procedee mai sintetice de genul factorilor, fiind mai
putin operante datorită complexităţii lor) şi pot fi definite ca
structura psihică internă, care conferă constanţă modului de
comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el.
Spre deosebire de trasăturile temperamentului, care determină
parametrii dinamico-energetici în orice situaţie, trăsăturile
caracteriale se identifică şi se evaluează numai prin comparaţia
socială a unei persoane cu altul/altele. Au sens numai în cadru
social şi au o dinamică polară; de regulă formează perechi
antagonice (ex.: curajos-laş, altruist- egoist,muncitor-leneş etc). De
subliniat că la orice persoană se întâlneşte întreaga gamă de trăsături (
perechi antagonice), diferă preponderenţa: spre polul pozitiv, spre cel
negativ sau de echilibru (ambiguu) (vezi „Modelul balanţei”/ M.
Zlate, 1999).
După G.W. Allport (1981),trasăturile caracteriale se împart în:
• comune ( care îi apropie pe oameni prin asemănare);
• individuale (care îi diferenţiază).
Trăsăturile individuale sunt, la rândul lor, cardinale (dominante,
semnificative pentru o persoană, cu amprenta pe fiecare act de
conduită); centrale ( mai multe decât primele, dar controlează aspecte
cotidiene, obişnuite); secundare (mai puţin active, exprimă aspecte
mai puţin esnţiale ale activităţii şi conduitei).
Trăsăturile se formează şi se individulizează pe fondul activării în
diferite situaţii a unor componente psihice ( cognitive, afective,
motivaţionale şi volitive), care în procesul vieţii cotidiene, prin
remanenţa lor, vor deveni t. globale (care definesc ansamblul
caracterial) şi t. particulare (care definesc semnificatia relaţional-
valorică socială a diferitelor componente psihice.
In categoria t. globale se includ:
♦ unitatea caracterului;
♦ pregnanţa;
♦ originalitatea;
♦ plasticitatea;
♦ stabilitatea scopurilor;
♦ integritatea.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe
baza căreia sau format, ele pot fi grupate în:
1. trăsături de natură cognitivă ( reflexivitatea,
obiectivitate, spiritul critic şi opusul lor;
2. t. de naură afectivă (sentimentalismul, timiditatea);
3. t. de natură motivaţională ( rapacitatea, avariţia,
mercantilismul etc.şi opusele lor);
4. t. de natură intersubiectivă (solicitudinea,
cooperarea, altruismul etc. şi opusele lor);
5. t. de natură morală (bunătatea, cinstea, demnitatea,
modestia şi opusele lor;
6 . t. de natură voliţională (curajul, independenţa, fermitetea,
autocontrolul şi opusele lor.
Lista trasăturilor particulare este mult mai lungă (depăseşte zece mii),
în consecinţă, există mari dificultăţi în a oferi un tablou descriptiv-
evaluativ şi un instrument eficient de diagnosticare- evaluare; orice
probă şi tehnică de determinare a caracterului este incompletă, sursa
cea mai autentică de informaţii rămâne observarea şi analiza
comportamentelor reale în situaţii semnificative pentru subiect.
 4. APTITUDINILE SAU LATURA INSTRUMENTAL-
OPERAŢIONALĂ
Sub aspect adaptativ- instrumental, măsura gradului de organizare
a sistemului personalităţii este dată de ceea ce psihologia denumeşte
aptitudine. Ce poate şi / sau ce face efectiv un anumit individ în
cadrul unei activităţi pe care o desfăşoară?, care este măsura
cantitativă şi calitativă a acelei activităţi, cu ce efort, la ce nivel de
performanţă ? etc.-toate răspunsurile la aceste întrebări derivă din
potenţialul adaptativ al individului, adică din sistemul său de
aptitudini. Respectiv, cu cât performanţele sale ( cantitativ şi
calitativ) sunt mai înalte, cu atăt aptitudinile sale sunt mai bine
structurate, şi invers.
Orice aptitudine, pune în evidenţă un aspect absolut şi unul relativ-
primul indică prezenţa sau absenţa unei aptitudini, al doilea ne indică
faptul cât de mult şi cât de bine realizează un subiect o sarcină în
raport cu alţii şi ce poziţie ocupă într-o clasificare valorică.
Termenul de aptitudine îl putem folosi în sens larg ca expresie a
potenţialului adaptativ general al individului uman, pe baza căruia
el reuşeşte să răspundă solicitărilor externe, diveselor situaţii ale
existenţei şi şă- şi stisfacă stările de necesitate.
In sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului şi
el desemnează acel potenţial instrumental-adaptativ care permite
individului uman realizarea unor performanţe superioare mediei
comune, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute
social. Nivelul aptitudinal se reflectă în formele fundamentale de
activitate umană: comunicarea, jocul, munca, învăţarea, cu toate
aspectele lor fizice şi intelectuale, in unitatea lor executivă şi
creatoare. De aici rezultă faptul că evaluarea veridică a aptitudinilor
se poate face în cel mai eficient mod prin analiza produselor
activităţii, orice altă metodă sau test de aptitudini nu relevă decât
„ fragmente” mai mult sau ami puţin reprezentative din structura
complexă a unei aptitudini reale.
Aptitudinea nu este reductibilă la un proces psihic particular, oricare
ar fi acesta- percepţie , memorie, gândire sau imaginaţie- ci exprimă
personalitatea ca tot, ca întreg-sub raport instrumental,
performanţial. Altfel spus, aptitudinea este o structură complexă,
multidimensională, în care se integrează şi se articulează diverse
entităţi psihice, motorii şi bio-constituţionale, după o formulă şi o
schemă în acelaşi timp comună mai multor indivizi, dat totuşi diferită
semnificativ de la un om la altul, atât ca nivel de dezvoltre al
componentelor de bază, cât şi ca mod specific de interacţiune şi
articulare a lor.
În principiu, schema structurală a unei aptitudini cuprinde:
• veriga informaţională- adică tot ceea ce reprezintă informaţia
despre un domeniu de activitate ( cunoştinţe, idei, înţelegeri,
intrepretări s.a.m.d);
• veriga operatorie- ansamblul de operatori şi cindiţii logice care se
aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului
mentel al produsului ce se propune a fi obţinut;
• veriga executivă- care include tot ceea ce individul angajează ca
resurse efectorii;
• veriga dinamogenă şi de autosusţinere- reprezentată de motivaţie
şi afectivitate;
• veriga de reglare- cu două secvenţe- una de selectere şi orientare
valorică deivată din sistemul atitudinal propriu personalităţii, şi o
alta de coordonare, optimizare şi (auto)perfecţionare dată de
funcţia evaluativ- critică a propriei conştiinţe şi de voinţă, ca
suport în perpetuarea efortului pentru surmontarea obstacolelor, a
dificultăţilor şi eşecurilor.
Raportat la o activitate, nivelul valoric al aptitudinii, la acelaşi
individ, are un caracter dinamic, foarte variabil, dependent atât de
ceea ce priveşte natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, starea
energetică generală, dispoziţie etc. Putem spune că o aptitudine a
unui individ urmează o traiectorie evolutivă, ce se poate rezuma în
trei stadii: de structurare şi maturizare, de optim funcţional şi de
regresie.
Există o evidentă diferenţă între oameni în ceea ce priveşte viteza de
dezvoltare, nivelul atins , ritmul evoluţiei ş.a. Deci, evoluţia
aptitudinilor nu este rectilinie; există momente critice, când o
aptitudine trece în latenţă sau regresie temporară, a alta trece în prim
plan; practic ritmul dezvoltării depinde de o multitudine de condiţii
bilogice, sociale şi, chiar …geografice. Un copil din mediul urban, de
regulă, are un ritm mai înalt al dezvoltării psihice generale decât cei
din mediul rural; meridionalii sunt ceva mai precoce decât nordicii
etc. Apoi, sunt evidente, la maturitate, aspectele de relativă constanţă
aptitudinală, cât şi degradări evidente la vârsta senescenţei cu
diminuarea acuităţii senzoriale, a calităţilor atenţiei şi memoriei,
diminuarea interesului pentru ceea ce se întămplă în jur…
Altfel spus, legile vârstei influenţează esenţial sistemul aptitudinal,
aşa cum şi împrejurările de mediu pot amplifica sau diminua/
estompa structurarea şi manifestarea unei aptitudini. De aici
necesitatea identificării şi cultivării indivizilor cu aptitudini speciale
(talente), existând o înaltă corelatie între caracterul favorabil al
condiţiilor de mediu (educaţie, stimulare, preţuire, valorificare) şi
procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior
.
 RAPORTUL ÎNNĂSCUT- DOBÂNDIT ÎN STRUCTURA
APTITUDINILOR
Natura şi determininismul aptitudinilor este o problemă foarte
controversată în psihologia clasică. Se delimitează două orientări
diametral opuse- cea inneistă şi cea genetistă, ambele cu origini în
filosofie; prima în filosofia idealist- raţionalistă, care afirmă
caracterul înnăscut şi imanent al ideilor şi principiilor ( Platon,
Descartes, Kant, Hegel), cea de a doua, în filosofia empirist-
pozitivistă ( senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec.
XVIII, cu principiu „tabula rasa”). Ştiinţific, orientarea ineistă este
susţinută de teoria eredităţii elaborată de Morgan şi Mendell, iar cea
genetistă de teoria evoluţionistă a lui Darwin.
Inneismul absolutizează rolul eredităţii în aptitudini, mediului
revnindu-i cel mult rolul de activator- declanşator. Asfel, într- o
celebră lucrare Hereditary Genius (1914), savantul englez Fr. Galton
afirmă că individul se naşte cu un potenţial mai prolific sau mai steril,
mai bogat sau mai sărac, care în esenţa sa rămâne neschimbat, mediul
neadăugând nimic semnificativ la el. O aptitudine ori există ca un dat
ereditar, şi atunci ea se manifestă, oricât de vitrege ar fi condiţiile
externe, ori nu există şi atunci nu are de unde şi cum să seamnifeste,
oricăt de prielnice ar fi condiţiile externe, iar geniul este integral
înnăscut şi nicicum făcut. Inneisnul are numerosi partizani (vezi aşa
numita „psihologie a facultăţilor”), iar ,în prezent, psihobiologia
încearcă să demonstreze determinarea aptitudinilor de către gene
specifice.
Genetismul, fidel principiului „ tabula rasa”, absolutizează rolul
mediului extern şi reduce la zero valoarea fondului ereditar. Altfel
spus, oamenii sunt egali de la natură, diferenţierile intervin în
structura lor psihică prin influenţa factorilor mediului extern, ideosebi
cei socio-culturali şi economici. Aptitudinea este considerată un
produs exclusiv al mediului care determină şi controlează integral
prodesul învăţării si dezvoltării. Orice individ poate sa-şi formeze
orice aptitudine printr-un program educaţional adecvat, prin execiţiu
temeinic şi îndelungat- aceasta este concluzia logică a genetismului.
Acesta, ca şi inneismul, a fost adoptat pe scară largă de psihologia
sec.XX, mai cu seamă în asociaţionismul behaviorist şi psihologia de
sorginte materialist-dialectică, maximal ideologizată şi politizată. În
contemporanietate, prin prisma metodologiei ştiinţifice, ambele sunt
la fel de eronate, nici una neputând oferi o explicaţie total coerentă şi
satisfăcătoare.
O asemenea explicaţie poate fi găsită doar prin prisma principiului
interacţiunii, cea care reclamă admiterea determinismului complex
al aptitudinilor: ereditate x mediu. Conform acestui principiu,
aptitudinea, aşa cum o definim, nu poate fi înnăsctă, dar nici
introdusă de mediu. Ea se constituie în ontogeneză (cursul vieţii)
numai prin interacţiunea complexă, contradictorie şi continuă dintre
„fondul ereditar” şi mediu. În „fondul ereditar”sunt inscrise
informaţiile genetice, prin care se moştenesc predispoziţii, tendinţe,
însuşiri constituţionale, fiziologice şi senzorial- cerebrale asamblate
bio- tipal înrut-un „profil intern de stare”, cel care va determina
decisiv modul de receptare, prelucrare şi integrare a tuturor
influentelor ulterioare ale mediului intra- şi extrauterin.
Relaţia va fi reciprocă, va produce modificări şi transformări
succesive în ambii „directori”- atât în „ profilul de stare”cât şi
„mediu”, ducând la diferenţierea, individualizarea şi consolidarea
structurilor aptitudinale. Raportul ereditate/ mediu nu este linear şi
invariant- în momente diferite de timp, ponderile, proporţiile şi
greutatea specifică a lor se modifică- esenţială fiind compensarea
reciprocă dintre cei doi factori. Pot fi identificate posibile variante
relaţionale:
a) fond ereditar superior asociat cu mediu favorabil
(este situaţia ideală pentru dezvoltarea înaltă a
aptitudinilor);
b) ereditate superiară- mediu neprielnic, nefavorabil
( ereditatea poate compensa „deficitul de mediu”;
în mod excipţional, se poate asigura o dezvoltare
înaltă a aptititudinilor;
c) fond erditar mediocru- mediu înalt favorabil
(compensare marcantă din partea mediului;
aptitudiea poate fi superioară mediei);
d) fond ereditar mediocru- mediu neprielnic
(compensarea poate fi majoritar erediară;
aptitudinea rămâne sub nivelul mediu);
e) fond ereditar slab- mediu înalt favorabil
( compensare supralicitată de mediu; nivel
aptitudinal superior eredităţii);
f) situaţie total defavorabilă dezvoltării aptitudinale
(conjguare negativă a celor doi factori- ereditate/
mediu).
Principial, studiul ereditate- mediu implică metoda analizei
comparative, prin care ereditatea şi mediul sunt identice sau absolut
diferite- apariţia unor deficienţe relevante sau compensări este
evidentă. Rolul mediului este relevată şi prin exoticele referiri la
cazurile unor copii “pierduţi” întru-un mediu total diferit de cel
considerat „civilizat” (junglă, pădure- caz în care, cei găsiţi după o
vărstă târzie- 14-16 ani, cu toate eforutrile „civilizatoare”au rămas
comporatamental dependenţi de „părinţii adoptivi” şi de mediul în
care au crescut!!!
CONCLUZIE: o aptitudine integrală se datoreşte deopotrivă eredităţii
şi mediului; unul din factori nu poate compensa total absenţa
celuilalt; în debutul ontogenezei ereditatea asigură fondul
informaţional necesar „supravieţuirii ca animal nu ca om”, ulterior
mediul diferenţiază şi valorifică potenţialul ereditar.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR
La momentul actual, psihologia operează o diferenţiere şi o
clasificare distinctă în interiorul sistemului aptitudinal, creiteriul cel
mai larg acceptat fiind sfera de solicitare şi implicarea în cadrul
activităţii. Se delimitează între: a) aptitudini generale şi b) aptitudini
speciale.
a. Aptitudinea generală este accea care este solicitată şi intervine în
orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite
de sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-
adaptativ bazal al oricărui individ, care asgură o relaţionare şi o
adaptare cât de cât satisfăcătoare în condiţiile variate ale mediului.
Se împart în aptitudini senzo- motorii şi intelectuale.
Aptitudinile senzo- motorii intervin în toate situaţiile în care este
necesară discriminarea, identificarea şi efectuarea unor acţiuni directe
asupra unor obiecte, în vederea satisfacerii unor nevoi curente.
Includem aici caracteristicile analizatorilor (pragurile sensibilităţii,
dinamica generală a sensibilităţii, acuitatea, capacitatea de admisie şi
de procesare informaţională, capacitatea de fixare- păstrare etc.) şi
caracteristicile structural- dinamice ale aparatelor motorii (fortă,
viteză, fineţea şi armonia mişcărilor, tempoul, ritmul, precizia,
complecitatea acţiunilor etc.).
Aptitudinile intelectuale reunesc mai multe funcţiuni psihice care,
simultan, sunt implicate în toate formele de activitate şi, totodată,
sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginaţia şi
inteligenţa proprou- zisă. În mod curent, se consideră aptitudine
generală intelectuală numai inteligenţa, ea subsumând memoria şi
imaginaţia.
Psihologia, prin scalele de inteligenţă (Binet-Simon, Terman
Wechsler- Bellvue, Alexander etc.) evaluează această aptitudine
generală utilizând subteste distincte pentru principalele funcţiuni
psihice mentale- memorie, imaginaţie, atenţie, raţionament,
rezolutivitate numerică şi logico-verbală. Scorurile parţiale reunite
întru-un scor final se consideră a fi indicator al nivelului de
dezvoltare a inteligenţei generale.
INTELIGENŢA (IQ)- DIMENSIUNEA COGNITIV- CREATIVĂ A
PERSONALITĂŢII
Noţiunea ca atare este greu de definit, diferiţi autori conferindu-i
conţinuturi diferite.
Etimologic, termenul provine din latină, unde inter- legere înseamnă
în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. Concluzie: inteligenţa
este capacitatea de a stabili relaţii între obiecte, fenomene şi
evenimente, de a găsi soluţii optime în situaţii noi, inedite, non-
rutiniere. Cu evidenţă, inteligenţa se leagă de activitatea de
cunoaştere sub dublu aspect: extensional (diversitatea modală a
situţiilor problematice abordabile şi rezolvabile) şi intensional
(profunzimea pătrunderii şi a înţelegerii aspectelor relevante,
semnificative şi esenţiale ale unui obiect sau situaţii). Ironic, se
spune: inteligenţa este ceea ce măsoară testele de inteligenţă sau ceea
ce indică testele de inteligenţă!!
Multitudinea de definiţii şi accepţii ale inteligenţei este ea înseşi un
indicator al complexităţii extraordinare a fenomenului, ce prezintă un
tablou eterogen, multicomponenţial, cu organizare heteronomă, strict
individualizată. Modul diferit de combinare-articulare a
componentelor de bază determină forma diferite de manifestare a
inteligenţei.
L. Thorndike, încă în 1920, determina cel puţin trei tipuri
deinteligenţă: inteligenţa conceptuală sau abstractă ( abilitatea de a
opera uşor şi adecvat cu materialul verbal şi simbolic); inteligenţa
practică ( definită ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv,
obiectual şi de a obţine performanţe ridicate la sarcini cu caracter
situaţional- cocret; inteligenţa socială, accea care rezidă în abilitatea
individului de a se descurca în situaţiile sociale, de a se relaţiona şi
înţelege cu semenii.
La râdul lor, D. Hebb şi R.B. Cattell, disting între două forme de
inteligenţă- una denumită cristalizată (inteligenţă de tip B),
caracterizată prin desfăşurare ordonată, coerntă, logică, consistentă şi
riguroasă în argumentare) şi, o alta fluidă (inteligenţă de tip A),
caracterizată prin spontanietate, caracter imprevizibil şi originalitate.
Prima asigură un bun randament în situaţiistructurate, bine definite;
cea dea doua, dimpotrivă- este eficientă în situaţii problematice, slab
definite.
Teoria factorială, în varianta dezvoltată de L. Thurstone, susţine şi
ea caracterul multidimensional, complex al inteligenţei, incluzând
trei categorii de factori: un factor general (G), evidenţiat prima oară
de C. Spearman, căruia i se atribuie intervenţia in soluţionarea
oricărui gen de sarcini (probe); mai mulţi factori de grup (6), care
intervin în rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe)- cum ar
fi, de exemplu, un factor numeric (N), implicat în calcul, un factor
verbal (V) implicat în întelegerea propoziţiilor, ordonarea cuvintelor
s.a., un factor imaginativ ( I ), solicitat în sarcinile de transformare şi
combinare, un factor mecanic (W), implicat în înţelegerea
raporturilor funcţionale, tehnice şi un număr şi mai mare de factori
specifici ( SI), care intervin în rezolvarea unor sarcini individuale din
cadrul unei clase (aceştia din urmă corelează cu difertele aptitudini
speciale şi, ca atare, nu se includ în testele de inteligenţă generală.
S-a impus în practică determinarea inteligenţei generale, scop în care
se operează cu trei unităţi de masură: quotidientul intelectual ( Q.I),
centila şi scara în abateri- etalon (ultimele două fiind aplicabile şi
altor aptitudini, respectiv, cele speciale).Q.I este un indicator ce se
obţine prin raportarea scorurilor obţinute la testul de inteligenţă care
dau vârsta mintală ( Vm), la vârsta cronologică ( Vc):
Q.I= Vm / Vc x 100, unde Vm şi Vc sunt exprimate în luni.
Prin definiţie, se acceptă că subiectul normal mediu are un Q.I = 100,
deci vârsta lui mintală este egală cu vârsta cronologică; un Q.I. mai
mare decât 100 indică o inteligenţa superioară mediei, ajungând pănă
la categoria ”super” („super inteligent”); un Q.I. mai mic decât 100,
ajungăndu-se până la categoria „ debilitate mintală”. (Q.I mai mic de
40).
Centila este o unitate de măsură care permite clasificarea unui subiect
în funcţie de scorul obţinut la testul de inteligenţă, prin raportarea la
un eşantion de 100 de subiecţi reprezenţând populaţia de referinţă.
Subiectul cu scorul cel mai mare primeşte centila 99, cel cu scorul
mediu- centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab- centila 1.
Scara de abatere- etalon tinde să fie generalizată în prezent. Pornind
de la scorurile eşantionului, se calculează media aritmetică şi abaterea
standard (etalon); subiectul ocupă un loc prin distanţa sa în abaterea
standard faţă de media aritmetică.
H. Gardner (1983) a introdus noţiunea de inteligenţă multiplă,
identificând nu mai puţin de şapte forme (tipuri): i. multiplă; i.
muzicală; i. logico-matematică; i. spaţială; i.kinestezică a corpului; i.
interpersonală; i. intrapersonală- această clasificare depăşeşte limitele
inteligenţei generale, fiind mai mult proprie domeniului aptitudinilor
speciale. În fine R. Sternberg (1985) dezvoltă teoria triarhică a
inteligenţei, in care trei aspecte distincte ale inteligenţei se combină
fiecare cu celelalte două pentru a produce un comportament
inteligent. Fiecărui aspect îi corespunde o subteorie.
Prima este subteoria contextuală, cea care leagă contextul cultural de
comportamentul inteligent; o decizie sau acţiune pot fi considerate
inteligente într-o cultură, dar în alta nu. În viaţa reală, spre deosebire
de cea de test,există totdeauna o motivaţie a comportamen-tului
inteligent, iar ceea ce într-o cultură poate fi o motivaţie bună în alta
poate fi rea.
A doua subteorie este cea componenţială, care exprimă modul cum
experienţele noastre anterioare afectează felul în care ne comportăm.
După Sternberg, inteligenţa trebuie abordată cognitivist, respectiv,
analiza să fie orientată pe componentele procesului de tratare a
informaţiilor.
Cea de a treia subteorie vizează cele două faţete ale inteligenţei- cea
legată de noutate şi cea legată de prelucrarea automată a datelor şi
informaţiilor. În definirea inteligenţei noutatea trebuie considerată
mai importantă decât automatismul sau rutina!
Controversele vizează nu numai definirea inteligenţei, cât şi
determinismul ei. Multă vreme s-a considerat de unii autori că este
integral înnăscută, tinând doar de ereditate; alţii o consideră
dobândită sub influienţa mediului. Soluţia corectă: şi aici intervine
principiul interacţiunii ereditate- mediu, cu acordarea unei mai mari
ponderi eredităţii. O altă întrebare: când se consideră structurarea
inteligenţei ca încheiată? Mult timp s-a crezut că vârsta limită a
maturizării inteligenţei este de 14 ani, ulterior, sub presiunea faptelor
s-a acceptat limita de 21- 25 de ani.
Valoarea exactă a acestei limite poate fi încă obiect de discuţie, certă
este constatarea că dezvoltare inteligenţei este mai scurtă decât cea a
altor aptitudini speciale. Vârsta antrenează cu sine un implacabil
proces de deteriorare a eficienţei structurilor inteligenţei şi o scădere
a QI; nu toate componentele sunt afectate în acelaşi ritm- primele
afectate sunt calităţile perceptive, de memorie, de atenţie şi
imaginaţie, apoi cele verbale şi de raţionament
Interesează şi corelaţia dintre reuşita şcolară şi profesională cu nivelul
inteligenţei. Experimental s-a dovedit că este necesar şi suficient un
nivel mediu de inteligenţa, dar corelat cu un optim motivaţional, o
atitudine pozitivă şi voinţa de reuşită!
INTELIGENŢA EMOŢINALĂ (EQ)sau UN ALT MOD DE A FI
INTELIGENT
Limitele IQ în predicţia succesului în carieră şi în viaţă în general au
fost evidenţiate în mod elocvent de Daniel Goleman într-o lucrare
celebră deja imediat după apariţia sa “Working with Emotional
Inteligence” (1998) [trad.rom.Inteligenţa emoţională, cheia
succesului în viaţă, Ed. Allfa, Bucureşti, 2004].
Acesta a impus în psihologie conceptul şi metodologia educării
inteligenţei emoţionale (EQ). Este cea care contează cu adevărat în
viaţa cotidiană şi conduce la succes şi performanţă. “ IQ-ul nu explică
75% dintre succesele profesionale, dacă nu chiar, în cel mai rău caz,
96%. Un studiu despre absolvenţii în drept, medicină, pedagogie şi
economie de la Harvard, a relevat că scorurile de la examenele de
admitere- un surogat de IQ- aveau o corelaţie nulă cu succesul lor în
carieră” (p.19), ceea ce înseamnă că secretul succesului nu este
asigurat de ce se predă în şcoală, nici de diploma unei facultăţi, nici
măcar de anii de experienţă. Singurul factor de importanţa majoră
pentru performanţa profesională şi nu numai este inteligenţa
emoţională”.
O contribuţie majoră în înţelegerea EQ-ului şi educarea sa o au
cercetătorii care de mai mult timp ajunseseră la concluzii similare cu
ale lui D. Goleman,dar le lipsea conceptul şi teoria prin care să le
exprime. Un asemenea caz este Jeanne Segal, cea care în lucrarea
“Raising Your Emotional Inteligece”(1997) [trad. rom. “Dezvoltarea
inteligenţei emoţionale”, Ed. Teora] concepe un adevărat manual
practic, cu mare valoare didactică şi formativă. Începând cu un set de
teste de verificare a nivelului de conştientizare emoţională, cu
exerciţii de formare a “muşchilor emoţionali” şi terminând cu modul
de folosire a inteligenţei emoţionale în relaţiile afective, profesionale
şi familiale.
Autoarea, doctor în psihologie, cu peste 30 de ani de experienţa în
psihologia clinică, i-a avut ca mentori şi a lucrat cu mulţi giganţi în
psihoterapie, printre care Abraham Maslow, Rolo May şi Carl
Rogers. Ea realizează o veritabilă reabilitare a emoţiilor şi
sentimentelor ca cele mai puternice resurse cu care este înzestrată
fiinţa umană.
Prin afectivitate nu numai că avem conştiinţa de sine, dar ne şi
cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi, comunicăm cu adevărat cu noi înşine,
cu ceilalţi oameni şi chiar cu natura şi cosmosul. Emoţiile ne spun cu
adevărat care lucruri sunt importante şi esenţiale în viaţă, ne
motivează şi ne ajută să cultivăm autocontrolul şi perseverenţa.
In viziune holistică, caracteristică psihologiei transpersonale (din care
se reclamă şi Goleman), J. Seagal, participă în cadrul Universităţii
Los Angeles la un program de cercetare a rolului jucat de emoţii în
vindecarea pacienţilor bolnavi de cancer. Observaţia esenţială pe care
a făcut-o s-ar putea formula astfel: cei care îşi conştientizează
senzaţiile pe care le încearcă, nu se tem de emoţii puternice ale lor şi
ale celorlaţi, le exprimă şi le trăiesc plenar au mai multe şanse de
supravieţuire, întărindu-şi dorinţa de a trăi. Mai mult, emoţiile îi
conduc la relaţii spirituale, relaţii care, în opinia mai multor
supravieţuitori ai groaznicei maladii, sunt esenţiale în procesul de
vindecare. Carcteristicile comune ale acestor pacienţi : capacitatea de
a conştientiza ceea ce simţeau; capacitatea de a-şi accepta
sentimentele, indiferent de intensitatea lor, şi capacitatea de a cultiva
aceste informaţii emoţionale.
“De vreme ce majoritatea nu avem aceste aptitudini, cum să ni le
dezvoltăm?
Răspunsul lui Seagal face obiectul lucrării citate. La vremea
respectivă, ca şi acum, emoţiile erau de multe ori considerate ca fiind
maligne în procesul vinecări mentale, ignorate şi blamate ca surse de
sănătate şi de vindecare. Doar medicamentele erau capabile să
elimine durerea fizică, iar tratamentele psihologice vizau să
paralizeze şi să anuleze emoţiile şi sentimentele!
Convingerea sa a fost că cele mai multe răspunsuri la va primi
cercetând corpul uman şi simţirea asociată lui. Prin educaţie venerăm
intelectul şi desconsiderăm emoţiile, suntem raţionali, nu
sentimentali. Nu avem încredere în emoţii, pentru că ele denaturează,
chipurile, informaţia pe care o furnizează intelectul; sunt semn de
slăbiciunen neputinţă de autocontrol şi naivitate. Aici intervine
paradoxul: venerăm mintea şi ignorăm inima, dar instinctiv simţim ca
nu este aşa!
Este înţelept să simţi! Inima şi mintea nu sunt atât de separate. Din
punct de vedere evoluţionist, componenta emoţională a existat în
creierul uman cu mult înainte de dezvoltatea raţiunii (neocortexului),
suportul său neuronal este în sistemul limbic (nucleii amigdalieni), iar
aceşti centri au evoluat şi ei odată cu neocortexul şi exercită o
puternică influenţă a tuturor funcţiilor cerebrale.Mai mult studiile din
ultimul deceniu au demonstrat că fluxul electromagnetic generat de
inimă este de aproape 5000 de ori decât cerebral, iar inima are
independenţa sa funcţională dată de nuclei neuronali proprii! (vezi
cercetările Hearthmat, Institutul de Matematica Inimii,n.n.).
Emoţia şi intelectul sunt partea aceluiaşi întreg.IQ şi EQ sunt în
interdependenţă –incompleţi şi ineficienţi unul fără celălalt. IQ este
cel care face să iai nota maximă la un test şi se măsoară cu diferite
teste de inteligenţă. EQ ne ajută în relaţiile personale şi interpersonale
şi se apreciază doar prin nivelul de succes şi de performanţă în viaţa
cotidiană, la serviciu şi în familie.
Mulţumirea şi bucuria de a trăi sunt indicatorii săi! Un EQ scăzut
face să ne respingem semenii, să eşuăm cu un IQ de invidiat în
profesie şi în luarea celor mai bune decizii. Dacă IQ este relativ
limitat genetic, EQ oferă posibilităţi infinite de creştere, fiind dat de
viaţa însăşi. Coeficientul emoţional se poate dezvolta la infinit, pe
când cel inteligenţă este fix, predeterminat! Primul este un aliat mai
puternic în viaţă concretă, al doilea …ne ajută la teste!
Fiecare om poate să evolueze şi să-şi perfecţionez la infinit EQ-ul. J.
Segal propune pentru educarea EQ o adevărată “şcoală” cu : un ciclu
primar denumit şcoala senzaţiilor cu obiectivul denumit
conştientizarea emoţiilor prin exerciţii de formare a “muşchiului
emoţional”; un curs liceal cu obiectivul de a accepta şi tolera ceea ce
simţi realizat prin exerciţii de creşterea muşchiului emoţional şi un
set de mantre ca cea anti-teamă, de exemplu; un ciclu colegial
destinat conştientizării active a emoţiilor şi perfecţionării muşchiului
emoţional; şi, un curs postuniversitar care are ca obiectiv dezvoltarea
capacităţii empatice şi trecerea de la inteligenţă la înţelepciune.
Ca un adevărat ghid practic, cartea lui Segal include la fiecrare
capitol teste şi exerciţii practice. Partea a treia o denumeşte ÎNVAŢĂ
SĂ FI TU ÎNSUŢI şi indică zece trepte în dobândirea inteligenţei
emoţionale. Este o perspectivă holistică în care sunt vizate toate
laturile personalităţii umane.
1. Faceţi din îngrijirea corpului o
prioritate;
2. Simţiţi cu trupul, nu cu mintea;
3. Conştientizaţi-vă permanent
senzaţiile;
4. Acceptaţi-vă sentimentele;
5. Fiţi deschişi în relaţia cu ceilalţi;
6. Acţionaţi, astfel încât să vă simţiţi
folositor;
7. Fiţi empatic;
8. Nu ascundeţi ceea ce simţiţi;
9. Folosiţi schimbarea pentru a
evolua;
10. Orice aţi face, nu uitaţi doza de
umor.
Perspectiva oferită de EQ este umanistă, înainte de a fi elitistă.
Fiecare individ uman se poate dezvolta la infinit şi poate dispune de
toate resursele necesare de a fi mulţunit de sine şi de ceilalţi,
întelegându-se mai bine pe sine, nu doar prin ceea ce crede despre el,
cât din ceea ce simte că este şi poate fi. Terapia sa se centrează pe
emoţie, pe conştientizarea şi trăirea ei, pe autoaceptarea ideii că
suntem cu adevărat ceva dacă suntem noi înşine. Concluziile
privind EQ sunt în concordanţă cu noua ramură medicală denumită
psihoneuroimunologia, potrivit căreia persoanele care simt că au
pentru ce trăi şi vor acest lucru cu toată puterea simţirii au mai multe
şanse în depăşirea bolii şi vindecare. Vindecarea înainte de a fi
organică şi fiziologică este informaţională, psihică / emoţională;
informaţiile chimice din creier şi din sistemul imunitar ar fi mai dense
în zonele generatoare de emoţii decât în oricare parte a organismului.
D.Goleman pledează pentru includerea intervenţiei emoţionale în
vieţile celor grav bolnavi printre procedeeele standard ale medicinei,
iar J. Segal recomandă tehnicile sale de cultivare a emoţiilor nu doar
pentru lupta împotriva bolilor ci şi pentru identificarea a ceea ce este
cu adevărat important în viaţă şi pentru a lua decizii vitale în fluxul
vieţii cotidiene. Simţind şi exteriorizând emoţii, activăm centri
amorţiţi ai creierului, dăm energie şi oferim obiective minţii.
”A trăi viata este mult mai incitant decât a vorbi despre viaţă. Sper
că şi voi simţiţi la fel”- încheie J. Segal.
Rolul “simţirii” este evident în comunicarea care se doreşte
persuasivă. De câte ori încercaţi să convingeţi pe cineva şi spuneţi
“Eu cred că..”daţi dovadă de nesiguranţă, nu convigenţi, cu atât mai
mult când “citaţi o autoritate” (fie ea o carte, un profesor, un decret
etc).
Simpla înlocuire a formulei “Cred că “ prin cea “Simt că” vă face
brusc convingători, ascultaţi cu interes şi implicit interesanţi.
b. Aptitudinile speciale sunt acele structuri ale personalităţii de
natură instrumentală care asigură obţinerea unor performanţe
deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate
profesională. Au la bază premise native, ereditare care ţin de calităţile
unor subsisteme strict individualizate ale personalităţii: analizatorul
auditiv ( auzul absolut, memoria structurilor muzicale), analizatorul
vizual (sensibilitatea cromatică, vivacitatea reprezentărilor, memoria
formelor), subsistemul cognitiv ( combinativitatea imagerială,
memoria verbală şi numerică, rezolutivitatea figurală sau simbolică
etc.)
Clasificarea aptitudinilor speciale se operează, de regulă, după genul
de activităţi în cadrul cărora se manifestă. Astfel se enumeră:
aptitudini artistice ( pentru literatură, pictură, sculptură, teatru tetc.);
aptitudini ştinţifice ( pentru amtematică, fizică, biologie etc.);
aptitudini sportive ( atletism, box, tir tetc.); aptitudini tehnice;
aptitudini manageriale (pentru organizare, administraţie, conducere-
comandă etc.). Precizare: în interiorul fiecărei clase, se evidenţiază
aotitudini cu un grad şi mai mare de specializare. Aşa cum precizam,
aptitudinea specială condiţioneză nivelul peste medie al
performanţelor într-un domeniu. Astfel persoanele cu aptitudini
muzicale, spre exemplu, se ierarhizează pe o scală foarte largă- intre
un punct limită inferior, ce marchează trecerea în „ comun”, până la
punctul valoric cel mai înalt în care putem vorbi de talent deosebit
sau geniu.
Talentul denumeşte ansamblul dispoziţiilor funcţionale, ereditare şi a
sistemelor operaţionale dobândite ce mijlocesc performanţe deosebite
şi realizări originale în activitate ( P. Popescu- Neveanu, 1978).
Apare ca o continuare a aptitudinii pe o treaptă superioră de
dezvoltare a acestei; se asociază cu originalitatea şi este efectul
interacţiunii, intermodelării a unor diferite şi eterogene aptitudini
superior dezvoltate. Literatura de specialitate şi experimentele au
dovedit, spre exemplu, că antrenamentul şi educaţia muzicală
sporeşte nivelul de performanţă al elevilor la matematici ( G.
Milaret), cât şi faptul că talentul nu se reduce la un optimum
instrumental al personalităţii ci necesită o sinergie dintre aptitudinile
centrale, sistemul atitudinal sau vectorial şi muncă.
Vocaţia desemnează „ chemarea” către o anumită activitate sau spre
o „misiune” socială prin care subiectul „ simte” că îsi valorifică
propriile aptitudini, se valorizează la maximum. Filosoful şi
psihologul român C. Rădulescu- Motru interpretează vocaţia prin
prisma filosofiei sale ( personalismul energetic) considerând-o ca
fiind o sinteză de însuşiri care obligă la manifestări personale,
originale, creatoare de valori. Altfel spus, vocaţia include şi o
organizare ierarhică a rolurilor sociale prin care se exprimă o
personalitate; un anume rol devine privilegiat în raport cu celelalte,
care sunt auxiliare sau inhibate, iar Eul se autopercepe ca „ realizat”,
exprimat „ total”.
Geniul desemnează acea persoană cu o excepţională dotaţie şi calităţi
ce conduc la realizări de însemnătate istorică; deschide un nou drum
în cultură, tehnică, istorie tec..Implică nu numai un QI superior
( peste 140) dar, în primul rând, creativitate excepţională obictivată în
„ ceva”, apreciat ca excepţional. Spre deosebire de talent, unde
performanţele sunt în coordonatele valorice ale epocii, al cărui tezaur
îl îmbogăţeşte, performanţele geniului crează o epocă nouă într-
unul sau mai multe domenii; geniul crează un nou stil, un nou mod de
gândire etc.

EUL ŞI PERSONALITATEA. EUL- NUCLEUL ERSONALITĂŢII

• TEORII DESPRE NATURA UMANĂ ŞI PERSONALTATE-
De mai bine de un secol Eul şi problematica sa ocupă un loc central
în psihologie. Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura
psihică a Eului; aici opţiunile diverşilor autori nu sunt numai diferite
ci şi total contradictorii. Punctele de vedere exprimate sunt (relativ)
comune în a afirma rolul său central în structura personalităţii,
calitatea de a fi nucleul acesteia, „instanţa”ce asigură continuitatea,
unitatea şi relativa stabilitate a vieţii psihice individuale. Dincolo de
aceasta, întrebările persistă: simţirea sau gândirea? -emoţia sau
reflecţia? -conştiinţa sau interpretarea ? etc.sunt atributele esenţiale al
Eului.
De altfel, debutul dificultăţii abordării acestei problematici se
declanşează chiar cu polisemia termenului ( Eu), pe care unele
vocabulare nu îl includ decât ca pronume personal la persoana întâi,
altele îl acceptă doar din punctul de vedere psihanalitic ( ego ).
Traducerea unor lucrări dintr- o limbă în alta introduce noi dificultăţi.
„Selful” lui W. James devine în traducerea franceză „ le Moi”, care
devine „ le Soi”, când se traduce acelaşi termen, dar după lucrările lui
H.G.Mead !! Ego- în latină; Self, I, Me- în engleză; Je, Moi, Soi- în
franceză; Eu, Mine, Sine, Sinea- în română – sunt doar exemple
pentru a ilustra neconcordanţa terminologiei utilizate.Mai mult, unii
autori preferă să diferenţieze Self-ul de Egou, alţii folosesc un termen
în locul celuilalt sau, pur şi simplu, propun înlocuirea termenului Eu
cu cel de proprium ( G. W. Allport).
O analiză istorică a problematicii poate ar fi o încercare
lămuritoare. O primă constatare se impune: distingem cel puţin
următoarele două direcţii în evoluţia concepţiilor despre Eu- una
având ca sursă un sistem filosofic care, explicit sau implicit, se referă
la om şi natura psihicului său, urmărind să identifice aspectele
esenţiale, genera-le şi constante, ca mod specific de fiinţare; altele,
declarat psihologice, îşi propun cu pri-orioritate identificarea
naturii psihice a Eu-lui.
Astfel, I. Kant se referă în opera sa filosofică la „ Eul cunoscător”,
J.G. Fichte distinge între Eu şi Non- Eu, A. Schopenhauer descrie
„Eul ca purtător al voinţei şi reprezentării”. Apoi, pragmatismul şi
instrumentalismul american de la sfârşitul sec. al XIX-lea (W. James
şi J. Dewy), intuiţionismul lui H. Bergson, filosofia fenomenologică
fundamentată de E. Husserl, continuată de cea existenţialistă ( J.P.
Sartre, G. Marcel) toate se referă într-un mod sau altul la ceea ce
numim generic „ Eu”.
Am putea spune că prima etapă ( până în jurul anului 1900) s- a
caracterizai mai degrabă prin practicarea unei psihologii filosofice
decât pozitive, proprii psihologiei experimentale.
Exemplificări:
W. James, în lucrarea sa „ Principii de psihologie”: „ In sensul cel
mai larg, cuvântul Eu desemnează tot ceea ce un om recunoaşte ca
fiind al său, nu numai corpul şi facultăţile psihice, ci şi
îmbrăcămintea, familia, prietenii, operele de artă, toate aceste obiecte
dându-i aceleaşi emoţii „ ( W. J., Essai sur les donnees immediates de
la conscience ( trad. fr), F.Alcan, Paris, 1926, p. 97). Aici, această
entitate este analizată în elementele sale integrate ( Eu mintal; Eu
social; Eu spiritual), precum şi ca aspect afectiv (emoţii şi
sentimente provocate) şi acţional; deci, cum acesta se afirmă şi se
apără (instinctele de conservare, de apărare, de expensiune etc.).
H.Bergson, în Eseu asupra faptelor imediate de conştiinţă ( Essai sur
les donnees immediates de la conscience, Paris, F.Alcan,
1926),argumentează existenţa a două forme de multiplicitate a stărilor
de conştiinţă ( numerică şi cantitativă), a două aprecieri distincte ale
duratei, a două aspecte ale vieţii conştiente ( unul cu elemente bine
definite, altul în care succesiunea implică fuziune şi organizare).
Respectiv, identifică un Eu profund, fundamental [care nu are nici
un raport cu cantitatea, iar stările profunde de conştiinţă care îl
compun sunt pure, indistincte] şi un altul secund, un Eu social …” o
umbră a Eului fundamental proiectat în spaţiul omogen”, a cărui
existenţă se manifestă în momente diferite şi se exprimă în cuvinte.
Distincţia realizată de Bergson , cea dintre Eul fundamental şi Eul
secund, se va dovedi utilă şi altor cercetători.
În etapa psihanalitică şi interacţionistă ( 1900- 1940), dominante
sunt poziţiile lui S. Freud şi ale continuatorilor săi, iar în America cea
a lui George Herbert Mead. Cea mai cunoscută contribuţie este cea
freudiană, după care operează şi în prezent mulţi cercetători.
Freud consideră că Eul apare prin diferenţierea Sinelui la contactul cu
realitatea externă, ca un fel de „excrescenţă” a Sinelui. Structural şi
funcţional, Eul este un intermediar, o verigă aflată la confluenţa
Sinelui cu realitatea exterioară; permanent Eul trebuie să împace
„ doi tirani”: Sinele dominat de „principiul plăcerii” şi Supra-Eul
dominat de „principiul normei”. Eul este subordonat astfel în
totalitate Id-ului şi realităţii externe şi- „ strivit” de cele două
contradicţii- îndeplineşte ordinele imperative ale Id-ului, căutând
soluţii de satisfacere a lor în şi prin realitatea externă. Ultima lucrare
a lui Freud ( Abriss der Psychoanalise, 1938) reabilitează poziţia
precară a Eului pe care acum îl consideră ca având funcţia esenţială
de a elibera omul de constrângerile inconştientului: „ Eul trebuie să
expulzeze Sinele” aşa încât „ ../acolo unde se află Sinele, el trebuie să
devină Eu”.
INTERACŢIONISMUL SAU DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EULUI
In America, G.H. Mead, nemulţumit de behaviorismul naturalist şi
mecanicist al lui Watson, orientat de behaviorismul social, se axează
pe analiza unor fenomene psihice (conştiinţa, spiritul, Eul)
interpretate nu ca substanţe ci ca funcţii, ce se nasc în procesele
sociale, în asumarea rolurilor, în comunicarea socială, interpersonală
şi de grup. După G.H. Mead, dimensiunea socială este detrminantă
în constituirea şi devenirea Eului:
• Eul şi alter-eul se nasc împreună;
• nu există de la naştere, se constituie progresiv în experienţa şi
activităţile sociale; nu este altceva decât „ altul” internalizat
[ „ Structura Eului unei persoane reflectă modelul general de
comportament al grupului social căruia îi aparţine „];
• cel mai important mecanism psihologic prin care se
construieşte Eul este comunicarea cu „alţii” şi cu „sine”în
cadrul interacţiunii sociale;
Tot autorul american indică şi proprietăţile Eului:
• este obiect pentru el însuşi; nu există decât ca relaţie, ca
interacţiune ;
• este un ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalţi;
• variaţiile şi diferenţele dintre diferite persoane sunt evidente,
fiecare Eu reflectă un aspect, o latură din realitate;
Mead operează şi distincţia dintre Mine, Eu, Sine:
• Minele este fiinţa biologică a omului, iar Eul este reacţia
organismului (a Minelui) la atitudinile altora;
• Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale;
• Prin Eu ne adaptăm Minele care poate schimba realiatea
exterioară şi pe sine;
• Minele este structura care se exprimă prin Eu; Eul este expresia
unei structuri [ a Minelui];
Eul poate dispune de Mine, dar nu oricum: „ Există un control
social care stabileşte limitele, fixează condiţiile care îi permit Eului să
utilizeze de Mine ca mijloc de realizare a scopusilor comune”
( G.H.Mead, L’ esprit, le soi et la societe, Paris, P.U.F., 1963, p.
139);
Eul total este conceptul a cărei paternitate aparţine aceluiaşi autor,
prin care reunifică o serie de faţete ale Eului. Denumit şi Eul
unificator sau Eul complet, acesta se defineşte în raport cu
comunitatea din care face parte individul, cu situaţia sa prezentă, cu
ansamblul relaţiilor pe care le întreţine şi le traversează. Eul va fi
unitar, armonios, echilibrat într-o societate cu aceste caracteristici;
dimpotrivă, procesele sociale disociate, dezorganizate, haotice vor
produce un Eul disociat, dedublat.
In concluzie, G.H. Mead face din problematica Eului un aspect al
psihologiei sociale. iar orientarea sa va marca decisiv noile piste de
investigare.
Fondatorii noii orientări, ce urmează, după moartea lui Freud (1939)
[numită şi „ autonomistă” şi psihoumanistă] ( N. Hartman, R. M.
Loewenstein, E. Kris, respectiv, A.H.Maslow, C. Rogers ), consacră
Eul ca o forţa centrală în cadrul personalităţii, ca o entitate care
cunoaşte, doreşte, poate şi vrea. Este un centru de energie personală
( J. MacMurray), din care decurg toate faţetele personalităţii, de la
asumarea identităţii ( ego identity) şi calităţilor personale (ego
qualities), până la triumful asupra hazardului şi a crizelor sociale. Eul
asumă personalitatea ca nucleu al său şi o dezvoltă (Erik Erikson).
Originea noii orientări o reprezintă articolul lui H. Hartman “
Psihologia Eului şi problema adaptării”, publicat în anul 1939,
imediat după moartea lui Freud. Deşi, în interiorul acestei orientări,
există numeroase variante, poziţia lor, în esenţă, concordă.
Principalul aspect este considerarea Eului ca dispunând de
autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale personalităţii şi cu
mediul de existenţă. Eul este autonom atât prin originea, cât şi prin
funcţionarea sa. Astfel, ca origine, Eul este înnăscut ca şi Sinele, dar
se diferenţiază treptat de el; dacă într-o stare iniţială, pulsiunile
specifice Sinelui există amestecate cu aparatele specifice Eului
( capacitatea de a percepe, învăţa, memora, gândi, acţiona), ulterior,
prin achiziţii succesive de deprinderi, mecanisme de apărăre etc., Eul
devine autonom. În consecinţă se vorbeşte de o autonomie primară şi
o alta secundară a Eului, ultima permiţând o adaptare raţională la
mediu.
În concluzie: EUL este înnăscut, ca şi Sinele, dar se diferenţiază
treptat de el; dacă într-o stare iniţială, pulsiunile specifice Sinelui
există amestecate cu aparatele specifice Eului , ulterior, prin achiziţii
succesive de deprinderi, mecanisme de apărăre etc., Eul devine
autonom. După o primă fază de „autonomie primară”, prin formarea
şi dezvoltarea unor aparate achiziţionate ( deprinderi, atitudini,
mecanisme de apărare etc) se constituie o „autonomie secundară”ce
permite organismului omului adaptarea raţională la mediul
încojurător. Acum Eul este acceptat ca un instrument raţional al
adaptării, capabil de selectivitatea scopurilor, care nu mai sunt
orientate spre reducerea tensiunilor, ci spre scopuri fără origine
sexuală, în care voinţa şi energia libidinală „ desexualizată”
alimentează Eul cu energia necesară funcţionării normale într-o
„sferă fără conflicte ale Eului”. Acum se identifică şi funcţia
esenţială a Eului : adaptarea specific umană. Energia sa se
păstrează în propriile structuri ca „ libidou neutralizat , ca energie
libidinală desexualizată”. Spre exemplu, J. MacMurray consideră Eul
ca „o forţă centrală în cadrul personalităţii, o entitate care cunoaşte,
doreşte, vrea „( The Self as Agent, 1957).
În anii ’60 constatăm că începe să se contureze în psihologie ceea ce
avea să se numească „psihologia umanistă”, pe care fondatorul ei
( A. H. Maslow) o consideră „a treia forţă în psihologie”, alături de
psihanaliză şi behaviorism. Dacă până atunci Eul fusese negat ( de
behaviorism) sau supralicitat şi hipertrofiat ( de „psihologia Eului”),
de data acesta, se încearcă redimensionarea locului şi rolului său în
structura personalităţii. Mai mult, se produce ”marea trecere”de la
omul şi Eul său psihopat, angoasat, nevropat la Eul omului normal,
membru al unei societăţi, integrat în diverse tipuri de grupuri social,
aflat într-o multitudine de relaţii sociale. Unghiul de abordare nu mai
era nici el prioritar teoretic, ci predominant practic, de ameliorarea
existenţei Eului într-o lume cu numeroase probleme sociale, politice,
economice, demografice şi …foarte umane.
Acum în prim plan trece Eul (auto)actualizat, ca formă superioară a
Eului, integrator al unei personalităţi dominată de valoarea
perfecţiunii, succesului, împlinirii, calmului, satisfacţiei şi liniştii
interioare. Astfel, teoria personalităţii la Maslow include o nouă
viziune despre motivaţia umană ( vezi celebra „piramidă a
trebuinţelor”),având ca nivel superior„trebuinţa de autoactualizare”,
dar şi descrierea caracteristicilor personalităţii autoactualizate
capabile să perceapă lumea eficient, realist şi mai ales „metamotivat”,
nu de complexe, ca la Freud şi urmaşii săi, ci de bogăţie interioară,
totalitate, comprehensivitate.
Tot în acest cadru, C. Rogers „se centrează pe client”, pe Eul
autentic, adică netrucat, nemascat sau disimulat. În noua psihologie nu
puteau fi eludate nici problemele sociale, respectiv atingerea stadiului
de Eu autoactualizat sau de Eu autentic implică un nou concept şi o
nouă realitate socială. Numai o sociatate Eu- psihică ar putea asigura
o deplină realizare a personalităţii umane. Acum se formulează şi
instrumentele necesare pentru a măsura diferenţele dintre perceperea
Eului real şi Eul ideal [ C. Rogers preia Q technique de la W.
Stephensen (1953) şi o adaptează necesităţilor terapeutice sub formă
de Q Sort ], sau se introduc tehnicile destinate recuperării conştiente a
experienţei pozitive [ H. A.Otto cu tehnica numită „experienţa
Minerva”] şi investigării unor caracteristici a ceea ce se numeşte de
acum „ personalitatea optimală”[ vezi:R. W. Coan , tehnica „ Cine sunt
Eu?”].
Aşa cum am subliniat deja, „ psihologia Eului” a devenit o
influentă şi prestigioasă psihologie, ea nu şi- a propus şi nu a depăşit
psihanaliza, a completat-o, a revizuit-o şi a făcut-o mai practică şi mai
bine înţeleasă şi , mai mult, a deschis prin A. H. Maslow drumul
psihologiei transpersonale.
A patra etapă ( 1980 până în prezent) consacră redescoperirea Eului
de către psihologia socială ( M. Zlate, 2002), dar şi (chiar)
„dizolvarea Eului” şi afirmarea Sinelui, amplificarea fiinţei biologice
umane la limitele maxime ale potenţelor sale ( vezi obiectivele şi
instrumentele prin care operează psihologia transpersonală).
Practic, până acum, psihologia socială nu se oprise decât accidental
asupra Eului, iar concepţia interacţionistă- socială a lui G. H. Mead,
din anii ’30, a fost numai invocată în argumentarea faptelor sociale.
În noua etapă, titluri şi preocupări de genul Eul, situaţiile şi
comportamentul social [ Ph. Shaven,1985], Redescoperirea Eului în
psihologia socială. Implicaţii teoretice şi metodologice [o
problematică ce ocupă doi ani paginile revistei „ Journal for the
Teory of Social Behaviour ( 1985, 1986)] , Efectul vârstei asupra
conceptului de Eu; Eul la tinerii delicvenţi; Studiu comparativ al
Eului la femei şi bărbaţi; Conceptul de Eu la femeile sedentare etc.
[ vezi revista „Psychological Abstracts”-1987] devin prioritare.
Redescoperirea Eului de către psihologia socială, după anii ’80,
legată de necesitatea interpretării situaţionale şi interrelaţionale a
omului, nu numai că dă un nou impuls domeniului, dar face şi o
descoperire surprinzătoare: lipsa de validitate a experimentelor
psihosociale anterioare, respectiv „ o criză a confidenţei”, ca urmare a
nesesizării că „ imaginea de sine nu este numai un puternic reglator
al comportamentului, ci şi un element esenţial implicat în întreaga
cercetare din ştiinţele sociale” ( S. Hales, Journal for the Theory of
social Behavior, 1985). Practic,această constatare punea sub semnul
întrebării întreaga cercetare psihosociologică anterioară!
Ce a determinat această orientare şi a impulsionat cercetările în
domeniu? :
• nevoia de centrare a psihologiei pe implicaţiile sale practice, pe
omul concret aflat în relaţii sociale concrete;
• provocările altor domenii de cercetare ca psihologia genetică şi
psihosociologia organizaţională;
• „comanda socială” care cerea fapte, instrumente, aplicaţii practice
şi nu studii academice prin excelenţă teoretice, dar, uneori, fără
finaliate practică.

IMAGINEA DE SINE-„CHEIA PERSONALITĂŢII ŞI

COMPORTAMENTULUI”
AUTOR : prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA, Universitatea
Ecologică din Bucureşti
Problematica imaginii de sine şi respectului de sine, fără a fi absolut
nouă în psihologia actuală, se consideră a fi de o importanţă crucială
din punctul de vedere al „psihologiei practice”, al psihologiei
dezvoltării personale şi „ personalităţii optimale”.
Câteva aprecieri sunt lămuritoare:
„ Imaginea de sine înseamnă destinul. Sau, mai exact, tinde să
însemne.Imaginea despre propria persoană înseamnă cine şi ce
credem noi, conştient şi subconştient, că suntem-trăsăturile noastre
fizice şi psihice,activul şi pasivul, posibilităţile şi limitele, forţa şi
slăbiciunea. O imagine despre sine include şi nivelul respectului de
sine, numai că ea e mai cuprinzătoare. Nu putem să înţelegem
comportamentul unei persoane fără să descifrăm înainte imaginea
despre sine care se ascunde în spatele acestuia”.- Nathaniel Branden,
The Six Pillars of Self- Esteem, 1994 [ Cei şase stâlpi ai respectului
de sine (trad.rom.), Ed. Colosseum, Bucureşti, p.27,1996] )
„ De fapt, imaginea pe care o are cineva asupra propriului viitor poate
fi un profet mai bun în privinţa realizării decât performanţele
anterioare”- E. Paul Torrance, specialist în psihologie educaţională;
„ Prin tot ceea ce întreprinde, individul apără, afirmă sau tinde să
creeze celor din jur o anumită imagine de sine, suma reprezentărilor
sale cu privire la el însuşi”- Valeriu Ceauşu, Autocunoaştere şi
creaţie, Ed. Militară, p.11 (1983);
„ Pe lângă tulburările ale căror cauze sunt biologice, nu cunosc nici o
măcar o singură problemă psihologică- de la anxietate şi depresie,
până la eşecul şcolar sau profesional, la teama de intimitate, fericire şi
succes, la abuzul de alcool sau de droguri, la molestarea soţiei sau
copilului, la co- dependenţă şi tulburări sexuale, la pasivitate şi lipsă
cronică de ţeluri, până la sinucidere şi crime cu violenţă- care să nu se
lege, fie şi numai parţial, de o deficienţă a respectului de sine. Din
toate judecăţile pe care le facem în viaţă, nici una nu este aşa de
importantă ca judecata despre noi înşine”…” Pentru mine este cel
mai important subiect din psihologie „ (N. Branden, Op.cit,p. 10).
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
La momentul actual, în psihologie se consideră că în personalitatea
reală a omului concret există, de fapt, mai multe „ faţete” ale acesteia.
M. Zlate ( Eul şi personalitatea, Ediţia a treia,Ed. Trei, 2004, p. 50)
distinge şi identifică următoarele: 1.personalitatea reală ( PR),
aşa cum este ea în realitate; 2. personalitatea autoevaluată ( PA),
adică imaginea pe care individul o are despre sine; 3. personalitatea
ideală ( PI), adică cea dorită, cea spre care aspiră să şi-o formeze; 4.
personalitatea percepută (PP), imaginea individului despre alţii; 5.
personalitatea proiectată ( Ppro), imaginea despre ce crede individul
că alţii cred despre el; 6.personalitatea manifestă (PM), adică cea
exteriorizată, obiectivată în comportament.
Imaginea de sine( IDS) este tocmai personalitatea autoevaluată (PA):
• imaginea de sine (IDS) cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor,
credinţelor individului despre propria personalitate ( V. Ceauşu,
Op.cit);
• IDS reprezintă felul cum individul se percepe, ce crede despre sine,
ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi ( Aurora Perju-Liiceanu,
Cunoaşterea de sine şi comportamentul autoevaluativ, în: „Rev. de
psihologie”, nr.1, 1981);
• IDS este nucleul central al personalităţii, reper, constantă
orientativă a ei, element definitoriu al statusului şi rolului social
( Nicolae Bogatu, Implicaţii psihosociale ale imaginii de sine,
„Rev. de psihologie”, nr.4, 1981);
In opinia noastă (I R-T), I.D.S. este un „ interpretor- operator al
acţiunii situaţionale”; este „ Eul de lucru”, ce se stabilizează
funcţional ca reflex al perceperii dinamicii succes/eşec, al
comparaţiei sociale cu”altul generalizat ”, al preţuirii / respingerii de
către grup (socio- organizare), totul amalgamat într-o matrice socială
în care individul uman s-a inserat prin fenomenul de însuşire a unei
culturi, cu normele şi valorile de referinţă pe care acestea le-a
internalizat şi la care a aderat ( Ion Radu- Tomşa, Eul, imaginea de
sine şi comportamentul, Ed. AISM, 1999);
• „imaginea personală”, este „cheia personalităţii şi
comportamentului uman”
( Dr. Maxwell Maltz, Psycho- Cybernetics, Psihocibernetica,
Imaginea de sine- cheia spre o viaţă mai bună (trad.rom.), Curtea
Veche, Bucureşti, 1999).
IMAGINEA DE SINE STADIU AL DEZVOLTĂRII PSIHICE
INDIVIDUALE ŞI COMPONENTĂ A PROPRIUM-LUI ( EU-
LUI)
Referirile la acestă tematică sunt relativ puţine în psihologia
anterioară anilor ’70, dar nu lipsesc. Astfel, Karen Horney,
psihanalist disident, distinge între o imagine de sine realistă, flexibilă
şi dinamică, proprie subiecţilor normali şi o alta specifică
nevroticilor, unde aceasta este construită puternic deformat; pentru
aceşti subiecţi imaginea ideală nu corespunde realităţii, pentru ei nu
există imagine de sine ideală, ci o alta iluzorie, pe care şi-o asumă.
Nevroticul este convins de realitatea imaginii de sine construite, deşi,
pentru ceilalţi, este evident că nu corespunde realităţii.
G.W. Allport, în lucrarea sa fundamentală „ Personalitatea: o
interpretare psihologică” (1937), propune termenul de proprium
pentru a înlocui pe cel de ego sau self. Aici imaginea de sine apare ca
stadiu al dezvoltării proprium-ului. Respectiv, după stadiul Eului
corporal ( 1-3 ani), în care copii disting între ei înşişi şi obiectele din
jur, se produce identitatea Eului ( sesizarea constanţei identităţii în
raport cu schimbările din jur), apare auto-stima şi conştientizarea
numelui propriu, iar între 4- 6 ani, pe fondul extensiunii Eului
( acum copilul ajunge să recunoască obiecte şi persoane care fac parte
din lumea sa), apare şi se manifestă imaginea de sine actuală şi
idealizată în raport de cum satisfac sau nu expectaţiile parentale.
Evoluţia proprium-ului, în esenţă, ar putea fi descrisă după cum
urmează .Prima componentă a subiectivităţii umane-care funcţionează
ca o ancoră a conştiinţei de sine pe tot parcursul vieţii individului-este
simţul Eului corporal, mărturia de bază a existenţei noastre. Se
formează încă din primul an de viaţă, probabil, odată cu maturizarea
incipientă a cortexului cerebral şi cu posibilitatea reţinerii în memorie
a „urmelor existenţei”. Este percepţia propriului corp şi a distincţiei
că „ acolo, afară” este altceva decât „aici, înăuntru”. Aspectul fusese
semnalat încă de Th.Ribot („ Les maladies de la personalite ”[1885]),
cel care găsea baza senzorială a conştiinţei de sine în cenestezie ( gr.v.
koinas- comun; aisthesis-senzaţie), în senzaţia că „ eu sunt un corp”),
cu un jol major în viaţa psihică. Atât de mare este aceast rol încât
pierderea, chiar şi temporară a percepţiei corporale, ca în cazul privării
senzoriale prelungite ( vezi experimentele de privare senzorială totală),
conduce la tulburări neuropsihice şi pierderea simţului Eului. Şi
reciproca este valabilă: o psihopatie, ca nevroza astenică, se asociază şi
cu cenestopatia ( stare de jenă şi rea funcţionalitate). Simţul propriului
corp se impune în viaţa psihică prin senzaţia de rezistenţă, uneori chiar
dureroasă a lumii, percepută ca „altceva” decât „sub pielea proprie”.
Ceea ce se simte că aparţine propriului corp este „cunoscut, cald,
diferit faţă de ceea ce este
“afară”. Aşa cum remarca şi Allport, experienţa vieţii conţine în prima
sa parte numeroşi stimuli care dau senzaţia de durere, mult mai
numeroşi şi diferenţiaţi decât cei de plăcere. Astfel, deja la vârsta de
un an aspectele afective de teamă, dezgust sau furie sunt deja mai bine
cunoscute decât cele de „plăcere”. Tocmai pe această bază apare şi se
manifestă „simţul de sine continuu”, în care un rol deosebit revine
însuşirii limbajului şi al pronumelui personal singular „eu”. Confuziile
între „eu”, „tu” sau „el” sunt inerente vârstei de doi ani când propria
identitate nu este încă pe deplin înţeleasă. Când individul se identifică
cu propriul nume/ prenume, acest fapt are ecouri psihologice
importante; acum apare şi respectul de sine, ca tendinţă de afirmare a
propriei identităţi. Această componentă a subiectivităţii
(personalităţii), apărută la vârsta copilăriei ( trei ani) are un rol
fundamental în identificarea şi manifestarea personalităţii. O poreclă
peiorativă, faptul că cineva ne uită numele sau ne neagă personalitate
are (uneori) efect de „rană psihică”. Hobbes, Schopenhauer , Stirner au
considerat că acesta constituie cea mai de seamă trăsătură a omului; în
acţiunile noastre un scop este şi menţinera nivelului ridicat al Eului,
respectiv al respectului de sine. La Allport, imaginea de sine apare
odată cu afirmarea respectului de sine şi cu simţul proprietăţii, acest
stadiu fiind urmat de cel al gândirii raţionale ( intre 6 şi 12ani când
copilul începe să utilizeze logica în soluţionarea problemelor
cotidiene) şi cel al constituirii proprimum-lui ( în adolescenţă) odată
cu formularea scopurilor şi planurilor pe termen lung destinate
satisfacerii temei centrale de efort.
IMAGINEA DE SINE IN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI
SOCIALE.
IDS -REZULTAT AL INTERACŢIUNII, PERCEPŢIEI ŞI
COMPARAŢIEI SOCIALE
Aşa cum vom demonstra mai jos,imaginea de sine nu poate fi veridic
conceptualizată şi interpretată decât în şi prin perspectiva socială.
Modul specific de existenţa al individului uman este de „ a-fi- în-
lume”(vezi fenomenologia lui E. Husserl sau K. Jaspers, cât şi
existenţialismul lui J.P.Sarte sau G. Marcel etc.) , de a comunica
( vezi şcoala de la Palo Alto) şi de a acţiona conform motivaţiilor
sale, inclusiv pentru autoafirmarea Eului ( vezi, spre exemplu, teoria
personalităţii la A.H. Maslow).
Toate manifestările omului concret sunt marcate de „imaginea
personală”,denumită chiar „cheia personalităţii şi
comportamentului uman” ( Dr. Maxwell Maltz, Psycho-
Cybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viaţă
mai bună (trad.rom.), Curtea Veche, Bucureşti, 1999).
Astăzi se admite în psihologie că imaginea de sine nu reprezintă doar
rezultatul unei introspecţii. Ci, aşa cum remarca P. Fraisse (1967),
omul este capabil de o dublă cunoaştere: una , prin care sesizează
propriile senzaţii, sentimente sau gânduri şi o alta, prin care se vede
pe sine trăind şi acţionnând ca şi ceilalţi oameni. Autoobservaţia este
de fapt precedată de observarea aplicată asupra celorlalţi şi, mai mult,
omul se cunoaşte din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din
relaţiile cu alţi oameni, într-un cuvânt din „încercările vieţii”. Prin
actele sale de conduită, prin nivelul autoperceput al prestaţiilor
personale în împrejurări de viaţa obişnuite, cât şi în situaţii-limită, se
edifică imaginea de sine ca interiorizare a conduitei celorlalţi. Ch.
Cooley şi G. Mead au subliniat faptul că înţelegerea propriei identităţi
de către copil este reflexul (ecoul) reacţiilor celorlalte persoane faţă
de el, iar conştiinţa de sine este imaginea eului în oglinda socială
( Cf ,I. Radu, Imaginea de sine şi percepţia socială, în: Psihologie
socială,Ed. EXE S.R.L, p.21-24). Sau, cum afirmă, Ch. Baldwin
psihogeneza imaginii de sine este simultană cu „imaginea de altul”,
respectiv, reprezentarea despre celălalt funcţionează ca prototip, ca
„altul generalizat” în edificarea propriei imagini de sine.
Sursa autentică de autocunoaştere este comparaţia socială în cadrul
intracţiunii umane şi opinia exprimată sau indusă de grupul social de
referinţă. Continuu se produc la nivelul propriu de conştientizare
decantări şi procesări de informaţii rezultate din percepţia celorlalţi,
experienţa succesului / eşecului, preţuirea / respingerea de către grup,
la care se răspunde cu autopercepţia propriei identităţi şi cu imaginea
de sine proprie. Imaginea de sine se cristalizează într-o matrice
socială care oferă cadrul social de comparaţie, criteriile, standardele
necesare şi un eventual „model” de urmat prin persoanele de referinţă
pe care subiectul concentrează preţuirea sa. Atunci şi acolo, unde
apar disonanţe percepute acut între imaginea de sine reală ( cea cu
care operează individul), cea „atribuită altora” şi imaginea de sine
ideală ( cea spre care subiectul tinde să o impună sieşi şi altora),
intervin (între anumite limite ale normalităţii) din subconştient
mecanismele de protecţie a Eului. Dacă disonanţa nu poate fi
compensată se pot produce patologizări ale imaginii de sine şi
implicit ale Eului şi personalităţii.
Deosebit de importantă pentru „ psihologia practică” este o formă a
imaginii de sine pe care Albert Bandura (1989) o denumeşte
„conştiinţa eficienţei proprii” validată de performanţe. Aceasta are o
mare valoare acţională şi motivaţională, prezenţa sa ridică nivelul de
aspiraţie, creşte perseverenţa şi investiţia de efort pe termen lung.
Încrederea în eficienţa personală are şi ecou fiziologic, respectiv
subiecţii expuşi la factori stresanţi în condiţiile prezenţei încrederii în
eficienţa personală înregistrează puţine efecte fiziologice adverse,
faţă de cei care nu au convingerea în eficienţa personală. Depresia, de
asemenea, implică şi o lipsă acută în forţele proprii, ceea ce se
soldează şi cu descreşterea funcţiei imunitare ( T. Herbert & S.
Cohen, 1993).
IMAGINEA DE SINE ÎN PERSPECTIVA COGNITIV-
ACŢIONALĂ
O sinteză a cercetărilor în această direcţie conduce la acceptarea
imaginii de sine (I.D.S.) ca element definitoriu al personalităţii în
care se regăsesc următoarele elemente elementele: „ cum arăt”; „ce
am, pe care pot conta”; „ce pot să fac”.
„ Cum arăt?”- este elementul strălucit evidenţiat de M. Maltz,
chirurgul estetician care în anii ’60 a formulat conceptul şi teoria
psihociberneticii, preluate ulterior de cercetătorii şi practicienii din
domeniul psihologiei dezvoltării personale şi personalităţi optimale.
După mulţi ani de experinţă clinică, chirurgul şi profesorul Maltz a
făcut o observaţie crucială: în multe cazuri în care bisturiul
profesorului producea o modificare reuşită a fizionomiei, se
produceau şi mutaţii fericite în structura personalităţii pacientului şi,
implicit, în comportamenul lor. Fără nici un adaos de cunoştinţe,
aptitudini şi deprinderi noi, comportamentul se modifică într-un sens
pozitiv, apropiindu-se de calităţile care asigură succesul în viaţa
cotidiană ( activism, agreabilitate, iniţiativă, nonşalanţă, adaptare
rapidă la situaţii noi etc.). Meditând asupra fenomenului, Maltz
ajunge la concluzia că o imagine fizică necorespunzătoare,
neacceptată sau neconformă cu modelul autoevaluat ca „pozitiv”,
poate avea consecinţe negative în planul personalităţii, antrenând cu
sine complexe de inferioritate şi o conduită în consecinţă. Este
suficient să înlături cauza ( defectul estetic) pentru ca efectul psihic să
dispară! Dacă în locul bisturiului am utiliza numai sugestia pozitivă
sau am re-defini „handicapul, nu s-ar putea obţine acelaşi lucru?
Răspunsul a fost pozitiv, iar rezultatul a fost crearea psihociberneticii
sau „programarea pe succes”. Fenomenul a fost explicat de Maltz
prin ideea următoare: creierul uman funcţionează după programe
înscrise în subconştient, programarea făcându-se în funcţie de
dinamica succes / eşec al acţiunii şi de I.D.S. cu care subiectul se
identifică ( M.Maltz, Op. Cit., p.27).
Ce am? Pe ce pot conta?- exprimă simţul proprietăţii, care nu include
numai propriul nume şi prenume, ci şi întreaga istorie şi proprietate
simţită ca fiind „a mea”, respectiv acel „ceva” de care eşti mândru şi
pentru care poţi să te sacrifici. I.D.S. rezultă şi din „comparaţia cu
alţii”, din interacţiunea socială, din acceptarea sau respingerea
celorlalţi; altfel spus din „încercările vieţii”, din „relaţiile cu alţii” în
împrejurări obişnuite sau în situaţii limită ( vezi K. Jaspers şi teoria
sa privind confruntarea cu o situaţie limită ca fiind un veritabil
„revelator al personalităţii”)
Permanenta „testare a realităţii” se face prin situarea între reperele
oferite de cadrul social: dinamica succes / eşec, opinia grupului,
comparaţie interindividuală, preţuirea / respingerea colectivă sunt
elementele matricei socio-culturale în care se cristalizează I.D.S.
Ce pot să fac?- rezultă din structurarea I.D.S. în cadru şi context
social, în care se produc reprezentări corporal-dinamice ( cum
sunt?), reprezentări ale proprietăţii individuale ( ce am? ) şi, în
special, reprezentări asupra posibilităţilor de acţiune ( ce pot să
fac?).Acest ultim aspect este o faţetă a I.D.S. prin care se exprimă
conştiinţa eficienţei personale validată de performanţe în
comparaţie cu ceilalţi.
Concluzia majoră a celor de mai sus : I.D.S. nu este un simpu
epifenomen, ea este rezultatul unor modificări pe întrega scală a
sistemului bio-psiho-social reprezentat de personalitatea
întruchipată într-un individ uman.
Dacă acceptăm Eul ca“interpretor global al fiinţării umane” într-o
socio- organizare, prin care individul se auto-interpretează, se auto-
evaluează şi îşi anticipează compotamentul în relaţiile cu lumea, cu
semenii şi cu sine (vezi col. dr. Ion Radu-Tomşa, Eul, imaginea de
sine şi comportamentul în luptă,Ed. Academiei de Inalte Studii
Militare, 1999), atunci I.D.S. apare ca „ interpretor- operator al
acţiunii situaţionale”sau „ Eu de lucru ”. I.D.S. se constituie în
procesul evolutiv al interpretărilor constatatoare de genul: „ sunt un
corp”, „ sunt mai puternic /slab decât G.” şi pot „ să fac / sau nu acest
lucru ”. Rezultatul final este o interpretare- interogatoare: „Cine sunt
eu?”
Fiecare socio- organizare, într-o anumită secvenţă istorică propune
mode şi modele ale reuşitei sociale ( „cavalerul”, „sfântul”,
„campionul”, „vedeta de cinema”, „politicianul”, „ omul de afaceri”
etc.) care funcţionează pot funcţiona ca „imagini de sine ideale”, în
special la vârsta adolescenţei.
Omul concret se utilizează şi se raportează permanent la o I.D.S.
reală (aşa cum se percepe şi cum o interpretează), o I.D.S. ideală
( spre care tinde să şi-o impună sieşi şi celorlalţi) şi o I.D.S
(auto)atribuită altora ( cum interpretează că este perceput de semenii
săi ). Fără a fi cu obligativitate conştientizată, I.D.S are ca miză
majoră „confirmarea de sine” şi realizarea controlului ( întotdeauna
imperfect) asupra unui sistem- lume în care este implacabil inserat.
I.D.S. este elementul de structură a personalităţii şi, implicit, al Eului
care dă coerenţă subiectivă raporturilor cu lumea prin „ lupta pentru
propria identitate ”.Ea se exprimă şi funcţionează ca atitudine faţă
de sine , ca autoevaluare; respectiv, poate fi:
• autoevaluare realistă – cu cele mai mari şanse de reuşită socială a
subiectului;
• autoevaluare în hiper ( supraevaluare);
• autoevaluare în hipo ( subevaluare ).

I.D.S. ÎN PERSPECTIVĂ PSIHONEUROFIZIOLOGICĂ

Dacă I.D.S. este o realitate acceptată în psihologia de dată relativ
recentă, încă nu a fost identificat de către psihologi suportul bio-
enegetic al acesteia. Astfel, perspectiva psihologică este eliptică, iar
cea neurologică şi fiziologică lipseşte sau este neinteresată de
posibilele ecouri psihologice. O lucrare stiinţifică de fiziologie
[ Arthur C. Guyton, Human Psysiology and Mechanisms of Disease
(trad. rom.), Fiziologie, Ed. Medicală Amaltea, 1996], în capitolul
referitor la sistemul limbic- definit ca totalitatea circuitelor nervoase
care controlează comportamentul emoţional şi acţiunile
motivaţionale- este descrisă şi amigdala (amygdala), ca element al
sistemului limbic : un complex de nuclei localizat sub cortexul
polului anterior medial al fiecărui lob temporal, având conexiuni
bidirecţionale cu hipotalamusul; primeşte semnale nervoase din
toate zonele cotexului limbic, cât şi de la neocortexul lobilor
temporali, parietali şi occipitali ( ariile de asociaţie olfactive,
auditive şi vizuale). Datorită multiplelor sale conexiuni cu sistemul
limbic, al cărui element este, dar şi cu neocortexul, amigdala este
denumită de autor „ ferestra” prin care prin sistemul limbic fiecrare
îşi„ vede” poziţia proprie în lume. Stimularea amigdalei produce
aceleaşi efecte ce se obţin prin stimularea hipotalamusului („ creierul
vegetativ al organismului”). Funcţia globală a amygdalei, avansată
de Guyton, pare a fi cea de arie de conştientizare ce operează la
nivelul subconştientului şi proiectează în sistemul limbic poziţia
real percepută a individului în raport cu lumea înconjurătoare şi
cu ideile proprii (p. 409). Pe această bază se acreditează ideea că
amigdala este decisiv implicată în formarea modelului de răspuns
adecvat fiecărei situaţii în parte. Putem deci considera că amygdala
(sistemul rino-amigdalian) constituie un bio-procesor implicat în
procesarea bio-informaţiei, cu funcţii coordonatoare majore de
orientare şi susţinere energetică a comportamentului uman. La acest
nivel (subconştient) se integrează perpetuu [în starea de conştienţă]
„imaginea lumii” cu „imaginea sinelui”, conştiinţa cu afectivitatea,
răspunsurile comportamentale cu cele fiziologice. Ca produs psihic,
I.D.S. funcţionează ca interpretor- operator al ativităţii umane, al bio-
organizării denumită organism uman. Ea este şi o „ grilă selectoare”
a informaţiei din perspectiva insului şi interfaţa între procesele
informaţionale şi energetice aferente coportamentului situaţional.
Dacă amygdala este bio- hardul, I.D.S. este bio-softul, iar rolul său
este similar cu cel atribuit de neurochirurgul canadian W.Penfield
formaţiunii reticulate ascendent activatoare ( SRAA), de la care
amigdala primeşte impulsuri nervoase, ca fiind „ cel mai înalt nivel
de integrare a conştienţei ”( stare fiziologică particulară, condiţie a
conştiinţei).
[ vezi şi Constantin- Dumitru-Dulcan, Inteligenţa materiei, Ed. Teora,
Bucureşti, 1992, p. 239]. Acest interpretor-operator (I.D.S.), deşi de
natură informaţională, modelează procese energetice- descrise de
psihologia tradiţională ca afectivitate şi motivaţie- implicate în
funcţionarea organismului de la răspunsurile fiziologice şi cele ale
sistemului imunitar, până la expresia coportamentală de adaptare la o
situaţie de viaţă curentă.
CONCLUZII
I.D.S. nu este un simplu epifenomen, ci o rezultantă cu finalitate
integratoare a unor procese biologice, psihice şi sociale. Este de
aşteptat ca amigdala ( bio-hard al I.D.S.) să utilizeze ca bio-soft şi
programe înscrise în memoria ereditară a individului, la care se
adaugă cele memorate în cursul ontogenezei, practic, întreaga
experienţa de viaţă a individului.
I.D.S. -ca „ interpretor- operator al acţiunii” sau „ Eu de lucru „- se
stabilizează funcţional ca reflex al perceperii dinamicii succes / eşec,
al comparaţiei sociale cu „ altul generalizat ”, al preţuirii / respingerii
de către grup (socio- organizare), totul amalgamat într-o matrice
socială în care individul uman s-a înserat prin fenomenul de însuşire a
unei culturi, cu normele şi valorile de referinţă pe care acestea le-a
internalizat şi la care a aderat.
I.D.S. ca interpretor- operator al acţiunii situaţionale asigură şi
integrarea timpului psihologic ( trecut, prezent, viitor) în devenirea
insului, cât şi individualizarea sa ca realitate psihică subiectivă. Ea
poate activa sau bloca procesele informaţionale şi fiziologice, poate
orienta manifestarea lor, poate exploata anumite posibilităţii
funcţionale, cum poate, deopotrivă, să lase neexperimentate alte
posibilităţi.
I.D.S. este astfel implicată în toate acţiunile umane ce presupun
reprezentare, evaluare, anticipare şi control al unei situaţii concrete de
viaţă, aşa cum este implicată şi în starea de normalitate sau
anormalitate psihică a persoanei.
Problematica aferentă I.D.S. rămâne una din cele mai interesante şi
importante din perspectiva psihologiei contemporane.
Putem spune cu dr.Maxwell Maltz că „Imaginea de sine este cheia
personalităţii şi comportamantului uman”.

EUL ŞI PERSONALITATEA ÎN CONCEPŢIA PSIHANALIŞTILOR

DISIDENŢI
Carl Gustav Jung ( 1875- 1961), fondatorul psihologiei analitice,
după o colaborare de cinci ani ( 1907- 1912 ) cu Freud, nu este de
acord cu acesta în ceea ce priveşte natura libidoului. Pentru el
libidoul este tot o energie, dar o energie vitală nediferenţiată, nu o
energie eminamente sexuală ( ca la S. Freud). Mai mult, C.G. Jung
utilizează termenul cu înţelesul de energie vitală difuză şi energie
psihică ce alimentează activitatea psihică şi face posibile activităţi ca
percepţia, gândirea sau emoţia etc. Energia psihică a libidoului
asigură dinamismul personalităţii umane.
Ego-ul reprezintă partea conştientă a psihicului şi este responsabil
cu procesele desfăşurate în starea de veghe; are şi o funcţie selectivă
de filtru pentru stimulii la cere este supus subiectul şi asigură acestuia
coerenţă, continuitate, identitate şi stabilitate în modul cum percepe
lumea.C.G. Jung a introdus în psihologie conceptele de introversiune
şi extraversiune prin care a descris modul cum energia psihică
( libidoul) poate fi orintată spre interior ( tipul introvert) sau spre
exterior ( extravert). Fiecare om are în sine ambele orientări, dar una
din ele devine dominantă şi orintează modul de comportare al
subiectului. Omul poate fi nu numai intro- sau extravert ci şi orientat
de funcţii psihice opuse: gândirea şi sentimentul (afectivitatea) care
produc funcţia raţională şi sensibilitatea şi intuiţia care alcătuiesc
funcţia iraţională. Deşi fiecare om are în sine toate cele patru funcţii,
una din perechi este dominantă, celelale trec în inconştientul
personal. Cele două funcţii: gândirea şi afectivitatea sunt total opuse;
gândirea operază asupra experienţelor în termenii de adevărat şi fals,
iar afectivitatea în termenii de plăcut- neplăcut. Mai mult, dacă
gândirea evaluează experienţele, sentimentele (afectivitatea) stă la
baza lor şi le dă conţinut.
Combinând cele patru aspecte- extraversia, introversia, gândirea şi
intuiţia- rezultă opt tipuri psihologice:
• extravert- gânditor- tinde să reprime emoţiile; este obiectiv şi
dogmatic în gânduri şi opinii;
*extravert- sentimental- reprimă logica; se comportă după norme şi
valori, tradiţii şi norme învâtate; sensibil la expectanţele şi opiniile
celorlalţi;
*extravert- sensibil- centrat pe plăcere; caută noi experienţe; foarte
adaptabil la persoane şi situaţii noi;
*extravert-intuitiv- dotat pentru afaceri şi politică; creativ, profitor de
oameni şi situaţii; lider incontestabil;
*introvertit- gânditor- dificultăţi de comunicare; rece şi lipsit de
consideraţie pentru ceilalţi;
*introvertit – sentimental- îşi reprimă gândirea şi exprimarrea
deschisă a afectivităţii; misterios şi inaccesibil; liniştit, modest,
copilăros;
*introvertit- sensibil- închis în sine; detaşat de cotidian; sensibil la
frumos; concentrat pe senzaţii şi intuitiv;
*introvertit-intuitiv- contact redus cu realitatea; visător; ciudat şi
excentric.
Inconştientul personal la Jung se aseamănă cu preconştientul din
teoria lui Freud; conţine tot ceea ce a fost uitat sau reprimat;
experienţele aflate în inconştientul personal se aglutinează în
complexe alcătuite din emoţii, amintiri, dorinţe, centrate în jurul unei
teme. Complexele dirijeză comportamentele subiectului, nu se află
sub control conştient, dar, odată formate, poate interfera cu planul
conştiinţei. Originile complexelor poate fi în experinţele din
copilărie, în cele ancestrale,dar şi în viaţa de adult.
Inconştientul colectiv ( transpersonal) reprezintă nivelul cel mai
profund şi greu accesibil al inconştientului; el este depozitul
experienţelor ancestrale, se moşteneşte indirect, sub formă latentă,
apare ca predispoziţie care poate deveni realitate prin anumite
experienţe individulale. Fiecare generaţie, după C.G. Jung, are
experienţe bazale specifice, iar omenirea în totalitatea sa istorică a
trăit experienţa naşterii şi a morţii, s-a confruntat cu figuri materne,
cu necunoscutul sau teroarea, cu figuri divine sau opusul lor- aceste
experienţe universale vor marca modul de a percepe şi reacţiona la
datele realităţii.
Aceste experienţe ancestrale stocate la nivelul inconştientului colectiv
sunt exprimate sub formă de imagini sau simboluri pe care Jung le
numeşte arhetipuri. Nu sunt bine structurate, ci sunt predispoziţii
care se pot defini şi structura prin experienţe actuale, directe. Ele se
manifestă în visele şi fantasmele oamenilor. Arhetipuri descrise pe
larg de Jung: eroul, copilul, Dumnezeu, moartea, puterea, înţeleptul.
Există şi arhetipuri mai bine conturate şi dezvoltate care influenţează
viaţa psihică în mod sistematic. Aceste sunt: persona, anima şi
animus, umbra şi self- ul.
Pentru Jung, dezvoltarea personalităţii este orientată spre viitor
( auto-actualizare), prin scopuri şi obiective, dar şi prin nevoia de
cunoaştere şi percepţie corectă a Eu-lui propriu. Persoana prezentă
este determinată atât de ceea ce individul doreşte să devină, cât şi de
trecutul său. Implicit sistemul psihic este atât orientat teleologic ( de
viitor), dar şi cauzal ( prin trecut).
Două principii sunt invocate pentru a explica dezvoltarea
pesonalităţii: progresia şi regresia, la care se asociază principiul
sincronicităţii ( a fi sincron cu …”cosmosul”- modalitate prin care
Jung explică fenomenele paranormale).
Spre deosebire de Freud, Jung este de părere că dezvoltarea
personalităţii nu se opreşte niciodată; primii ani din viaţă nu sunt
hotărâtori pentru formarea personalităţii. Ego-ul se formează când
omul- copil este capabil să distingă între sine şi ceilalţi, iar conştienţa
se formează când subiectul începe să spună „ eu „.
Naşterea psihică se produce la pubertate când se conturează forma
şi conţinutul psihicului viitorului adult. Deosebit de importantă pentru
Jung este vârsta între 35 şi 40 de ani când omul trăieşte o criză de
identitate, convertită într-o orientate de la extraversie spre intoversie,
asociată cu începerea procesului de auto- realizare, cu tendinţa de
echilibru dintre conştient şi inconştient, respectiv de sănătate psihică
numită de Jung individuare.
Odată ce această stare a fost atinsă, urmează etapa denumită
transcendenţă- acum polarităţile sunt depăşite, iar unitatea psihică
atinge apogeul. Individuarea şi transcendenţa pot fi blocate de factori
şi condiţii nefavorabile ( căsătorie nefericită, profesie nestimulativă
etc.). Ultimul stadiu al evoluţiei omului este vârsta înaintată
( senescenţa) pe care autorul o aseamănă cu vârsta copilăriei, acum
psihicul fiind dominat de procese de natură inconştiente. Se poate
spune că pentru Jung scopul existenţei nu îl reprezintă reducerea
tensiunilor ( ca la Freud), ci individuarea sau autorealizarea. Omul
este unic în modul său de a fi, dar acest lucru este valabil în prima
jumătate a vieţii, după care se formează, ceea ce el numeşte
personalitate universală.
Evaluarea personalităţii şi terapia jungiană se realizează prin : tehnica
asociaţiei verbale ( prin care se depistează complexele); analiza
simptomelor şi analiza viselor.
Visele, după Jung, nu sunt expresia unor tendinţe şi dorinţe
inconştiente, ci au două funcţii majore: asigură perspectiva asupra
viitorului ( pregătesc subiectul pentru experienţele viitoare); asigură
compensarea, realizarea unui echilibru între strucurile psihice aflate
în opoziţie.
Alfred Adler ( 1870- 1937), disident faţă de acelaşi S. Freud, introduce
în psihologie conceptul de sentiment de inferioritate, pe care îl
consideră mobilul de bază al comportamentului uman. Progresul
fiinţei umane se originează în tendinţa de a compensa o inferioritate
reală sau imaginară. Experienţa inferiorităţii începe în copilărie ca
urmare a dependenţei şi neajutorării în faţa adulţilor. Atunci când
copilul nu reuşte să compenseze sentimentul de inferioritate, acesta se
intensifică şi devine complex de inferioritate, definit ca „ incapacitate
de a-şi rezolva problemele de viaţă”.
Sursele complexului de inferioritate: inferioritatea organică, răsfăţul
şi neglijarea. Unii subiecţi au tendinţa să supracompenseze complexul
de inferioritate care se converteşte în complexul de superioritate
( opinie şi convingere exagrată cu privire la calităţile şi realizările
personale). Scopul evoluţiei umane este lupta pentru dobândirea
superiorităţii ( care este altceva decât complexul se superioritate),
obţinerea perfecţiunii ( o expectaţie spre viitor).
In concepţia lui Adler comportamentul uman este orientat finalist şi
dirijat de ficţiuni, iar ficţiunea cea mai cuprinzătoare este idealul de
perfecţiune sintetizat sub forma conceptului de divinitate. Scopul
ultim al omului este obţinerea superiorităţii şi perfecţiunii care
subordonează multe comportamente pariculare şi dezvoltă
particularităţi psihice şi deprinderi specifice pe care Adler le numeşte
stil de viaţă. Acesta se achiziţionează în urma interacţiunilor sociale,
se cristalizează între 4 şi 5 ani şi este dificil de modificat mai târziu;
ulterior va funcţiona ca un schelet de bază al caracterului. Stilul de
viaţă depinde de relaţia părinte- copil şi de ordinea naşterii, iar
caracterul este chiar stilul de viaţă. Deci, stilul de viaţă nu este
predeterminat ci creat de subiect, rămâne constant şi definitoriu
pentru atitudinile şi comportamentele subiectului. Adler a utilizat
diverşi termeni pentru stilul de viaţă: personalitate, individualitate
sau self, pe cel din urmă numindu-l şi „ forţa creatoare a ego-ului”.
Autorul grupează problemele de viaţă în trei categorii: relaţiile cu
semenii; problemele ocupaţionale; probleme legate de dragoste.
Astfel, Adler postulează existenţa a patru stiluri de viaţă bazale,
caracteristice modului de abordare a problemelor menţionate. Aceste
stiluri sunt:
1. stilul dominant ( cu interese sociale reduse);
2. stilul achizitiv ( cel mai răspândit);
3. stilul evitant ( ezită să lupte cu dificultăţile vieţii);
4. stilul socialmente util.
Optimist cu privire la natura umană, A. Adler argumentează că omul
nu este victima propriului destin, poate să- şi creeze propriul self, nu
este nici victima instinctelor şi a experienţelor din copilăria timpurie.
Karen Horney ( 1885- 1952 ) influenţată de teoriile lui A. Adler , E.
Fromm şi de gestaltism, contestă de pe principii feministe psihanaliza
ortodoxă a lui Freud. Ea afirmă, pe baza observaţiilor clinice, că sursa
motivaţională la femei nu este invidia penisului, pentru că şi bărbaţii
sunt invidioşi pe femei pentru că nu pot da naştere copiilor. Ea
consideră că forţa motivaţională principală care stă la baza
dezvoltării personalităţii nu este nici nevoia sexuală, nici agrsivitatea,
ci nevoia de securitate. Forţele de natură socială, nu cele biologice,
influenţeaza dezvoltatea personalităţii. Securitatea şi satisfacţia sunt
mobilul evoluţiei, iar cheia dezvoltării personalităţii stă în interrelaţia
dintre părinţi şi copil. Cele două nevoi fundamentale, securitatea şi
satisfacţia, au un caracter universal, nevoia de securitate având un rol
prioritar. Obţinerea siguranţei şi eliberarea de teamă marcheză
normalitatea psihică la vârsta adultă. Părinţii sunt responsabil de
formarea sentimentului de securitate la copil; el ( copilul) poate trece
peste psihotraume severe ( bătăi, experienţe sexuale timpurii) dacă
se simte iubit şi dorit ( adică în siguranţă). Dragostea părinţilor nu
poate fi mimată, copii au capacitatea intuitivă de descoperi adevărata
dragoste. Comportamentele care slăbesc sentimentul de secutitate al
copilului sunt: preferinţa pentru alt frate; pedepse nedrepte;
compotament inconstant; promisiuni neonorate; umilirea copilului;
izolarea acestuia de ceilalţi. Tot Horney a argumentat sentimentul de
neajutorare şi cel de culpabilitate [„ sentimentul insidios de a se simţi
singur şi neajutorat într-o lume ostilă, sentiment ce invadează
persoana”], care pot genera anxietatea bazală, reflectată în
comportamentul nevrotic.
Există în cultura occidentală patru moduri de autoapărare împotriva
anxietăţii bazale:
• câştigarea afecţiunii ( strategia
urmată:” cine mă iubeşte, nu mă
loveşte”);
• supunerea ( „ dacă mă supun, nu
voi fi lovit”);
• obţinerea puterii („ dacă am putere,
nu voi fi lovit”);
• retragerea ( nimeni nu mă vede,
nimeni nu mă va lovi”)
Fiecare strategie este un mecanism de apărare a Eu-lui, orientat
spre obţinerea securităţii personale şi evitatea durerii; nu au scop
pozitiv cum ar fi bunăstarea persoanei, dar sunt forţe motivaţionale
mai puternice decât nevoile sexuale sau nevoile fiziologice. Aceste
mecanisme de protecţie a Eu-lui se pot permanentiza, pot deveni
componente ale personalităţii şi pot influenţa decisiv comportamentul
individului.
Spre deosebire de Freud, K. Horney are o viziune mai optimistă
asupra personalităţii umane. Omul nu este dominat de forţe de natură
biolgică; comportamentul nevrotic, când se manifestă, este determinat
de factori psihosociali care acţionează în copilările. Fiecare persoană
are în sine capacitatea de a se schimba, iar experienţele mai târzii au
o importanţa la fel de mare ca cele de la vârsa copilăriei.
Erich Fromm-( 1900- 1980 )- reprezentant al Şcolii de la Frankfurt,
după ce a emigrat în S.U.A., a fost preocupat să elaboreze o concepţie
integrală aupra omului şi naturii umane, în care scop a încercat o
revizuire a doi titani care marcau epoca sa , S. Freud cu psihanaliza şi
Karl Marx cu ideologia. A rezultat o „ sociologizare” a freudismului
şi o „ umanizare” a marxismului. După Fromm, în om exiată tendinţe
inconştiente spre raţionalitate, creativitate şi iubire; dar, dacă aceste
forţe sunt contrariate, ele generează drame, nevroze, dezechilibre
sufleteşi şi alienarea ( înstrăinarea ). Strivit de o societate birocratică,
traumatizantă, represivă, omul se dezorientează şi se alienează, fiind
redus la un „ lucru”, la o marfă. Idealul pe care îl propune este o
„ societate sănătoasă”, întemeiată pe iubire. Revoluţia preconizată se
va întemeia pe autoperfecţionarea morală şi „ religia iubirii”, pe
trecerea omului de la „ a Avea” la „ a Fi”!
Fromm este un teoretician psiho- social, pentru care omul şi
umanitatea nu sunt dirijaţi în mod inexorabil de forţe biologice sau
de instincte. Sexul nu este o forţă modelatoare a comportamentului
normal sau nevrotic, ci nevoile sociale, cultura au acest rol. Oamenii
îşi crează propria natură, fapt dovedit de istoria speciei umane.
Omul trăieşte în mod paradoxal o dilemă fundamentală: libertate
versus securitate, este o fiinţă care suferă de „ evadarea în
libertate”.Oamenii suferă pentru că ştiu că vor muri, ceea ce îi separă
de animale şi de restul naturii. Prin mituri, religii şi ritualuri vizează
obţinerea securităţii prin apartenenţa la un grup şi respectă un set de
reguli impuse social.
Cum fug oamenii de libertate şi insignificienţă? Există două căi:
dobândirea libertăţii pozitive în unirea cu ceilalţi oameni prin muncă
şi dragoste, cu posibilitatea de exprimare sinceră şi deschisă a trăirilor
emoţionale şi intelectuale ( altfel spus, crearea unei „ socieţăţi
umaniste”); alt mod este cel de a câştiga securitatea prin „ fuga de
libertate”, suprimarea individualităţii şi integrităţii într-un regim
totalitar ( ca cel nazist din 1930, de exemplu).
Mecanismele psihice pentru câştigarea securităţii sunt similare cu
cele de evadare nevrotică propuse de K. Horney: 1) autoritarismul; 2)
distrugerea; 3) conformarea automată.
Autoritarismul – se manifestă prin tendinţele masochiste şi
cele sadice. Tendinţa masochistă se asociază cu inferioritatea şi
mediocritatea- subiecţii resimt dependenţă faţă de o persoană sau
instituţie care le anulează sentimentul singurătăţii. Tendinţa sadică se
reflectă ca impuls pentru a-i domina pe celilalţi şi se exprimă în trei
moduri: a) caută să-i facă pe celalţi dependenţi de ea, pentru a avea
putere absolută aupra lor; b) conducerea ( dictarea) vieţii altora şi
exploatarea lor ; c) dorinţa de a-i vedea pe alţii suferind şi de a cauza
suferinţe ( nu doar durere fizică, ci şi durere şi suferinţa emoţională,
cum este jena sau umilinţa).
Distrugerea - opusă autoritarismului, vizează eliminarea
obiectului fricii şi insecurităţii prin „ distrugerea lumii înconjurătore”.
Specific uman, tendinţa de distrugere poate fi disimulată şi
„ raţionalizată”. Inclusiv dragostea , datoria sau iubirea de ţară
( patriotismul) pot reprezenta raţionalizări ale tendinţei spre distrugere!
Conformarea automată – este un mecanism cu cea mai mare
semnificaţie socială. Prin el se anulează singurătatea şi izolarea şi se
şterg diferenţele dintre subiect şi ceilalţi. Pasionat de identificarea
similitudinilor cu istoria umanităţii re-trăită de fiecare om în cursul
vieţii, cât şi de similitudini cu viaţa animalelor, Fromm aseamănă acest
mecanism cu „ camelonismul”, cu tendinţa unor animale de a „lua
culoarea locului”- omul nu mai are nici o identitate, nici un „ eu” real
şi ia o nouă identitate, falsă, dar protectoare, obţinută prin conformare
constantă la regulile sociale.
Dezvoltarea individului în copilărie repetă evoluţia speciei
umane, în sensul că el creşte şi dobândeşte treptet independenţă şi
libertate. Creşte independeţa faţă de mamă, dar şi sentimentul
insecurităţii se amplifică. Pentru a evada utilizează trei mecanisme:
a) relaţionarea simbolică; b) distrugerea; c) dragostea ( distanţarea).
Fromm este de acord cu Freud asupra importanţei extreme a primilor
cinci ai de viaţă, dar nu crede că personalitatea este definitiv închiată
la acestă vârstă; evenimentele târzii pot fi la fel de importante în
influenţarea personalităţii.
Ca toate organisme vii, oamenii au trebuinţe psihologice
fundamentale care cer a fi satisfăcute în ordine, pentru a putea
supravieţui. Nevoile fundamentale, primare, ca cele de hrană, apă sau
sex, deşi comune cu cele ale animalelor, nu se satisfac de o manieră
instinctuală, prin pattern-uri comportamentale înnăscute, fixe, rigide.
Variabilitatea şi flexibilitatea caracterizează comportamentul
uman, care se învăţă în mediul social, în care se crează şi al doilea set
de trebuinţe: cele de natură psihică, ca cea de securitate şi cea de
libertate. Polaritatea dintre presiunea securităţii şi tendinţa spre
libertate este universală; ea creează şase nevoi de bază: a) de
relaţionare- derivată din legăturile primare cu natura, devine relaţie
cu alte fiinţe umane, având corolor „ iubirea productivă”, care poate
fi direcţionată către acelaşi sex ( iubire fraternă), spre sexul opus
( iubire erotică) sau către un copil ( iubire maternă); „ narcisismul”
este eşuarea în iraţionalitate a satisfacerii trebuinţei de relaţionare; b)
de transcendenţă – se referă la nevoia de a se ridica deasupra stării
de animal pasiv, prin raţiune şi imaginaţie, prin creaţie; o blocare a
creativităţii, din oricare motiv, îl face pe om să devină distructiv; c)
de înrădăcinare- prin care tind să înlocuiască legăturile pierdute cu
natura printr-o „ inrădăcinare”, realizată prin fraternizare cu alţii, la
fel de singuri şi dezorientaţi; această nevoie poate deveni ca o
legătură incestuasă cu mama sau cu comunitatea şi naţiunea
[ „ naţionalismul- forma noastră de incest…”- cum scria Fromm];
pentru a simţi apartenenţa, oamenii au nevoie de sentimentul
identităţii cu indivizi unici ( modele) sau cu instituţii percepute ca
fiind prestigioase, de elită; d) conformarea- este un mod nesănătos de
a obţine sentimentul identităţii, deoarece identitatea cuiva este
definită numai prin calităţile grupului la care s-a conformat, iar Eu-l
devine unul fals, „ de împrumut”; e) nevoia de câmp de orientare şi
de devoţiune – rezultă din nevoia şi capacitatea omului de a raţiona şi
de a imagina; are nevoie să înţeleagă lumea, să se orinteze în ea fie şi
printr-un zeu căruia să se devoteze; f) nevoia de stimulare- ca
organism înzestrat cu creier, omul are nevoie de solicitări, de alertă şi
de activitate care sa-l menţină la niveluri de vârf ale performanţei.
O serie de compromise între trebuinţe şi condiţii sociale fac ca
persoana să îşi devolte structura personalităţii pe care Fromm o
numea orientare sau caracter.
Tipurile de caracter le împarte în două: tipuri non- productive şi
productive. Primele includ orientări receptive, explorative, de
acumulare şi de valorificare care nu sunt moduri sănătoase de
relaţionare cu lumea. Tipul productiv este cel ideal şi reprezintă
scopul ultim în dezvoltarea umană. Orientarea productivă este o
atitudine ce poate fi atinsă de orice fiinţă umană, cu toate că nu poate
fi încă o caracteristică pentru nici o societate. La momentul când scria
acest lucru, Fromm aprecia că structura socială prezentă poate doar
tinde spre tipul productiv prin transformarea trăsăturilor non-
productive [ spre exemplu, agresivitatea tipului explatativ poate
deveni iniţiativă; tipul acumulativ poate deveni econom etc.].
Ca filosof social, Fromm este optimist, oamenii nu sunt dirijaţi total
nici de forţe biologice imuabile, nici de forţe politice, sociale sau
economice- nu sunt nici o coală albă de hârtie pe care să scrie cultura
un text- din contră, ei au o natură proprie, calităţi psihologice şi
potenţial de a se modela personalitatea şi societatea în care trăiesc.
HENRY MAC MURRAY
Tot printre neo- freudieni se înscrie şi Henry Mac Murray ( 1893-
1988), cel care, împreună cu Cristiana Morgan, a elaborat cunoscutul
T.A.T. ( Test de Apercepţie Tematică). Originaliatea lui constă mai
ales în elaborarea unei liste a trebuinţelor umane şi sintetizarea
principiilor de bază ale personologiei.
Aceste principii sunt:
*Procesele psihice depind de procesele fiziologice („ fără creier nu
există personalitate”); atunci când ceva se modifică în fiziologia
creierului se modifică şi personaliatea [ un drog sau un accident
vascular alterează personalitatea, spre exemplu];
*Modificarea tensiunii psihice este forţa motivaţională primordială
[ idee care amendează conceptul clasic de reducere a tensiunii
psihice];
*Personaliatea se dezvoltă în timp sub influenţa tuturor
evenimentelor vieţii;
*Fiecare personalitate este unică, deşi conţine elemente comune cu
ale altor oameni.
*Nevoile ( trebuinţele) umane explică motivarea şi direcţionarea
comportamen tului; ele au o bază fiziologică şi prin starea de tensiune
pe care o generează direcţionează procesele intelectuale şi abilităţile
perceptive ale subiectului; sursa lor poate fi procesele interne ale
organismului sau evenimente din mediul extern. Indiferent de origine,
trebuinţele cresc nivelul de activism şi determină organismul să le
reducă prin satisfacerea lor.
Lista trebuinţelor ( nevoilor ) umane majore:
Dominanţa- nevoia de a controla mediul, de a-i influenţa şi
controla pe ceilalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă;
Deferenţa- nevoia de a admira sau susţine o pesoană
considerată superioară ( a preţui, a onora, a elogia, a respecta);
Autonomia- nevoia de a rezista constrângerilor, de a fi liber şi
independent, de aevita convenţiile şi dominaţia altora;
Agrsivitatea- nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi; nevoia de
luptă şi de revanşă; de a se opune prin forţă, de a pedepsi, de a
deprecia, umili, ridiculiza;
Supunerea- nevoia de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe
externe, de a admite propria inferioritate, căutarea şi satisfacţia
obţinută din durere, pedeapsă, boală, neşansă;
Realizarea- nevoia de valorizare prin sarcini dificile, prin
depăşirea de obstacole şi rivalizare cu ceilalţi; adică a stăpâni,
manipula, organiza persoane, idei, obiecte;
Stimularea- nevoia de a căuta şi obţine satisfacţii prin impresii
senzoriale;
 Exhibiţionismul ( nevoia de a ieşi în evidenţă)- a fi văzut,
auzit, de a fascina, şoca, amuza;
Nevoia de joc ( ludică)- de a face ceva fără un scop anume ; a
râde, a glumi, a dansa, a frecventa petreceri şi locuri;
Afilierea- nevoia de a fi aproape, de coopera cu alte persoane
cu care seamănă sau îl agreează; de obţine afecţiunea, de a adera şi a fi
fidel, loial cuiva;
Respingerea- nevoia de exclude, a rejecta sau a rămâne
indiferent faţă de persoane considerate inferioare sau apreciate negativ;
Nevoia de suport- de a fi gratificat, ajutat, susţinut, iertat,
consolat, încurajat;
Nevoia de nursuranţă ( nursă= bonă, doică)- de a ajuta
persoane slabe, bolnave, lovite de viaţă; de a gratifica persoane
neajutorate;
Evitarea inferiorităţii- nevoia de a ieşi din situaţii jenante,
ridicole şi de a evita eşecul;
Nevoia de apărare a Ego-ului- autoapărare de critici, atacuri,
blamare; a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă;
Nevoia de contracarare- trimite la repararea unui eşec prin
contraacţiune şi revanşă, de a reprima teama, a menţine autorespectul
şi mândria;
Nevoia de evitare a durerii- luarea măsurilor de precauţie, de
preîntâmtinare a pericolului;
Nevoia de ordine- a pune în ordine lucrurile, a fi în echilibru;
Nevoia de înţelegere- interesul pentru probleme teoretice,
nevoia de a analiza şi generaliza evenimentele;
Nevoia sexuală- de a iniţia şi menţine o legătură, o relaţie
erotică.
Murray precizează că nu este obligatoriu ca toate trebuinţele de
bază să se manifeste la o singură persoană sau toate să fie
permenent activate. Ele se diferenţiază prin urgenţă sau insistenţă,
pot fi complementare, pot fi trecute în susidiar, pot avea o temă
comună şi să poarte acelaşi vector comportamental etc.
O altă temă abordată este cea a stadiilor evoluţiei personalităţii. Ca şi
Freud, apreciază rolul decisiv al experinţelor din copilăria timpurie şi
al evenimentelor trăite atunci. Fiecare din cele cinci stadii ale
copilăriei este caracterizat de o anumită trăire a plăcerii, care în mod
inevitabil este stopată de cerinţele societăţii. Impresiile din fiecare
stadiu al copilăriei direcţioneză din inconştient evoluţia viitoare a
adultului. Nimic nu este anormal decât dacă subiectul rămâne fixat la
un anumit stadiu; atunci personalitatea devine incapabilă de
flexibilitate şi spontanietate, Ego-ul şi Supraego-ul sunt influenţate de
această fixare.
Fiecare stadiu al copilăriei, chiar din viaţă intrauterină, poate deveni
un complex.
1.Pântecele mamei care asigură o existenţa sigură, liniştită, caldă-
complex de claustrare;
1. suptul generează satisfacţie- complex oral;
2. satisfacţia defecării- complex anal;
3. urinarea generează satisfacţie- complex uretral;
4. satisfacţii genitale- complex de castrare.
Complexul de claustrare se converteşte în dorinţa adultului de spaţii
mici, calde, întunecoase, sigure. Adultul poate manifesta tendinţa de a
fi „acasă”, de a rămâne în pat, acoperit, dimineaţa, să se izoleze pe o
insulă sau într-o mâmăstire= complexul de claustrare simplu; sau,
dimpotrivă, să nege acest spaţiu ca fiind insecurizant, sufocant şi să
tindă spre spaţii deschise, libere pentru a elimina teama de a se
sufoca= complexul de regresie.
Complexul oral are trei variante: oral pasiv- cu tendinţa pasivă de a fi
susţinut şi protejat; comprtament preferenţial pentru supt, mâncat,
băut, sărutat; nevoie de afecţiune, de protecţie şi dragoste; oral
agresiv- muşcat, rupt, scuipat, ţipat, ceea ce la vârsta adultă devine
preferinţă pentru ironie şi sarcasm; oral de rejecţie- vomitat, teamă de
contaminare orală ( de exemplu, sărut!), evitarea dependenţei de alţii.
Complexul anal poate fi de genul rejecţie- interes pentru materialele
ce se aseamănă cu fecalele ( lut, plastilină, noroi); umor scatologic,
aruncat lucruri, preocuparea pentru arme de foc şi explozibile; adultul
este permanent muradar şi dezorganizat – sau de genul retenţie- adult
curat, ordonat, exact, pasionat de a păstra, a colecţiona, a acumula.
Complexul uretral- convertit la adult în ambiţie excesivă, iubire de
sine; idealuri înalte distruse de realitate. Se mai numeşte şi complexul
Icar.
Complexul de castrare- nu este decât „ fantezia de a avea penisul
tăiat”, rezultă din fricile de pedepsele părinţilor pentru
comportamentul de masturbare.
Concluzie: H. Murray, deşi puternic marcat de S. Freud, admite că
persoana este parţial marcat de nevoi biologice şi de mediu, admite un
anume grad de libertate a voinţei; scopul existenţei nu îl reprezintă
anularea stărilor de tensiune, ci satisfacţia izvorâtă din reducerea
tensiunii; complexele copilăriei marcheză viaţa individului, dar
personalitatea este determinată şi de prezent, precum şi de aspiraţiile
spre viitor, iar omul are capacitatea de a se dezvolta permanent

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ (A.T)sau PSIHANALIZA

REACTUALIZATĂ ŞI UMANIZATĂ
Opera şi practica de pionerat a psihiatrului psihanalist american Eric
Berne(1910- 1970) , deşi marcată de mecanicismul freudist, este
deosebit de actuală. Oferă simultan o teorie a personalităţii, o teorie a
comunicării şi o premisă a psihoterapiei.”scurte”. Fondatorul A.T.a
murit în 1970 şi a apucat să vadă cu ochii săi impactul extraordinar al
operei sale- în SUA, Germania, Franţa sau Canada există clinici unde
nevrozele şi psihozele se vindecă prin tenicile analizei tranzacţionale.
În întreaga lume există asociaţii şi federaţii naţionale, AT pătrunde în
marketing, în comunicare, în pedagogie, în vânzări şi negocierea
afacerilor.
In primul rând, AT este o teorie a personalităţii, dezvoltă şi crează
concepte noi şi ne ajută să înţelegem ce şi cum sunt oamenii, sub
aspectul structurilor de personalitate şi reacţiilor comportamentale.
Apoi AT este o teorie a comunicării umane, pe baza ei se se creează
tehnici şi instrumente care pot ameliora comunicarea intra şi
interumane, se rezolvă conflicte se armonizează relaţiile din interiorul
organizaţiilor. Este simultan şi o teorie a psihopatologiei umane,
generează psihoterapii prin care sunt corectate tare psihice,
psihosomatice şi comportamentale, se ameliorează capacitatea de
integrare în grup, ca şi instrumente de marketing şi managementul
resurselor umane.
Filosofia AT este optimistă şi generoasă, explică omul, viaţa,
schimbările intra şi interumane, capacitatea noastră de a ne modela
propriul destin. Postulatul său fundamental este acela că NOI doi,
TU şi EU, avem valoare intrinsecă, suntem importanţi şi demni ca
TOATE fiinţele umane. Oamenii normali, cu rare excepţii ( cei cu
grave leziuni cerebrale), au capacitatea de a gândi, sunt liberi şi au în
mâini propriul destin, care poate fi reconstruit prin voinţă şi acţiune.
Conceptele cheie: stările Eului( Părinte, Adult, Copil), egograma,
tranzacţia, stroke-ul, poziţiile de viaţă, simbioza, pasivitatea şi
necunoaşterea, sentimentul dominant, scenariile de viaţă,
injoncţiunile, permisiunile şi prescripţiile parentale etc.

STĂRILE EULUI
O stare a Eului – după E. Berne-este un ansamblu coerent de
sentimente, gânduri şi comportamente, care devine maniera noastră
concretă de a exprima un anumit aspect al personalităţii noastre, într-
un moment dat, într-un context dat. Personalitatea umană este
structurată pe trei niveluri şi trei stări fundamentale ale eului ( ego-
ului): Părinte, Adult, Copil ( PAC)
Modelul PAC evocă structurile descrise de psihanaliză- Id, Ego,
Superego ( Sine, Eu, Supraeu)- dar operează cu concepte „ direct
oservabile”, nu cu construcţii ipotetice, plasate în infraconştient.
Astfel, în fiecare fiinţă umană normală, în orice moment subzistă un
părinte, un adult şi un copil. O personalitate normală şi completă
trece periodic, indiferent de vârstă, prin fiecare dintre cele trei stări
ale eului său- trecere care aduce modifică semnificative şi observabile
în modul de a sinţi, a gândi şi a se comprta. O stare sau alta poate fi
predominantă, adecvată sau indecvată la o persoană sau alta, fapt ce
influenţează puternic succesul sau eşecul, maniera sa de a-şi rezolva
problemele şi a- şi construi viaţa.
Părint P Părintele din fiecare este conştiinţa morală, sistemul de valori şi norme,
ethos-ul şi tradiţia, adică viaţa aşa cum a învăţat-o de la alţii
Adult A Adultul este gândirea şi acţiunea lucidă, raţiunea rece, adică viaţa aşa cum o
experimentăm noi însine, aici şi acum
Copil C Copilul este sentimentul, emoţia şi visarea, neajutorarea, dependenţa de
alţii, viţa aşa cum o simţim

Modelul structurii personalităţii [ trei niveluri şi trei stări

fundamentale ale Eului]
1. Starea parentală- ( P)- activează normele morale, valorile şi
sistemul de atitudini şi credinţe; ne aflăm în starea de
părinte când gândim, sinţim şi ne comportăm într-o manieră
copiată după unul din părinţi sau o altă figură parentală
( profesor, preot, unchi, frate mai mare, erou literar, vedetă,
şef sau altă persoană) ce a intervenit decisiv în educaţia şi
formarea noastră; acum „ auzim „ vocile care ne spun ce
avem de făcut. Se activeză, cel puţin, în relaţiile cu proprii
copii sau cu cei pe care îi asemănăm lor într-un moment lor.
Părintele domină, critică, judecă, ordonă, sancţionează,
îngrijeşte, hrăneşte, orientează, mângâie, respectând
principii morale, valori culturale şi norme sociale. De
remarcat că nu este vorba de sensul biologic al cuvântului
părinte, ci de atitudini şi comportamente parentale
independente de vârstă, neconştientizte totdeauna.
Cum ne recunoaştem ca fiind în starea P?
Atunci când prioritar simţim, gândim şi ne comportăm responsabil
sau răspunzători faţa de cineva . În raport cu ceilalţi, starea eului-
Părinte poate fi de două feluri distincte: Părinte Normativ ( sau
Critic)[ PN] şi Părinte Grijuliu[PG]. PN foloseşte cuvinte precum :
„trebuie”, „este necesar”, „totdeauna”, „ niciodată” etc.- adică un
„vocabular al normei”, care sugerează autoritate, indignare, mânie şi
fermitate şi un comportament în consecinţă- strângem pumnul, dăm
din mână, încreţim fruntea, nu admitem replici. Pe alt nivel de
detaliere, s-ar putea face şi distincţia între PN pozitiv şi PN negativ.
Părintele Grijuliu ( Afectiv) suntem când ocrotim, susţinem, suntem
atenţi cu ceilalţi, adică- încurajăm, îngrijim, mângăiem sau
compătimim. Preoţii, educatorii, asistenţii sociali, medicii pot avea cu
precădere un comportament de acest tip. Vocea este caldă, privirea
este blândă şi protectoare, tonul este tandru şi compătimitor. Se poate
vorbi totuşi şi de un PG negativ şi un PG pozitiv.Primul exagerează
cu „ grja faţă de alţii”şi de cele mai multe ori „ aduce peşte, deşi
trebuie să-i înveţi şi pe celalţi şi să pescuiască”!
2. Starea de adult – (A)- este cea în care gândesc şi mă
comport, prin raportare directă la ceea ce este în jurul meu,
acum şi aici; observ atent, raţionez rece, lucid, găsesc
soluţii, fără a fi afectat de emoţie. Adultul este logosul,
sediul gândirii verbale, al raţiunii, al dimensiunii cerebrale.
Comunicarea în această stare se bazează pe contactul real,
pe interogaţii, parafraze şi reformulări de genul : „ Dacă am
înţeles bine, atunci…”. Adultul relativizează şi
problematizează în termeni precum : „Gândeam că…”,
„Bine, dar „… „ Probabil” etc. Dacă Părintele era autoritar,
Adultul este ferm, dar flexibil. Este atent, prezent şi caută
contactul cu privirea al partenrului de comunicare. Vrea şi
acţionează în raport cu locul şi faptele percepute „ la rece”.
3. Starea de copil- ( C)- există în fiecare om normal, indiferent
de vârstă, atunci când simt, gândeşte şi se comportă ca în
copilăria timpurie. Copilul din noi, nu numai că nu ne
părăseşte niciodată, dar este rezerva de energie vitală,
emoţie, sentiment şi creativitate. AT face distincţie între trei
forme de manifestare ale eului Copil : Copilul Liber,
Copilul Adaptat Obedient şi Copilul Adaptat Rebel.
Copilul Liber ( Spontan)- CL- este starea eului necenzurat de nici o
normă parentală sau rigoare adultă; este liber, spontan, sincer, direct,
entuziast, intuitiv, empatic. El se bucură, se întristează, se teme sau se
mânie spontan, fără inhibiţii sau temeri.
Copilul Adaptat Obedient- CAO- este starea eului supus pentru a
intra în graţiile celor mari; scopul său este obţinerea bunăvoinţei. Nu
plânge, nu se înfurie, nu se întristează pentru a nu supăra părinţii sau
şefii. Se justifică, este timid, roşeşte des, iar relaţiile sale interumane
sunt marcate de respect excesiv, fapt ce generează raporturi de
inferioritate. Se salvează în anonimat prin respetarea normelor,
oportunism şi scropulozitate.
Copilul Adaptat Rebel- CR- este şocant, trăsnit, obraznic, face orice
pentru a ieşi din anonimat. Acuză, se înfurie, refuză orice influenţă
sau interdicţie. Se exprimă explicit sau implicit utilizând sintagme de
genul : „ Voi nu aveţi dreptul să…”. Copilul autist ar putea fi
considerat o formă de rebel pur, care interzice orice contact cu
ceilalalţi şi rămâne cantonat în propriul univers. Pe o nouă treapt de
analiză, se poate distinge între Copilul Adptat pozitiv ( OK) şi
Copilul Adaptat negativ ( non- OK), respectiv, între Copilul Liber
pozitiv şi Copilul Liber negativ.

Părinte P Părinte Grijuliu / Părinte Normativ

PG / PN
Adult A Adult (A)
Copil C Copil Adaptat ( CAO)/ Copil Rebel ( CR)/ Copil Liber ( CL)

DIAGRAMA STRUCTURALĂ A
PERSONALITĂŢII
SCHIMBAREA STĂRILOR EULUI – exemplificare
Mâine trebuie să fiu intervievat de un anajator ( ştiu că acesta va fi
însoţit de „ şeful personalui”, de un psiholog şi, probalil, de o
sectertară), de acest interviu depinde „ soarta” mea. În seara
ce precede momentul decisiv, încolţit de emoţii, mă întreb: Voi fi
capabil să- mi stăpânesc emoţiile? Ce mă vor întreba? Când voi mai
întâlni o asemenea ocazie? Voi fi suficient de atent? Ce poziţie să
adopt? Retrăiesc spaimele copilăriei, când nejutorat şi speriat trebuia
să spun o poezie la serbarea şcolară de sfârşit de an şcolar.
Memorasem poezia destul de uşor, dar toată lumea îmi da sfaturi-
învăţătoarea- „ nu mai fi speriat”: tata- „bă, să vorbeşti tare”, mama-
„vezi, să nu mai roşeşti”; bunicu’- „ cel mai bine ar fi să nu …”;
bunica- „ să nu mănânci îngheţată”… Adorm greu, mâine va fi „ ziua
cea mare”. A doua zi , şi alţii, unii, mai detaşaţi sau alţi mai speriaţi
ca mine, aşteapă acelaşi examen. [Până la intrarea la interviu am fost
în starea eului Copil]. Intru. Încerc să fiu calm şi să realizez
„ captatio benevolente”. Răsund calm, „ mă prind” când ghicesc
„capcane”, chiar încerc să glumesc ; simt că „ totul merge bine” şi
,oricum, „ nu va fi sfârsitul lumii”. [La interviu- probabil- am fost în
starea eului Adult]. Ies. Spun către cei ce aşteaptă la intrare : „ nu fiţi
speriaţi , oricum, cine treuia să fie angajat, a primit deja postul!
[ Starerea eului Părinte].

PATOLOGIA ŞI PATOLOGIZAREA STĂRILOR

EULUI
Un individ normal manifestă un anumit echilibru între perioadele de
activare ale diferitelor stări ale eului. Respectiv, situarea într-o stare,
gradul său de activare, depinde de energia psihică alocată – şi se
numeşte în AT- Egogramă. În raport cu circumstanţele şi cu starea
eului, energia psihică tinde să se stabilizeze într-o anumită stare.
Disfuncţionaltatea şi patologia se instalează când se produce
ocluzarea şi contaminarea.
Ocluzarea survine în situaţia când una sau două dintre cele trei stări
ale eului sunt reprimate şi / sau împidicate să se manifeste efectiv.
Atunci , individul va fi cantonat în numai în celelalte două stări
disponibile şi se va manifesta ca o personalitate incompletă. Cel mai
frecvant, oamenii se iau „ prea în serios” şi nu mai reuşesc, parţial sau
total, să trăiască starea eului Copil. În cosecinţă, nu mai pot fi liberi,
spontani şi creativi, visători şi emoţionaţi. Sunt reci, prea serioşi şi
autoritari, tind să fie prizonierii normelor, logicii reci şi
autoritarismului. Este posibilă şi ocluzarea altor stări. Ocluzarea
poate fi , la limită, lipsă de respect pentru norme, valori şi tradiţii
( atunci este ocluzată satrea Părintelui), sau lipsa de responsalitate
( anulată starea eului Adult). Handicapatului mintal îi lipseşte starea
de Adult şi, în consecinţă, este lipsit, practic, de autonomie. Atunci
când funcţionează doar stare de Părinte avem de a face cu subiecţii
paranoizi, fixişti, predicatori fanatici şi orbi. Caută permanent păcate
şi păcătoşi pe care să- i aducă pe calea cea bună!!
Contaminarea se referă la situaţiile în care satrea de Adult nu poate
fi niciodată pură şi autonomă, ci un amestec în diferite proporţii cu
celelalte stări ale eului. Tipice sunt trei forme de contaminare :
• contaminarea Adultului prin
Părinte ( A & P);
• contaminarea Adultului prin Copil (
A & C);
• dubla contaminare a Adultului prin
Părinte şi prin Copil ( A & P & C).
Prima formă de contaminare o recunoaştem după judecăţi fixiste de
pervertite în prejudecăţi de genul : „ Tinerii din ziua de azi nu mai
sunt destoinici ca altădată” etc. A doua formă de contaminare
provoacă judecăţi de genul „ Dacă nu mai gândesc, va veni cineva să
mă ajute”. Aceştia aşteaptă un miracol, o zână bună sau se ascund
după deget.
A treia formă, cea de dublă contaminare a Adultului este cea mai
gravă : amestecul A & P & C devine exploziv, halucinant- delirant,
iluzoiu şi utopic. Extremişti, naţionaliştii şi marii cuceritori ai lumii-
Timur Lenk sau Gingis- Han, Stalin sau Hitler etc. pot fi exemple
bune.
SEMNELE DE RECUNOAŞTERE sau GOANA DUPĂ STROKES
Nevoia de a fi recunoscut de ceilalţi, de a primi un semn de iubire
sau, măcar, de ură este devastatoare penrtu om.E.Berne spunea că
cineva căruia nimeni nu- i spune „Bună ziua „, nu este văzut şi nu
este auzit este „ anulat” din punct de vedere social şi psihologic.
Orice este mai mult şi mai bun decât izolarea. Iubirea şi ura sunt
ambele opuse indiferenţei. Dacă nevoia de contacte fizice nu este
satisfăcută, atunci „pesonalitatea se pierde, slăbeşte precum corpul
supus înfometării”. Studii -făcute în orfelinate, în care copii sunt
privaţi de mângâieri, atingeri şi vorbe bune –au demonstrat o drastică
scădere a imunităţii şi cotractarea rapidă a unor boli grave. De altfel,
se ştia mai de mult despre influienţa depreciativă a privării senzoriale
asupra psihicului. Neurulogii au demonstrat că formaţiunile reticulate
din creierul uman nu pot fi activate în lipsa unei simulări senzoriale,
iar sănătatea fizică şi mentală este dependentă de stimuli verbali şi
sociali.
Când doi oameni comunică, ei nu-şi transmit doar informaţii, ci şi
energie psihică, afecte, emoţii şi sentimente. Fie că se alintă sau se
înjură, se iubesc sau se urăsc, ei comunică, adică pun ceva în comun
şi se stimulează reciproc. Aceste semne de recunoaştere sunt stimulii
psihici care dau oamenilor sentimentul că ei există, unul pentru
celălalt. Dr. E. Berne a dat acestor simuli denumirea de „ strokes”;
este foarte potrivită, pentru că în lb. engleză acest cuvât înseamnă şi
mângâiere şi lovitură, în acelaşi timp. În consecinţă, orice manifestare
prin care fiinţele umane îşi recunosc existenţa şi îşi acordă o valoare,
pozitivă sau negativă: o privire, o mângâiere, o atingere, o vorbă, un
cadou, un compliment…, dar şi ogrimasă, o critică dură, o înjurătură,
o palmă- constituie un stroke, un indiciu de recunoaştere sau
valorizare. Viaţa omului este o goană după strokes.
Starea normală a fiinţei umane este comunicarea, iar stroke-ul este
mai mult decât ce se înţelege prin mesaj- este transfer de energie şi
căldură umană, dincolo de cuvinte şi tăcere se ajunge la indiferenţă,
la anularea stării normale a omului. Privarea sau penuria de stimuli
poate avea consecinţe grave sub raport psihosomatic. Un bolnav sau
un bătrân, de care nimeni nu se mai interesează, nu-l ia în seamă, de
regulă „ moare” psihic, apoi fizic!

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ
În opinia lui Berne, tranzacţia este unitatea de bază a relaţiilor
umane; adică schimburile de strokes. Pentru a-şi mentine echilibrul
fizic şi mentel, oamenii au nevoie să primească şi să transmită
strokes, să facă tranzacţii, adică să schimbe stimuli.
Analiza distinctă a fiecărei tranzacţii, dintr-un sir oricât de lung, se
numeşte analiză tranzacţională. Când doi oamenii se află împreună,
avem de-a face cu şase stări ale eului ( vezi structura personalităţii).
Cum am văzut, stările eului diferă atât între ele, cât şi de la o
persoană la alta. O relaţie interumană reprezintă un lanţ de tranzacţii,
in care stările eului se succed sau se atrag ca polii unui magnet,
funcţie de starea eului la care este „ branşat” fiecare din cei doi
interlocutori. Putem distinge cel puţin câteva tranzacţii uzuale :
simplă, paralelă, încrucişată , unghiulară şi dublă.
a. Tranzaţia simplă
Exemplu: noi doi, tu şi eu, nu ne cunoaştem, dar ne întâlnim
întâmplător într-un vagon de tren. Intru şi spun: „ Bună ziua!”. Întorci
privirea spre mine şi răspunzi : „ Bună ziua!”
Am realizat o tranzacţie simplă: un partener ( eu) propune o anumită
formă de comunicare, iar celălalt răspunde. Mesajul de deschidere se
numeşte stimul, iar reacţia partenerului se numeşte răspuns. De aici
rezultă formula tranzacţiei :
Tranzacţie= un stimul tranzacţional + un răspuns tranzacţional
[ Avem aici şi motiv pentru care E. Berne a spus că tranzacţia este
„ unitatea de bază a discursului social”]
Comunicarea umană ia întotdeauna forma unui lanţ de tranzacţii.
b. Tranzaţia paralelă

Exemlificare: tranzacţie de tip AA ( Adult- Adult)- o relaţie

directă, conştientă, o tranzacţie precisă între mine şi vânzător
Mesaj Starea eului Stimul / Starea eului Mesaj
răspuns
Cât costă P Spre partener P Aveţi aici
această ( S-stimul) catalogul de
cravată? preţuri.
A De la partener A
( R-răspuns)
C ---------------
C

cumpărător Activat starea verbal Activat starea vânzător

eului Adult eului Adult
Cuvintele şi indicii corporali ( minica, privirea, gesturile) confirmă că
ambii parteneri se află în starea eului A- A ( Adult- Adult). Săgeţile
indică direcţia schimbului de masaje. În limbaj AT, aceste săgeţi se
numesc vectori tranzacţionali. Litera S simbolizează stimulul, iar
litera R este răspunsul. Ambii vectori pleacă din starea A, atât la
cumpărător cât şi la vânzător. În consecinţă, tranzacţia se numeşte
paralelă sau comlementară [ vectorii sunt paraleli de la (A) la (A);
starea eului vizat de vectorul stimul ( S ) este şi cea care pleacă din
vectorul răspuns.
Dacă eu ( cumpărătorul) întreb de ca preţul este atât de mare, este
posibil ca vânzătorul să treacă rapid la stare Părinte şi, adresăndu-se
starii mele Copil, să înşiruie o mulţime de motive şi performanţe
justificative [ ca şi cum m-ar certa sau m-ar încâta cu aceste evidenţe]
Exemplificarea tranzacţiei (P)- © :
Mesaj Starea eului Stimul / Starea eului Mesaj
răspuns
Nu vă daţi Spre partener P Aveţi dreptate,
seama că este P ( S-stimul) face banii!
din colecţia A
Armani?! Asta A De la partener
poartă şi ( R-răspuns)
Mutu! C --------------- C

vânzător Activat starea Verbal şi Activat starea cumpărător

eului Adult corporal eului Copil
Tranzacţia care s-a prodis este tot una paralelă. Vectorul stimul (S)
pleacă din starea Părinte la starea Copil, iar vectocul răspuns ® din
starea Copil către cea de Părinte. O tranzacţie paralelă sau
complementară are în ea ceva previzibil şi acceptat de ambii
parteneri.
De aici rezultă şi prima regulă a comunicării : cât timp tranzacţiile
rămân paralele ( complementare), comunicarea poate continua
nestingheri indefini de mult.
c. Tranzacţia încrucişată
În acelaşi context, eu ( cumpărătorul) răspund la argumentaţie
( stimul ) cu mesajul : „Atunci,să- l lăsăm numai pe Mutu s-o
poarte (cravata) şi să căutăm una mai „ serioasă!”
Nu este răspunsul Copil aşteptat de vânzător. Este un răsuns Adult,
care poate creia derută şi disconfort vânzătorului.
Ilustrarea tranzacţiei :
Mesaj Starea eului Stimul / Starea eului Mesaj
răspuns
„Nu vă daţi Spre partener P „Da, atunci o
seama că este P ( S-stimul) las lu’ Mutu,
din colecţia eu vreau una
Armani?! Asta A De la partener A „serioasă!”
poartă şi ( R-răspuns)
Mutu!” C --------------- C
Avem acum o tranzacţie încrucişată. De ce? Vectorii tranzacţionali
nu rămăn paraleli, iar starea eului vizată de stimul ( spre eul Copil) nu
este şi aceea din care pleacă răspunsul
( starea eului Adult). „Încrucişat” este cel mai nimerit cuvânt care
descrie, destul de bine, ceea ce resimte partenerul unei astfel de
tranzacţii. Partenerul care face acest lucru devine imprevizibil şi
incomod, comunicarea se întrerupe. Pentru a continua, trebuie ca unul
dintre parteneri sau ambii, să – şi schimbe starea eului.
A doua regulă a comunicării: când o tranzacţie debutează sau devine
încrucişată, comunicarea nu este posibilă, ceea ce impune cu
necesitate ca unul sau ambii parteneri să- şi schimbe starea eului,
pentru ca să se producă restaurarea comunicării fluente,
complementare.
Matematic analizând, sunt posibile 72 de tranzacţii încrucişate şi
numai 9 tranzacţii paralele ( complementare)
4. Tranzacţia ascunsă ( dublă) sau despre nivelul psihologic al
comunicării
Cele mai multe tranzacţii nu se dezvoltă pe un singur nivel, cel
declarat, deschis ( verbal), numit şi nivel aparent sau social. De cele
mai multe ori sunt totale, complete- adică un mesaj (social) este
acompaniat de un altul, care este secret, ascuns la un nivel psihologic
( de regulă, non- verbal sau paraverbal). In aproape toate
comunicările sunt utilizate toate resursele – verbale şi non-verbale,
aparente şi ascunse, conştiente şi inconştiente. Comunicăm cum
suntem la un moment dat! Atunci când unuldintre parteneri lansează
simultan două masaje, unul aparent şi altul ascuns, avem de-a face cu
o tranzacţie dublă. Mesajul aparente este transmis la nivel social, sub
forma ( cel mai adesea) verbală şi este de tipul AA. Mesajul ascuns
este transmis la nivel psihologic şi, de regulă, este un vector tip PC
sau CP.
Exemplificări de tranzacţii ascunse ( duble), în care este important
nivelul şi mesajul ascuns ( psihologic):
Mesaj social (verbal) Stările Stimul / Stările Mesaj (răspuns) la
eului Răspuns eului un stimul social ( cum
a fost perceput)
„Priviţi, domnule, acest P Stimul P „Îl cumpăr imediat. Eu
cadou pentru (numai) îmi pot permite;nici nu
„franţuzoaica” A verbal A şti cine sunt eu! „
dvs.Presupun, însă că C (aparent) / C
nu vă puteţi permite!” Răspuns
verbal
----------------------------- ----------- --------------- ----------
-Mesaj real psihologic Stările Stimul / Stările Mesaj (răspuns)
(ascuns) eului Răspuns eului
[„ Fraiere îngâmfat, Stimul P ( uşor ofensat)
cazi imediat în P (numai) A „Îl cumpăr imediat. Eu
capcană”] A verbal îmi pot permite;nici nu
C (aparent) / C şti cine sunt eu! „
Răspuns
verbal
Şi în acest caz tranzacţia de comunicare continuă: cumpărătorul nu
sesizează că vanzătorul, în fapt, nu utilizează starea eului A către sarea
eului A, ci starea P spre starea C, a Copilului intuitit din potenţialul
cumpărător. Tranzacţia a continuat pentru că este paralelă sau
complementară.
Când s-ar întrerupe? Atunci când ar deveni o tranzacţie unghiulară.
Exemplificare - tranzacţie unghiulară: un alt client, să-i spunem 2 , nu
cade în capcana orgoliului vizată de mesajul ascuns al vânzătorului
( AC) ; refuză starea eului Copil, rămâne în starea Adult ( A) şi
tranzacţia propusă PC devine PA, mesajul secret al vânzătorului a
ricoşat, iar negocierea a lua alt curs pentru că ”paralela” (vizată de
vânzător) nu s-a realizat, measjul a ricoşat de la al doilea client cel ce
nu era în starea C , ci a rămas în starea A.
Un exemplu de tranziţie ascunsă utilizat de fondatorul teoriei şi
practicii AT (dr.Eric Berne) . Un dialog între doi studenţi ( El
& Ea) în sesiune:
• El : Sunt singur în cameră. La noapte poţi să vi să învăţăm
împreună.
• Ea : Ce idee …bună. Sper că ai toate cursurile profului.
La nivel social ( aparent ), este o tranzacţie de tip AA- AA. La nivel
psihologic pare mai mult o propunere „ indecentă”, cu voalate
conotaţii sexuale, adică de tip CC- CC. Aşa cum şi este în mod real!
Matematic sunt posibile 81 x 81 de tranzacţii duble. Dacă scădem pe
cele 81 de tranzacţii paralele şi încrucişate, tot mai rămân 6480 !!
Observaţie 1 ( a treia regulă a comunicării) : Atunci când cineva
lansează un stimul tranzacţional, nu poate să- şi oblige partenerul să
meargă într-o stare a eului. Poate, însă, să-i inducă un răspuns pornind
de la acea stare a eului.
Observaţie 2 : Dacă vrem să înţelegem un comportament, trebuie să
investigăm nivelul psihologic ( ascuns) al comunicării şi nu doar
cel social, verbal ( aparent).
Observaţie 3: Nu da prea multă atenţie cuvintelor. Orice mesaj
social este însoţit şi de unul non-verbal. Deci, fi atent la : intonaţie,
timbru, fizionomie, mimică, gestică, ritmul respiraţiei, puls, dilatarea
pupilelor, gradul de transpiraţie etc.
Opţiuni tranzacţionale. Cum facem să alegem un curs sau
altul al tranzacţiei?
O tranzacţie nu este, în sine, bună sau rea. Este, doar, oportună sau
nu. Menţinem cursul fluent, armonios şi previzibil când obţinem şi
menţinem la nivel psihologic o tranzacţie paralelă. O intenţie
contrară, când comunicarea este incomodă sau dezagreabilă, treuie să
vizăm încrucişarea tranzacţiilor. Fie că este vorba de şeful nostru sau
de soţie, trebuie să determinăm partenerul să-şi părăsescă starea eului
actualizată la un moment dat, fie cu intenţia noastră ( controlată) să
iesim noi din starea eului inadecvată. Stephen Karpman a identificat
patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca această strategie să
funcţioneze:
• una din două sau amândouă stările
eului trebuie efectiv schimbate;
• tranzacţia trebuie încrucişată;
• subiectul conversaţiei trebuie
schimbat şi
• subiectul precedent trebuie
abandonat.
Primele două sunt considerate, următoarele sunt opţionale,
recomandabile.
NEVOI UMANE LA CARE RĂSPUNDE STRUCTURAREA
TIMPULUI
Trei categorii de nevoi umane (evidenţiază Berne) răspund dorinţei
de restructurarea timpului : 1] nevoia de stimuli şi senzaţii; 2) nevoia
de a fi recunoscuţi social ; 3) nevoia de structură şi ordine.
Nevoia de senzaţii este satisfăcută de stimuli de orice natură.
Nevoia de a fi recunoscuţi este satisfăcută de alte fiinţe umane şi,
uneori, de animale [ câinele sau pisica singuraticului].
Nevoia de structură şi de ordine este satisfăcută de organizarea de
orice natură [ de obicei, prin instituţii şi organisme sociale,
inclusiv prin organizarea limbajului şi a discursului social].
Sintetizând şi simplificând Berne reduce structurile tipice ale
timpului de comunicare la numai şase.
1. Izolarea- stare limită în care oamenii nu comunică interpersonal;
se retrag temporar sau definitiv în propria „carapace”. Este normală o
retragere temporară din faţa celorlalţi din nevoia de odihnă sau
relaxare emoţională. Este „ normală” la paranoici sau sociopaţi. Dar
solitudinea sau singurătatea ne indică o nevoie „ anormală” de
autostimă, de auto-valorizare şi falsă independeţă. „Interdependenţa
este o valoare mai mare decât independenţă” ( A. Maslow, fondatorul
„ psihologiei umaniste”).
2. Ritualul- este acel mod de structurare a timpului în care partenerii
de comunicare fac primele manevre vagi de comunicare. Nu-i
momentul..nu-i timpul….nu-i locul pentru o comunicare mai intensă,
mai autentică. In consecinţă inlocuiesc comunicarea cu ritualul [clişee
verbale, gesturi convenţionale, întrebări impersonale etc.]. Un ritual
este şi dansul care, de regulă poartă semnificaţii afective şi oferă
stimuli de mare intensitate.
3. Recreerea- este genul de conversaţie prin care partenerii de
comunicaţie nu-şi transmit emoţii ci, mai curând, informaţii neutre,
impersonale. Oferă sentimentul apartenenţei la grup; uneori şi
senzaţia de neîmplinire şi irosire a unor posibile relaţii mai intense,
mai profunde..
4.Jocul psihologic- [ în jur de 50 au fost descrise de E. Berne]-
constă dintr-o serie de tranzacţii ascunse, greu de descifrat în care
interlocutorii „ joacă”inconştient un rol social. Cele mai jucate roluri
sut cele de Persecutor, Victimă şi Salvator. Se satisface inconştient
nevoia de strokes. Exemplu de joc psihologic. În pădure, un amic
(Persecutorul) spune celuilat pe care îl ştie că se teme ( Victima) :”Pe
aici, am auzit că umblă o ursoaică cu pui. Este posibil să nu o
întâlnim…”. In esenţa, se satisface inconştient o nevoie de stroke. La
joc poate participa şi un Salvator. Pesecutorul se acroşează de o
slăbiciune a Victimei ( frică, lăcomie, irascibilitate, minciună), pe
care o exploatează, Salvatorul încercă să fie eroul şi toată lumea îşi
satisface nevoia de strokes.
5. Munca ( activitatea)- manieră de structurare a timpului şi nivelului
comunicării pe care se situează oamenii când colaborează cu o
finalitate unică. Atunci ei şi comunică, pun în „ comun” idei,
sentimente, gânduri . De obicei, în muncă oamenii se cunosc prin
fapte.
6.Intimitatea ( Proximitatea)- este starea autentică de comunicare;
adică, este sinceră, profundă, fără ascunzişuri. Aici partenerii au mai
curând trăiri, emoţii şi sentimente comune, decât gâduri şi idei. Se fac
confidenţe, se dezvăluie secrete şi gânduri ascunse şi oamenii, mai
ales, SE ACCEPTĂ aşa cum sunt !Intimitatea este puntea de acces
spre infraconşientul individual, calea de exorcizare, catharsis, de
eliberare de angoasa, de psihoză sau de nevroză. Teama că vom fi
respinşi şi izolaţi este duşmanul cel mai nemilos. Dar, să nu uităm :
„nimeni nu poate iubi o mască” ( Cecil Osborn, 1976). Avem acces la
sinceritatea cuiva, îl putem cunoaşte, numai dacă şi noi ne lăsăm
cunoscuţi. Deci, suntem sinceri.
SIMBIOZA SAU PARTENERII DEPENDENŢI UNUL DE
ALTUL
Utilizând teoria şi limbajul AT, putem explica relaţia de comunicare
de tip simbioză şi, implicit, dependenţa parenerilor. Dependenţa este
normală, spre exempu, între mama şi fiu, atunci când ultimul este un
copil, dar este anormală atunci când acesta din urmă este ajuns la
vârsta maturităţii biologice. Tindem permanent spre relaţii simbiotice
în care alintul, candoarea şi lipsa de griji sunt caracteristice. Partenerul
de relaţie simbiotică poate fi iubita, soţia, amanta, dar şi secretara,
colegul sau şeful. Mai mult, poate fi o religie, o ideologie, o carte, o
maşină… drogul, jocul de noroc, televizorul etc.
Formula simbiozei: 3 stări potenţiale ale eului + 3 stări potenţiale ale
eului=
3 stări active ale eului ( ambii parteneri numai împreună dau trei stări
efective ale eului, celalalte stări fiind ocluzate).
EMOŢIILE ŞI / SAU COLECŢIA DE TIMBRE
Bazele psiho-fiziologice nu sunt decât aproximate. Oricum, emoţia
depinde atât de agentul afectogen din exterior, cât şi de personalitatea
prezentă a individului. AT acceptă patru emoţii fundamentale: a)
bucuria, până la extaz; b) tristeţea, până la disperare; c) teama, până
la teroare şi 4) mânia, pânăla furie extremă, violentă. Acestea se pot
combina între ele şi, cum din trei culori de bază putem obţine
curcubeul, cele patru emoţii combinate cu memoria şi imaginaţie, dau
toată paleta afectivă.
Sentimentul este mai mult decât emoţie; el prsistă după stimul şi
combină elemente mnezice, imaginative şi emoţionale. Emoţiile şi
setimemtele pe care le experimentăm în copilăria timpurie, până la
cinci sau şase ani ( vârsta pe care psihanaliştii o numesc de latenţă),
marcheză viaţa individului. E. Berne a ales să denumească
sentimentul dominant racket; el este universal pentru toţi oamenii şi
este un mod de exprimare; racket-ul este „ sentimentul ales de o
persoană dată, dintre toate sentimentele posibile, ca beneficiu
psihologic al jocurilor sale psihologice” ( E. B., 1976).
Se învaţă în copilărie, se condiţionează prin încurajarea dată de
anturaj şi condiţiile specifice de viaţă şi poate avea consecinţe fericite
sau nefaste pentru toată viaţa.
În opinia lui Berne, emoţiile sunt mult mai puţin spontane decât se
crede. Educaţia şi împrejurările de viaţă ne obligă să exprimăm cu
precă dere acele emoţii pe care convenţiile sociale, morala şi
îmrejurările le acceptă. Astfel, înlocuim o emoţie prin alta
Falsă şi conjuncturală, aceasta comportă un anumit gen de costuri şi
suferinţe psihologice. Emoţia sau sentimentul neexprimat ( substituit,
deviat, reprimat) se răzbună prin acumularea de tensiuni psihice. A
nu exprima adevărata emoţie seamănă cu lipirea unui timbru ( cupon
sau petic) pe aparatul psihic. Timbrele se acumulează, tensiunea se
acumulează până când se produce o răbufnire nervoasă „ adevărată”,
pe care Berne o şi numeşte cadou. Timbrele se rup, tensiunea scade.
Depinde pe ce se descarcă şi când! O noţiune apropiată de cea de
„ timbru” este abreacţia ( termen evident al psihanalizei). Abreacţia
este o reacţie afectivă amânată a organismului, ea se eliberează busc
şi descarcă cumulul de emoţii şi sentimente blocate sau refulate în
inconştient. Lichidarea tensiunilor face ca organismul să îşi potă
păstra echilibrul.

POZIŢIILE DE VIAŢĂ
AT operează cu termenul de „ poziţie de viaţă” pentru a denumi
poziţionarea faţă de propria persoană sau oricare alta, prin care
atribuim vatoare, preţuire. Cea mai simplă poziţionare este cea care
împlică două persoane, de regulă TU şi EU. Îsi are originea în
copilărie, în convigerile pe care incividul uman şi le sădeşte,
începând de la sânul mamei, continuând cu experienţele de viaţă
ulterioare, în special tot cele trăite până la cinci, şase ani!. Berne a
utilizat semnele plus ( + ) şi minus ( - ), OK şi NonOK, pentru a
desemna situaţiile cand se atribuie sau nu valoare sieşi sau altcuiva.
Exemplificări:
Poziţia OK / OK- ( EU + / TU + )-ilustrează dispoziţia sănătoasă,
optimistă şi pozitivă .
Eu „ mă simt bine în pielea mea”, mă preţuiesc şi TU eşti preţuit.
Sunt disponibil pentru că şi tu eşt disponibil. Eu câştig şi TU câştigi.
Poziţia OK / Non OK ( EU + / TU -). Eu plin de merite
( autoatribuite), TU detestat. Pe mine mă supraevaluez, pe tine te
detest. Este poziţia justiţiară, arogantă- la limită sunt cei care îşi
detestă consoarta, colegii şi şefii. Clinic, este poziţia pe care se
dezvoltă paranoia. Sentimentele dominante derivate de aici sunt
neîncrederea, furia, compasiunea, dispreţul şi dezgustul.
Poziţia Non OK / OK ( EU - / TU + ) caracteristică pentru depresivi.
Cei care este dominat de această poziţie consideră că nu merită nimic,
se mulţumeşte cu prea puţin, este mereu gata să plătească, uneori
foarte scump, orice mică atenţie sau serviciu pe care i-l face cineva.
Sunt cei care pierd întodeauna – „ perdanţii”. La limită, ot ajunge la
puşcărie sau la balamuc. Sunt încercaţi de tentaţia suicidului pentru
că anxietatea, teama, tristeţea, melancolia, admiraţia prostească şi
gratuită sunt sentimentele lor dominante.
Poziţia Non OK / Non OK ilustrează starea psihică de totală
deriziune. Confruntat de problemelevieţii, individul aflat pe acestă
poziţie de viaţă găseşte vinovat pe toată lumea. Sentimentele
dominante: anxietate, neîncredere, mânie, deriziune sau indiferenţă.
Clinic, în ultimă instanţă, acestă poziţie de viaţă, duce la schizofrenie.
Poziţiile cele mai simple, mai greu de suportat şi mai periculoase
pentru partenerii de comunicare sau de viaţă sunt cele operate bipolar,
după o singură caracteristică, prinsimpa atbibuire de adjective:
inteligent/ idiot, onest/ ticălos, frumos/ urât, harnic / leneş sau bogat /
sărac.
Poziţia de viaţa a fiecăruia diferă în raport cu contextul social, cu
tipul de personalitate cu care se intră în contact şi cu situaţia în care
se află la un moment dat. In locuri şi momente diferite, cu oameni
diferiţi, trăim pe poziţii de viaţă diferite, dar una este dominantă.
Esenţial este să tindem spre poziţia ( + + ) , cea care neface parteneri
de viaţa şi de comunicare constructivi şi agreabili. Aceasta este
poziţia de învingători în viaţă; trebuie obţinută firesc, fără efort prea
mare şi consum de energie psihică epuizant.

SCENARIILE DE VIAŢA
Poruncile ( prescripţiile) parentale
Programele
Injoncţiuni şi permisiuni
Scenarii de viaţă tipice
ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE
Sarcinile terapiei prin AT
Egograma
Echilibrarea egogramei

EUL ŞI PERSONALITATEA ÎN PSIHOLOGIA

UMANISTĂ
„ Psihologia umanistă” începe să se contureze în psihologie în
deceniul cinci al secolului trecut şi a fost denumită de la început de
câtre fondatorul său A. H. Maslow ca fiind a „treia forţă în
psihologie”, alături de psihanaliză şi behaviorism. Meritul de
recunoscut al noii psihologii este că, dacă până acum se pusese un
accent major pe omul şi Eul angoasat, nevropat, psihopat, de data
cesta se ia în considerare omul şi Eul său „normal”. Omul nu este
prioritar dezechilibrat psihic ci el trebuie să trăiască în diverse tipuri
de grupuri sociale, ci el trebuie să trăiască într-o lume
hipertehnicizată, cu numeroase probleme politice, economice,
demografice, intr-un cuvât…umane. Se trece evident de la teorie şi
psihiatrie la practică, la omul de succes în cele mai diverse domenii.
Acum omul este „ condamnat să aleagă”, să depună efort
individual şi social pentru a deveni o „ personalitate
optimală”(R. W. Coan, 1974). Se vorbeşte de Eul autoactualizat
( Maslow), de Eul autentic ( Rogers), adică despre Eul în acţiune, în
realitate. Viaţa omului este dominată nu de fantasmele Id-ului ci de
valoarea ţintită a perfecţiunii, succesului, calmului, liniştii interioare,
pe de o parte şi de nevoia de a se elibera de teamă, ignoranţă,
anxietate şi stresul inerent vieţii moderne. Atingerea acestor
standarde umane nu se poate obţine în orice fel de societate, de aceia
psihologii au trebuit să devină şi filosofi sociali, nevoiţi fiind să pună
în relaţie conceptul de Eu cu cel de societate, considerând că numai
într-o societate Eu- psihică s-ar putea junge la o deplină realizare a
personalităţii umane.

TEORIA PERSONALITĂŢII LA ABRAHAM

MASLOW
„ Studiul unor specimene handicapate, imature, bolnave poate
conduce la o psihologie handicapată” scria Maslow în critica sa
făcută psihanalizei şi psihanaliştilor. Omul nu este în mod
precumpănitor tarat psihic ci tinde spre succes, autorealizare,
mulţumire şi satisfacţie. Dacă vreai să studiezi limitele superioare ale
potenţialului uman, nu studiezi mediocri sau handicapaţi. În
consecinţă el studiază biografiile unoe personalităţi marcante ale
epocii şi ajunge la concluzia că oamenii posedă tendinţe instinctive
spre creştere armonioasă, dezvoltare şi autorealizare. În fapt, teoria sa
asupra personalităţii autoactualizate este o teorie a motivaţiei umane.
Persoana autoactualizată ( A. H. Maslow, Motivation and
Personality, New York, Harper & Row, 1970) are următoarele
caracteristici:
1. Perceperea eficientă a realităţii- adică este capabilă să
perceapă lumea, inclusiv pe ceilalţi oameni, în mod clar şi
obiectiv. Percepţiile lor nu sunt distorsionate de teamă sau
anumite nevoi nesatisfăcute;
2. Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general; îşi admit
punctele tari, dar şi slăbiciunile fără tendinţa de a
distorsiona imaginea de sine şi fără tendinţa de a simţi
ruşine şi o excesivă culpabilitate cu privire la eşecurle şi
imperfecţiunile sale;
3. Este spontană, simplă şi naturală; comprtamentul
personalităţii autoactualizate este deschis, direct, natural şi
nu bazat pe jucarea unui rol social; nu se ascunde şi nu
pretinde că este altceva decât este;
4. Concentrarea pe probleme mai curând decât pe propria
persoană; se dedică unui scop în viaţă, au o datorie de
împlinit, ceea ce le conferă şi un sens al vieţii; nu doresc cu
prioritate bani, putere sau glorie ci dezvoltarea propriilor
posibilităţi, satisfacerea metatrebuinţelor şi actualizarea
disponibilităţilor eului;
 5. Nevoia de intimitate şi independenţă, face ca personalităţile
autoactualizate nu numai să fie şi să se considere sănătoase,
dar şi să poată suporta izolarea de ceilalţi, fără efecte
psihopatologice; la acestea chiar se constată o nevoie mai
mare de solitudine;
6. Prospeţimea permanentă a evaluărilor este dată la ei de
capacitatea de a se mira şi de a fi entuziaşti; se
entuziasmează de un răsărit de soare, de o floare sau de o
simfonie;
7. Trăirea unor experienţe de vârf ( „peack experiences” )- au
momente de extaz intens, de fericire simplă, de bucurie
extremă, similare cu cele mistice, religioase;
În experimentarea lor se simt puternici, încrezători, învingători
în faţa vieţii;
8. Interese sociale- adică oamenii autoactualizaţi nu numai că
se consideră sănătosi psihic, dar sunt capabili să trăiască
sentimente de simpatie şi empatie pentru omenire în
general; auatitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi
oameni ( continuă să-i simpatizeze, chiar dacă aceştia îi
dezamăgesc);
9. Relaţii interpersonale mai intense- cercul lor de prieteni nu
este foarte larg, dar prieteniile lor sunt intense şi profunde;
frecvent au discipoli şi admiratori;
10. Creativitatea este mai prezentă decât la ceilalţi oameni; fără
a fi neapărat creatori de opere artistice sau ştiinţifice, pun în
evidenţă inventivitatea şi originalitatea în toate aspectele
vieţii; nu se tem să greşească sau că ar putea fi ridicoli sau
stupizi;
11. Dovedesc în mod practic caracter democratic, îi acceptă pe
ceilalţi fără prejudecăţi sociale, rasiale sau religioase;
12. Rezistenţa la enculturaţie- rezistă presiunilor culturale şi
sociale, impun linii de gândire şi comportament; nu se
răzvrătesc împotriva orânduirii sociale pentru că au propriile
reguli interioare pe care nu le schimbă.

Şi ei pot fi duri, reci sau ascunşi, se pot teme sau îndoi, pot
simţi culpabilitate sau ruşine, dar aceste trăiri şi conduitesunt mai puţin
frecvente şi au odurată mai scurtă decât la oamenii şi personalităţile
obişnuite.
Dacă trebuinţa de autorealizare, din celebra „ piramidă a
trebuinţelor” , este înnăscută, ce-i împidică pe oameni să devină
autoactualizaţi?
 Explicaţia lui Maslow rezidă în acea că, fiind o trebuinţă situată
în vârf, este mai slabă şi, în consecinţă uşor de inhibat de condiţiile
ostile de mediu.
Astfel, sex- simbolurile vremii inhibă tendinţa spre tandreţe şi
sentimentalism la băieţi; copii hiperprotejaţi nu pun în acţiune noi
tipuri de comportament, nu încercă să iasă din cercul protector şi să-şi
dezvolte noi abilităţi şi deprinderi. Un alt motiv este că
autoactualizarea poate fi blocată de „complexul lui Iona”, adică ne
temem şi ne îndoim de propriile posibilităţi şi capacităţi. Demersul
spre autoactualizare presupune curaj, chiar temeritate, cât şi
disciplină şi efort constant, pe care nu toţi pot sau sunt dispuşi să-l
facă. Nu acceptăm provocările, chiar dacă ele se ivesc la tot pasul.
Şi în opinia lui Maslow, experinţele copilăriei sunt cruciale în
inhibarea trebuinţei de autorealizare; controlul excesiv şi rutina impuse
sau sugerate copilului, dar şi permisivitatea excesivă pot fi factori
nocivi. Linia corectă ar fi aceea de a acorda copilului libertate în
anumite limite, a-l iubi şi a-i asigura satisfacerea nevoilor de bază în
primii doi ani de viaţă pentru a asigura premisele tendinţei spre
autoactualizare. [ vezi şi ierarhia trebuinţelor din „ Piramida
trebuinţelor”- (A.H. Maslow)]
Metamotivaţiile sunt cele care conduc personalitatea autoactualizată;
respectiv acesta nu se străduieşte să obţină ceva anume, ci să
evolueze spre autorealizare. Practic, nu este o luptă pentru reducerea
deficienţelor şi tensiunilor, ci pentru atingerea unui scop, care să
îmbogăţească existenţa, să crescă tensiunea psihică prin abordarea
unor noi provocări şi experinţe. Metamotivaţiile nu sunt atât trebuinţe
cât „moduri de a fi”. Frustrarea lor din cauze diferite produce
metapatologii.
Metamotivaţii Metapatologii
Nevoia de adevăr Neîncredere, cinism, scepticism
Bunătate Ură, repulsie, dezgust, tendinţa de a se baza doar pe el
însişi
Frumuseţe Vulgaritate, nelinişte, lipsă de gust
Unitate, integrare Dezintegrare
Dihotomie-transcendenţa Tendinţa de a gândi în extreme (alb-negru).Viziune
simplistă asupra vieţii
Vivacitate Robotizare. Sentiment de toală detrminare; lipsa emoţiilor
şientuziasmului
Unicitate Pierderea sentimentului individualităţii; pierderea
sentimentului eului propriu
Perfecţiune Lipsă de speranţă
Necesitate Haos; lipsă de predictibilitate
Completitudine- finalitate Incompletitudine, dezorientare; lipsă de spernţă
Justiţie Supărare, cinism, neîncredere, egoism
Ordine Insecuritate, pierderea siguranţei şi predictibilităţii,
nevoia de a fi permanent în gardă
Simplitate Complexitate inutilă. Confuzie. Pierderea orientării
Bogăţie interioară, Depresie, stânjeneală, pierderea interesului pentru lume
comprehensivitate
Uşurinţă Oboseală, încordare, rigiditate, titudine nefirească
Tendiţă ludică Depresie, lipsă de umor, deentuziasm, de bucuie de viaţă
Auto- suficienţă A pune responsabilitatea pe seama altora
Semnificaţia Lipsă de sens, disperare

TEORIA PERSONALITĂŢII LA CARL ROGERS

Celebru pentru psihoterapia cunoscută iniţial ca terapie nondirectivă
şi mai recent ca terapie centrată pe client sau pe persoană, Carl
Rogers ( 1902- 1987), a fost pe rând psiholog practician, director al
unui centru de îndrumare a copiilor cu deficienţe şi profesor de
psihologie (1940-1963). A fundamentat atât binecunoscuta tehnică
psihoterapeutică „ non- directivă”,cât şi „o concepţie filosifică a
vieţii, o manieră de a fi”.
Formlările sale cu privire la dinamica şi structura personalităţii sunt
în legatură directă cu concluziile desprinse din actul terapeutic.
Demersul terapeutic include ca obiectiv adaptarea psihologică mai
bună şi dezvoltarea deplină a personalităţii prin maturizare.
Adaptarea psihologică este în stânsă co-evoluţie cu imagina de sine
( self- concept); oamenii vor deveni din ce in ce mai securizaţi şi
congruenţi, dacă în relaţiile lor cu ceilalţi se simt acceptaţi şi înţeleşi.
Toul este ca să fie reabilitată imaginea de sine şi satisfăcută o mai
înaltă stimă de sine. De fapt, terapeutul reprezintă o „ cutie de
rezonanţă” (n.n. I. R-T) prin care „ clientul”va evalua propriile
experienţe ca fiind conforme cu aşteptările sale şi va dezvolta ceea ce
Rogers denumeşte imagine de sine condiţionată pozitiv prin
interiorizarea a ceea ce îi lipseşte sau a pierdut : stima de sine şi
sentimentul demnităţii. În cursul terapiei, persoana se va simţi demnă
de respect funcţie de valorile impuse din exterior, valori care nu au
nici o legătură cu ce simte persoana cu adevărat. Vizată este bariera
care s-a creat în calea evoluţiei şi devoltării personalităţii ca urmare a
experienţelor care sunt în dezacord cu valorile introiectate ( „ condiţii
ale demnităţii’’) şi care s-au soldat cu iflexibilitatea eului pentru a
rezista acestor ameninţări.
Dezintegrarea şi dezorganizarea se manifestă când persoana aflată în
acestă stare de incongruenţă se confruntă cu un eveniment important (
„momentul adevărului”). Rogers consideră că relaţiile
interpersonale sunt cheia dezvoltării individului, dar şi a
dezorganizării psihice. Terapia sa nu face decât să ofere o relaţie care
este astfel structurată încât va permite actualizarea resurselor,
facilitarea dezvoltării şi maturizării. Pentru a realiza aceasta, terapia
trebuie să se conformeze unor principii sau condiţii necesare şi
suficiente ( şase) peutru schimbarea personalităţii:
1. două persoane ( clientul şi terapeutul ) intră înr-o relaţie
semnificativă pentru ele;
2. clientul este într-o stare de incongrueţă, adică vulnerabil şi
anxios; trăirea sa nu corespunde imaginii care o are despre
sine;
3. terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă şi integrată;
4. terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi
acceptă toate experienţele acestuia, ele fiind chiar persoana
unică din faţa sa;
5. terapeutul, prin empatie, retrăieşte universul interior al
clientului şi încearcă să returneze către acesta experienţele
astfel receptate;
6. clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin din
principiu, mesajul terapeutului în legătură cu atitudinea
pozitivă necondiţionată a acestuia faţă de el şi cu felul cum
înţelege situaţia sa.
Cele mai importante sunt: pct. 3 ( congruenţa), pct. 4 ( atenţia /
imaginea pozitivă necondiţionată) şi pct. 5 ( empatia).
Rogers, spre deosebire de Freud, nu acordă şi nu atribuie o influenţă
dominantă forţelor inconştiente pe care un individ nu le are sub
control. Sentimentele şi emoţiile prezente au cea mai mare importanţă
în dinamica personalităţii; acelaşi lucru se spune şi despre conştient şi
prezent. La limită, metoda sa terapeutică este de sorginte
fenomenologică, ca şi teoria sa. Scopul ultim al dezvoltării
personalităţii este actualizarea eului; a menţine şi dezvolta eul, a
deveni o persoană complet funcţională este scopul spre care tind
toate fiinţele umane.
Umanismul, optimismul şi relativa sa simplitate au făcut ca teoria şi
psihoterapia rogersiană să fie adoptată cu entuziasm în psihologie,
educaţie şi cercetarea vieţii de familie.
Repere principale în teoria personalităţii la C. Rogers
• actualizarea- este o tendinţă înnăscută şi o nevoie fundamentală ca
nevoia biologică de aer, apă sau hrană; ea este responsabilă pentru
toate aspectele creşterii sau „maturizării”; este, deci, determinată
genetic, dar progresul organismului nu este automat şi fără efort;
este comună la toate vieţuitoarele, dovadă „ tenacitatea vieţii” şi
„ tendinţa de împingere înainte a vieţii”; toate experienţele vieţii
 sunt evaluate în termeni de cât de bine servesc actualizării; cele
percepute ca facilitând dezvoltarea sunt evaluate pozitiv (şi invers).
*lumea experienţială- include nu numai experienţele directe şi
imediate, ci şi amintirile experienţelor trecute, toţi stimuli inconştienţi
care influenţează percepţiile actuale;
*dezvoltarea Eului- se produce prin experienţe succesive, prin
interacţiuni cu alţi oameni şi implică distingerea dintre ceea ce este
direct şi nemijlocit o parte din noi şi ceea ce este extern; conceptul de
Eu implică la C.Rogers şi ( auto)imaginea unei persoane despre ceea
ce este, ar putea sau ar dori să fie aceasta; este un pattern de trasături,
un tot bine organizat; întregul comportament este în acord cu
realitatea Eu-lui;
*evalurea pozitivă- este permanentă şi persistentă şi se găseşte în
toate fiinţele umane; include nevoia de acceptare, de dragoste şi de
aprobare din partea altor oameni, mai ales din partea mamei;
comportamentul copilului este ghidat de cantitatea de afecţiune
primită; dacă mama nu-i dă o evaluare pozitivă, tendinţa copilului
spre actualizare şi dezvoltarea eului este dificilă; copilul percepe
dezaprobarea unui comportament al său ca o dezaprobare şi negare a
sa sub toate aspectele; copilul se împotriveşte dezvoltării şi actalizării
eului şi se străduieşte să-şi asigure o evaluare pozitivă. La modul
ideal, copilul ar trebui să simtă acceptare şi aprobare în general, chiar
dacă unele compotamente specifice pot fi dezaprobate; această stare
sau condiţie este numită evaluare pozitivă necondiţionată şi implică
faptul că dragostea mamei pentru copil nu depinde de modul cum se
comportă acesta, ci este absolut gratuită şi independentă de
comportamentul copilului;
*auto-evaluarea- implică analiza aprobării / dezaprobării celorlalţi şi,
prin acest feed- back pe care îl primim, ne dezvoltăm conceptul cu
privire la eul propriu, „ filtrul” prin care analizăm atitudinile altora;
treptat se edifică o imagine pozitivă, ce începe să acţioneze gradat,
din interiorul persoanei, mai mult decât impusă de alţii; C. Rogers a
numit această condiţie auto- evaluare, care devine o nevoie la fel de
puternică ca şi nevoia de evaluare pozitivă ce vine de la alţii; aceleaşi
condiţii care produc evaluarea pozitivă generată de ceilalţi conduc şi
la satisfacerea autoevaluării.

CONDIŢIILE EVALUĂRII
Trecerea de la evaluare la autoevaluare formează, în concepţia
rogersiană, super- ego-ul ca instanţă evaluativă; deosebirea este aceea
că evaluarea pozitivă necondiţionată implică dragoste şi acceptarea
copilului fără condiţii ( independent de comportamentul lui), iar
evaluarea pozitivă condiţionată este exact opusul! De obicei, părinţii
nu reacţionează la toate coportamentele copilului cu o atitudune
pozitivă; anumite comportamente îi enervează sau îi plictisesc şi,
pentru acele comportamente, nu primesc afecţiune şi aprobare, ci
dimpotrivă. Aşa copilul învaţă că afecţiunea şi aprobarea depind de
modul cum se comportă. Dacă receptează dezaprobare, ori de câte ori
„ face ceva rău”, copilul se va dezaproba pe sine pentru acel
comportament. Acum standardele externe de judecată au devenit
personale şi copilul, într-un fel se pedepseşte singur, aşa cum făcea
mama. El se iubeşte şi se detestă aşa cum mama ar fi mereu prezentă.
Eul începe să funcţioneze ca înlocuitor al mamei. Se consideră
demn de iubire şi valoros doar în anumite condiţii, în acord cu
criteriile definite de părinţi. Copilul nu mai poate funcţiona în
libertate totală, el trebuiesă-şi judece permanent compotamentul. El
este astfel împiedicat să se dezvolte total, îşi inhibă dezvoltatea şi
autoactualizarea.

ANXIETATEA
Copilul nu trebuie doar să- şi inhibe anumite comportamente, ci
trebuie chiar să reprime conştientizarea lor în câmpul experienţial sau
să le distorsioneze. Pe acest teren, după Rogers, se produce o
incongruenţă între „Eu” şi anumite aspecte ale experienţei
individuale. Acele experienţe care sunt incongruente cu eul sunt o
sursă de ameninţare şi, de regulă, sunt trăite ca forme de anxietate.
Copilul şi, ulterior, adultul nu mai este sincer- şi chiar devine
înstrăinat de sine însuşi. Experienţele vor fi reglate, acceptate sau
refuzate nu în termeni de actualizare completă a eului, ci, mai
degrabă, în termenii evaluării pozitive pe care o vor aduce.
Gradul de normalitate al unei persoane este acum o funcţie a gradului
de congruenţă sau compatibilitate a eului cu experienţă. Persoanele
sănătoase psihic sunt capabile să se perceapă pe ei înşişi şi pe ceilalţi
aşa cum sunt ei în realitate. Nici o parte a experienţelor nu este negată
sau distorsionată, pentru că ei nu au învăţat nici o condiţie de
evaluare în copilărie. Au o evaluare pozitivă, inconştientă şi sunt
liberi să încerce toate experienţele. Alfel spus, sunt liberi şi devin
auto- actualizaţi, pot să trăiască ca persoane complet funcţionale.
Persoana autoactualizată- carcteristici
a) conştientizarea tuturor experienţelor- nici o experienţa nu
este îndepărtată, nu este ascunsă de sine sau distorsionată;
nu există ameninţări, nu există apărare, pentru că nu are
împotriva ce să se apere; este deschisă la orice experienţă
sau sentimente pozitive (tandreţe, curaj sau compasiune) sau
negative ( teamă sau durere);
 b) trăieşte emoţional foarte intens şi plenar în orice moment
sau situaţie; trăieşte participând, mai mult decât observând
şi analizând; persoana afectată psihic este depedentă de
prejudecăţile pe care şi le-a format;
c) are încredere în propriul organism, în propria judecată şi nu
în judecăţile altora sau în codul social;
d) sentimentul libertăţii- se mişcă în orice direcţie fără
prejudecăţi sau inhibiţii; are sentimentul de putere personală
asupra vieţii, ştie că totul depinde de ea şi nu neapărat de
circumstanţe, de evenimente trecute sau alţi oameni; cei
auroactualizaţi sunt spontani şi creativi, flexibili şi
permenent gata de noi provocări.
Rogers nu foloseşte adjective ca „ fericit”, „mulţumit” sau „bucuros”
pentru a descrie persoana autoactualizată ci, mai degrabă „ împlinit”,
„îmbogăţit”, „stimulat” sau „plin de sens”.
În concluzie, autoactualizarea implică curajul de a trăi plenar, liber şi
actual.
Natura umană -la Rogers şi la întreagă „ psihologie umanistă”- este
prin definiţie determinată de nevoia de libertate; omul are în mâinile
sale propriul destin. Deşi tendinţa de autoactualizare este înnăscută,
procesul ca atare este influenţat mai mult social decât biologic.
Experienţele din copilărie, cât şi cele de mai târziu, sunt la fel de
importante, iar sentimentele din prezent sunt vitale pentru
personalitate, mai mult decât ce am trăit în copilărie. Tendinţa de
evoluţie este totdeauna progresivă, mai degrabă decât regresivă; este
orientată spre creştere nu spre stagnare sau regresie. Stagnarea,
regresia şi tulburările emoţionale există, dar sunt excepţii de la
regulă. Oamenii sunt capabili să treacă peste regresii şi perturbări prin
terapia centrată pe persoană, folosindu-şi resursele interioare.

PSIHOLOGIA COGNITIVISTĂ.TEORIA PERSONALITĂŢII LA

GEORGE KELLY
Teoria elaborată de Kelly nu are nimic comun cu teoriile anterioare.
Ca şi în întreaga „psihologie cognitivă”, el nu utilizează nici
accidental concepte ca: ego, complex, dependenţă, motivaţie, emoţie,
dominanţă sau motivaţie. Conceptul său central este cel de „construct
personal”. Fiecare om este considerat ca un „ om de ştiinţă” care
construieşte teorii, emite ipoteze, pe care le verifică în practică. Dacă
ipoteza sau teoria este confirmată de practică este reţinută, rezistă în
timp, dacă nu este modificată sau se renunţă la ea. Oamenii „văd
lumea” printr-un fel de grile, ca şi savanţii îşi construiesc teorii-
constructe personale- prin care ei pot face previziuni şi pot exercita
un anumit control asupra evenimentelor externe.
Evident, teoria constructelor personale pune accent pe raţionalitatea
umană, pe anticiparea şi experimentarea de către om ( ca subiect
cunoscător) şi nu pe afectivitate sau pe trăire.
Oamenii observă şi interpretează evenimentele lumii exterioare, iar
această interpretare sau construcţie mentală a lumii reprezintă modul
unic al persoanei de a vedea lucrurile, o structură în care plasează
evenimentele. În consecinţă, Kelly defineşte constructul ca modul
persoanei de a observa, de a explica şi interpreta evenimentele
externe.
Fiecare om emite o ipoteză referitoare la faptul că un anumit
construct al său privind datele realităţii este corect. Verifică practic
ipoteza sa, pe care o reţine sau corectează, dacă este adevărată practic
sau o elimină dacă este infirmată sau negată de realitate. Repertoriul
de constructe se îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu
noi situaţii sau persoane. Multe constructe reţinute sunt modificate,
rafinate sau reelaborate pentru că oamenii şi evenimentele se schimbă
permanent. Un con struct odată elaborat nu rămâne veşnic, pentru că
realitatea este schimbătoare. Constructele alternative se referă tocmai
la faptul că omul este liber să-şi modifice constructele.
Teoria lui Kelly îşi are originea în activitatea sa de psihoterapie cu
subiecţii nevrotici la care constructele sunt rigide, fixe şi, în
consecinţă, neadecvate.
După autorul teoriei constructelor personale, personalitate este
organizată şi poate fi exprimată sub formă de postulate în număr de
unsprezece ( 11). [Să ne reamintim că noţiunea de postulat ( lat.
postulatum-„cerinţă”) este specifică ştiinţelor deductive şi înseamnă
(relativ) acelaşi lucru ca axiomă sau premisă; un adevăr general,
presupus doar indemonstrabil, luat ca o cerinţă necesară întemeierii
unei teorii. Exemplu: „ printr-un punct exterior unei drepte se poate
duce o singură paralelă la acea dreaptă şi numai una”]
Postulatul fundamental : „ Modul de procesare al unei persoane este
ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care acesta anticipează
evenimentele”. Deşi subiectul se poate schimba sau modifica, există
un anumit grad de stabilitate în modul cum fiecare se comportă, ea
optează şi operează prin intermediul unor canale de procesare a
informaţiei. Canalele de procesare se pot schimba / modifica, dar ele
fac parte dintr-o structură dată, iar scimbarea are loc în cadrul unor
limite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o
reprezintă anticiparea, omul îşi anticipează viitorul şi se comportă în
funcţie de acestă anticipare.
1. Corolarul construcţiei – „ O persoană anticipează evenimentele
construind mintal replicile acestora”. Nici un eveniment nu se
repetă identic, dar are trasături comune cu altele similare, pe
baza cărora se pot realiza predicţii. Constructele personale se
 formează pe baza respectivelor trăsături comune ale
experienţelor de viaţă.
2. Corolarul individualităţii- „ Persoanele diferă unele de altele
înmodul în care elaborează constructele legate de diferite
evenimente”. Prin aceasta se introduce noţiunea de diferenţe
individuale. Oamenii diferă între ei şi după modul cum percep
sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce la
elaborarea unor constructe diferite. Constructele nu reflectă atât
realitatea obiectivă, cât mai ales interpretatea pe care persoana o
dă evenimentelor. Putem întâlni constructe comune, prin care
oamenii îşi pot împătăşi experienţele, la toţi aceea care au norme
şi valori comune.
3. Corolarul organizării- „ Persoana tinde şă-şi organizeze
constructele individuale într-un sistem sau pattern de constructe
în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile dintre
acestea ( asemănări, deosebiri)”. În virtutea acestui postulat, doi
subiecţi care au aceleaşi constructe se pot deosebi unul de
celălălt prin sistemul diferit de organizare al constructelor.
Organizarea constructelor se face ierarhic. Exemplu, constructul
FERICIT, poate include constructe subordonate ca: bogat,
căsătorit, vedetă. Dacă de mai multe ori se constată că o vedetă
sau alta sunt nefericite se mută constructul vedetă din costructul
FERICT în alt construct ( NEFERICIT) etc.
4.Corolarul dihotomiei- „ Sistemul de constructe al unei
persoane este compus dintr-un număr finit de constructe
dihotomice”. Kelly consideră că toate constructele personale au
un caracter bipolar sau dihotomic. Exemplu: Când un subiect
elaborează constructul CINSTIT, în paralel apare şi constructul
NECINSTIT. Sesizând asemănările dintre obiecte şi fenomene,
simultan notăm şi deosebirile.
5. Corolarul alegerii – „ Subiectul are posibilitatea să aleagă
din cadrul unor constructe dihotomice acel construct care îl
va ajuta mai bine să prevadă evenimentele”. Aici se
operează distincţia intre certitudine şi incertitudine, înre
siguranţă şi aventură. De- a lungul vieţii facem opţiuni între
variante sigure, care presupun întărirea sistemului de
constructe personale şi variante care impică risc, dar care
dacă au succes conduc la extensiunea sistemului de
constructe personale prin încorporarea unor experienţe noi.
Prin aceasta, Kelly explică cum tendinţa oamenilor de a
acţiona fără risc conduce la persistenţa într-un coportament
greşit. Cu precizarea că alegerea va fi întotdeauna marcată
de anticiparea viitorului şi nu neapărat binele persoanei!
6. Corolarul seriei – „ Un construct este potrivit pentru
anticiparea unei serii finite de evenimente”. Un subiect
aplică sistemul său de constructe pentru un număr mare de
persoane şi situaţii, dar aceta este întotdeauna finit.
Constructul DREPT-NEDREPT poate fi apicat cu privire la
oameni, la destin, la istorie etc. nu şi la copaci sau la vreme.
Deci, în înţelegerea unui subiect este important să ştim şi ce
anume acesta nu include în seria de evenimente, situaţii sau
obiecte la care aplică un costruct.
7. Corolarul experienţei- „ Sistemul de constructe personale
ale unui subiect variază pe măsură ce acesta construieşte
treptat noi replici ale evenimentelor”. Sistemul de constructe
personale se reformulează permanent odată cu validarea /
infirmarea sa. Fiind validate de experienţe personale,
constructele se modifică permanent. Este firesc ca la 40 de
ani să avem alt sistem de constructe decât la 16! Procesul de
învăţare din experienţă personală respructurează sistemul
constructelor.
8. Corolarul modulării- „ Variaţia sistemului de constructe
personale este limitată de gradul de permeabilitate al
constructelor”. Explică „ prejudecăţile”, respectiv gradul
pănă la care un sistem de constructe personale poate fi
ajustat sau modelat de noile experienţe de testare- învăţare.
Unele constructe nu pot fi modificate de oricâtă experienţă
am acumula. Exemplu : o persoană poate opera printr-un
construct impermeabil la noi experienţe ca cel de genul
<<ţiganii sunt hoţi>>; el nu-şi va schimba constructul
indiferent de câţi ţigani cinstiţi ar întâlni!
9. Corolarul fragmentării- „ O persoană poate să utilizeze în
mod succesiv o varietate de subsisteme de constructe care
sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele”. Un
construct nu derivă neapărat din cele vechi şi poate să nu fie
compatibil cu acestea. Exemplu : Intâlneşti o persoană care
îţi place pentru că are preocupări comune cu ale tale; o
încorporezi în constructul<<prieten>>, adică cineva
respectat şi iubit. Peste un timp constaţi că acea persoană are
opinii politice diferite de ale tale, este chiar vehement şi
pasional în opinii. Ar trebui să-l înscrii în constructul <<
duşman>> . Constructele supraordonate : ecologist = prieten
şi liberal = duşman, rămăn nemodificate. Un om poate tolera
un număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a
modifica constructele supraordonate.
10. Corolarul elementelor comune – „ In măsura în care o
persoană utilizează un sistem de constructe sinilar cu al
 alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte
persoane”. Se explică prin acest corolar teoria rogersiană
referitoare la aria relaţiilor interpersonale. Oamenii care se
raportează la noeme şi valori cultuarale comune vor avea
modalităţi asemănătoare de a anticipa anumite evenimente şi
îşi vor consrui experienţele într-un mod asemănător, chiar
dacă sunt supuşi la experienţe diferite.
11. Corolarul socialităţii- „Numai în măsură în care o persoană
elaborează constructele altei persoane, ea poate juca un rol
social care o angajează pe cea de-a doua”. Pentru a înţelege
ce simte şi cum anticipează o persoană evenimentele trebuie
să reconstruim relativ corect constructele sale perosonale;
atunci ne vom adapta mai bine la părinţii, copii, soţii , şefii
sau colegii noştri; fiecare joc de rolsocial implică
înţelegerea modului în care cealaltă persoană construieşte
mintal evenimentele şi situaţiile.

Pentru Kelly, omul este o fiinţă raţională, autorul propriului destin şi

nu o victimă a acestuia. Nici un stadiul al vieţii nu este mai important
decât altul; copilăria, adolescenţa sunt la fel de importante ca vârsta
maturităţii. Evoluţia este orientată spre viitor pentru că şi constructele
personale au un caracter predictiv. În testul „Role Construct
Repertory Test” ( REP), autorul teoriei constructelor personale,
pleacă de la premisa că oamenii construiesc lumea dihotomic; prin
forţarea subiectului de a face evaluări dihotomice (plăcut-
neplăcut; asemănător- diferit)

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALISTĂ. BURRHUS

FREDERIC SKINNER ŞI ALBERT BANDURA
ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE
TRĂSĂTURI.
TEORIA PERSONALITĂŢII LA GORDON W. ALLPORT ŞI
LA RAYMOND CATTEL
ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE
CRIZĂ DE IDENTITATE. TEORIA PERSONALITĂŢII LA
ERIK ERIKSON
ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE
RESPECT DE SINE.
TEORIA PERSONALITăţII LA NATHANIEL BRANDEN
ABORDAREA PERSONALITăţII PRIN CONCEPTUL DE
IMAGINE DE SINE
( MAXWELL MALTZ)
ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE
MINTAL FITNESS PROGRAMME
( JACK BLACK- TEHNICILE MINDSTORE ŞI ANTHONY
ROBBINS- PUTEREA NELIMITATĂ)
THE BIG FIFE- o modernă teorie a personalităţii
PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ SAU INFINITA FORŢĂ
A SINELUI
PSIHOCIBERNETICA SAU ABORDAREA
PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE IMAGINE DE
SINE ( MAXWELL MALTZ)
<< Orice nouă descoperire vine de obicei din afară- nu de la „experţi”,
ci de la ceea ce cineva definea drept „imperţi”>> Dr. Maxwell Maltz
Dr. Maxwell Maltz a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi
chirurgi esteticieni ai lumii. Şi-a luat diploma în ştiinţe medicale la
Universitatea Columbia şi doctoratul în medicină la Colegiul
Medicilor şi Chirurgilor de la aceeaşi universitate. A fost profesor de
chirurgie estetică la universităţile din Nicaragua şi El Salvador; a ţinut
cursuri la universităţile din Amsterdam, Paris şi Roma. A murit în
1975. Lucrările sale- care au impus în psihologie „psihocibernetica”- i-
au apărut în Pocket Books: Existenţa creatoare astăzi; Puterea magică
a psihologiei imaginii personale; Psiho-Cibernetica; Principiile Psiho-
Ciberneticii pentru o existenţă creatoare; Gânduri care-ţi coordonează
viaţa.
Toate lucrările sale sunt scrise pentru a fi aplicate în viaţa cotidiană,
fiecare capitol se încheie cu „exerciţii practice” şi cu „reţete” de
aplicat în viată cotidiană. Departe de a fi pur speculative, scrierile sale
au la bază observaţiile sale ca medic chirurg estetician, biografiile
personaltăţilor „de succes” şi un imens optimism privind accesul
fiecărui om la sănătate şi succes prin exersarea sistematică a unei
„gândiri sănătoase”.
„ A fi fericit „ este un obicei care poate fi deprins ca oricare altul,
mecanismul succesului personal poate fi făcut să funcţioneze, iar cel al
eşecului poate fi transformat în opusul său; cicatricile afective pot fi
îndepărtate, personalitatea reală poate fi descătuşată de fiecare. Pentru
dr. Maltz, o criză se poate transforma într-o şansă creatoare,
„sentimentul învingătorului”se învaţă -şi- chiar se poate adăuga „mai
multă viaţă în anii dumneavoastră”.
Toate acestea sunt perfect posibile dacă acceptaţi că : „Imaginea de
sine este cheia personalităţii şi comportamentului uman. Schimbaţi-vă
imaginea personală şi veţi schimba personalitatea şi comportamentul”!
Secretul este experimentarea şi aplicarea creatoare a principiilor psiho-
ciberneticii.
În capitolul denumit „ Ingredientele personalităţii de succes şi cum pot
fi ele dobândite” ( M. Maltz, Psiho- Cibernetica, Imaginea de sine-
cheia spre o viaţă mai bună (trad. rom), Curtea Veche, 1999) sunt
descrise elementele / ingredientele personalităţii de succes, prin chiar
literele acestui cuvânt- S U C C E S S (lb. engleză):
1. Sense of direction ( direcţia)
2. Understanding ( înţelegerea )
3. Courage ( curajul)
4. Charity ( grija)
5. Eteem (respectul)
6. Self- Confidence ( încrederea în sine)
7. Self- Acceptance (acceptatea de sine)

1.Direcţia - Când nu avem un scop, un obiectiv personal care să ne

intereseze, să ne motiveze şi care „să însemne ceva”, ne simţim
pierduţi, „ne învătim pe loc”. Noi suntem făcuţi să rezolvăm
probleme ( să acceptăm provocări), să atingem scopuri şi să depăşim
obstacole. Cei care susţin că viaţa merită trăită în fiecare zi au un
scop care face ca ea să merite a fi trăită.
Reţetă: fixaţi-vă un scop pentru care merită să vă străduiţi. Ideal ar fi
un proiect pe termen lung. Hotărâţi ce vreţi într-o anumită situaţie.
Totdeauna să aveţi ceva „la care să visaţi”, pentru care să munciţi şi
să speraţi. Cultivăţi o „nostalgie a viitorului” în locul celei a
trecutului. Prin ea veţi rămâne tineri, trupul va funcţiona mai bine.
Când nu ai un scop pentru care să lupţi, practic „nu mai trăieşti”!
2.Înţelegerea – Majoritatea eşecurilor noastre sunt generate de
„neînţelegeri”. Nu reacţionăm adecvat la o situaţie pentru că suntem
„confuzi” şi, să nu uităm, noi nu reacţionăm „la lucruri aşa cum
sunt”, ci conform imaginilor mentale. Un altul, poate nu este maliţios
sau încăpăţânat, ci „înţelege” şi interpretează altfel situaţia decât noi.
Deci, să ne facem înţelesi; să comunicăm bine! Să dăm crezare
faptelor nu părerilor.
Mai mult să fim pregăţiţi şi dispuşi să acceptăm realitatea, chiar dacă
este dureroasă. O personalitate de succes nu numai că nu-i înşală pe
alţii şi nu-i minte, dar este foarte cinstit cu el însuşi. Adică, se
bazează de fapr pe autoînţelegere şi pe onestitatea de sine. Nimeni nu
poate fi sincer atât timp cât se minte singur!
Raţetă: „ Nu contează cine are dreptate, ci dreptatea în sine”; să ne
conştientizăm greşelile pentru a le îndreptan nu pentru a ne lăuda cu
ele, iar.când avem de-a face cu alţii, să încercăm să vedem situaţia şi
din punctul lor de vedere.
3. Curajul – Aceasta nu este numai o virtute de cultivat, ci chiar
condiţia succesului. A avea curaj înseamnă a actiona; numai aşa
scopurile, dorinţele şi convingerile noastre se pot transforma în
realităţi. Orice probleme- de la cele naţionale la cele personale- devin
mai acute, mai amplificate, dacă sunt amânate şi nu sunt înfruntate.
„ Atunci când un individ se dedică cu hotărâre unui ţel, providenţa
acţionează şi ea…Indiferent de ceea ce poţi face, sau visezi că poţi
face, începe!îndrăzneala conţine geniu, magie şi putere. Începe
Acum!”- J. W. Goethe ( n.n. R-T, I). Riscaţi să faceţi greşeli; un pas,
fie şi greşit, este mult mai mult decât „statul pe loc” toată viaţa.
Reţetă: Nu vă subapreciaţi; fiţi dispuşi să faceţi câteva grşeli, chiar să
suferiţi puţin pentru a obţine ce doriţi. Nu ştim ce resurse avem, până
nu acţionăm şi nu le dăm o şansă să lucreze pentru noi! Nu trebuie să
ajungem eroi în cine ştie ce moment de criză. Viaţa cotidiană
presupune şi ea curaj şi, numai aplicandu-l la „lucrurile mărunte”, îl
exersăm!
4.Grija- Cei care reuşesc sunt cei interesaţi şi îi respectă pe alţii. Este
un fapt psihologic dovedit că părerile despre noi au tendinţa să
corespundă părerilor despre alţii. Cine este grijuliu cu alţii, inevitabil
este, şi cu sine. Numai dacă acceptăm că „oamenii sunt importanţi”,
devenim pentru noi „importanţi”! acţionaţi ca şi cum ceilalţi ar fi
importanţi şi trataţi-i ca atare!
5.Respectul- „ Dintre toate capcanele posibile în viaţă, lipsa de
respect de sine este cea mai ucigătoare şi cel mai greu de depăşit;
pentru că este o capcană şi o groapă pe care singuri ni le-am făcut cu
mâna noastră şi care pot fi rezumate în fraza: Nu are rost, nu pot să
fac asta” . Îndoiala de sine este punctul de pornire al eşecurilor.Nu
este o virtute să avem o proastă părere de sine, ci dimpotrivă. Cine se
respectă pe sine suficient, nu este ostil cu ceilalţi, nu trebuiesă
demonstreze nimic şi poate vedea totul clar fără să ceară nimic
celorlalţi.
Reţetă: Nu mai purtaţi în gând o imagine de sine care se identifică cu
ideea de înfrângere şi de inutilitate. Nu vă mai percepeţi drept o fiinţă
demnă de milă şi de umilinţă. Începeţi prin a-i aprecia mai bine
peceilalţi, arătaţi-vă respectul pentru orice fiinţă umană. Trataţi-i pe
ceilalţi caşi cum ar avea valoare şi-suprinzător- se va dezvolta
respectuldumneavoastră de sine!
6.Increderea în sine- Se bazează pe experienţa succesului. Succesul
aduce succes; chiar un succes mărunt este o treaptă spre un altul mai
important. Pentru sănătatea şi dezvoltarea noastră trebuie să ne
formăm obiceiulde a neaminti succesele şi de auita eşecurile. Nu
cotează de câte ori am cunoscut eşecul în trecut, cele mai importante
sunt doar încercările de reuşită, care trebuie reţinute, studiate şi
amplificate.
Raţetă: Folosiţi erorile şi greşelile ca pe o posibilitate de a învăţa,
apoi alungaţi-le din gând. Fiecare a reuşit în ceva cândva; retrăiţi
sentimentele pe care le-ati avut în reuşitele trecutului, indiferent de
cât de neînsemnate au fost ele.este un foarte sănătos mod de a
recâştiga încrederea şi stima de sine.
7.Acceptarea de sine- Succesul şi fericirea adevărată nu sunt posibile
până ce o persoană nu îşi caştigă într-o oarecare măsură şi acceptarea
de sine. Nefericiţii şi chinuiţii acestei lumi sunt cei care se străduiesc
permanent să se vadă pe ei şi pe ceilalţi altfel decât sunt în realitate.
Şi nu există o satisfacţie mai mare pe care o poate cineva încerca
când în sfârsit renuntă la prefăcătorie şi se acceptă aşa cum sunt.
Schimbarea imaginii personale nu înseamnă schimbarea sinelui sau
îmbunătăţirea sa, ci a concepţiei şi a înţelegerii sinelui. O imagine
personală adecvată şi realistă este rezultatul unei autoînţelegeri, a
unei revelaţii de sine. Majoritatea dintre noi sunt mai buni, mai
puternici , mai înţelepţi acum decât ne dăm seama. Crearea unei
imagini personale mai bune nu crează noi aptitudini, noi talente şi
puteri, ci doar le scoatela iveală şi le foloseşte. Ne putem schimba
personalitatea, dar nu şi sinele de bază. Personalitatea este o
unealtă, un punct focalizator al „sinelui”pe care îl folosim în
relaţia cu lumea- este suma obiceiurilor, abordărilor, aptitudinilor
dobândite pe care le folosim ca metodă a exprimării de sine.
Nu vă identificaţi cu greşelile. Ne aparţin, dar nu ne definesc; sunt
puncte de plecare în demersul nostru de a le corecta, după ce le-am
recunoscut.[Toate religiile ne învaţă că primul pas spre salvarea
sufletului este mărturisirea de sine şi recunoaşterea păcatelor].
Reţetă: Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi; învăţaţi să toleraţi
imperfecţiunea de sine din punct de vedere emoţional şi afectiv. Este
imperios necesar să ne recunoaştem nejunsurile, în schimb este
dezastruos să ne urâm din cauza lor. Nu văurâti pentru că ati făcut o
greşeală; nu vă urâti pentru că nu sunteţi perfecţi. Nu sunteţi singurul;
nimeni nu este perfect; cei care se prefac că ar fi doar se amăgesc!
Sunteţi ACUM-„ cineva”. Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi, fiţi voi
înşivă, astfel nu veţi putea ajunge la adevăratul potenţial unic şi
special! Numai „oamenii mici”nu greşesc niciodată!
Dacă vreţi, iată şi Mecanismul eşecului: F A I L U R E ( „eşec”, lb.
engl):
1. F- rustration, hopelessness, futility [ frustrarea, neajutorarea,
inutilitatea];
2. A-ggressiveness (misdirected) [ agresivitatea sau combativitatea
prost direcţionată];
3. I – nsecurity [ lipsa de siguranţă];
4. L- oneliness ( lack of „oneness”) [ singurătatea, lipsa de „sine”];
5. U- ncertainly [ lipsa de decizie];
6. R- esentment [ resentimentul, supărarea];
7. E- mptiness [ vidul].
EUL CA EXPERIENŢĂ PERSONALĂ- Interpretor al fiinţării
umane
EXPERIENŢA “Me” EXP
E R I E N ŢE „I”
Experienţa-„I”1 Experienţa-„I”2 Experienţa-„I”3 Experienţa „Me”

Tip de experienţe ce se referă şi rezultă din procesarea informaţiilor TIP DE EXPERI

CORESPUNDE E
de către individ; “I”corespunde eului spiritual, psihologic CORPORAL- “M
“personală”

CONŞTIINŢA
(nivelul operaţiilo
FUNCŢIA ATENŢIEI
(f o c a l i z a r e)
INCONŞTIENTU
(nivelul operaţiilo
PE PROPRIUL CORP PE ALŢII PE SELF
MEMORIA
OPERATII VOLUNTARE
ISTORICĂ- ances
ale Eul-ului
arhetipală

EXPERIENŢA
MEMORIEI- rezu
SISTEM Constructul produs al memorie
ORP

OPERAŢII SELF experienţelor activ

“hic et nunc”
C

Eu
OPERAŢII Sistem Super- EGO
RPR
INTE
D
HAR
BIO-
P
COR
EM
SIST

PROGRAMATE
ale EU-lui SELF
EGO- ideal
MEMORIA
CONECTĂRII
interpretări
   Influenţe MEMORIE ACTIVE- rezultat
( memoriei proced
asupra sistem corp
AMYGDALA
(interpretarea Influenţe sistem CORP
supravieţuirii)
asupra sistem mnezic  

EU-facto
SISTEMUL LIMBIC EUL- integrat integrator
(interpretarea emoţională)
•
•
CONŞTIINŢA de SINE
IMAGINEA de SINE
al person
CORTEXUL CEREBRAL • IMAGINEA „ Lumii ” • Interpre
persoanei
(interpretarea ideaţională) • IMAGINEA „ Celorlalţi”
• RESPECTUL de SINE • Produs psih
 simultan
D *percepţia propri
 * IMAGINEA de SINE - * conştiinţa de sin
* imaginea de sin
- interpretator operator situaţional- * imaginea „celor
“Eu de lucru” * IMAGINEA “Lu
condiţionat d
* sistemul- corp;
*RESPECTUL de SINE * sistemul auto-me
* focalizarea atenţ
- confirmator de sine -
- “sistemul imunitar al conştiinţeii”-

Surse/ influenţe:
* Mansell & Ka
MODELUL EULUI * M.Zlate (1996)
- o perspectivă fenomenologică holistic- umanistă- * I. Radu- Tomşa

TEORIA PERSONALITĂŢII LA SIGMUND FREUD

Activitatea şi opera lui S. Freud (1856-1939) au marcat decisv
psihiatria şi psihologia, producâd o adevărată revoluţie conceptuală,
teoretică şi totodată terapeutică. După studii medicale la Viena ( aici
se specializează în neurologie, anatomie comparată a sistemului
nervos şi encefalopatie infantilă ), vine în Franţa şi îşi completează
studiile medicale cu J. M. Charcot şi , ulterior, cu H. Bernheim .
Intors la Viena, publică lucrarea „Studii asupra isteriei”(1895), în
care argumentează ideea că nevrozele sunt maladii psihice total
independente de orice leziune organică şi sunt produse de şocuri
afective uitate. Se procupă de găsirea unei metode de terapie prin care
să elimine afecţinea psihică instalată (prin şoc afectiv şi apoi uitată).
Utilizează pentru aceasta hipnoza şi ulterior metoda asociaţiei libere
de idei şi formulează regula non-omisiunii (pacientul trebuie să spună
tot cei vine în minte). Studiază visele, libidoul, refularea, complexele
şi susţine o nouă metodă de tratament pe care o numeşte psihanaliză
şi un nou domeniu de investigare al psihologiei- inconştientul
dinamic. Metoda psihanalitică devine din terapie ştiinţa explicativă a
psihicului şi comportamentului uman şi sugerează ipoteze fecunde
diferitelor ştiinţe despre om: pedagogie, sociologie, antropologie.
Concepţia lui Freud a suferit remanieri succesive pe parcursul celor
aproape patru decenii de muncă ştiinţifică şi medicală: de la o viziune
energetistă care atribuia libido-ului instinctual tendinţa de a se
descărca, generând plăcere, până la teza filosofică a înfruntării a două
principii fundamentale: Eros ( instinctul vieţii) şi Thanatos (instinctul
morţii şi neantizării).

STRUCTURA PERSONALITĂŢII
Iniţial,Freud diviza personalitatea în trei nivele:conştientul,
subcoştientul şi inconştientul.
Conştientul pentu Freud reprezintă un aspect limitat al personalităţii,
doar o mică parte a gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor care se află
în conştiinţă la un moment dat [compatat cu un aisberg, este partea
văzută a acestuia].
Inconştientul reprezintă partea cea mai importantă a psihismului
uman şi cuprinde instinctele, dorinţele ascunse, impulsurile care
conduc comportamentul uman. Aici este principala sursă
motivaţională a vieţii psihice - în forţele şi energiile inconştientului
care scapă controlului conştient.
Preconştientul este depozitul amintirilor, gâdurilor, imaginilor de
care subiectul nu este conştient pe moment, dar care pot fi cu uşurinţa
fi aduse în conştiinţă.
Ulterior, Freud şi-a revizuit teoria şi a descris cele trei structuri
psihice ca fiind:
Id, Ego şi Super-ego.
ID-ul :
*oprează pe baza principiului plăcerii/ evitarea durerii şi
obţinerea satisfacţiei;
 - este rezervorul tuturor instinctelor;
- conţine energia psihică numită libidou;
- are ca obiectiv satisfacerea nevoilor
fiziologice;
- caută satisfacerea imediată a instinctelor;
- este o instanţa psihică primitivă,
amorală, insistentă şi tulburentă;
- nu percepe şi nu tine cont de realitate;
- obţine satisfacţie prin activităţi reflexe
sau prin fantezii substitutive ( pe care
autorul psihanalizei le numeşte procese
primare).

Ego-ul : * se comportă în acord cu principiul

realităţii;
- este dominat de raţiune şi are rolul de a
ajuta Id-ul să obţină satisfacţii într-o
manieră acceptabilă social;
- serveşte la doi stăpăni tirani- Id-ul şi
realitatea, căutănd să realizeze o mediere
între cei doi.
Super- ego-ul : * operează ghidat de principiul normelor
morale ;
• constituie un set de credinţe, atitudini, norme morale însuşite de
individ în copilărie odată cu noţiunile morale de bine şi de rău;
• este latura morală a personalităţii;
• se însuşeşte în jurul vărsteide 5-6 ani şi cuprinde regulile de
conduită pe care le transmit părinţii.

Regulile de comportament social sunt impuse de părinţi prin

pedepse, recompense şi exemplu personal. Astfel copilul învaţa care
sunt comportamentele dezirabile social, în cosecinţă, ca adult, îsi
administrează singur recompense şi sancţiuni. La vârsta adultă,
controlul parental este înlocuit de autocontrol.
Super-ego-ul este şi el iraţional, la fel puternic şi are rolul de a
inhiba tendinţele instinctive ale Id-ului , vizând ca obiectiv
perfecţionarea morală.
Asfel Ego-ul se află permanent strivit de forţa Id-ului
( guvernat de principul plăcerii), de forţa Super-ego-ului ( guvernat de
principul normelor morale) şi forţa realităţii (guvernată de principiul
„acum şi aici”).
 Cand Ego-ul este prea sever presat de Id şi de Super-Ego apare
anxietatea ( teama fără obiect precizat) şi se declanşaeză
comportamente psihopatologice de tip nevrotic sau de tip psihotic.

FORMELE ANXIETĂŢII
In concepţia freudiană există în fiecare om o sursă o anxietăţii
primare care este cauzată de trauma cauzată de naştere, când fătul
protejet în interiorul organismului mamei este expulzat într-o lume
ostilă.
Freud distinge ulterior trei forme de anxietate.
1. Anxietatea obiectivă- asociată cu teama de pericole
tangibile ( de foc, de apă,de cutremur). Are scop
adaptativ de a apăra organismul de pericole şi ea dispare
când dispare ameninţarea. Poate deveni patologică, ca
fobie.
2. Anxietatea nevrotică- cu origini în copilărie, în
conflictul dintre satisfacerea imediată a instinctelor şi
datele realitaţii. Reprezintă teama de pedeapsă pentru
satisfacerea unor tendinţe instinctive, mai ales sexuale.
3. Anxietatea morală- rezultă din conflictele dintre Id şi
Super-ego (este teama de propria conştiinţă,
culpabilitatea, ruşinea).
Indiferent de categorie, anxietatea este un semnal de alarmă că
lucrurile sunt în afara principiilor şi echilibrului. Anxietatea previne
Eul că este ameninţat şi trebuie să se apere.
Cum se poate apăra Ego-ul?
- subiectul poate fugi de situaţia
ameninţătoare;
- poate să-şi refuleze instinctele;
- poate să urmeze propriile percepte ale
conştiinţei.

Când aceste modalităţi raţionale nu dau rezultate intervin

mecanismele iraţionale de apărare a Ego-ului.

MECANISMELE DE APĂRARE ALE EGO-

ULUI
Reprezintă operaţii inconştiente asupra realităţii, care este
distorsionată şi negată pentru a proteja Ego-ul.
Reprimarea (refularea)- este specifică oricărei nevroze şi
constă în eliminarea unor conţinuturi de conştiinţă indezirabile; de
pildă refularea insinctului sexual până la impotenţă);
 Formaţiunea reacţională- constă în activarea unor tendinţe şi
comportamente opuse unui impuls inacceptabil pentru subiect (marcat
de puternice impulsuri sexuale, o persoană poate deveni un promotor
al moralităţii!);
Proiecţia- constă în atribuirea unor tendinţe inacceptabile altei
persone asupra căreia se proiectează propria vină;
Regresia – intoarcerea la un stadiu arhaic al vieţii psihice (ex.
un comportament copilăros şi dependent excesiv de alţii);
Raţionalizarea- constă în reinterpretarea propriului
comportament într-o manieră care să pară mai acceptabilă ( un subiect
respin de cineva îşi spune că acea persoană nu merită de fapt atenţia
sa);
Sublimarea- constă în reorientarea conţinutului instinctului
( ex. energia libidoului se sublimă prin activităţi artistice).
FAZELE PSIHOSEXUALE ALE DEZVOLTĂRII
PERSONALITĂŢII
Pentru Freud vârsta copilăriei este decisivă în formarea şi evoluţia
personalităţii, în special primii cinci ani de viaţă când se produce
interacţiunea părinte- copil .
Există situaţii când subiectul nu poate depăşi integral un anumit
stadiu al dezvoltării psihosxuale a personalităţi şi poate dezvolta
fixaţii în acel stadiu şi energia rămasă pentru celelalte stadii va fi
insuficientă.
1. Stadiul oral ( de la naştere până la 2 ani)- acum
principala sursă de satisfacţie este gura şi activităţile
asociate- supt, înghiţit, muşcat; copilul învaţă de la
mamă că lumea este bună sau rea, sigură sau
primejdioasă. Un adult cu fixaţie în acest stadiu va
efectua în mod excesiv activtăţi specifice oralităţii:
mâncat, băut, fumat. Dacă a fost excesiv gratificat în
copilărie va dezvolta un tip de personalitate denumită
oral- pasivă, optimistă şi dependentă de alţii . Dacă
persoana a făcut o fixaţie în faza oral-agresivă va fi
sarcastic, invidios, cu tendinţa de a-i manipula pe alţii (
personalitate oral-sadică).
2. Stadiul anal ( de la 2 la 4 ani) – sursa de satisfacţie este
defecaţia; începe şi formarea deprinderile igienice şi
situaţia este conflictuală pentru copil şi părinte. Acum
copilul învaţă că poate exercita un control asupra
părinţilor conformându-se cerinţelor lor. Dacă
tratamentul primit va fi excesiv de sever, copilul va
reacţiona la frustraţie în două feluri:
- să defece în locuri sau perioade interzise-
fixat în acest stadiu un adult va dezvolta
 o personalitate anal-agresivă- cruzime,
dezordine, tendinţe distructive;
- reţinerea de la defecare poate genera
personalitatea anal- reţinută-
încăpăţânare, zgârcenie, rigiditate,
tendinţă compulsivă spre curăţenie,
conştiinciozitate.
3. Stadiul falic ( 4- 5 ani )- sursa de senzaţii agreabile este
din zona organelor genitale pe care copilul le
manipulează şi le explorează la sine şi la alţii. Apar
conflicte legate de masturbare şi de dorinţele incestuase
ale copilului centrate spre părintele opus.
La băieţi se manifestă complexul Oedip şi complexul de
castrare, iar la fete apare complexul Electra şi invidia penisului.
Rezolvarea insuficientă a a complexelor de la acest stadiu va conduce
la vârsta adultă la personalităţi de tip falic masculin ( vanitos, sigur
pe sine, cuceritor, tendinţa de a-şi dovedi masculinitatea) sau falic
feminin( feminitate excesivă, flirt permanent).
Următorii ani sunt mai liniştiţi pentru copil; instinctele sexuale sunt
sublimate cu activităţi sportive, hobby-uri, prietenii. Asta până la
vârsta pubertăţii.
4. Stadiul genital- debutează cu pubertatea, cu maturizarea
sexuală; energia sexuală se descarcă prin intermediul unor
refulări ce tind să fie socialmente acceptabile. Satisfacţia pentru
un individ sănătos psihic va fi din dragoste şi muncă!!
…………………………………………………………………………
PRECIZARE: TEXTUL ESTE O SINTEZA/ REZUMAT AL
CARTII, in varianta NOTE DE CURS
- CAIET PROBLEMATIZAT -TEST DOCIMOLOGIC-
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII-ANUL II- Psihologie
PRECIZĂRI: Răspunsurile la test vor avea la bază informaţiile
cuprinse în lucrarea „Psihologia personalităţii- Note de curs
(sinteze)”, autor prof.univ. dr. Ion Radu-Tomşa ; vor fi redactate pe
foaia proprie de răspuns în ordinea numerotării; fiecare răspuns100
corect valorează 1,0 puncte, cu excepţia definiţiilor a căror valoare este
de 5,0 puncte; caietul problematizat a fost redactat în 5 variante.
Caietul cuprinde 62 de itemi,cu o valoare maximă de 180,00 puncte si
serveste pregatirii examenului prin autoevaluare.
Evalurea / notarea finala de catre titularul disciplinei va viza calitatea
stiintifica a unuia din urmatoarele referate redactate de studenti:
1. Analiza tranzactionala sau psihanaliza revizuita si umanizata;
2. Psihologia transpersonala sau recuperarea stiintifica a
„parapsihologiei”;
3. Programarea neurolingvistica (NLP);
4. Psihocibernetica sau despre imaginea de sine- cheie a
personalitatii si comportamentului;
5. Psihologia dezvoltarii personale;
6. Respectul de sine sau „sistemul imunitar al constiintei”;
7. Inteligenta emotionala sau IQ versus EQ;
8. Ecopsihologia o noua stiinta si o noua atitudine,
precum si calitatea lucrarii scrise dupa tematica examenului.
CUM „alegeti” tematica referatului?
• Amintiti-va numele cu care v-ati inscris in evidenta
facultatii!
• In functie de litera cu care incepe numele dumneavoastra,
tematica referatului va fi:1.( A-C);2.(D-F);3.(G-I); 4(J-L);
4.(M-O);5(P- R);6.(S-T); 7 (U-V); 8 (X-Z) !
Punctaj / note (orientative) la autoevaluarea prin testul/grila:
170- 180 puncte……….nota 9 (nouă);
150- 169 puncte……….nota 8 (opt);
130- 149 puncte……….nota 7 (şapte);
120- 139 puncte……….nota 6 (şase);
100- 129 puncte……….nota 5 (cinci);
80- 99 puncte……….nota 4 (patru);
PERFORMANŢA MINIMĂ DE ATINS = 100 DE PUNCTE
REDACTAREA anterioară şi PREZENTAREA REFERATULUI la
examen este OBLIGATORIE pentru fiecare student(ă) şi valorează
3 (trei) puncte LA NOTA FINALĂ.

PREZENTUL CAIET PROBLEMATIZAT VA FI MULTIPLICAT

PRIN FOTOCOPIERE (XEROX) PRIN GRIJA FIECĂRUI
STUDENT ŞI SE VA FI ASUPRA FIECĂRUI PARTICIPANT LA
Răspundeţi prin completarea pe foaia proprie de răspuns numai a numerelor de
ordine din caiet şi a spaţiilor libere (….). Exemplu : 1. ( sapiens); ( faber) etc. Rog,
nu faceţi însemnări pe text!
MODALITATEA RECOMANDATĂ DE PREGĂTIRE A
EXAMENULUI: Multiplicaţi acest caiet problematizat (xerox);
citiţi cu atenţie notiţele şi lucrarea titularului disciplinei; reţineţi
principalele cunoştinţe şi rezolvaţi „pas cu pas” fiecare punct din
caietul problematizat; simulaţi examenul, răspunzând pe o foaie de
răspuns la fiecare punct inclus în caiet, în aşa fel încât să atingeţi cel
puţin performanţa minimă vizată.
Nu uitaţi să aveţi asupra dumneavoastră la examen: 1. prezentul
caiet problematizat rezolvat; 2. referatul anterior redactat.

TEST DE AUTOEVALUARE- varianta TOTALĂ

1. Faptul că omul este primordial un individ şi este considerat
o individualitate, impune, din punct de vedere metodologic,
ca fiecare om să fie acceptat ca (…), practic irepetabilă.
2. Spre deosebire de termenul de individ,care se apilcă tuturor
organismelor vii, cel de persoană se referă explicit la (…), la
modul său de a fi o reuniune de trăsături (…) şi (…).
3. In expresie sistemică, personalitatea este un (…) al
invarianţilor (…) şi (…), ce se exprimă constant în conduită
şi sunt definitorii pentru subiect.
4. Altfel spus, personalitatea desemnează, omul concret
considerat ca unitate bio-psiho- socială, ca purtător al
funcţiilor epistemice ( homo…), comunicării (…),
pragmatice (…) şi axiologice (…).
5. În consecinţă, esenţa fiinţei umane, specificitatea sa este
identificată cu capacitatea omului de a fi: (…), (…), (…),
(…), (…), (….), (…), (…).
6. Şcoala antropologică culturală de la Chicago, prin (…),
operează o distincţie între două tipuri de personalitate care
 subzistă în fiecare individ: (…) şi (…), iar T. Persons
defineşte personalitatea ca set de (…)şi (…).
7. Psihologia generală defineşte personalitatea ca o structură
(…).
8. Trăsăturile de personalitate desemnează elementele de (…).
9. In psihologia personalităţii s-au conturat două modalităţi de
abordare: (…), (…).
10. G Allport, prin analiză factorială, a identificat trei tipuri de
trasături:(..),(..),(…).
11. Trăsăturile de personalitate se disting prin patru
caracteristici: (..),(..),(..), (...).
12. Studiul psihologic al personalităţii nu cuprinde întregul SPU
ci numai (...),(…), (…). Faptul că sistemul de personalitate
include elemente de relativă stabilitate conduce la
posibilitatea de a face (…).
13. Abordarea „clasică” a personalităţii face referire la (…),
(…), (…), (…).
14. Temperamentul reprezintă latura (…) a personalităţii, care
este determinată (…) şi constituie fondul (…).
15. Temperamentul reprezintă deci (…), adică biologicul
exprimat în variabile (…) şi (…) ; se regăseşte şi se
dezvăluie în toate (…).
16. Clasificarea temperamentelor se poate face după mai multe
criterii, cele mai uzitate sunt: a (…), b (…) c (…), d (…).
17. Încă din antichitate, „firea” oamenilor se considera a fi
influenţată de amestecul a patru „ umori” fundamentate
(…),(…),(…), (…), de unde s-au păstrat şi tipurile (…),
(…), (…), (…), reconfirmate în epoca modernă de I.P.
Pavlov pe altă bază (…).
18. Biotipurile principale afirmate de biotipologia americană
(W. H.Sheldon) sunt (...),(…), (…), fiind determinate de trei
membrane embriogenetice.
19. I.P.Pavlov a considerat că tipul de a.n.s. dă trei
caracteristici ale sistemului nervos : (…), (…), (…), astfel,
sangvinicul are caracteristicile (…/…/…), flegmaticul (…/
…/…), colericul (…/…/…), melancolicul (…).
20. Între tipologiile psihologice se remarcă cea olandeză ( G.
Heymans şi E.D.Wiersma) care descrie personalitatea pe
baza a trei trăsături (…), (…), (…).
21. Tipologiile psihanalitice au la bază ideile fundamentate de
S. Freud privind evoluţia stadială a sexualităţii. El a
identificat cinci tipuri de bază: (..),(..),(..), (..), (..).
22. Caracterul sau latura (…) a personalităţii , reprezintă
„schema logică” de organizare a (…)., realizat în
 perspectiva unor norme şi valori ; include în accepţie largită:
a)….b)…c)…
23. În accepţie restrânsă, caracterul este un ansamblu unitar de
(…), care determină (…).
24. Caracterul dă orientarea direcţională a conduitei prin (…) şi
(…), susţine energetic acţiunea prin (…), motivaţie şi (…).
25. Include, deci, două blocuri funcţionale (…/..) care alcătuiesc
un sistem atitudinal.
26. Atitudinea este o organizare (…); o verigă de legătură între
(..); precum şi între (…); se caracterizează prin (../..) şi un
anumit grad de (..), toate aspectele sale fiind funcţie de (…)
27. După orientare pot fi (../…), iar după intensitate (../../..).
28. Expresia externă a sistemului atitudinal este (…/…).
29. Indicii structurii caracteriale sunt (…) , pentru că relevă
esenţa sa obiectivă.
30. După obiectul de referinţă se disting două categorii de
atitudini:(…/…).
31. Imaginea de sine poate conduce la trei tipuri de
autoevaluări: (…/…/…)
32. Spre deosebire de temperament, trăsăturile caracteriale care
dau şi structura psihică internă, au sens numai în (…) şi au o
dinamică (…)
33. Trăsăturile particulare de caracter pot fi grupate în: (…),
(…),(…),(…), (…),(..).
34. Sub aspect adaptativ-instrumental, măsura gradului de
organizare a sistemului personalităţii este dată de (…), care
se regăseşte în formele fundamentale de activitate umană :
(…), (…), (…).
35. Schema structurală a unei aptitudini cuprinde cinci „verigi”:
(..),(..),(..),(..),(..).
36. Aptitudinea urmează o traiectorie evolutivă, care poate fi
rezumată la trei stadii: (…),(…),(…).
37. În raportul înnăscut- dobândit în structura personalităţii, se
delimitează două orientări diametral opuse : una
absolutizează rolul eredităţii (…), cealaltă rolul (…), fiind
denumită (…).
38. De fapt, corect este ca în virtutea principiului interacţiunii să
avem în vedere (…),adică ( E x M).
39. Când se operează o clasificare a aptitudinilor, cel mai larg
acceptat criteriu este (…), după care se distinge între: a)…b)
….
40. Includ inteligenţa în categoria aptiudinilor (…/ …).
41. Etimologic, inteligenţa poate fi definită ca (…/…) şi
reprezintă capacitatea de (…/…).
42. Thorndike (1921) a detrminat trei tipuri de inteligenţă (…/
…/…).
43. Teoria factorială (L. Thurstone) afirmă caracterul
multidimensional , complex al inteligenţei, incluzând trei
categorii de factori: un factor (..), mai mulţi factori de grup,
cum ar fi (…/…/…/…) şi factori (…) implicaţi în rezolvarea
unor sarcini individuale din cadrul unei clase.
44. Q.I. înseamnă (…/…).
45. Talentul poate fi definit astfel: (…), pe când vocaţia este
(…), iar geniul desemnează (…).
46. Eul desemnează nucleul personalităţiic care în concepţia
interacţionismului (G.H.Mead) se construieşte în şi prin
(…), cu alţii şi cu sine.
47. W. James consideră că Eul este o entitate de elemente
integrate şi distinge: (..),(..),(..), pe când H.Bergson acceptă
un Eu profund (…) şi un altul (…/..).
48. G.H.Mead operează distincţia dintre Mine, Eu şi Sine, în
care primul este (…), iar Eul este (…).
49. Orientarea denumită „autonomistă” conscră ideea că Eul
dispune de autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale
personalităţii, astfel se vorbeşte de o autonomie (…) şi o altă
(…), iar funcţia esenţială a Eului este (…).
50. Consider imaginea de sine (IDS) ca fiind personalitatea
autoevaluată (PA); ea include (…) .
51. IDS din perspectiva psihologiei sociale este un rezultat al
(…/…/…).
52. IDS din perspectivă cognitiv- acţională include rezultatul a
trei interogări (…?), (…?), (…?).
53. Dacă considerăm Eul ca „interpretor global al fiinţării
individului uman”, atunci putem considera IDS ca (…) sau
„Eu de lucru”.
54. Omul concret se raportează permanent şi simultan la o IDS
reală (…), la o IDS ideală şi o IDS (….).
55. În perspectivă psihoneurofiziologică putem admite că IDS
este un bio- soft al cărui bio-hard este (….), un element
aparţinător sistemului (…).
56. S. Freud este cel care a considerat că esenţa vieţii psihice
este (…), instinctul vieţii (…), în opoziţie cu instinctul
morţii (…).
57. C. G. Jung este cel care a introdus în psihologie distincţia
dintre tipul de personalitate (…) şi (…), a analizat alături de
inconştientul personal şi inconştientul (…), prilej cu care
prezintă şi conceptul de (…), care se referă la (…/…)
 58. K. Horney consideră că două sunt trebuinţele de bază: (…),
(…).
59. Complexul Electra se referă la (…), pe când complexul
Oedip reprezintă (…).
60. Complexul de inferioritate a fost teoretizat de (…).
61. Dr. Maxwell Maltz, autorul lucrării „ Psycho-cybernetics”,
consacră ideea că „ imaginea de sine reprezintă cheia
personalităţii şi comportamentului uman”. În traducerea
română a lucrării ( Psihocibernetica, Imaginea de sine
– cheia spre o viaţă mai bună”, Ed. Curtea Veche, 1999 ,
cap. 8, p. 123 ) afirmă că personalitatea de „succes” are o
formulă uşor de reţinut:
S U C C E S S, unde fiecare literă desemnează ceva, adică :
(….), (….),(….), (….),(….), (….),(….).
62.Nathaniel Branden ( „The Six Pillars of Self- Esteem”, Cei şase
ştâlpi ai respectului de sine ( trad.rom.), Ed. Colosseum,
Bucureşti, 1996) consideră „ respectul de sine- sistemul imunitar al
conştiinţei” şi cea mai importantă problemă din psihologie. Cel de-al
şaptelea stâlp al respectului de sine este(…), forţa motrice a celor şase
stâlpi.

Memento:
„Cea mai mare greşeală a omului este să se teamă să nu facă vreo
greşeală” ( Elbert Hubband, cf. Dr. M..Maltz, Psihocibernetica,
p.149)
Stimă pentru efortul depus,
Prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA

ANUL I / sem. 1 / FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Eseu cu urmatorul motto: „Cea mai mare greşeală a omului este
să se teamă să nu facă vreo greşeală” ( Elbert Hubband, cf. Dr.
M..Maltz, Psihocibernetica, p.149)

EXPERIENŢA “Me” EXP

E R I E N ŢE „I”
Experienţa-„I”1 Experienţa-„I”2 Experienţa-„I”3 Experienţa „Me”
Tip de experienţe ce se referă şi rezultă din procesarea TIP DE EXPERIENŢĂ CE CORESPUND
CORPORAL- “Me”, a mea, “personală”
informaţiilor de către individ; “I”corespunde eului
spiritual, psihologic
CONŞTIINŢA
FUNCŢIA ATENŢIEI (nivelul operaţiilor corticale)
(f o c a l i z a r e) INCONŞTIENTUL
(nivelul operaţiilor subcorticale)
PE PROPRIUL CORP PE ALŢII PE SELF Siste
MEMORIA
ISTORICĂ- AUT
OPERATII VOLUNTARE ancestrală,
ale Eul-ului arhetipală
MEMO
EXPERIENŢA
MEMORIEI-
SISTEM Constructul rezultat/ produs al
CORP OPERAŢI memoriei
SELF experienţelor
I activate
Eu “hic et nunc”

SISTEM CORP OPERAŢII Sistem Super-

PROGRAMAT EGO
BIO-HARD SEL
E
INTERPRET ale EU-lui EGO-
F
ideal MEMORIA
CONECTĂRII
interpretări
   Influenţe ACTIVE- rezultat
al MP
MEMORIE ( memoriei
procedurale)
asupra sistem corp
AMYGDALA
(interpretarea Influenţe sistem
supravieţuirii)
CORP
asupra sistem mnezic
EU-factor integrator
SISTEMUL EUL- integrat al personalităţii
LIMBIC • CONŞTIINŢA de SINE • Interpretator al fiinţării persoane
(interpretarea emoţională) • IMAGINEA de SINE
• Produs psihic ce implică simultan
• IMAGINEA „ Lumii ” *percepţia propriului corp
CORTEXUL • IMAGINEA „ Celorlalţi” * conştiinţa de sine
CEREBRAL • RESPECTUL de SINE * imaginea de sine
(interpretarea ideaţională)  * imaginea „celorlalţi”
D * IMAGINEA “Lumii”
condiţionat de
* sistemul- corp;
* sistemul auto-memorie;
* IMAGINEA de SINE * focalizarea atenţiei
-interpretator operator
situaţional-
“Eu de lucru”
 *RESPECTUL de
SINE
- confirmator de sine -
-“sistemul imunitar al
conştiinţeii”-