Sunteți pe pagina 1din 252

DREPT PENAL.

PARTEA GENERALĂ

__________________INFRACȚIUNEA.
I. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII
II. STRUCTURA INFRACȚIUNII ȘI CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL
INFRACȚIUNII
III. FORMELE INFRACȚIUNII
IV. UNITATEA INFRACȚIUNII
V. PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI
VI. PLURALITATEA DE INFRACTORI
VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

I. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII


1
- este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală.

- are 3 trăsături (condiţii obligatorii):

a) este o faptă ce prezintă pericol social


fapta – orice faptă a unei persoane;
pericol social – faptele negative prin care se aduce atingere valorilor
sociale, care pun in primejdie valorile sociale.
Pericol social prezinta orice activitate contrară normelor in vigoare, iar
dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai
ridicat de pericol social – infractiunea.
Cu alte cuvinte, trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce
prezinta pericol social se materializeaza asa cum prevede art. 18 c.p., prin
doua aspecte: a) prin fapta se aduce atingere unor valori sociale
importante, aratate generic in art. 1 C.p. (legea penala apara, împotriva
infractiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea si
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia,
proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.); b) pentru sanctionarea
unei astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al infractiunii este apreciat de legiuitor in functie de
valoarea sociala careia i se aduce atingere, de dinamica faptelor oferita
de statistica penala, de imprejurarile in care se savarsesc faptele, de
persoana infractorului s.a. Pericolul social nu este acelasi pentru toate
infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta
penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul
ocrotirii intr-un moment ori altul al dezvoltarii sociale.
Pericolul social este cunoscut dub doua forme: generic sau abstract
(apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea
penala ca infractiune); concret (apreciat de instanta judecatoreasca cu
prilejul judecarii faptei – reflectat in sanctiunea penala aplicata). Pericolul
social concret este apreciat pe baza unor criterii anume prevazute de
lege: vatamarea adusa sau care putea fi adusa valorii sociale; conditiile in
care s-a savarsit fapta: circumstantele savarsirii faptei; personalitatea
faptuitorului s.a.
2
b) vinovăţia – atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita
si de urmarile acesteia.
Este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa.
Vinovăţia are 3 forme:
o intenţia
o culpa
o preterintenţia (intenţia prelungită)

Intenţia = o forma principala de vinovatie si reprezinta o atitudine psihică a


făptuitorului care rezultă din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea
acelui rezultat, ori numai acceptarea rezultatului
- poate fi:
directă – prevede rezultatul şi îl urmăreşte prin savarsirea
faptei
indirectă – persoana prevede rezultatul, nu-l urmăreşte, dar îl
acceptă.
Ca forma a vinovatiei, intentia indirecta se intalneste la savarsirea
unei fapte care poate produce cel putin doua rezultate. Fata de un rezultat,
pozitia psihica a faptuitorului este de urmarire a lui prin realizarea faptei
(intentia directa), acest rezultat putand fi deopotriva licit sau ilicit; iar fata de
al doilea rezultat, pozitia psihica a faptuitorului este de acceptare a
posibilitatii producerii lui (intentia indirecta). Datorita acestui aspect, intentia
indirecta se mai numeste si intentie eventuala. Fata de acest rezultat
eventual faptuitorul are o atitudine indiferenta – de acceptare a producerii
lui, daca insa, rezultatul prevazut de faptuitor apare ca inevitabil, intentia cu
care se savarseste o astfel de fapta este directa, chiar daca nu toate
rezultatele sunt urmarite prin savarsirea faptei. De ex.: infractorul, dorind sa
ucida o persoana, care se afla in lift cu alte persoane, provoaca caderea
liftului, prin taierea cablului de sustinere. Fata de prima persoana actioneaza
evident cu intentie directa, dar nu se poate sustine ca fata de celelalte
persoane care se aflau in lift cu aceasta are alta modalitate de vinovatie,
fiindca producerea mortii si a celorlalte persoane este inevitabila, din

3
moment ce toate victimele sunt supuse aceleiasi actiuni criminale. Uciderea
si a celorlalte persoane nu este eventuala – ci tot atat de sigura – asadar
intentia este directa fata de toate victimele.
In literatura juridica de specialitate, pe langa modalitatile normative
ale intentiei (directa si indirecta) se mai face deosebire intre : intentia simpla
si intentia calificata; intentia spontana (repentina) si intentia premeditata;
intentia unica si intentia complexa; intentia initiala si intentia supravenita.

Culpa
- este o atitudine psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptului,
nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se produce ori nu prevede
rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă
- există:
- culpă cu prevedere (cu uşurinţă, cu previziune, temeritate) –
prevede rezultatul, nu îl urmăreşte, nu îl acceptă, considerând fara
temei că nu se produce Ex. Fapta conducatorului auto care nu
reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazan
posibilitatea producerii unui accident. Deosebirea intre intentia
indirecta si culpa cu prevedere se prezinta numai sub raportul
pozitiei psihice subiective, de acceptare sau de respingere a
rezultatului. Fapta este comisa din culpa cu prevedere fiindca
faptuitorul a apreciat in mod gresit, superficial, posibilitatile de
preintimpinare a rezultatului.
- culpă simplă (fără prevedere, din neglijenţă, din greşeală) –
nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă. Obligatia
de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori din
actele normative care reglementeaza exercitarea anumitor activitati
(conducator auto, electrician, medic, farmacist s.a.). Posibilitatea
concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de
personalitatea acestuia, experienta de viata, pregatirea
profesionala, dezvoltarea intelectuala s.a. Daca in urma observarii
acestui criteriu subiectiv, se stabileste ca faptuitorul putea
prevedea rezultatul, atunci vinovatia sub forma culpei simple exista.
- culpa mai este cunoscuta si sub alte modalitati decat cele
prevazute de art. 19 pct.2 C.p., care au importanta in
4
individualizarea raspunderii penale: nebagare de seama,
nedibacie, nesocotinta, nepricepere.

Instanţa stabileşte dacă a fost intenţie sau culpă.

Intenţia depăşită (praeterintentia) - are şi intenţie (directa) şi culpă,


incluse în aceeaşi faptă.
Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin
savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat
cel urmarit ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se
imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia si
putea sa-l prevada.
In cazul praeterintentiei, faptuitorul actioneaza cu intentie directa in
producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai garv se produce din
culpa.

c) prevederea faptei în legea penală – orice faptă trebuie să fie


inclusă într-un act normativ pentru a fi sancţionată.

5
II. STRUCTURA INFRACȚIUNII ȘI CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL
INFRACȚIUNII

Conţinutul infracţiunii poate imbraca doua aspecte: continutul


legal (descris prin norma de incriminare, cuprinzand conditiile obiective
si subiective in care o fapta devine infractiune) si continutul concret
(cel al unei fapte determinate, savarsite in realitatea obiectiva de catre o
persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract
prevazt in norma de incriminare).
Definiţie: conţinutul este format din totalitatea condiţiilor cerute de
lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune.

Condiţii:
a) cu privire la faptă
b) cu privire la făptuitor
c) cu privire la obiectul infracţiunii
d) cu privire la locul şi timpul infracţiunii
După situarea în timp:
a) condiţii preexistente – privesc obiectul şi subiectul infracţiunii
b) condiţii concomitente – se îndeplinesc în momentul săvârşirii
– se referă la locul şi timpul săvârşirii faptei
c) condiţii subsecvente – îndeplinite după săvârşirea faptei
Mai sunt:
a) condiţii esenţiale sau constitutive
b) condiţii accidentale sau circumstanţiale – sunt acele condiţii
atenuante sau agravante

6
Condiţiile preexistente
a) obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială ocrotită de
normele dreptului penal (normele sunt în Constituţie şi în Codul Penal).
Valorile sociale ocrotite prin normele penale conferă dreptului penal un
obiect juridic. Obiectul juridic poate fi:
- general – normele penale apără toate valorile sociale din
Constituţie şi Codul Penal
- generic (sau de grup) – apără doar un mănunchi de valori sociale
- specific – constă în valoarea socială concretă
- direct nemijlocit (material) – infractiunea fiind o fapta
socialmente periculoasa, se indreapta impotriva unor valori sociale
ocrotite penal si nu impotriva aspectului material al obiectului
infractiunii. Obiect material nu au toate infractiunile, ci doar acelea
la care valoarea sociala este exprimata intr-o entitate materiala
Infractiunile care au obiect material sunt infractiuni de rezultat, iar
cele care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol, de punere
in primejdie.
Lipsa obiectului de unde credea infractorul ca se afla, in momentul
savarsirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativa improprie (art.
20 alin.2 Cod penal).
Tot la infractiunile de rezultat va trebui cercetat si raportul de cauzalitate
intre actiune-inactiune si urmarile produse.
- obiect juridic complex – este specific infractiunilor complexe si
este format dintr-un obiect juridic principal (relatia sociala
principala careia i se aduce atingere) si dintr-un obiect juridic
adiacent, secundar (relatia sociala secundara careia I se aduce
atingere prin fapta infractionala). Ex. infractiunea de talharie are un
obiect juridic complex: pe de o parte obiectul juridic principal format
din relatiile sociale privitoare la apararea avutului privat sau public
si pe de alta parte relatiile sociale referitoare la ocrotirea persoanei
cu viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea sa. Dupa
obiectul juridic principal, fapta este trecuta intr-un grup de
infractiuni sau in altul, in codul penal.
7
Dacă nu există obiect al infractiunii, nu există infracţiune.

b) Subiectii infractiunii. Subiectul este activ sau pasiv.


Subiect activ al infractiunii este persoana fizica care a savarsit
fapta direct si nemijlocit (in calitate de autor) ori a participat la savarsirea
infractiunii (in calitate de instigator ori complice). Si persoana juridica poate
fi subiect activ al infractiunii.
Persoana care a savarsit o infractiune este infractor (faptuitor).
Totusi, notiunea de faptuitor este mai extinsa, desemnand persoana
care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, care nu este sinonima cu
notiunea de infractiune.

Conditiile generale de existenta ale subiectului activ persoana


fizica:
- varsta – 14 ani impliniti (pana la 14 ani se prezuma absolute ca
minorul nu are discernamant, minoritatea faptuitorului sub 14 ani fiind cauza
care inlatura caracterul penal al unei fapte)(intre 14-16 ani exista o
prezumtie relativa a lipsei de discernamant, care permite dovada contrara)
Intrucat prin discernamant se intelege capacitatea persoanei de a-si
manifesta constient vointa in raport cu o anumita fapta concreta, nu este
suficienta constatarea ca minorul in varsta de la 14 la 16 ani are capacitatea
generala, ci ca in raport cu fapta savarsita a avut discernamant.
Minorul care a implinit 16 ani este prezumta ca are capacitate penala.
Si aceasta prezumtie este relative, putand fi combatuta prin proba contrarie.
- responsabilitatea – aptitudinea persoanei fizice de a-si da seama
de faptele sale (actiuni sau inactiuni), de rezonanta sociala a acestora,
precum si de a-si putea determina si dirija in mod constient vointa in raport
cu aceste fapte. Responsabilitatea se apreciaza prin prisma a doi factori:
unul intelectiv (capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor
sau inactiunilor ei, a urmarilor acesteia) si altul volitiv (ce presupune
capacitatea persoanei de a fi stapana pe actiunile sau inactiunile sale, pe
care le dirijeaza in mod constient). Lipsa unuia, a celui intelectiv, duce la
iresponsabilitate, caz in care lipseste vinovatia, iar cand persoana este
constransa, lipseste factorul volitiv. Responsabilitatea se prezuma, este

8
starea normala a oricarei personae care a implinit varsta de 16 ani,
prezumtia fiind insa relative.
- libertatea de vointa si de actiune – acesta sa aiba libertatea de
hotarare si libertatea de actiune potrivit propriei sale vointe.

Conditiile speciale de existenta ale subiectului activ persoana


fizica se refera la anumite calitati ca de ex. cetatean pentru infractiunile de
tradare, strain pentru infractiunile de spionaj, functionar pentru infractiunile
de abuz in serviciu, neglijenta in serviciu etc.
Subiectul activ pentru care este necesar indeplinirea unei conditii
speciale se numeste subiect activ calificat sau circumstantiat.

Persoana juridica subiect activ al infractiunii:


Art. 19 indice 1 C.p.: ”Persoanele juridice, cu exceptia statului, a
autoritatilor publice si a institutiilor publice care desfasoara o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, raspund penal pentru infractiunile
savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele
persoanei juridice, daca fapta a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de
legea penala.”
Raspunderea penala poate fi antrenata pentru o persoana juridica atat
in cazul cand persoana fizica ce a savarsit infractiunea raspunde penal, cat si
in cazul in care aceasta nu raspunde penal.

Subiectul pasiv al infractiunii = persoana fizica sau persoana


juridica titulara a valorii sociale ocrotite si care este vatamata sau periclitata
prin infarctiune.
Conditii generale ale subiectului pasiv: sa fie titulara valorii
sociale ocrotite penal.
Conditii speciale ale subiectului pasiv: prevazute in continutul
unor infractiuni. ex. ultrajul are ca subiect pasiv un functionar ce indeplineste
o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat.

c) Locul si timpul savarsirii infractiunii = poate fi conditie


esentiala in continutul infractiunii, poate fi element circumstantial.

9
CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII
Definiţie - “Acesta desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită
interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta”.
Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât
conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele
infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.

Laturile conţinutului constitutiv


-obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară ;
-subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi
rezultatul ei.

A. LATURA OBIECTIVĂ
10
a. Definiţie
“Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de
incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa
infracţiunii”.
b.Structură
-elementul material ;
- urmarea imediată;
-legătura de cauzalitate.

1._________Elementul material
a. Definiţie “Desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare”.
Este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul
material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau
inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”.
Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea
penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza :
- prin acte materiale (lovire, luare);
- prin cuvinte (la insultă, la calomnie);
- prin scris (la denunţare calomnioasă).
Inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea
penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca : nedenunţarea
(art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C.
pen.), etc.
Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii:
-într-o variantă unică – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune;
-în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau
inacţiuni (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un
funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau
alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).

11
Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante
alternative este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise.
Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori
nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de ex., abuzul în
serviciu, neglijenţa în serviciu).
La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex,
fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate,
dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni. De exemplu,
tâlhăria (art. 211 C.pen. ) care necesită furt şi violenţă.

Cerinţe esenţiale
Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu
săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
Cerinţele esenţiale se pot referi :
-la locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de calomnie art. 206 C.
pen.; pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile
publice);
-la timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere –
art. 177 C. pen.);
-la modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C.
pen.).

2.____________Urmarea imediată
12
a. Definiţie.
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o
vătămare, o periclitare a acestuia.
Putem deci, defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii
sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală.
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta :
-fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când obiectul are un
aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om) ;
-fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale nascute în legătură
şi datorită valorii sociale ocrotite - când obiectul infracţiunii are natură morală
(insulta, calomnia).

b. Caracterizare
- urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii , nu un rezultat mijlocit).
- urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi
elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.
În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată,
fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind
să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.
Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a
rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea
socială ocrotită.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se
numesc infracţiuni “de pericol ” , “de atitudine ”, “infracţiuni formale”.
În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară
existentă anterior.
La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări
este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi
urmarea produsă.

3.____________Legătura de cauzalitate
a. Definiţie
13
“Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) si
urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii”.
Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate.

b. Caracterizare :
- este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni ;
- fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementului laturii obiective, deci
nu poate exista infracţiunea ;
- stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în
cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise
formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

c. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. Aceste teorii pot fi grupate în


două curente :
1. un curent care susţine teza monistă ( care consideră că urmarea imediată
are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii umane,
acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie penală );
Acestui curent îi aparţin următoarele teorii :
- teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată a rezultatului pe aceea
care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelate condiţii aptitudinea
de a produce urmarea imediată ;
-teoria cauzei proxime- consideră drept cauză contribuţia umană ce se
situează în timp imediat anteror rezultatului ;
-teoria cauzei preponderente - condideră drept cauză energia care a
contribuit cel mai mult la producerea rezultatului ;
-teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este
proprie sau aptă prin natura ei să produca acel rezultat ;astfel se trage concluzia
că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această
cauzalitate tipică. Se reproşează acestrei teorii că restrânge antecedenţa cauzală
la o singură contribuţie umană.

2.un curent care susţine teza pluralistă ( care consideră că producerea


rezultatului se datorează unui concurs de cauze ).
14
Acestui curent Îi aparţin următoarele teorii :
-teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de
penalistul german Von Buri ; potivit acestei teorii sunt considerate cauze ale
rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu
s-ar fi produs. Caracterul “sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind
procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă
rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a
reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la
producerea rezultatului ;
-teoria condiţiei necesare – care propune să fie condideratâ drept cauză a
rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, tinându-se
seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru
stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi aertificială a cauzelor
mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au
contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată
în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema
legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie.

d. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate


Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane
care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul
teoriei “sine qua non”;
Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi
reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-
a stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic;
Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu
ajutorul teoriei “sine qua non”.

B. LATURA SUBIECTIVĂ
a. Definiţie

15
“Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia”.
b. Structură :
-elementul subiectiv (vinovăţia) ;
- mobilul (motivul) ;
- scopul.

1._________ Vinovatia ca element subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C.


pen.)
a. Definiţe
“Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o
faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni“.
Trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz,
vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen.
(intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz vinovăţia va exista numai
atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie
cerută de lege. Spre exemplu : în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se
realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca
element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este
săvârşită cu intenţie.
Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin întenţie presupune
atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute
ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.:
“fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se
prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. “Fapta
constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie,
fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai
când se săvârşeşte cu intenţie”.

2._____________Mobilul
16
a. Definiţie
“Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la
naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte”.
b. Caractere :
. existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică
a făptuitorului ;
. lipsa acestuia reprezintă un indiciu de normalitate
. mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi
a periculozităţii infractorului ;
. acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale ;
. poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.) -
abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate,
religie ;
. poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. B C. pen.) – omorul
săvârşit din interes material ;
. el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d C. pen.) –
săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice ;
. cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit
infracţiunea ?”.

3.______________ Scopul
17
a. Definiţie
“Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor
sau în finalitatea urmărită de către acesta”.
b. Caractere
- este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca
element al infracţiunii ;
- el se situează în afara infracţiunii ;
- când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în
acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv ;
- sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv
(art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în
circulaţie ;
- scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la
urmărirea penală ;
- în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte
importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei ;
- cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor.

III. FORMELE INFRACȚIUNII


18
1. Fazele activităţii infracţionale
A. Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca de altfel, a
oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o
activitate ce se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate
poate consta din una sau mai multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune
poate fi realizată prin unul ori mai multe acte. Aşadar, săvârşirea infracţiunii
poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea
rezultatului socialmente periculos.
În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune, distingem
două perioade pe care le parcurge autorul acesteia:
– o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie;
– o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.

Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa


făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă
de săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se
formează latura subiectivă a infracţiunii.
Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii,
caracteristice perioadei interne, sunt următoarele:
– conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii
de a comite fapta prevăzută de legea penală;
– deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase
de fiecare alternativă;
– decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi
infracţiunea.
Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cu
intenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată
de o perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce
caracterizează perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot
fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte
de conduită care ţin de perioada externă a săvârşirii infracţiunii.
Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă
totdeauna apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea
hotărârii de a fi săvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei.
19
Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă,
dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea
ei în executare, perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate,
inclusiv la cele săvârşite spontan (impetu animo).
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu există
problematica perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii
infracţionale.
Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea
penală, perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura
subiectivă a infracţiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă
întotdeauna în decizia de a săvârşi fapta, ce rămâne neschimbată pe tot
parcursul perioadei externe în care se realizează hotărârea infracţională
luată.

Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare


exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă,
desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al
infracţiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos
şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi
acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de
rezoluţia sau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică
cu ea însăşi,
câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei,
prin
săvârşirea activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate
avea loc decât prin desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor
momente sau faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot
atâtea stadii progresive, variabile în conţinut în raport cu apropierea lor de
momentul sau faza finală.

20
Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în
perioada externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza
actelor de executare şi faza urmărilor.
• Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte
care pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea
hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material
sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la
executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.

• Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin


săvârşirea de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii. În această fază se trece deci de la
pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea
hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este
posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează
decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii.
De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se
săvârşească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu
se producă rezultatul cerut de lege pentru realizarea integrală a laturii
obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit,
este posibilă realizarea întregii acţiuni sau inacţiuni, care reprezintă
elementul material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor
produce abia ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.
• Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prin
producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a
infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela al
săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării
imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită
prelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din
cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

21
B. Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora.
Spre deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în
momentul luării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea
faptei şi producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor
momente sau faze.
Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care latura
subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este
realizată în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a
fost în realizată în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea
urmării necesare pentru existenţa infracţiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul
produs a suferit o amplificare deosebită.
Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi a
acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea
penală.
S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja
incriminate pot fi şi ele incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru
care sunt incriminate şi sancţionate faptele în forma lor tipică.
Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele
atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele
tipice au făcut obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal.
Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le
poate îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în
teoria dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema
existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei
de săvârşire a faptei
s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic
din latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este
exclusă existenţa unei forme a infracţiunii în perioada internă.
În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale,
însă, pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare
a
22
activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte
faze şi modalităţi ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale
infracţiunii:
1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei
de desfăşurare care poartă aceeaşi denumire;
2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţia
în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a
rămas totuşi fără rezultat;
3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de
lege
pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această
formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul
incriminator;
4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor,
în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o
altă calificare a faptei.
În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma
lor, în infracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi
infracţiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale
infracţiunii. Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar
infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz,
infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni
fapt tentat (corespunzatoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat
(corespunzătoare rezultatului epuizat).

23
2. Actele preparatorii
A. Noţiune şi caracterizare. Sunt denumite acte preparatorii toate acele acte
prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe
care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii
infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:
– acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea
săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu
după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea
unor obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de
condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
– acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra
condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la
săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie
comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile
săvârşirii faptei.
Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc
săvârşirea faptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii.
Actele preparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul
juridic al infracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie
să fie efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia
infracţională în realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerinţe
este dificilă, deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu
evidenţiază prin ele însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având
un caracter echivoc (de exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe
toxice nu exprimă prin ea însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile
procurate ar putea servi nu numai unor scopuri periculoase, dar şi unor
scopuri cu totul inofensive).
Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiune
intenţionată.
24
B. Incriminarea actelor preparatorii. În teoria dreptului penal au fost
formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor
pregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii sau teze
principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi
teza neincriminării acestor acte.
– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării
acestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele
preparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse
în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest
rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială
împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şi
sancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie,
tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra
valoarea socială ameninţată.
În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care
susţine necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi
infracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit
acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă
pericol social şi că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră
totuşi că incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracţiunilor
grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă
gradul de pericol social caracteristic infracţiunii.
– Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu
trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu
în antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei
concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei,
nu
şi actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci
creează doar condiţii pentru săvârşirea faptei.
Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu
este indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul
că nu arată clar ce voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine
25
oricând că a renunţat la săvârşirea faptei. În sfârşit, s-a invocat că actele
pregătitoare nu numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici
o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele,
astfel că, dacă s-ar incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi
deci inutile.
Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul
neincriminării, iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii.
Majoritatea prevăd sistemul neincriminării.

C. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc. Codul penal în


vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu
prevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte, ceea
ce înseamnă că ele nu sunt incriminate.
Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte
preparatorii au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca
atare. Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor,
precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de
grave contra securităţii statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al
aceluiaşi articol, tentativa acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de
pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la
infracţiunile de împiedicare a exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C.
aerian) şi de împiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul
nr. 443 din 1972 privind navigaţia civilă).
În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni
de sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire
a anumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit,
art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul
etc.).
Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât
autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul a
săvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.

26
3. Tentativa
A. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se
caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată
în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii
în forma tip.
Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea
executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze,
a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.
Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale
efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea
infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât
cu faza actelor de pregătire, cât şi cu faza faptei consumate.

Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele


condiţii:
1) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită
infracţiune.

2) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin


efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii
care constituie elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea
de la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le
putea distinge, este necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de
actele de executare.
Dificultatea deosebită a acestei probleme a determinat apariţia în
ştiinţa dreptului penal a numeroase teorii care au încercat să formuleze
criterii de deosebire între cele două categorii de acte. În literatura de
specialitate, aceste teorii au fost sistematizate, după criteriile de soluţionare
pe care le propun, în trei grupe principale, şi anume teorii subiective, teorii
obiective şi teorii formale.

27
1) Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire între cele două
categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin ele însele sau
raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda” sau a da în
vileag rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost comise. Se porneşte
de la premisa că actele de executare au această capacitate sau însuşire pe
care actele de pregătire nu o au. Astfel, în cea mai cunoscută dintre teoriile
subiective, teoria echivocităţii, se arată că actul preparator este, prin însăşi
substanţa sa, echivoc, nu lasă să se vadă în ce scop a fost efectuat, astfel că
se poate presupune fie că are legătură cu săvârşirea infracţiunii, fie că nu
are o astfel de legătură. Spre deosebire de actul preparator, actul de
executare este univoc, în sensul că lasă să se vadă limpede legătura sa cu
infracţiunea la comiterea căreia făptuitorul se decisese. Trecerea de la acte
pregătitoare la acte de executare este marcată tocmai de apariţia acestui
caracter univoc al activităţii infracţionale, iar câtă vreme rămâne echivocă,
această activitate este numai pregătitoare.
Potrivit teoriilor subiective, cumpărarea sau procurarea în orice mod a
unui cuţit constituie un act preparator, pentru că nu trădează prin el însuşi
intenţia de a agresa, pe când înjunghierea cu acel cuţit a unei persoane
reprezintă un act de executare, deoarece reflectă clar scopul în care este
realizat actul.
Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind în mod nejustificat
sfera actelor de executare. Astfel, s-a exemplificat că luarea pe ascuns a
amprentei cheii de la casa de bani este considerată un act de executare,
pentru
că dă în vileag intenţia de furt, deşi în realitate este vorba de un simplu act
preparator.

28
2) Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie între actul preparator
şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui în procesul dinamic
care trebuie să conducă la comiterea infracţiunii. Este tipică pentru aceste
teorii obiective cea a cauzalităţii inerte, care consideră acte de executare pe
acelea orientate precis contra valorii sociale care formează obiectul
infracţiunii,
iar ca acte preparatorii, actele care nu au fost orientate către acest obiect.
Potrivit acestor teorii, procurarea armei sau otrăvii în vederea uciderii
unei persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost încă orientate
spre obiectul infracţiunii, în timp ce punerea otrăvii în mâncarea servită unei
persoane sau îndreptarea armei împotriva acesteia reprezintă acte de
executare.

3) Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitatea formală


între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material în conţinutul
unei anumite infracţiuni. Dacă actul săvârşit corespunde acţiunii indicate de
verbum regens, este act de executare. În caz contrar, actul respectiv
constituie numai un act preparator.
Aceste teorii s-au dovedit a fi insuficiente şi inexacte. Aplicarea strictă
a criteriilor propuse de ele duce la o restrângere a sferei actelor de
executare, lăsând în afara acesteia acte care au, în mod cert, acest caracter.
Toate aceste teorii nu au fost în măsură să stabilească clar, prin criterii
precise, modul în care se diferenţiază actele preparatorii de tentativă.
De aceea, teoria a propus, iar practica a confirmat un criteriu
pragmatic de delimitare a actelor preparatorii de tentativă, şi anume cel al
„trecerii la act”.
Potrivit acestui criteriu, pentru a intra în faza tentativei, făptuitorul trebuie să
„treacă la act”.
Aşadar, trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca
făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a
acţiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul iniţial al
29
tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de
executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră
tentativă:

1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt;


2) pătrunderea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente
de spargere asupra sa;
3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism;
4) descărcarea armei asupra unei persoane;
5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită unei persoane etc.

3. A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea


începută să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul. Începerea
executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar
întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt, fără să se producă
rezultatul, reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia.
Caracteristic întreruperii, ca moment al tentativei, este faptul că realizarea
hotărârii de a săvârşi infracţiunea este împiedicată în desfăşurarea ei de un
obstacol care face ca ea să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce
caracterizează neproducerea rezultatului, ca celălalt moment final al
tentativei, este împrejurarea că săvârşirea faptei nu este împiedicată, ci este
dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică producerea
rezultatului.
Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care
are ca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al
art. 20 se prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de
a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul. În alineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există
tentativă şi atunci când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza
urmărilor, nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit

30
actele de executare, obiectul material al infracţiunii lipsea de la locul unde
făptuitorul credea că se află.
În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu există
tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauza
modului cum a fost concepută executarea.

B. Felurile tentativei Din examinarea acestui text, care consacră instituţia


tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adică
poate prezenta mai multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare a
acţiunii începute, se face distincţie între tentativa neterminată sau
imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă, iar în raport cu cauzele care
au făcut imposibilă consumarea infracţiunii, se distinge între tentativa
proprie şi tentativa improprie.

a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în


situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al
infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt.
Acţiunea
începută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi
împiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (de
exemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarce
arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un
funcţionar ce falsifica un înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat
să ducă până la capăt activitatea infracţională etc.). La tentativa
neterminată, acţiunea tipică este trunchiată, efectuată numai în parte, iar
procesul dinamic este şi el curmat în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă
natura sau sursa forţei de opunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau
făptuitorului însuşi.

b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci


când acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic
pentru
infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei
este deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru
31
realizarea hotărârii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie
împiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, însă din
cauze diferite, a căror natură ori sursă nu interesează nici în acest caz,
rezultatul urmărit de el nu s-a produs (de exemplu, infractorul descarcă arma
asupra victimei, însă nu
nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală;
hoţul a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această
modalitate a tentativei poate exista numai în cazul infracţiunilor materiale,
nu şi în cazul infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea în
întregime a acţiunii tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite
vătămări materiale.

c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate de


făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în care
infractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii
infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în
întregime a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la
producerea rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune
existenţa tuturor condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al
obiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă
această consumare nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în
care au fost utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce
descarcă arma în direcţia victimei fără să o nimerească reprezintă o
tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este perfect apt pentru producerea
rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţia infractorului ori alte
cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se producă).

d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care


determină neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii
infracţionale, care este astfel, de la început, destinată eşecului.
În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă
distincţie între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut
improprie.
Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea
numai relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este
32
urmarea insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei
accidentale a obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul
credea că se află, iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei
absolute a obiectului.
Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura
lor, apte să producă rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care
hotărârea infracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit
fie insuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului.
Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se
încearcă uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci
când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate
insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se
aflau victimele.
De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci
când bunul pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în
cazul tentativei de omor, victima nu se afla, din întâmplare, în camera
incendiată de infractor.
În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta,
rezultatul nu era posibil, dar, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar
putea totuşi să producă rezultatul urmărit.
Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea
absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:
– inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;
– inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;
– modul absurd în care este concepută executarea.
Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o
persoană prin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi
devenită inutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie
acţiunea îndreptată împotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă
absolut improprie atunci când producerea rezultatului este exclusă datorită
modului absurd în care a fost concepută executarea faptei, cum ar fi
încercarea unei persoane de a induce în eroare cu ocazia unui concurs, în
vederea angajării, prin prezentarea unor acte de studii grosier falsificate,
inapte să producă consecinţe juridice.

33
Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul
nu poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă
(săvârşirea unei fapte care are caracter infracţional numai în mintea
făptuitorului).

C. Conţinutul tentativei
În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea
consumată.
Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a
faptei ce constituie elementul material al infracţiunii sau din neproducerea
rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al
infracţiunii şi, mai exact, latura obiectivă a acestuia.
Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau
mai
multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiunea
tipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii.
În cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată,
împiedicată să se desfăşoare în întregime.
În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai
în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material
acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care este
săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa
terminată nu se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat.
În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se
deosebeşte evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea
rezultatului.
Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce
un rezultat sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu,
poate avea ca rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se
caracterizează prin neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii
consumate de omor, adică moartea victimei.

34
În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin
crearea unei stări de pericol mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt
consumat.
Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul
tentativei.
La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale
spre care s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în
momentul comiterii actului sau actelor de executare care constituie
elementul material al tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate
în cazul tentativei nu ridică, în genere, probleme în practică, această
legătură rezultând din materialitatea actului, adică ex re.
În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor
mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa
tentativei este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune
în pericol valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea,
cercetarea acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea
existenţei laturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în
special.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se
deosebeşte de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia
infracţională, cu care se încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se
formează latura subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot
parcursul activităţii infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este
deci identică cu aceea a infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este
aceea că, în cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la
un rezultat care nu s-a realizat.
În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea
prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această
cerinţă
trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la
acea infracţiune.
Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii
infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi
la tentativă, ca şi la faptul consumat.
35
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită
specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din
conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului material, tentativa nu este


posibilă:
a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune,
tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face
înseamnă însăşi consumarea infracţiunii;
b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă), pentru
că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp şi
spaţiu (iter criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin
cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc.,
săvârşite oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de
consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate
săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte
de mită (art.254 C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter
criminis;
c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea
acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obicei
sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi
jocul de noroc).

36
La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite
sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să
rezulte îndeletnicirea.
De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă
nici infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se
prelungească în mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În
ambele cazuri s-a susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în
sensul că tentativa este posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii,


tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o rezoluţie
infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu se
poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea;
b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai
grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie
infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazul
infracţiunilor din culpă.

Regimul incriminării tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea


tentativei, există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a
incriminării limitate a tentativei.
Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să
fie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea
acestora.
Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care
formează
elementul material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi
infracţiunea tip, se încadrează în antecedenţa cauzală a rezultatului
socialmente periculos şi prezintă prin ele însele pericolul social al unei
37
infracţiuni. De aceea, este totdeauna necesară apărarea socială împotriva
tentativei prin incriminarea ei nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare
socială corespunzătoare.
Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa
prezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât la
infracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea
fapt consumat prezintă un grad de pericol social redus.
Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei,
ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa
se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi
exprese
le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale
cu
dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau grup de
infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În lipsa
unei astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se
pedepseşte.

Cauzele de nepedepsire a tentativei


Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă
făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea
faptei, producerea rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa
pentru acea infracţiune.
Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit
întreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de către
făptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.
Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de
bunăvoie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie
elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

38
Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine a
făptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de
bună voie şi din proprie iniţiativă, producerea rezultatului.

Desistarea
Condiţiile desistării
Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au
reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ,
desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:
• desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau
curmare a executării începute;
• întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie
realizate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de
descoperirea faptei;
• desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a făptuitorului;
• desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74.

Efectele desistării

39
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că
desistarea are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la
autorul faptei.
Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau
complicitate),
desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul
executării,dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie
iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.
În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării
constituie altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu
infracţiunea încercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată
până în momentul desistării.

Împiedicarea producerii rezultatului


Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi
jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă
exclusiv la tentativa perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără
efect a unei infracţiuni de rezultat.
Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o
cauză de nepedepsire:
• făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine
evidentă de renunţare la scopul urmărit;
• acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă loc
după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului;
• acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a se
dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea
făptuitorului;
40
• acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainte ca
fapta să fie descoperită.

Efectele împiedicării producerii rezultatului


Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că
împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la
autorul faptei.
Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea
beneficia de impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au
intervenit, prin acţiuni din proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de
împiedicare a producerii rezultatului.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul
executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie
iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

4. Infracţiunea fapt consumat


A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma
tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii
infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la
producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute
de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar,
în
cazul infracţiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă şi, deci,
există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în
momentul luării hotărârii infracţionale.
Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe
care o găsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind
reglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc,
întotdeauna,
la infracţiunile fapt consumat.
41
B. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuia
a) Momentul consumării. Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta
săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii,
pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia.
Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective,
se poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale,
fie într-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după
cum este vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale.
La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei
vătămări materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă
desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea
materială, care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa
infracţiunii. Momentul consumării infracţiunii în acest caz este momentul
producerii rezultatului, care
este de regulă acelaşi cu momentul încetării acţiunii.
La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest
moment
se produce şi starea de pericol.
b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă datorită
interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt:
– determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, dată care
este cea a momentului consumării infracţiunii;
– calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale;
– reţinerea stării de recidivă;
– incidenţa amnistiei şi graţierii;
– calcularea termenelor de reabilitare etc.

5. Infracţiunea fapt epuizat


A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă atipică
a infracţiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului
tipic, ca în cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul
consumării faptei a unor noi urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului
iniţial, fie prin prelungirea activităţii infracţionale, după momentul
consumării ei.
Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să
seproducă până la un alt moment, numit al epuizării faptei.
Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de
infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de
obicei.

42
Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există
şi un moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la
care elementul material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se
prelungeşte în timp, în chip natural, peste momentul consumării, până în
momentul încetării acţiunii sau inacţiunii care reprezintă momentul epuizării
(de exemplu, lipsirea de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189 C.
pen.; furtul de energie, art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în
vederea falsificării de valori, art. 285 C. pen. etc.).
De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se
caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de
timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni
care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C.
pen). Infracţiunea continuată se consumă în momentul comiterii primei
acţiuni sau inacţiuni, iar
săvârşirea celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii
infracţionale şi a rezultatului iniţial. Această amplificare durează până în
momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acest moment fiind
considerat cel al epuizării faptei.
Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin
agravarea urmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare,
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a
rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă
conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe fapta iniţială.
Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produse
prin lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), prin vătămare corporală (art.
181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).
Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau din
obişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor
material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de
ori încât din această repetare să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea
făptuitorului. Repetarea faptei poate continua însă şi după atingerea
momentului consumării până în momentul epuizării.
IV. UNITATEA INFRACȚIUNII

În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că există unitate de infracţiune


atunci când, în activitatea desfăşurată de o persoană, identificăm conţinutul
unei singure infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în
acea activitate identificăm conţinuturile a două ori mai multe infracţiuni.
Categorii şi tipuri de unitate infracţională. În teoria dreptului penal şi în
legislaţie, se face distincţie între două categorii de unitate de infracţiune:
• unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea
faptei care constituie elementul material al infracţiunii;

43
• unitatea legală, care este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi
de fapte.
În cadrul unităţii naturale de infracţiune, se face distincţie între
trei tipuri diferite de unitate de infracţiune, în raport de natura acţiunii
sau inacţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, şi anume
între: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea
deviată.
În mod corespunzător, în cadrul unităţii legale de infracţiune se
face distincţie între patru tipuri de unitate infracţională, şi anume între:
infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea
progresivă şi infracţiunea de obicei.
Cercetarea unităţii de infracţiune presupune examinarea tuturor
acestor categorii şi tipuri de unitate.

1. Unitatea naturală de infracţiune


A. Infracţiunea simplă. Este acea formă de unitate naturală la care
infracţiunea, sub aspectul laturii obiective, constă dintr-o activitate unică,
singură acţiune sau inacţiune, urmată de un singur rezultat şi care, sub
aspectul laturii subiective, se săvârşeşte cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Activitatea infracţională caracteristică infracţiunii simple poate consta
fie dintr-un singur act (de exemplu, uciderea unei persoane prin descărcarea
unui
foc de armă, vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuţit etc.),
fie din mai multe acte (de exemplu, uciderea prin repetate lovituri cu corpuri
44
tăioase, contondente etc., vătămarea corporală produsă prin repetate
lovituri aplicate victimei în aceeaşi împrejurare, calomnierea prin multiple
afirmaţii sau
imputări etc.).
Multiplele acte de executare se integrează în chip natural în activitatea
infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii, astfel încât
nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului pasiv, a
rezoluţiei psihice etc.

B. Infracţiunea continuă. Este infracţiunea al cărei element material,


constând dintr-o acţiune sau o inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar
după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională
(momentul epuizării). Sunt infracţiuni continue: lipsirea de libertate în mod
ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul
de familie (art. 305 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208, 224 C. pen.),
absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.) etc.
Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue
este faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi
anume
45
una comisivă, prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element
material al laturii obiective (de exemplu, sechestrarea ilegală a unei
persoane, efectuarea ilicită de branşamente la reţeaua electrică în vederea
sustragerii de energie, dobândirea de obiecte a căror deţinere este ilicită
etc.), şi alta omisivă, prin care autorul nu mai intervine pentru a pune capăt
acţiunii sau inacţiunii şi lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. În felul
acesta, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii continue
durează până când un act contrar celui iniţial pune capăt acţiunii sau
inacţiunii. Acest act contrar se poate datora făptuitorului însuşi, unei alte
persoane, autorităţi etc.
De asemenea, este unanim admis în teoria dreptului nostru penal şi
recunoscut în practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfârşit prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar
dacă hotărârea nu este definitivă.
În literatura de specialitate se face distincţie între:
• infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii
infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul
de curent electric la care prelungirea în timp nu reclamă intervenţia
autorului);
• infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a
făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive,
art. 241 C. pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin
intervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace din nou uniforma cu
decoraţia sau haina cu decoraţia ilicit purtată). În cazul infracţiunilor
continue succesive, diferitele întreruperi, care ţin de natura faptei, nu
schimbă caracterul continuu al infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci
se integrează în chip natural în activitatea infracţională unică.
Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul
consumării, până la un moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut
că unele efecte juridice, care depind de momentul consumării infracţiunii,
sunt legate, în cazul infracţiunii continue, de momentul epuizării, adică de
încetarea activităţii infracţionale.
Infracţiunea continuă se consideră deci săvârşită în momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat
46
aceasta. În funcţie de acest moment al încetării faptei se determină: legea
penală aplicabilă; se soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie
ori graţiere; curge termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin.
2 C. pen.) etc.
Legea penală în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la
infracţiunea continuă, singurele referiri fiind cele din articolul mai sus citat
privitor la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale. În schimb, în dispoziţiile din partea specială a dreptului
penal sunt prevăzute relativ numeroase infracţiuni, care sunt prin natura lor
infracţiuni continue. Pentru identificarea infracţiunilor continue, se
recomandă, în teoria dreptului penal, în principal, un criteriu formal, şi
anume natura acţiunii, indicată de verbum regens, prin care este desemnat
în conţinutul infracţiunii elementul material al infracţiunii. Dacă verbum
regens indică o acţiune de durată, cum ar fi reţinerea, deţinerea, conducerea
unui autovehicul, purtarea de uniforme sau semne distinctive etc.,
infracţiunea este continuă.
Criteriul este, desigur, exact, dar el trebuie completat cu analiza
atentă, în fiecare caz, a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul
material al infracţiunii, reţinând drept infracţiune continuă pe aceea al cărei
element material, prin însăşi natura sa, nu se poate realiza decât prin durata
acţiunii sau inacţiunii respective.

C. Infracţiunea deviată. Este desemnată prin această denumire


infracţiunea care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii
făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată,
la un alt obiect sau la altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra
unei persoane pe care voia să o ucidă sau încercând să o lovească pentru a-i
produce o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din greşeală o altă
persoană), fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra
altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l
vatăme sau să-l pună în pericol.

47
Infracţiunea deviată se poate săvârşi deci în două situaţii distincte, şi
anume:
• în caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt
obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus);
• în caz de săvârşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii
făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinând altei persoane decât aceea
căreia făptuitorul credea că îi aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel,
de exemplu, A vrea să-l ucidă pe B, dar, fiind întuneric, îl confundă şi îl ucide
pe C.
Cu privire la infracţiunea deviată, s-a ridicat, în doctrină, problema de a şti
dacă, în situaţia în care aceasta se săvârşeşte, nu există în realitate o
pluralitate de infracţiuni formată din tentativa infracţiunii pe care făptuitorul
se hotărâse să o săvârşească şi infracţiunea consumată săvârşită prin
devierea acţiunii.
Într-o opinie (V. Dongoroz), care este în prezent majoritară în literatura
de specialitate şi a fost însuşită de practica judiciară, se susţine că, în cazul
infracţiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii persoanei
(error in persona), fie de devierea acţiunii (aberratio ictus), există o singură
infracţiune, aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece
rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul,
de exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană pe care a confundat-o cu aceea
pe
care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin
devierea loviturii, este fără relevanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice,
deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci
viaţa sau integritatea corporală, ca valori sociale care aparţin tuturor
persoanelor.

3. Unitatea legală de infracţiune


A. Infracţiunea continuată
Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea continuată se realizează
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă
în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care
prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu,
sustragerea de către A şi B, după o prealabilă înţelegere şi conform unui plan
48
prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiaşi
hotărâri infracţionale).
Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa
unei pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o
pluralitate de infracţiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o
infracţiune unică, prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în
cazul infracţiunii continuate, nu există pluralitate de infracţiuni. Această
unitate infracţională legală, care răspunde unor raţiuni de politică penală şi
de tehnică legislativă pusă în slujba aceleiaşi politici, nu este însă o creaţie
arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc între ele faptele
din care este alcătuită. Într-adevăr, acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc
infracţiunea continuată sunt legate între ele printr-o triplă unitate, şi anume:
unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională (toate sunt
săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi unitatea de conţinut (fiecare
prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
Din aceste trăsături caracteristice ale infracţiunii continuate rezultă
condiţiile de existenţă a acesteia.

Condiţii de existenţă. Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci


pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:

• O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale


de
timp. Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două
acţiuni sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al
aceleiaşi infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma
faptului consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca
49
acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite la un anumit interval unele de altele.
Această condiţie este necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de
infracţiunea simplă în al cărei element material sunt absorbite în mod natural
două sau mai multe acte sau acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi
împrejurare sau cu aceeaşi ocazie (de exemplu, uciderea prin mai multe
lovituri, furtul mai multor obiecte din locuinţa unei persoane etc.). Nu se
cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în acelaşi loc,
esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii.

• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este


necesar ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi
persoană (autorul), dar infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în
participaţie. În această din urmă situaţie, aceeaşi persoană poate participa la
săvârşirea unora dintre acţiuni sau inacţiuni în calitate de autor, la altele în
calitate de complice.
Săvârşirea în participaţie poate să privească toate acţiunile sau
inacţiunile care compun infracţiunea continuată sau numai unele dintre
acestea. Ne exprimăm acordul privitor la această soluţie, îmbrăţişată în
doctrină şi confirmată de jurisprudenţă, însă cu precizarea că trebuie să
existe, în mod obligatoriu, aceeaşi unică rezoluţie infracţională între
participanţi, cu privire la toate acţiunile realizate prin schimbarea rolurilor
între autori şi complici.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al
pluralităţii de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei
infracţiuni continuate. Toate aceste acţiuni sau inacţiuni au de la început şi
până la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeta
activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă o
reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar
dacă
nu sunt prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire
sau urmările fiecăreia. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în
mod evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea
ce înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile
al căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei.
50
Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune
ca autorul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau
să le accepte.
Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii
infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor
materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate.
Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite
diferitele acţiuni sau inacţiuni ce compun infracţiunea continuată şi este
dependentă şi de mărimea intervalului de timp în care se săvârşesc
acţiunile. Pentru existenţa unităţii de rezoluţie trebuie să se constate că
acest interval nu este prea mare, deoarece un interval prea mare poate
determina concluzia că autorul a renunţat la rezoluţia iniţială şi a luat o nouă
rezoluţie infracţională.
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că, printre elementele
care reprezintă temeiuri pentru stabilirea unităţii de rezoluţie, vor fi avute în
vedere unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate,
precum şi unitatea de timp. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a
intervenit, pe parcursul desfăşurării acţiunilor sau inacţiunilor, respectiv a
actelor de executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe
la rezoluţia iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională.
• Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite,
analizate în parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege
pentru existenţa conţinutului aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare,
înşelăciune etc.).
Actele de executare nu este obligatoriu să fie identice, fiind suficient
ca fiecare să se realizeze şi să se integreze în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Această condiţie se consideră realizată şi atunci când actele de
executare nu reprezintă toate infracţiuni, în formă consumată, unele putând
rămâne în fază de tentativă, precum şi atunci când aceste acte sunt
săvârşite în variantele alternative ale elementului material al laturii obiective
ale aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, când
unele acte se săvârşesc prin modalitatea însuşirii, altele prin folosire, iar
altele prin traficare).

51
Dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii sunt prevăzute în
două ori mai multe variante, există infracţiune unică continuată chiar dacă în
acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre
condiţiile alternative. Unele dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot
prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau
agravată a acesteia, esenţial fiind ca în toate să fie realizat conţinutul
infracţiunii respective. Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care
formează infracţiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect
material, să fie săvârşite în acelaşi loc sau să aibă acelaşi subiect pasiv, în
acest din urmă caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei
vătămate a determinat o nouă rezoluţie infracţională şi, deci, o altă unitate
infracţională.

Efectele juridice:
– de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează
consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie
a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
– în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie şi
graţiere;
– tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea în
vigoare la acea dată;
– dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi
incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-
a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);
– tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se
stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani,
aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după
împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu
discernământ.

Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă


continuată
52
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea
continuată nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu
poate fi divizat.

Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată,


chiar şi atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.
De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de
obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii
obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă
obişnuinţa.
În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul
infracţiunilor din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este
exclusă.

B. Infracţiunea complexă
Potrivit unui concept unanim acceptat în literatura noastră de
specialitate şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin. 3 C. pen.),
infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, fie ca
element constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Ea este un
tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea în conţinutul
53
acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind
incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia infracţională
originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în conţinutul
de bază al infracţiuni complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul
agravat sau calificat al acesteia.
În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar,
comprimate, conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de
exemplu, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate
infracţională, în conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.),
conţinuturile infracţiunilor de furt (art. 208 C. pen.), de lovire sau alte
violenţe (art. 180 alin. l şi în parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193
C. pen.), iar în conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt
reunite conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2
C. pen.), de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală
gravă (art. 182 C. pen.) şi de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
183 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol
securitatea statului (art. 160 C. pen.) sunt incluse conţinuturile infracţiunilor
de vătămare corporală (art. 180 alin. 2, 181, 182 C. pen.) şi de omor (art.
174 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de ultraj sunt incluse, în conţinutul de
bază al acestei infracţiuni (art. 239 alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor
de insultă (art. 205 C. pen.), de calomnie (art. 206 C. pen.) şi de ameninţare
(art. 193 C. pen.), iar în conţinutul agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239
alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte
violenţe (art. 180 C. pen.) şi de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc.
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de
fapte diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracţiuni,
reprezintă o soluţie a legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de
politică penală şi unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor
fapte penale într-o infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare
mai precisă a activităţii infracţionale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o
evaluare mai exactă a gradului de pericol social al acesteia şi a periculozităţii
autorului, iar drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială.
Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a
legiuitorului, ci se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective
54
dintre infracţiunile ce intră în cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această
legătură are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre
infracţiuni serveşte ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie
infracţiune-scop.
În cazul faptei incluse în conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca
element circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau
complexă, este şi mai evidentă, întrucât acest element circumstanţial este,
de regulă, o consecinţă a infracţiunii-tip.

Forme şi modalităţi
Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă, aceasta
se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de acţiunea
sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca element ori
ca circumstanţă agravantă.
În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:
– infracţiune complexă sub forma tip;
– infracţiune complexă agravantă.

Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în


conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă
toate infracţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate
atentatul care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele
de diversiune (art. 163 C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239
C. pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea
falsă (art. 276 C. pen.) etc.
În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a
infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip
particular de infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se
constată că furtul a fost săvârşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste
fapte au fost săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima situaţie nu
există tâlhărie, ci numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două
infracţiuni distincte care îşi păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire
sau furt şi ameninţare).

55
Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice
alte infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate
intra o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că o infracţiune complexă tip
poate exista şi în forma infracţiunii complexe ca variantă agravată.

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni


simple cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau
inacţiune care reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia
noastră penală cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt
infracţiuni simple, dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt
infracţiuni complexe (lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea
victimei la suferinţe sau cu punerea în pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia –
art. 189 alin. 2 C. pen.; raportul sexual cu o minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C.
pen.; furtul calificat – art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc).
Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi în cazul în care
infracţiunea, în forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (tâlhăria –
art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul –
art. 239 alin. 2 C. pen. etc).
Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce
constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va
rămâne infracţiunea în forma ei de bază.
Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul
reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni,
structura acesteia este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă
cuprinde, în mod comprimat, în conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite
sau absorbite şi, desigur, elementele componente ale laturii obiective şi
subiective ale acestor infracţiuni.
În concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic
principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de
tâlhărie, obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului,
iar cel adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj,
obiectul juridic principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel
adiacent la protecţia persoanei).

56
Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracţiunii
complexe, vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul
material al infracţiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al
infracţiunii scop este realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al
infracţiunii de mijloc, printr-o acţiune de ameninţare sau de exercitare a
violenţei).
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea
complexă tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul
acţiunilor sale şi urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La
infracţiunea complexă în variantă agravantă, forma de vinovăţie este
praeterintenţia.

Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune


momentană, întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau
inacţiunii ori a consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă,
deci, în momentul în care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează
elementele materiale specifice laturilor obiective ale infracţiunilor absorbite.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi
pierd
autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute
de
lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează
autonomia infracţională.
Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul
infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă
deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de
tentativă).
Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii
penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo
agravare specială.
În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune
complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează
ţinându-se seama de activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.).
57
Complexitatea naturală
În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată
prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului
material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor,
identificăm incluse, în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare
corporală; infracţiunea de calomnie cuprinde în conţinutul ei, absorbite în
mod natural, elementele insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe
întotdeauna în mod natural elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În
toate aceste cazuri este vorba de o infracţiune simplă, care cuprinde în
elementul său material şi elementul material al unei alte infracţiuni simple,
mai puţin grave. În pofida complexităţii naturale, infracţiunea mai gravă nu
devine o infracţiune complexă, ci rămâne o infracţiune simplă. Distincţia
privitoare la complexitatea naturală prezintă interes practic, deoarece în
cazul în care nu se poate reţine în sarcina făptuitorului infracţiunea mai
gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.

C. Infracţiunea progresivă
Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni a cărei
latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei
anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie
prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări,
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii
infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale
(art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze
58
progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare
corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală
gravă (art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se
ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.).
Se observă că, în asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate
ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor
infracţiunile mai uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului,
care a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, în raport de
diferitele grade de amplificare a rezultatului socialmente periculos al
acestora.
Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.
Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări
determină apariţia unei noi infracţiuni în care se absorb toate infracţiunile
corespunzătoare rezultatului celui mai grav. Această infracţiune este singura
care urmează să fie reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării
progresive a faptului iniţial.
Apare, deci, şi în cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării.
Ceea ce se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite
infracţiuni iniţiale este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau
producerea unui nou rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a
făptuitorului.
Efectele juridice. Ţinându-se seama de specificul infracţiunii
progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării
rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu
acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru
calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea
rezultatului.
De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a
răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină
şi legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi
incidenţa actelor de amnistie şi graţiere.

D. Infracţiunea de obicei
Este denumită infracţiune de obicei sau de obişnuinţă acea infracţiune
ce se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau inacţiunii, prin care se realizează
elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare
pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfăşoară acea
activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire

59
(cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută de art. 328
C.pen.; jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.; vagabondajul,
prevăzut de art. 327 C. pen.).
Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor
faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc
în mod repetat şi într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei
sau o obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie
infracţiune. În schimb, ele se integrează în infracţiunea unică de obicei, chiar
dacă se săvârşesc după stingerea momentului consumării, adică după
acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa.
Astfel, şi în cazul infracţiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, apare
un moment al epuizării faptei.

Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a


infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte,
cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul
că se prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în
continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al
epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este
marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se
determină legea penală aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de
clemenţă. De la aceeaşi dată începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale.

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE


ÎN JURISPRUDENŢĂ
Infracţiune. Unitate naturală, şi nu unitate legală sub forma
infracţiunii continuate. Trafic de influenţă
Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună,
urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu
atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă,
caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte,

60
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această
unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca
acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o
singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat.

Inculpatul a fost condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de


influenţă prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2 C. pen. Instanţa a reţinut că, în luna
martie 1998, după discuţii repetate purtate, cu aceleaşi ocazii, cu persoane din două familii,
inculpatul a pretins şi apoi a primit, în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma de
64 de milioane de lei şi alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize pentru şedere în
străinătate, susţinând că are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada ţării
respective.
Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 41 al. 2 C. pen., s-a
redus pedeapsa aplicată inculpatului şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
acesteia.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa
aplicată este prea uşoară, iar suspendarea executării nu se justifică.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia
atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracţiunea
de trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată.
Recursul în anulare este fondat.
Din situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a săvârşit
mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa influenţă asupra unor
funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor celor două familii, cu aceeaşi promisiune de
a le obţine pe paşapoarte vize de şedere temporară.
Discuţiile repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două familii, veniţi
împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor şi bunurilor de la
cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de prima instanţă, ca şi de
cea de recurs, ca fiind componente ale infracţiunii continuate de trafic de influenţă, nu au, în
realitate, semnificaţia unor acţiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41 al. 2 C. pen.
Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având la
bază o unică formă de vinovăţie, scurtele întreruperi în desfăşurarea activităţii infracţionale,
ocazionate de primele discuţii, urmate de verificarea paşapoartelor de către inculpat şi apoi
de primirea foloaselor, fiind determinate
de natura infracţiunii, în condiţiile speţei; considerate în ansamblul lor, se
constată că aceste activităţi sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune
şi, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracţiune, iar nu o infracţiune continuată de
trafic de influentă.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile atacate,
s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2, în cele
ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2003

Unitate naturală de infracţiune continuă. Abandon de familie.


Data la care se consideră săvârşită infracţiunea. Graţiere C. pen., art.
305 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) Legea nr. 543/2002, art. 1, art. 8 O. U. G. nr.
18/2003
Infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit.
c)

61
C. pen., fiind o infracţiune continuă, data săvârşirii infracţiunii, în
raport cu care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere, este cea a
epuizării infracţiunii constând fie în plata pensiei de întreţinere, fie
în condamnarea inculpatului.
Prin sentinţa penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj a
condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prevăzută
în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen. Instanţa a reţinut că, din martie 2002, inculpata, cu rea-
credinţă, nu a plătit pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea
minorului M.C.
Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a admis
apelul inculpatei, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în baza art. 305 alin. (4) C. pen., a
suspendat condiţionat executarea pedepsei.
Totodată, în baza art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U. G. nr.
18/2003, a constatat graţiată pedeapsa aplicată inculpatei.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2003, a respins ca
nefondat recursul inculpatei.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita aplicare a prevederilor
Legii nr. 543/2002, este fondat.
Infracţiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C.
pen., este o infracţiune continuă, deoarece activitatea infracţională nu se epuizează la
expirarea termenului pentru plata pensiei, în condiţiile în care obligaţia nu a fost îndeplinită,
ci continuă până în momentul efectuării plăţii sau până când intervine o condamnare.
În raport cu această dată, a epuizării infracţiunii continue, se produc şi consecinţele
juridice referitoare la actul de graţiere. În cauză, momentul epuizării infracţiunii, considerat
ca fiind momentul săvârşirii acesteia, este ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în
vigoare a Legii nr. 543/2002, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispoziţiile actului de
clemenţă.
Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul graţierii pedepsei aplicate, instanţa de apel
şi cea de recurs au pronunţat hotărâri nelegale, recursul în anulare a fost admis, deciziile au
fost casate şi s-a dispus înlăturarea graţierii pedepsei aplicate inculpatei.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2022 din 15 aprilie 2004

Unitatea legală de infracţiune. Ucidere din culpă. Conducerea


autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală.
Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni. Distincţie C. pen.,
art. 41 alin. (3), art. 178 Decretul nr. 328/1966, art. 37 alin. (1)

62
Uciderea unei persoane din culpa conducătorului de
autovehicul a cărui alcoolemie depăşeşte limita legală constituie
infracţiunea complexă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., în care
infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966
este absorbită. Ca atare, condamnarea făptuitorului pentru ambele
aceste infracţiuni, în concurs, este greşită.
Notă: Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat în temeiul art. 118 din O.U.G. nr. 958/2002 (M.
Of., nr. 958/28.12.2002), prevederile art. 37 regăsindu-se în art. 78 din actul menţionat.
Prin sentinţa nr. 117 din 14 iunie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a
condamnat pe inculpatul M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută
în art. 178 alin. (2) C. pen. şi a mai multor infracţiuni de vătămare corporală din culpă
prevăzută în art. 184 alin. (1), (2), (3) şi (4) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 17 iulie 1998, după ce a consumat băuturi
alcoolice, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pe drumurile publice; la un moment dat, a
intrat pe contrasens şi a lovit frontal un autoturism care se deplasa regulamentar din sens
opus.
Potrivit buletinului de analiză toxicologică, inculpatul avea 1,4‰ alcool in sânge. În
urma impactului, o persoană a decedat şi mai multe au suferit leziuni traumatice. Prin
decizia nr. 22 din 16 februarie 2000, Curtea Militară de Apel a admis apelurile declarate de
procuror, inculpat şi părţile civile şi a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1
din 4 ianuarie 2001, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1)
din Decretul nr. 328/1966, care, de asemenea, a format obiectul trimiterii în judecată, şi l-a
condamnat pentru celelalte infracţiuni reţinute în sarcina sa cu ocazia primei judecăţi.
Prin decizia nr. 75 din 21 iunie 2001, Curtea Militară de Apel a admis apelul declarat
de procuror şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2)
în cea prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen. şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea
prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune este complexă când în conţinutul său
intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin
ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen.
este o infracţiune complexă, deoarece conţine, ca o agravantă a
infracţiunii de ucidere din culpă, săvârşirea faptei de către un conducător de vehicul cu
tracţiune mecanică având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în
stare de ebrietate.
În acelaşi timp, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află
în stare de ebrietate este prevăzută ca infracţiune distinctă în art. 37 alin. (1) din Decretul
nr. 328/1966.
În atare situaţie, infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966
îşi pierde autonomia infracţională, fiind absorbită, ca circumstanţă agravantă, în conţinutul
infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (3) care, în acest caz, constituie,
potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune complexă.
Instanţa de apel, condamnând pe inculpat atât pentru infracţiunea prevăzută în art.
178 alin. (3) C. pen., cât şi pentru cea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr.
328/1966, a pronunţat o decizie nelegală, reţinând, pentru aceeaşi împrejurare, două
agravante.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpat a fost admis, s-a casat
decizia, s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit
încadrării menţionate.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3169 din 20 iunie 2002

Unitate legală. Infracţiune continuată. Furt calificat C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Săvârşirea unui număr de 20 de furturi într-o perioadă de 10 luni, toate
prin efracţie, în timpul nopţii, din magazine din aceeaşi localitate, impune
concluzia că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice, în condiţiile
infracţiunii continuate prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.

63
Prin sentinţa penală nr. 126 din 3 iunie 1999, Tribunalul Argeş a condamnat pe
inculpatul N.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1)
raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi i) şi alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, într-o perioadă de 10 luni, în mod repetat şi în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit numeroase furturi de la persoane fizice
şi societăţi comerciale, valoarea totală a bunurilor furate caracterizând fapta ca având
consecinţe deosebit de grave.
Astfel, în seara zilei de 22 februarie 1997, inculpatul a spart vitrina magazinului W.
din Piteşti şi, după ce a pătruns în interior, şi-a însuşit bunuri în valoare de peste 2.000.000
lei; în seara zilei de 30 aprilie 1997, a pătruns, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate T.Gh.
de unde a sustras bunuri în valoare de 500.000 de lei; în seara zilei de 16 mai, a spart
vitrina magazinului N. din Piteşti, de unde şi-a însuşit îmbrăcăminte în valoare de 900.000
de lei; la 19 mai 1997, pe timp de noapte, prin efracţie, inculpatul a pătruns în incinta
magazinului W. L de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.500.000 de lei; în noaptea de 16
iunie 1997, a pătruns, prin efracţie, în incinta SC W.I. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare
de 4.836.700 de lei; în seara zilei de 22 iunie 1997, tot prin efracţie, a pătruns în magazinul
N.K. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.467.000 de lei; în noaptea de 24 august
1997, prin efracţie, a pătruns în incinta barului aparţinând SC I.M.H. de unde şi-a însuşit
aparate electronice, obiecte de îmbrăcăminte şi alte bunuri; de asemenea, în nopţile de 1, 2,
4, 11, 19, 25 septembrie 1997, 3, 15, 26 noiembrie 1997, 4, 8, 12 şi 15 decembrie 1997, a
furat, prin efracţie, numeroase bunuri de la alte 13 magazine.
Curtea de Apel Argeş, prin decizia penală nr. 256 din 23 noiembrie 1999, a admis
apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptei prin înlăturarea
prevederilor art. 209 alin. ultim şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi, făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi
34 lit. b) din acelaşi cod, a redus pedeapsa.
Prin recursul declarat, procurorul a criticat decizia instanţei de apel cu privire la
greşita schimbare a încadrării juridice a faptei.
Recursul este fondat.
Din modul în care a acţionat inculpatul, şi anume perseverenţa cu care a săvârşit
faptele la intervale scurte de timp, mijloacele folosite (de regulă efracţie), precum şi zona în
care a comis actele infracţionale (cu o singură excepţie, pe raza municipiului Piteşti),
precum şi timpul în care a acţionat (în toate cazurile, pe timp de noapte), rezultă că el a
avut, de la început, reprezentarea acţiunilor sale, ceea ce caracterizează existenţa rezoluţiei
infracţionale unice, în condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. În consecinţă, recursul
procurorului a fost admis, decizia atacată a fost casată, menţinându-se hotărârea primei
instanţe.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2403 din 30 mai 2000

Unitate legală de infracţiune. Omor asupra a două persoane în aceeaşi


împrejurare constituie infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiune C. pen.,
art. 174, art. 176 lit. b), art. 33 lit. a), art. 34 lit. a)

64
Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multor persoane
constituie o singură infracţiune de omor prevăzută în art. 174 raportat la art. 176
lit. b) C. pen. sau, după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică
o singură pedeapsă în limitele prevăzute în lege. Ca atare, este nelegală
hotărârea prin care fapta se încadrează în prevederile art. 20 raportat la art. 174
şi art. 176 lit. b) C. pen., dar se face şi aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din
acelaşi cod, stabilindu-se două pedepse contopite conform textelor de lege
menţionate.
Tribunalul Judeţean Buzău, prin sentinţa penală nr. 30 din 11 decembrie 1991, a
condamnat pe inculpatul G.P. la două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru tentativă la
infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit.
b), cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi cod, s-a dispus ca inculpatul să
execute 3 ani închisoare, cu un spor de 6 luni, în total 3 ani şi 6 luni închisoare.
Instanţa a reţinut că, în urma acţiunilor provocatoare ale celor două părţi vătămate,
A.G. şi PA., inculpatul a încercat să le ucidă prin lovituri aplicate cu un cuţit, fapta fiind
săvârşită cu ocazia aceleiaşi altercaţii dintre părţi.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt întemeiate. Infracţiunea de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen. este o infracţiune complexă care
cuprinde în conţinutul său cel puţin două fapte de omor. Fiind vorba, deci, de o infracţiune
unică, în cazul în care, în aceeaşi împrejurare, chiar prin săvârşirea unor acţiuni diferite, cum
este cazul în speţă, s-a încercat uciderea a două persoane, în sarcina inculpatului urmează a
se reţine o singură tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, iar nu două tentative
de omor, în concurs real.
Prima instanţă a reţinut în mod corect, prin încadrarea juridică dată faptei, săvârşirea
unei singure tentative la infracţiunea de omor deosebit de grav, însă a făcut, în mod greşit,
aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni, condamnând pe inculpat la două pedepse
de câte 3 ani închisoare, cu aplicarea unui spor.
Aşa fiind, urmează a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) C.
pen. şi, în consecinţă, sporul de 6 luni închisoare.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2048 din 11 decembrie 1991

65
Unitate legală. Infracţiune complexă. Tentativă de omor calificat. Ultraj cu
violenţă. Unitate infracţională C. pen., art. 175 lit. f), art. 239 alin. (2), art. 20
Fapta inculpatului, de a aplica o lovitură de cuţit în abdomen unui ofiţer de
poliţie, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, punându-i viaţa în pericol,
constituie infracţiunea unică de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f) C. pen., iar nu două infracţiuni distincte,
respectiv tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art.
174 C. pen. şi infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 94 din 8 mai 1997 a Tribunalului Bacău, inculpatul G.A. a fost
condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat
la art. 174 C. pen. şi a infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 13
C. pen.
S-a reţinut că, la 12 octombrie 1996, inculpatul a insultat şi ameninţat pe un ofiţer de
poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, după care i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen,
cauzându-i leziuni grave pentru vindecarea cărora s-a intervenit chirurgical şi au fost
necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 117 din 12 august 1997, neatacată cu recurs, Curtea de Apel
Bacău, admiţând apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptelor într-o
singură infracţiune, tentativă de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea
art. 13 C. pen.
Împotriva celor două hotărâri s-a declarat recurs în anulare, care este fondat.
Potrivit art. 175 lit. f) C. pen., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea
nr. 140/1996, omorul este calificat dacă a fost săvârşit în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei. Din actele dosarului rezultă că inculpatul,
după ce a adresat insulte şi ameninţări ofiţerului de poliţie, care se afla în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni ce i-au
pus viaţa în pericol. Or, fapta inculpatului de a pune în pericol, prin aplicarea loviturii de
cuţit în abdomen, viaţa ofiţerului de poliţie care se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, acţiunea sa de ultragiere fiind
absorbită în modalitatea arătată în art. 175 lit. f) C. pen., deoarece exprimarea folosită în
acest text de lege este fără echivoc.
Ca urmare, recursul în anulare a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a
faptelor în tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174
şi art. 175 lit. f), cu aplicarea art. 13 C. pen.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 109 din 19 ianuarie 1999

Unitate legală de infracţiune. Tâlhărie. Infracţiune complexă, şi nu concurs


de infracţiuni C. pen., art. 211, art. 75 lit. a)
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor persoane,
dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie
o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni aflate în concurs,
în raport cu numărul persoanelor agresate.
Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 410 din 22 august 1994, a condamnat
pe inculpatul D.A. şi pe alţi patru coautori pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) şi de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpaţii, în noaptea de 21 aprilie 1994, au pătruns, fără drept,
în locuinţa părţilor vătămate, familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit,
cauzându-le leziuni ce au necesitat până la 12 zile de îngrijiri medicale şi au sustras bunuri
ale acestora în valoare de 2.000.000 de lei.
Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 138 A din 7 martie 1995, a menţinut
condamnarea inculpaţilor.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 75 lit. a) C. pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei de
trei sau mai multe persoane împreună. Cum în cauză infracţiunile de tâlhărie au fost comise
de cinci inculpaţi împreună, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.,
iar pentru doi dintre inculpaţi se impunea şi aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.
În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la concursul de infracţiuni de tâlhărie,
este de observat că nu sunt realizate toate trăsăturile specifice acestei infracţiuni în raport
cu fiecare dintre părţile vătămate, deşi acestea au fost supuse unor violenţe, întrucât
bunurile sustrase constituiau patrimoniul lor comun, iar nu patrimoniul distinct al fiecăreia

66
dintre ele. Ca atare, reţinerea unei singure infracţiuni de tâlhărie pentru toţi inculpaţii este
corectă.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1291 din 24 mai 1996
Unitate legală de infracţiune. Furt. Infracţiune continuată. Tentativă.
Infracţiune consumată C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Săvârşirea, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii,
a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni constituie, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiune continuată, iar
nu concurs de infracţiuni, indiferent dacă unele acţiuni au fost consumate, iar
altele au rămas în fază de tentativă.
Judecătoria Olteniţa, prin sentinţa penală nr. 88 din 29 februarie 1996, rămasă
definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpaţii C.A. şi C.M. pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi
g) C. pen. şi a patru tentative la aceeaşi infracţiune, în condiţiile concursului de infracţiuni
prevăzut în art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20 iulie 1995, inculpaţii au sustras, prin efracţie,
dintr-un autoturism, diferite bunuri şi au încercat să-şi însuşească bunuri din alte patru
autoturisme.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au acţionat, în noaptea de 20
spre 21 iulie 1995, pe baza unei hotărâri prealabile de a fura bunuri din autoturisme, pentru
a le valorifica; în realizarea acestei unice rezoluţii infracţionale, au săvârşit faptele în condiţii
similare şi la intervale foarte scurte de timp.
Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină că activitatea inculpaţilor realizează conţinutul
unei infracţiuni continuate de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209,
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Faptul că unele dintre elementele componente ale
activităţii infracţionale au rămas în fază de tentativă nu duce la existenţa concursului de
infracţiuni, din moment ce, prin săvârşirea infracţiunii, în sensul prevederilor art. 41 alin. (2)
C. pen., se înţelege, conform art. 144 din acelaşi cod, atât infracţiunea consumată, cât şi
cea tentată.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 403 din 19 februarie 1997

Unitate legală de infracţiune. Infracţiune continuată. Furturi consumate şi


tentativă la infracţiunea de furt C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Fapta inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două
autoturisme şi de a încerca să comită sustrageri din alte două, toate aflate în
acelaşi loc, constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat,
caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune
tentată al altora neprezentând relevanţă sub acest aspect.
Prin sentinţa penală nr. 643 din 132 noiembrie 1993, rămasă definitivă prin
nerecurare, Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul C.O. la mai multe pedepse
pentru săvârşirea a două furturi calificate prevăzute în art. 208 raportat la art. 209 lit. a), c),
e) şi g) C. pen., şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la
art. 208 şi art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din
acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6 august 1992, inculpatul a sustras, prin efracţie,
bunuri în valoare de 31.000 de lei din două autoturisme şi a încercat să sustragă bunuri din
alte trei, toate parcate în acelaşi loc.
Conform art. 409 şi art. 410 alin. (1), partea I, pct. 7 C. proc., pen. s-a declarat recurs
în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei este greşită.
Recursul în anulare este fondat.
Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil şi în executarea unei
hotărâri unice, pătrunzând în aceeaşi noapte, prin efracţie, în cinci autoturisme, din două
reuşind să sustragă unele bunuri, trebuia să se constate că el a comis o infracţiune unică, în
formă continuată, de furt calificat.
Împrejurarea că numai unele dintre actele componente au fost furturi consumate, în
timp ce altele au rămas în fază de tentativă nu este relevantă în ceea ce priveşte încadrarea
juridică a faptei, de vreme ce prin „săvârşirea” infracţiunii, în sensul art. 41 alin. (2) C. pen.,
se înţelege, conform art. 144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa.
În temeiul încadrării faptei în prevederile art. 208 raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi
g) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatului trebuia să i se aplice o singură
pedeapsă.

67
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 106 din 25 ianuarie 1994

Unitate legală de infracţiune. Infracţiune complexă, şi nu concurs de


infracţiuni
C. pen., art. 176 lit. b) şi c), art. 175 lit. c), art. 174
Uciderea a două persoane, în aceeaşi împrejurare, ca urmare a unui conflict
cu acestea, constituie o singură infracţiune de omor deosebit de gravprevăzută în
art. 176 lit. b) C. pen., iar nu o infracţiune de omor prevăzută în art. 174, aflată în
concurs cu aceea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. c) din acelaşi
cod, dacă între cele două fapte nu a trecut decât un timp foarte scurt.
Pentru sentinţa penală nr. 23 din 13 mai 1993 a Tribunalului Brăila, inculpatul G.C. a
fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prevăzută în art. 174
raportat în art. 175 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 25 septembrie 1992, inculpatul, găsind pe soţia
sa G.M. în locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de vădită intimitate, a ucis pe loc, cu
lovituri aplicate asupra capului cu un băţ, pe S.B., iar pe soţia sa a ucis-o în curtea
domiciliului lor, unde o adusese de la locuinţa primei victime.
Prin decizia penală nr. 117 din 11 mai 1994, Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile
declarate de procuror şi de inculpat şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii
de omor prevăzută în art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. asupra victimei S.B. şi a
infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit.
c) şi art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., asupra victimei G.M.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Din examinarea hotărârilor pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului rezultă că
instanţele, întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit corect starea de fapt şi
vinovăţia inculpatului, însă au dat o încadrare juridică greşită faptelor de omor săvârşite de
acesta.
În speţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi în aceeaşi împrejurare, inculpatul, datorită
atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a aplicat lovituri ce au avut ca urmare
moartea acestora.
Stabilindu-se că inculpatul a ucis ambele victime în aceeaşi împrejurare, la scurt timp
una de cealaltă, instanţele trebuiau să constate că actele de violenţă săvârşite de inculpat
constituie o unitate infracţională, iar nu concurs de infracţiuni şi să încadreze în drept fapta
ca infracţiune de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175
lit. c) şi art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995

Unitate naturală de infracţiune. Mai mulţi subiecţi pasivi.


Infracţiune unică de ultraj, şi nu evadare când lipseşte intenţia C. pen., art. 239 alin.
(3) şi (4), art. 269, art. 270
1. Fapta de vătămare corporală săvârşită în aceeaşi împrejurare, în mod
neîntrerupt şi pe baza unei unice rezoluţii infracţionale, asupra a doi agenţi de
poliţie aflaţi în exerciţiul funcţiunii constituie o infracţiune unică de ultraj,
existând o unitate naturală de infracţiune, care exclude concursul de infracţiuni
în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
2. Fapta de vătămare corporală săvârşită de doi inculpaţi asupra agenţilor
de poliţie care aduc la îndeplinire un mandat de executare a pedepsei închisorii
emis împotriva unuia dintre inculpaţi, urmată de fuga acestora, constituie numai
infracţiunea de ultraj, iar nu şi infracţiunea de evadare şi, respectiv, înlesnire a
evadării, întrucât lipseşte intenţia, dacă nici unul dintre inculpaţi nu cunoştea
faptul că pe numele unuia dintre aceştia a fost emis un mandat de executare a
pedepsei închisorii şi că are de executat o pedeapsă.
Notă: cu privire la existenţa unei infracţiuni unice de ultraj, în sens contrar decizia nr.
1136 din 6 martie 2003, publicată.
Prin sentinţa penală nr. 99 din 31 mai 2004, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat
pe inculpaţii M.A. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3)

68
şi (4) C. pen. şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
a achitat pe inculpatul M.A. pentru infracţiunea de evadare prevăzută în art. 269 alin. (2) C.
pen., iar pe
inculpatul M.C., pentru infracţiunea de înlesnire a evadării prevăzută în art. 270 alin. (2) şi
(3) C. pen. Instanţa a reţinut că, la 18 aprilie 2003, agenţii de poliţie P.A. şi D.A., aflaţi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu şi având de pus în executare un mandat de executare a
pedepsei închisorii prin care s-a ordonat arestarea condamnatului M.A., l-au imobilizat pe
acesta şi l-au condus spre sediul poliţiei. În faţa sediului poliţiei, agenţii de poliţie au fost
atacaţi de inculpatul M.C., care a încercat să-l elibereze pe inculpatul M.A. Astfel, inculpatul
M.C. a sărit în spatele agentului de poliţie P.A., lovindu-l, iar inculpatul M.A. a lovit cu
picioarele şi pumnii pe cei doi agenţi de poliţie, după care ambii inculpaţi au fugit. În urma
agresiunii, părţii vătămate D.A. i-au fost cauzate leziuni traumatice pentru a căror vindecare
au fost necesare 5 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice
pentru a căror vindecare au fost necesare 2 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 3 din 29 noiembrie 2004, Curtea de Apel Timişoara a admis
apelul procurorului, majorând pedepsele aplicate inculpaţilor şi a respins apelurile acestora.
Recursul declarat de procuror, cu privire la greşita achitare a inculpatului M.A. pentru
săvârşirea infracţiunii de evadare, şi a inculpatului M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de
înlesnire a evadării, precum şi pentru greşita nereţinere a două infracţiuni de ultraj, este
nefondat.
În cauză, s-a dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la
aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpaţilor care, la 18 aprilie 2003, au lovit pe
agenţii de poliţie D.A. şi P.A., aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, producând părţii
vătămate D.A. leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri
medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice care au necesitat 2 zile de îngrijiri
medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239
alin. (3) şi (4) C. pen.
Inculpaţii care, în aceeaşi împrejurare, au vătămat pe cei doi agenţi de poliţie, aflaţi
în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu, şi anume punerea în executare a unui mandat
privind pe inculpatul M.A., au săvârşit fiecare dintre aceştia o infracţiune unică de ultraj,
întrucât au acţionat cu aceeaşi ocazie şi în mod neîntrerupt, în baza unei unice rezoluţii
infracţionale, existând, prin urmare, o unitate naturală de infracţiune, ce exclude existenţa
unui concurs de infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
Instanţele au reţinut în mod corect nevinovăţia inculpatului M.A. pentru infracţiunea
prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului M.C. pentru infracţiunea prevăzută în
art. 270 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, întrucât lipseşte intenţia.
Aşa cum rezultă din probele administrate, în speţă nu au fost respectate prevederile
art. 422 C. proc. pen. referitoare la executarea mandatului în ceea ce priveşte înmânarea
unui exemplar al acestuia.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că inculpatul M.A. nu cunoştea faptul că mai
are de executat vreo pedeapsă, fiind liberat la 9 octombrie 2002, iar inculpatul M.C. nu
cunoştea că M.A. are de executat o pedeapsă şi că pe numele acestuia a fost emis un
mandat de executare a pedepsei închisorii.
În aceste condiţii, în mod corect instanţele au constatat că actele de violenţă
săvârşite de inculpaţii M.A. şi M.C. se circumscriu numai conţinutului constitutiv al
infracţiunii de ultraj, iar nu şi al celor de evadare sau de înlesnire a evadării, întrucât cei doi
inculpaţi, sub aspect subiectiv, nu cunoşteau nici că agenţii de poliţie aveau de executat un
mandat de executare a pedepsei şi nici că ar exista o pedeapsă de executat de către M.A.
În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5197 din 15 septembrie 2005

69
Formele unităţii legale – infracţiune complexă. Distincţie între infracţiunile
care alcătuiesc infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni C. pen., art. 41 alin.
(3), art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1 lit. a), e) şi g), art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit.
a)
Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui,
negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată
de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în
apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de
tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei
infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul săvârşirii faptei
şi cu scopul urmărit de făptuitor.
Prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a
penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru
complicitate la tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea de tâlhărie pentru ambii inculpaţi. S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au
lovit partea vătămată şi au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar
inculpaţii au mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo
borseta acesteia, împărţind conţinutul.
Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă la tâlhărie,
respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt,
respectiv complicitate la aceasta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004, a
admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor şi a condamnat pe
inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.
Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie infracţiunea de
tâlhărie.
În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de însuşire a
bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp între lovire şi furt, cum
nici poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor,
găsindu-şi refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii.
În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este în
concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004

70
V. PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

Termenul de „pluralitate de infracţiuni”, într-o accepţiune largă,


desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni. O pluralitate de
infracţiuni nu este însă relevantă din punct de vedere juridic decât dacă între
cele două sau mai multe infracţiuni care o alcătuiesc există o anumită
legătură
din care decurg anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi
personală (in personam), în sensul că toate infracţiunile au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, sau reală (in rem) atunci când între infracţiunile care
alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de
cauzalitate etc.
În accepţiunea restrânsă a termenului, prin pluralitate de infracţiuni, în
teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, se înţelege un număr de două
sau
mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de
infracţiuni,
ca instituţie a dreptului penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită
consecinţelor pe care le poate avea pe planul răspunderii penale a
făptuitorului, al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia.

Sediul materiei. Codul penal în vigoare reglementează pluralitatea de


infracţiuni în Cap. IV din Titlul V al Părţii generale, în textele art. 32-40.
Localizarea materiei pluralităţii de infracţiuni nu este întâmplătoare, ci
are la bază logica potrivit căreia, înainte de a se stabili formele de
manifestare a
pluralităţii infracţionale, se impune a fi reglementat cadrul legal de existenţă
al
pluralităţii.
71
În noul Cod penal, pluralitatea de infracţiuni a fost aşezată în capitolul
VII din Titlul II, în textul art. 46-53.

Formele pluralităţii de infracţiuni


În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai
multe
forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante sunt:
� concursul de infracţiuni;
� recidiva;
� pluralitatea intermediară.
Legea noastră penală prevede în mod expres, ca principale forme ale
pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, în art. 32
alin. l C. pen. se arată că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, fie
concurs de infracţiuni, fie recidivă. În acelaşi timp, însă, legea penală
consacră în mod implicit şi forma pluralităţii intermediare de infracţiuni, între
concurs şi
recidivă, prevăzând în dispoziţiile din art. 40 C. pen. reguli speciale de
sancţionare a infractorului care, după condamnarea definitivă pentru o
infracţiune, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără să fie îndeplinite condiţiile
pentru existenţa stării de recidivă.
Criteriul de distincţie între cele două forme de bază ale pluralităţii de
infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva, îl constituie existenţa (sau
inexistenţa) unei hotărâri judecătoreşti definitive, de condamnare.
Toate infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să
fi fost condamnată definitiv, prezintă întotdeauna forma concursului de
infracţiuni.
Infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, după ce aceasta a fost
condamnată definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, pentru una sau mai
multe infracţiuni, alcătuiesc cea de a doua formă de bază a pluralităţii, şi
anume, recidiva.
Pluralitatea intermediară, a treia formă a pluralităţii, se realizează
atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau
mai multe infracţiuni, săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare şi

72
nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de
recidivă.
Pluralitatea intermediară este, deci, o pluralitate de infracţiuni care nu
constituie nici concurs de infracţiuni, nici recidivă. Ea prezintă anumite
trăsături caracteristice ale celor două forme de bază şi reprezintă o formă
intermediară între ele.

1. Concursul de infracţiuni
În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală (art.33 lit. a C. pen.),
concursul de infracţiuni este definit ca o formă a pluralităţii de infracţiuni
constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt următoarele:

• să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura sau


gravitatea acestora. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a
unei tentative pedepsibile, după cum pot consta în participarea la săvârşirea
acestora în calitate de autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.). Nu
interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite diferitele infracţiuni,
putând fi săvârşite unele cu intenţie, altele din culpă sau cu intenţie
depăşită. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni pot fi de
aceeaşi natură sau de natură diferită (de exemplu, două sau trei infracţiuni
de furt, două sau trei infracţiuni de înşelăciune, două sau mai multe
infracţiuni de fals, două sau mai multe infracţiuni de trafic de droguri etc. ori,
dimpotrivă, o infracţiune de viol, alta de lipsire de libertate şi alta de
perversiuni sexuale; o infracţiune de furt, alta de ucidere din culpă şi alta de
părăsire a locului accidentului etc.
În prima situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul sunt de aceeaşi
natură, acesta poartă denumirea de concurs omogen, iar în cealaltă situaţie,

73
când infracţiunile care alcătuiesc concursul nu sunt de aceeaşi natură, acest
concurs se numeşte eterogen.
Concursul omogen (două, trei sau cinci furturi săvârşite de aceeaşi
persoană) nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se
aseamănă, dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii
infracţionale,
corespunzătoare pluralităţii faptelor săvârşite;

• infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Identitatea subiectului


activ al infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esenţa concursului de
infracţiuni. Nu se cere ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe
infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi la unele de autor, la
altele de instigator, la altele de complice. De asemenea, persoana poate
săvârşi singură unele dintre infracţiuni, iar altele împreună cu alte persoane,
în participaţie;

• infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a


făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Nu pot constitui concurs de infracţiuni
decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv,
chiar dacă este urmărit sau chiar trimis în judecată şi chiar dacă s-a
pronunţat împotriva sa o hotărâre de condamnare, câtă vreme această
hotărâre nu a rămas definitivă în cazurile şi modurile prevăzute de lege (art.
416-417 C. pr. pen.).
Esenţial pentru existenţa concursului este ca infracţiunile să fie
săvârşite înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pentru vreuna dintre ele, chiar dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei
date;

• infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să poată
atrage răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, dacă în legătură cu două
din cele două presupuse infracţiuni se constată existenţa unor cauze care
înlătură
caracterul penal al faptei (legitimă apărare, caz fortuit, eroare de fapt etc.)
sau dacă intervine ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală
74
(amnistie, prescripţie, lipsa plângerii prealabile etc.), în toate aceste cazuri,
rămânând o singură infracţiune susceptibilă de a fi supusă judecăţii, nu
există concurs de infracţiuni. Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor
cauze de nepedepsire generale (de exemplu, desistarea sau împiedicarea
rezultatului, art. 220 C. pen., împiedicarea săvârşirii faptei, art. 30 C. pen.
etc.) sau speciale (de exemplu, denunţarea de către mituitor a luării de mită,
art. 255 alin. 3 C. pen., retragerea mărturiei mincinoase, art. 260 alin. 2 C.
pen. etc.).

Forme şi modalităţi. Concursul de infracţiuni se prezintă sub două


forme diferite în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile
concurente, şi anume concursul real sau material şi concursul ideal sau
formal de infracţiuni. Aceste forme sunt prevăzute şi descrise în prevederile
art. 33 lit. a şi b din actualul Cod penal.

a) Concursul real (material) de infracţiuni. Această formă a concursului


se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni
care îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni
distincte, adică prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în
parte conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a
săvârşit o tâlhărie, făptuitorul a tulburat grav liniştea publică, iar la
intervenţia organelor poliţiei a proferat insulte şi ameninţări la adresa
acestora). Infracţiunile pot fi diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel
(concurs omogen), se săvârşesc de regulă succesiv, dar uneori pot fi
săvârşite simultan (de exemplu, făptuitorul loveşte şi insultă sau calomniază
în acelaşi timp o persoană, pătrunde fără drept în locuinţa unei persoane şi o
loveşte etc.), pot fi săvârşite în acelaşi loc sau în locuri diferite etc. Nu
interesează dacă între infracţiunile concurente există sau nu vreo legătură
obiectivă. În cazul în care între infracţiunile concurente există legătură,
concursul poartă denumirea de concurs cu conexitate (caracterizat). În
practică, asemenea situaţii se întâlnesc relativ frecvent, ceea ce face să
existe două modalităţi ale concursului de infracţiuni:
– concurs simplu, la care între infracţiunile ce îl compun nu există legătură
obiectivă (in rem);

75
– concurs cu conexitate (caracterizat), format din infracţiuni între care există
o asemenea legătură.
Legea penală în vigoare se referă în mod explicit la concursul cu
conexitate, prevăzând, în dispoziţia din art. 33 lit. a partea finală, că există
concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea alteia (concurs cu conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei
(concurs cu conexitate consecvenţională). Faptul că legea se referă doar la
aceste două forme ale conexităţii nu înseamnă că numai în aceste cazuri
poate exista concurs cu conexitate, ci, dimpotrivă, că legiuitorul a vrut să
precizeze tocmai contrariul, şi anume că există concurs de infracţiuni, oricare
ar fi caracterul legăturii reale dintre infracţiunile concurente, deci oricare ar
fi forma conexităţii acestora. Precizarea pe care legiuitorul o face în legătură
cu cele două forme ale concursului cu conexitate are ca scop să excludă
confuzia pe care o creează teoria zisă a unităţii infracţionale între
infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop, teorie susţinută în trecut de unii
autori şi însuşită şi de practica judiciară mai veche. Potrivit acestei teorii,
atunci când o infracţiune serveşte ca mijloc pentru comiterea sau
ascunderea alteia (de exemplu, falsificarea unui înscris oficial pentru a se
putea comite sau ascunde o evaziune fiscală), cele două fapte alcătuiesc o
singură infracţiune, şi anume infracţiunea scop în care se absoarbe,
pierzându-şi autonomia, infracţiunea mijloc. Teoria infracţiunii unice mijloc-
scop este neconvingătoare şi evident greşită, pentru că ignoră existenţa a
două infracţiuni de sine stătătoare din care legiuitorul nu înţelege să
construiască o unitate. Pe de altă parte, aplicarea acestei teorii ar duce la
soluţii inadmisibile în cazul în care infracţiunea mijloc ar fi mai gravă decât
infracţiunea scop (de exemplu, în cazul în care este ucisă o persoană pentru
a se ascunde un furt).
În jurisprudenţă, această teorie a fost şi este infirmată în mod constant
prin soluţiile pronunţate, inclusiv de către instanţa supremă. De altfel,
legiuitorul a soluţionat această falsă problemă prin reglementarea din textul
art. 33 lit. a teza finală a actualului Cod penal.

76
b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni. În teoria dreptului penal şi
potrivit legii penale (art. 33 lit. b C. pen.), concursul de infracţiuni îmbracă
forma concursului zis ideal sau formal atunci când în acţiunea sau inacţiunea
săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor
pe care le-a produs, se găsesc realizate elementele constitutive ale două sau
mai multor infracţiuni. Ceea ce caracterizează şi diferenţiază concursul ideal
de
concursul real este împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care
îl
compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni, ca în cazul
concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacţiune în care sunt
comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor
infracţiuni.
Astfel, există concurs ideal de infracţiuni, de exemplu, atunci când, în
urma unui accident de circulaţie, o persoană a decedat, iar alte două au
suferit
vătămări corporale grave; când, printr-o acţiune de împuşcare, o persoană a
fost ucisă, iar alte două au suferit leziuni grave, soldate cu infirmităţi etc.
În teoria dreptului penal a fost susţinută în trecut teza că în cazul
concursului ideal sau formal ar exista numai aparent o pluralitate de
77
infracţiuni, argumentîndu-se că, fiind săvârşită o singură acţiune sau
inacţiune, numai în chip „ideal” s-ar putea concepe o pluralitate de
infracţiuni, dar că în realitate ar exista o singură infracţiune. Această teză a
fost combătută, argumentându-se că, în realitate, în pofida unei aparenţe de
unitate, există o pluralitate reală de infracţiuni, fiecare cu trăsăturile sale
caracteristice, în aceleaşi condiţii ca şi la concursul real, cu singura
deosebire că aici elementele obiective au fost comprimate într-o singură
acţiune sau inacţiune.

Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni


Cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică
Sisteme de sancţionare
Persoana fizică ce săvârşeşte mai multe infracţiuni demonstrează, prin
perseverenţa sa infracţională, o periculozitate socială care impune sisteme
de sancţionare adecvate, în măsură să asigure realizarea cât mai eficace a
funcţiilor şi rolului preventiv-educativ ale pedepsei, cu cele două
componente:
constrângere şi reeducare.
În doctrina penală şi în legislaţia penală există trei sisteme de
sancţionare a concursului de infracţiuni, şi anume:
• sistemul cumulului aritmetic, potrivit căruia instanţa de judecată stabileşte
pentru fiecare infracţiune câte o pedeapsă, după care le adiţionează şi
dispune executarea pedepsei rezultate din adunarea aritmetică a acestora.
Acest sistem este criticat şi rar aplicat în legislaţia unor state, întrucât este
considerat rigid şi excesiv de aspru (s-a susţinut, printre altele, că, în cazul
pedepselor privative de libertate, poate conduce la pedepse executabile care
depăşesc durata de viaţă a unui om);
78
• sistemul absorbţiei, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă, pedepsele mai mici să fie absorbite în pedeapsa cea
mai mare care urmează să fie executată. A fost criticat şi acest sistem,
susţinându-se, în esenţă, că este excesiv de blând, inducând infractorului
impresia că infracţiunile mai puţin grave rămân nepedepsite şi că, astfel,
acest sistem reprezintă o încurajare, pentru infractorul care săvârşeşte o
infracţiune gravă, să comită şi alte infracţiuni, mai puţin grave, pentru care
pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă;
• sistemul cumulului juridic, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru
fiecare infracţiune concurentă, instanţa de judecată va aplica pedeapsa cea
mai grea, la care se poate adăuga un spor. Acest spor poate fi obligatoriu
sau facultativ, fix sau variabil, în aşa fel încât să asigure o justă
proporţionalizare a pedepsei în fiecare caz concret. Acest sistem este cel mai
frecvent prevăzut în legislaţiile statelor şi este cel mai agreat în doctrina
penală.
Sistemul cumulului juridic este adoptat şi de actualul Cod penal român.
Acest sistem, denumit al cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil,
este unic pentru ambele forme ale concursului, având unele particularităţi în
raport cu felul şi genul sancţiunilor de drept penal.
Vom prezenta în continuare modul în care este reglementat în actualul
Cod penal şi cum funcţionează acest sistem.

Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni


săvârşite de persoana fizică
Sediul materiei este art. 34 din C.pen., care, potrivit recentei
modificări, poartă denumirea marginală de „pedeapsa principală în caz de
concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică”.
Potrivit art. 34 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte
pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea, se aplică
pedeapsa după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă;

79
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică cea mai mare, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar dacă aest maxim nu este îndestulător,
se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în
parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la
care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.
Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi
totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
Din economia textului de lege menţionat, rezultă că aplicarea pedepsei
principale se face în două etape obligatorii, şi anume: etapa stabilirii
pedepsei pentru fiecare infracţiune; etapa aplicării pedepsei rezultante (care
urmează a fi
executată).
Etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte constă în
activitatea instanţei de judecată de individualizare a pedepsei, pentru fiecare
infracţiune în parte, din cele care formează pluralitatea. Practic, instanţa
procedează la izolarea fiecărei infracţiuni din cele concurente şi, făcând
abstracţie de celelalte infracţiuni care alcătuiesc concursul, stabileşte
pedeapsa concretă, prin aplicarea criteriilor legale şi judiciare de
individualizare, prevăzută de art. 72 C.pen.
Cea de a doua etapă, aplicarea pedepsei rezultante, se realizează
printr-o
evaluare a întregii activităţi infracţionale, care alcătuieşte concursul, în aşa
fel
încât pedeapsa rezultantă care urmează să fie executată să reflecte şi să
corespundă gradului de pericol social rezultat din săvârşirea infracţiunilor
concurente.

80
Stabilirea pedepsei rezultante se realizează de către instanţă, potrivit
dispoziţiilor mai sus-arătate ale art. 34 lit. a-d C.pen., în raport cu genul şi
felul pedepselor principale stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă.

Aplicarea pedepselor complementare


Pedepsele complementare sunt cele arătate în art. 53 pct. 2 C.pen. şi
urmează să fie examinate într-un alt capitol, destinat instituţiei sancţiunilor
de
drept penal.
Sediul materiei pedepselor complementare, în cazul concursului de
infracţiuni, este art. 35 C.pen., care prevede următoarele:
• dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită
sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături
de pedeapsa închisorii;
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă


Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111
C.pen.).
Avându-se în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura stări
de pericol, pentru a preveni săvârşirea altor infracţiuni, legiuitorul a raţionat
că atunci când instanţa decide să aplice măsuri de siguranţă, pentru
infracţiunile concurente, aceste măsuri se cumulează.
Sub acest aspect, potrivit recentei modificări, alineatul 4 al art. 35
C.pen.

81
prevede că măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură,
dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se
cumulează.
În ipoteza în care s-au dispus mai multe măsuri de siguranţă de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o
singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. Această nouă
ipoteză constituie o reglementare nouă, introdusă prin alin. 5 al art. 35
C.pen., şi ea are raţiunea de a completa reglementarea cu o soluţie necesară
unor situaţii apărute în realitatea procesual penală, când se impune luarea
faţă de aceeaşi persoană a mai multor măsuri de siguranţă de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite.
În sfârşit, teza ultimă a alineatului 5, recent introdus la art. 35 C.pen.,
prevede că „în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, luate conform art. 118 alin.1 lit.a-e C.pen., acestea se cumulează”.
Această teză se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în
cazurile în care se impune luarea acestei măsuri într-o cauză penală, faţă de
acelaşi infractor, a tuturor lucrurilor produse prin fapta penală săvârşită; a
celor care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii; a celor date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru
a-l răsplăti pe infractor; a celor dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii, precum şi a celor deţinute contra dispoziţiilor legale.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de


persoana fizică
În cazul în care toate infracţiunile care alcătuiesc concursul fac obiectul
aceluiaşi dosar penal, care se judecă deodată, în faţa aceleiaşi instanţe,
stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal se realizează potrivit
textelor art. 34 şi 35 C.pen., mai sus examinate.
Există însă cazuri când acelaşi infractor este judecat pentru infracţiuni
concurente, în cauze diferite, la termene diferite, de aceeaşi instanţă ori de
82
instanţe diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc în practică, destul de
frecvent, deoarece nu toate infracţiunile sunt descoperite şi instrumentate în
acelaşi timp şi în aceeaşi cauză penală.
În asemenea cazuri, operaţiunea prin care se realizează aplicarea
dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni poartă
denumirea de contopire a pedepselor.
Aşadar, contopirea pedepselor reprezintă acea operaţiune prin care
instanţa de judecată face aplicarea dispoziţiilor legale privind sancţionarea
concursului de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru
infracţiuni concurente.
Sediul materiei este art. 36 din actualul Cod penal. Denumirea
marginală a acestui text, recent modificată, este următoarea: „Contopirea
pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică”.
Modificarea a fost impusă de introducerea în Codul penal a persoanei
juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al răspunderii penale.
Potrivit reglementării din acest text de lege, operaţia de contopire se
poate realiza, după cum urmează, în două ipoteze:
• când infractorul, condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni,
este judecat ulterior pentru alte infracţiuni concurente. Într-o asemenea
situaţie, instanţa care judecă ultimele infracţiuni concurente va stabili câte o
pedeapsă pentru fiecare infracţiune din cele deduse judecăţii ulterioare, iar
apoi le va contopi cu pedepsele stabilite anterior şi, în final, va aplica
pedeapsa cea mai grea, potrivit prevederilor art. 34 C.pen. În cazul în care
au fost aplicate şi pedepse complementare ori măsuri de siguranţă, instanţa
va face şi aplicarea art. 35 C.pen. Trebuie menţionat că, dacă pedepsele
anterioare au fost supuse contopirii cu aplicarea unui spor, ele vor fi
descontopite, vor fi repuse fiecare în individualitatea lor şi apoi vor fi
recontopite, împreună cu noile pedepse, cu aplicarea unui spor cel puţin egal
cu cel anterior (deoarece sporul anterior fusese aplicat prin hotărâre
judecătorească definitivă şi dobândise autoritate de lucru judecat);
• când infractorul a fost condamnat definitiv pentru toate infracţiunile
concurente, însă prin hotărâri judecătoreşti diferite. În asemenea situaţii,
instanţa învestită cu cererea de contopire a tuturor pedepselor va descontopi
pedepsele contopite anterior, va înlătura sporurile aplicate şi va repune
pedepsele în individualitatea lor, iar apoi va proceda la recontopirea
83
pedepselor, aplicând cea mai grea dintre pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente, la care va trebui să aplice un spor cel puţin egal cu
cel mai mare care a fost înlăturat la descontopire. Evident că atunci când
instanţa stabileşte sporul pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, va trebui
să evalueze atât numărul, cât şi natura pedepselor stabilite anterior şi care
reflectă gradul de pericol social al infracţiunilor judecate anterior definitiv.
În ipoteza în care condamnatul a executat integral sau în parte
pedeapsa aplicată prin hotărârea judecătorească anterioară, ceea ce s-a
executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile
concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. 3 C.pen.
În situaţia în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii, aceasta se va contopi după aceleaşi reguli
mai sus arătate (art. 36 alin. 4 C.pen.).

Situaţii speciale
În cazul în care, după contopirea pedepselor, intervine amnistia sau
graţierea, se va proceda după cum urmează:
– amnistia şi, respectiv, graţierea nu se vor aplica la pedeapsa rezultantă, ci
la fiecare infracţiune concurentă şi, respectiv, la fiecare pedeapsă;
– când actul de amnistie sau graţiere este incident numai unora dintre
infracţiuni ori dintre pedepse, se va dispune descontopirea pedepselor, care
vor
fi repuse în individualitatea lor şi, apoi, se va aplica amnistia ori graţierea,
după care pedepsele rămase executabile se vor recontopi şi, bineînţeles, se
84
va reaprecia sporul (dacă rămâne de executat numai o singură pedeapsă,
sporul va fi înlăturat, iar dacă nu se mai execută majoritatea pedepselor,
sporul iniţial va putea fi redus şi chiar înlăturat).

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de


persoana juridică
Potrivit art. 401, recent introdus prin ultima modificare a Codului penal,
în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte
pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea
mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711
alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un
spor de până la o treime din acel maxim.
În ipoteza în care o persoană juridică definitiv condamnată este
judecată
ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică
suferise şi o altă condamnare definitivă, pentru o infracţiune concurentă,
instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 401, mai sus arătate.
Referitor la modul în care se aplică pedepsele complementare şi
măsurile de siguranţă luate faţă de o persoană juridică pentru infracţiuni
concurente, art. 401, în alin. 3, C. pen. prevede că sunt aplicabile dispoziţiile
art. 35, referitoare la modul de aplicare a acestor pedepse şi măsuri în cazul
persoanei
fizice.

2. Recidiva
Recidiva este o altă formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, care
constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care a
fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea ce caracterizează
recidiva este deci împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni săvârşite de
aceeaşi persoană este realizată într-un anumit mod, şi anume: după ce
făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (eventual, pentru
două sau mai multe infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte de a începe
85
executarea pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare
sau după ce a executat pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, în
anumite condiţii.
Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie
intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul
căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din nou o
infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de
infracţiuni şi acela al unei recidive este dublată de o deosebire esenţială,
care constă în periculozitatea celui care recidivează. Prin săvârşirea uneia
sau mai multor noi infracţiuni, după ce a fost condamnat definitiv pentru o
altă sau alte infracţiuni, acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi,
deci, că prezintă un grad mare de pericol pentru societate. Această
împrejurare determină pe planul dreptului penal necesitatea elaborării unor
măsuri de apărare specifice.
Este de reţinut, în acest sens, că existenţa recidivei stă la baza
distincţiei ce se face între infractorul primar şi infractorul recidivist.
Denumirea de infractor primar este dată infractorului care nu a mai fost
anterior condamnat pentru una sau, eventual, pentru un concurs de
infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, însă condamnarea nu
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. În
mod corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului
care a mai fost condamnat şi care, după condamnarea definitivă sau după
executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţiile cerute de
lege pentru existenţa stării de recidivă
Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este
importantă, fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai
sever pentru infractorul recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi,
de regulă, de la beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt
prevăzute în lege şi alte condiţii restrictive în privinţa acestora, referitor la
liberarea lor condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării.
Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca trăsătură
caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a infracţiunilor
care alcătuiesc această formă a pluralităţii.

86
Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de:
existenţa unei condamnări definitive a infractorului pentru una ori mai multe
infracţiuni
săvârşite anterior; săvârşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni.
Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou apar, aşadar,
ca elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente în
teoria dreptului penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al
recidivei este format totdeauna din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Cei doi termeni ai recidivei sunt ei înşişi susceptibili de numeroase
variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la rândul lor o
anumită configuraţie a stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen
al recidivei poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa
închisorii variabilă ca durată, este posibil ca hotărârea să nu fie pusă încă în
executare, să se afle în curs de executare sau ca pedeapsa să fie în
întregime executată sau considerată ca executată, hotărârea de
condamnare poate fi pronunţată uneori de către o instanţă judecătorească
străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură infracţiune sau un concurs
de infracţiuni etc. La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate
consta din săvârşirea unei infracţiuni de gravitate diferită, de acelaşi fel cu
infracţiunea sau infracţiunile săvârşite anterior sau diferită de acestea, la un
interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea pedepsei etc.
Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile
esenţiale şi
de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei.

Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:


a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie sau
recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva
postexecutorie sau recidivă reală).

87
Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei
infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la
care a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost
eventual considerată ca executată.
Dimpotrivă, recidiva se consideră după executare atunci când
săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în
întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca
executată în întregime. Între cele două modalităţi există nu numai o
deosebire formală, dar şi o deosebire de fond, decurgând din caracterul
specific al recidivei după executare, care dovedeşte că cel condamnat nu s-a
reeducat sub influenţa pedepsei, spre deosebire de recidiva după
condamnare, la care proba incorigibilităţii prin pedeapsă nu este făcută.
Pornind de la această deosebire, unii autori au dat denumirea de „reală”
recidivei după executare şi „fictivă” sau
„formală”, recidivei după condamnare. Denumirile acestea nu sunt însă
justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi
recidiva după executare. Recidiva după condamnare este şi ea o dovadă a
perseverenţei infracţionale a infractorului, care, în dispreţul unei condamnări
definitive pronunţate împotriva sa, săvârşeşte totuşi din nou o infracţiune.
De aceea, este admis că recidiva poate exista în ambele modalităţi,
diferenţierea dintre ele determinând numai o oarecare deosebire de
tratament.

b) Recidiva generală şi recidiva specială. Recidiva este denumită generală


atunci când infracţiunile săvârşite, adică infracţiunea pentru care s-a
pronunţat condamnarea definitivă, şi infracţiunea săvârşită din nou sunt
diferite ca gen sau specie, recidiva nefiind condiţionată de o asemănare între
infracţiunile ce intră în compunerea celor doi termeni. Dimpotrivă, recidiva
este specială atunci când între infracţiunile respective există asemănare,
adică ele sunt de aceeaşi natură. Recidiva specială este considerată mai
periculoasă, ea dovedind o anume specializare a infractorului şi deci o
perseverenţă infracţională.
c) Recidiva absolută şi recidiva relativă. Recidiva este denumită absolută
atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei

88
condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară este de o anumită
gravitate şi dovedeşte perseverenţa infracţională a infractorului.
d) Recidiva mare şi recidiva mică. La recidiva mare, primul termen îl
constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare, care relevă
prin ea însăşi periculozitatea infractorului care perseverează, în aceste
condiţii, săvârşind noi infracţiuni. Din contră, denumirea de mică recidivă a
fost atribuită recidivei la care primul termen este format nu din una singură,
ci din mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu depăşesc o anume
gravitate, considerându-se că numai după mai multe condamnări la pedepse
mai uşoare infractorul relevă acea periculozitate specifică recidivistului.
e) Recidiva temporară şi recidiva perpetuă. Distincţia are în vedere intervalul
de timp, de la condamnare sau de la executarea pedepsei, în care trebuie să
se săvârşească din nou o infracţiune pentru a exista recidivă. Din acest
punct de vedere, recidiva este perpetuă atunci când se realizează, indiferent
de intervalul la care s-ar săvârşi din nou o infracţiune, şi temporară atunci
când se realizează numai dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni a avut
loc înlăuntrul unui anumit termen de la condamnare sau de la executarea
pedepsei anterioare. Este admisă în general recidiva temporară.
f) Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive. Distincţia are în
vedere efectele pe care le produce recidiva asupra pedepsei pentru
infracţiunea săvârşită în această stare. Recidiva cu efect unic este aceea ale
cărei efecte sunt
aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte
progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv, cu
fiecare nouă recidivă.
g) Recidiva teritorială şi recidiva internaţională. Recidiva se numeşte
teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său
termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională,
spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi
o condamnare pronunţată în străinătate. Admiterea recidivei internaţionale
implică recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi este determinată
de necesitatea cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea.

D. Reglementarea recidivei în legea penală în vigoare în cazul persoanei


fizice. În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul nostru penal au fost
89
avute în vedere modalităţile sus-examinate. Reglementarea se face prin
dispoziţiile din art. 37-39 C.pen., modalităţile principale ale recidivei fiind
recidiva după condamnare, recidiva după executare şi mica recidivă, care
poate fi după condamnare sau după executare.

a) Recidiva după condamnare. Denumirea marginală a art. 37, sediul


materiei pentru instituţia recidivei, a fost modificată recent, având
denumirea „recidiva în cazul persoanei fizice”. Această modificare a fost
impusă de introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou
subiect activ al infracţiunii şi al răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru
persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un
an.
Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege
pentru existenţa recidivei în această modalitate. Astfel, cu privire la primul
termen se cer îndeplinite următoarele condiţii:
• să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărârea nu era definitivă în momentul
săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs de
infracţiuni. De asemenea, dacă pedeapsa nu este închisoarea mai mare de 6
luni, ci de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa
prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţă pentru o
singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest din urmă
caz, este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6
luni, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate
separat, nu depăşesc nici una durata de 6 luni. Poate constitui primul termen
al recidivei după condamnare, ca de altfel şi al recidivei după executare,
chiar şi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta rezultă
din dispoziţia din alin. 2 al art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea
stării de recidivă, în aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
90
română, dacă acea hotărâre a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii.
Aceste dispoziţii sunt cele din art. 519 şi urm. C. pr. pen. Legea noastră
penală consacră, aşadar, aşa-numita recidivă internaţională;
• hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută în art.
38 alin. l lit. a C. pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de
modificare a Codului penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile
săvârşite din culpă.
Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura
caracteristică a recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a
infractorului recidivist, perseverenţă care nu este posibilă decât în cazul
infracţiunilor cu intenţie;
• hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit legii, nu
se tine seama la stabilirea stării de recidivă.
Legea prevede în art. 38 C. pen. ca, la stabilirea stării de recidivă nu se
ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
– infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Această dispoziţie are raţiunea
de a-l degreva pe minor, în viitor, de urmările prejudiciabile ale unor fapte
săvârşite în perioada minorităţii, când personalitatea sa era în curs de
formare;
– infracţiunile săvârşite din culpă.
– infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care înlătură răspunderea
penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită (art. 119 C. pen.), este
firesc ca hotărârea de condamnare privitoare la o infracţiune amnistiată să
nu mai poată constitui primul termen al recidivei;
– faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum
este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face
să înceteze toate consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti, pronunţate
în baza legii vechi cu privire la acea faptă (art. 12 C. pen.). Printre
consecinţele penale ale dezincriminării faptei, înlăturate prin intrarea în
vigoare a legii noi, dezincriminatoare este şi aceea ca hotărârea de
condamnare pronunţată pentru fapta dezincriminată să nu poată constitui
primul termen al recidivei.

91
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa
recidivei după condamnare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
• infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere ca
infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost
condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală.
Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau
poate consta în participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau
complice (art.144 C.pen.). Este necesar, însă, ca infracţiunea săvârşită din
nou să fie intenţionată, adică să fie săvârşită cu intenţie directă, indirectă
sau depăşită (praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea
din 1973 a Codului penal, are ca scop restrângerea sferei recidivei la
infracţiunile săvârşite cu intenţie, fiindcă numai în cazul săvârşirii acestora
se poate vorbi de perseverenţa infracţională a recidivistului. În ce priveşte
asimilarea intenţiei
depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o condiţie pentru existenţa atât
a primului termen, cât şi a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se
justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii
praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai
grav, chiar dacă acesta este produs din culpă;
• pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie
închisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea
Codului penal din 1973, are şi ea ca scop restrângerea sferei recidivei la
infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are în vedere pedeapsa prevăzută
de lege pentru noua infracţiune în configuraţia tipică a acesteia, sau, după
caz, într-o variantă agravată sau atenuată. Maximul special al pedepsei
închisorii pentru această infracţiune trebuie să depăşească un an. Spre
deosebire deci de
primul termen, a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa aplicată de instanţa
judecătorească, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se exprimă
în pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este închisoarea de
un an sau mai mică ori amendă, infracţiunea săvârşită nu poate constitui al
doilea termen al recidivei. Pedeapsa ce se ia în considerare este aceea
prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, chiar dacă infracţiunea săvârşită
din nou are forma tentativei;

92
• infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după
condamnare trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei
anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Noua
infracţiune trebuie să fie săvârşită deci în intervalul cuprins între data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi data la care pedeapsa este
în întregime executată sau considerată ca executată. Nu interesează deci
dacă hotărârea anterioară a fost sau nu pusă în executare, dacă executarea
pedepsei a fost suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea
condamnatului la muncă corecţională, dacă condamnatul se află în
penitenciar, în stare de libertate condiţionată sau în stare de evadare.
Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvârşirea unei singure
infracţiuni, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Desigur, este
posibil ca infractorul să săvârşească, în aceste condiţii, două, ori mai multe
infracţiuni.
În acest caz, starea de recidivă trebuie să se verifice în raport cu
fiecare infracţiune în parte, putând exista deci o dublă sau multiplă recidivă.
În acelaşi timp, cele două sau mai multe infracţiuni săvârşite după
condamnarea definitivă formează un concurs de infracţiuni, constituind deci
un caz în care concursul de infracţiuni se întâlneşte cu recidiva.

b) Recidiva după executare. Această modalitate a recidivei este


reglementată prin dispoziţia din art. 37 alin. l lit. b C. pen. care prevede că
93
există recidivă şi atunci cînd, după executarea unei pedepse cu închisoarea
mai mare de 6 luni, după graţierea totală a restului de pedeapsă, ori după
împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Recidiva după executare nu
se deosebeşte, deci, în esenţă, de recidiva după condamnare decât prin
împrejurarea că săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce
infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta
a fost considerată ca executată.
Trăsăturile distinctive privesc primul termen al recidivei.
Astfel, pentru existenţa primului termen al recidivei după executare se
cere, ca şi în cazul recidivei după condamnare, să existe o hotărâre definitivă
de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cu
deosebirea însă că, în cazul recidivei după executare, este necesar ca
pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată ca executată ca
urmare a graţierii
totale sau a restului de pedeapsă pe care condamnatul o mai avea de
executat la data apariţiei decretului de graţiere, sau ca urmare a prescripţiei
executării acelei pedepse. Aceasta constituie, după cum se ştie, distincţia
dintre recidiva după condamnare şi recidiva după executare. Celelalte
condiţii sunt identice.
Bineînţeles că se cere şi pentru existenţa recidivei după executare ca,
în cazul dat, să nu existe vreunul din cazurile în care condamnarea nu poate
constitui primul termen al recidivei (art. 38 alin. l C. pen.).
De asemenea, legea prevede că nu se ţine seama, la stabilirea stării
de recidiva, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în
privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.).
Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea
prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea
săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie săvârşită cu
intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie
să fie închisoarea mai mare de un an. Săvârşirea infracţiunii trebuie să aibă
loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului
de graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau, respectiv, după data la
care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.
94
c) Recidiva mică. Potrivit dispoziţiei din art. 37 alin. l lit. c C. pen., există
recidivă şi atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu
închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Legea reglementează deci aşa-numita mică recidivă, care se deosebeşte de
marea recidivă prin structura primului termen, care este multiplu.
Pentru existenţa primului termen al recidivei mici, legea prevede
următoarele condiţii:
• să existe cel puţin trei condamnări definitive, fiecare dintre ele la pedeapsa
închisorii de 6 luni sau mai mică (recidivă după condamnare) sau infractorul
să fi executat în întregime ori să fi beneficiat de graţierea totală sau a
restului de pedeapsă ori de prescripţia executării a cel puţin trei asemenea
pedepse (recidivă după executare). Dacă sunt mai puţin de trei condamnări
sau dacă acestea nu se referă la pedepse cu închisoare, nu poate exista
primul termen al recidivei;
• toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele
respective să fie săvârşite cu intenţie, ca şi în cazul celorlalte modalităţi ale
recidivei şi tot pentru a se dovedi perseverenţa infracţională a infractorului
recidivist;
• să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 alin. l şi 2 C. pen., în
care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei.
Ca şi în cazul marii recidive, fiecare dintre pedepse poate fi aplicată
pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, cu condiţia,
în acest din urmă caz, ca nici una dintre pedepse luate separat şi nici
pedeapsa rezultantă, aplicată pentru toate infracţiunile concurente, să nu
depăşească 6 luni închisoare. Toate condamnările trebuie să fie pronunţate
de instanţe judecătoreşti române, legea neadmiţând, în cazul micii recidive,
aşa-numita recidivă internaţională.
În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute
pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul marii recidive. Se cere ca
infracţiunea săvârşită din nou, să fie comisă cu intenţie, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie închisoarea mai mare de
un an.
95
Recidiva în cazul persoanei juridice
Noul text al art. 402, recent introdus în Codul penal, prevede că există
recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată;
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.

Tratamentul sancţionator al recidivei persoanei juridice


Potrivit art. 402 alin.2 din C.pen., în cazul recidivei prevăzută în alin. 1
lit.a, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda
aplicată
pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. 1 şi 3, cu
precizarea că sporul prevăzută de art. 401 alin.1 poate fi mărit până la
jumătate.
În ipoteza în care amenda anterioară, aplicată persoanei juridice a fost
executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de
executat
şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 402 alin.3
C.pen.).
Pentru cea de a doua modalitate a recidivei, prevăzută în art. 402 alin.
1 lit.b, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în art.
711alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga
un spor de până la două treimi din acel maxim.
Ultimul alineat al art. 402 C.pen. soluţionează şi situaţia în care, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi mai
înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se
descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. În
asemenea situaţii, textul prevede că instanţa va aplica dispoziţiile din alin. 2
ale art. 402 C.pen., în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a, iar în cazul
recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b, va face aplicarea dispoziţiilor din alin. 4
ale aceluiaşi text.

96
3. Pluralitatea intermediară
Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, după
condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior,
acesta comite din nou o infracţiune, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. Este vorba,
aşadar, de o pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de
infracţiuni, deoarece infractorul a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune (sau pentru un concurs de infracţiuni) şi apoi, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare, deci înainte de executarea în întregime a pedepsei, săvârşeşte din
nou o infracţiune. Aceeaşi pluralitate de infracţiuni, astfel realizată, nu
constituie nici stare de recidivă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru existenţa recidivei.
Pe lângă cerinţa unei condamnări definitive, legea prevede şi anumite
condiţii atât cu privire la primul termen al recidivei, cât şi cu privire la cel de-
al doilea termen al acesteia, iar neîndeplinirea acestor condiţii duce la
inexistenţa stării de recidivă. Astfel, de exemplu, dacă condamnarea
anterioară, indiferent de durata pedepsei, este privitoare la o infracţiune
săvârşită din culpă sau, deşi priveşte o infracţiune intenţionată, pedeapsa
aplicată este închisoarea de 6 luni sau o pedeapsă mai uşoară, nu poate
exista stare de recidivă. De asemenea, în cazul în care este realizat primul
termen al recidivei, dar infracţiunea săvârşită din nou este o infracţiune din
culpă, sau deşi este o infracţiune săvârşită cu intenţie pedeapsa pe care
legea o prevede este închisoarea de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu există
recidivă.
Toate aceste cazuri formează o situaţie intermediară între concursul de
infracţiuni şi recidiva după condamnare, o pluralitate de infracţiuni care,
contrar dispoziţiei art. 32 C. pen., nu constituie nici concurs de infracţiuni,
nici recidivă.

Consecinţe juridice. Art. 40 din actualul Cod penal prevede că, pentru
pluralitatea intermediară, pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la
concursul de infracţiuni.
97
APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE ÎN
JURISPRUDENŢĂ
Pluralitate de infracţiuni. Concurs ideal
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite – Decizia nr. II din 23 mai 2005
Publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 867 din 27/09/2005
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându- se
dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a întrunit în
vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor
care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale
infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de incest.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că, în aplicarea
dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, se impune ca raportul sexual cu o persoană de sex
diferit, membru al familiei, cu care autorul este rudă în linie directă sau frate ori soră,
săvârşit prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa, să fie încadrat atât în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi
alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
acelaşi cod, în concurs ideal.
Secţiile unite,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203 din Codul
penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându- se în mod diferit cu privire la
încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex
diferit, membru al familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă constituie numai
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal,
considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi cod, privind infracţiunea de incest,
este absorbită în dispoziţia de agravare de la alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care
se referă la situaţia când „victimaviolului este membru al familiei”.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă, săvârşită de
autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie directă sau frate ori soră,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul
penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în „Actul sexual de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia
sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”, iar în
conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol, împrejurarea dacă „victima este membru al
familiei” constituie agravantă. Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că
„Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori” constituie infracţiunea de
incest.
Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în care violul
a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie directă cu autorul sau
frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de a fi încadrată şi în infracţiunea de incest.
Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din
Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci „când o acţiune sau inacţiune,
săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care
le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”.
Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană de sex
diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia ori
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din

98
Codul penal, dacă victima este membru al familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal,
cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute
de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frat eori soră cu autorul,
fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de
lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la „membru de familie”, sau în
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie
directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit. b) din Codul
penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar reglementării de ansamblu a
concursului de infracţiuni în sistemul de drept penal românesc.
Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de „membru de
familie” prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar putea fi absorbit în forma
agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât
cazul în care ruda apropiată, victimă a violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul, ar însemna să nu se dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în
linie directă sau frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar fi
inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea actelor
infracţionale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care
este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima – rudă apropiată – locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă constituie infracţiunea de viol prevăzută
de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod.
Pentru aceste motive
În numele legii
d e c i d e:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la concursul de
infracţiuni, stabileşte:
Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate
ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din
Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal,
în concurs ideal.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.

99
Pluralitate de infracţiuni. Distincţie între concurs şi infracţiune unică.
Tâlhărie. Furt. Infracţiune unică. Concurs.
Fapte săvârşite asupra aceluiaşi patrimoniu, în aceeaşi împrejurare. Încadrare
juridică
Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de furt
prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi
patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie,
agresiunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere
pentru toate sustragerile consumate şi tentate, comise anterior actelor de
violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211
al. 2 lit. b, d şi f şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la
art. 208 al. 1 şi art. 209 al. 1lit. g şi i C.pen. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26
decembrie 2001, inculpatul a pătruns prin excaladare în curtea părţii vătămate şi a scos din
garaj o bicicletă pe care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare.
De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar după ce a pătruns în
interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-I pornească şi a renunţat. Apoi inculpatul a
intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind surprins de partea vătămată, a lovit-o
cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea, cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile. Apelul
procurorului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei de furt calificat privind
sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune consumată. Încercarea de a sustrage
autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune,
instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat, întrerupând din proprie iniţiativă
executarea faptei.
Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat constituie o unică
infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs. Recursul este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel a considerat greşit că
inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate el a făcut acte de executare
specifice acţiunii de sustragere, dar, cu toate încercările, el nu a reuşit să pornească
maşina, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă.
Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage bunuri din locuinţa
părţii vătămate nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni; inculpatul a
acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa
bicicletei, furtul autoturismului şi al altor bunuri rămânând în fază de tentativă.
Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin mai multe acte de
executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunurile şi a-şi asigura scăparea a
lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să se reţină infracţiunea unică de
tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. b, d şi f C.pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în
sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege
menţionat.
C.S.J., secţia penală, decizia 3582/2003

100
Pluralitate de infracţiuni. Concurs de infracţiuni C. pen., art. 297 Legea nr. 11/1991,
art. 5 lit. a) şi b)
Fapta inculpatului de a confecţiona produse calitativ necorespunzătoare şi de a le
vinde ambalate şi etichetate ca cele fabricate de o altă societate comercială,
creând convingerea compărătorilor că produsele sunt fabricate de această
societate, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 297 C. pen., cât şi pe cele ale
infracţiunilor de concurenţă neloială prevăzute în art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr.
11/1991.
Prin sentinţa penală nr. 158 din 17 martie 2005, Tribunalul Prahova a condamnat pe
inculpatul N.G., administrator şi asociat unic al societăţii comerciale G., pentru săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 297 alin. (1) C.
pen. şi a două infracţiuni de concurenţă neloială prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5
alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001.
Instanţa a reţinut că, la 26 mai 2003, organele de poliţie au efectuat un control la societăţile
comerciale R. şi P., unde au constatat că materialele achiziţionate – carton asfaltat pentru
hidroizolaţii – de la societatea inculpatului erau inscripţionate cu sigla societăţii comerciale
M., administratorii celor două societăţi, martorii T.M. şi P.C., declarând că le-au cumpărat de
la societatea comercială G. Analizele de laborator efectuate asupra cartonului asfaltat
ridicat de la societăţile comerciale R. şi P. au confirmat că sulurile de carton provin de la
societatea comercială G., iar nu de la societatea comercială M. şi că aceste materiale nu pot
fi încadrate în clasa materialelor hidroizolante, întrucât sunt limitate pentru o temperatură
de 40 grade Celsius faţă de 80 de grade Celsius cât prevăd actele normative pentru
asemenea materiale.
Prin decizia penală nr. 246 din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul
inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi ale infracţiunilor de concurenţă
neloială, este nefondat.
În cauză, inculpatul a recunoscut că a confecţionat carton asfaltat falsificat, calitativ
necorespunzător, pe care l-a vândut mai multor societăţi comerciale, iar martorii au declarat
că au cumpărat de la inculpat carton asfaltat, ambalat şi etichetat ca cel produs de
societatea comercială M. Totodată, martorii au declarat că modul de ambalare şi etichetele
aplicate le-au creat convingerea că marfa este fabricată la societatea comercială M., că
preţul de vânzare practicat de inculpat era mai mic decât cel al societăţii comerciale M. şi că
inculpatul a susţinut că sulurile de carton pe care le vindea erau primite în compensare de
la această societate.
În raport cu situaţia de fapt, încadrarea juridică în infracţiunile de înşelăciune cu privire la
calitatea mărfurilor şi concurenţă neloială fiind corectă, recursul inculpatului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5241 din 16 septembrie 2005

Pluralitate de infracţiuni. Concurs real între infracţiunea mijloc şi infracţiunea


scop
C. pen., art. 26, art. 33 lit. a), art. 254 alin. (2)
Infracţiunea de luare de mită se caracterizează prin aceea că funcţionarul
pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea unor foloase care nu i se cuvin, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestora;

101
scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia laturii
obiective a infracţiunii.
În cazul în care scopul se realizează prin săvârşirea unei fapte ce întruneşte
trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de mită, ci
constituie o faptă penală distinctă, cele două infracţiuni aflându-se în concurs
real.

Prin sentinţa penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul
C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 C. vamal şi pe inculpaţii R.M. şi C.V.
pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen.
raportat la art. 178 C. vamal şi a infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2)
C. pen. Instanţa a reţinut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002, inculpatul C.V. a
efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în ţară 552.952 de pachete ţigări,
prezentând autorităţii vamale documente de transport vamale cu conţinut nereal.
Introducerea ilegală în ţară a bunurilor a fost înlesnită de inculpaţii R.M. şi C.V., controlori
vamali, care şi-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru aceasta diferite
sume de bani. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, unde judecarea cauzei a fost
strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de
procuror şi de inculpaţii R.M. şi C.V., a desfiinţat parţial sentinţa şi, pe fond, a achitat pe
inculpaţi pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul
material al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor
privind încălcarea dispoziţiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracţiunii de luare
de mită.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Instanţa de apel a dispus achitarea inculpaţilor pentru complicitate la infracţiunea de
contrabandă, considerând greşit că neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu reprezintă un
element constitutiv al infracţiunii de luare de mită, neavând caracterul unei fapte penale de
sine stătătoare. Elementul material al infracţiunii de luare de mită prevăzute în art. 254 C.
pen. prezintă patru modalităţi alternative, constând în primirea, pretinderea, acceptarea sau
nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste. Îndeplinirea, neîndeplinirea sau
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu constituie numai scopul,
care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste
foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi,
în speţă luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracţiunea de
contrabandă.
Inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, în mod intenţionat, pentru a înlesni,
astfel, săvârşirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală în ţară a
ţigărilor, această activitate infracţională de sine stătătoare constituind realizarea scopului în
care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracţiunii de luare de
mită.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a
menţinut sentinţa tribunalului.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2083 din 20 aprilie 2004

Pluralitate de infracţiuni sub forma concursului, şi nu infracţiune continuată


C. pen., art. 41 alin. (2), art. 215, art. 209, art. 211
Pentru a se reţine infracţiunea continuată se cere, conform art. 41 alin. (2) C.
pen., ca făptuitorul să săvârşească acţiunile sau inacţiunile în realizarea aceleaşi
rezoluţii, iar acţiunile sau inacţiunile să prezinte, fiecare în parte, conţinutul
aceleaşi infracţiuni. În consecinţă, sustragerile săvârşite la intervale de mai multe
luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării, nu
pot constitui o unică infracţiune continuată.
Fapta de a pătrunde cu forţa într-o locuinţă şi de a izola o persoană, încuind-o
într-o încăpere, pentru a sustrage bunuri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar
nu aceea de furt calificat.
Prin sentinţa penală nr. 2190 din 16 noiembrie 1994 a Judecătoriei Constanţa, rămasă
definitivă prin neapelare, inculpatul G.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii
continuate de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 11 martie 1994, văzându-l pe minorul N.A., în vârstă de 7 ani, într-o
sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul i-a

102
cerut să plătească o amendă de 30.000 de lei. Împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului
şi acesta i-a înmânat suma cerută.
Cu acelaşi prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de dolari SUA şi 100 de mărci
germane. La 14 martie 1994, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în
casă, a sunat la intrare şi după deschiderea uşii a pătruns prin forţă în apartament, l-a
încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 45.000 de lei. La 31 mai 1994, găsind
cheile de la locuinţa părţii vătămate I.V., a pătruns în apartamentul acesteia şi a sustras un
videocasetofon şi suma de 13.000 de lei. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunii continuate este necesar, între
altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice, inculpatul să-şi fi reprezentat, în
întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar pe de altă parte, toate
acţiunile repetate comise să prezinte, fiecare, conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Or, în speţă, cele 4 fapte comise de inculpat în condiţii diferite, conjuncturale, prielnice
(iniţial a profitat de naivitatea unui copil de 7 ani, apoi de neatenţia acestuia şi, cu alt prilej,
de neputinţa de a se apăra a minorului, iar ulterior de găsirea cheilor de la locuinţa celei de-
a doua părţi vătămate), împrejurări care, prin modul cum faptele au fost concepute şi
realizate într-un interval mare de timp, impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă
conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate
de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de infracţiuni.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1017 din 26 aprilie 1996

Pluralitate de infracţiuni. Recidivă postexecutorie. Infracţiune continuă. Texte de


lege aplicabile C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2)
În cazul în care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul termenului de
încercare al suspendării executării unei pedepse anterioare, dar se consumă după
expirarea termenului, sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
privitoare la recidiva de după executare.
Prin sentinţa penală nr. 442 din 28 noiembrie 2002, Tribunalul Bacău a condamnat pe
inculpatul R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
Totodată, a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei anterioare şi a dispus
executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Prima instanţă a reţinut că, în perioada noiembrie 2000 – august 2002, inculpatul a deţinut
droguri de mare risc, pe care a încercat să le vândă.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 75 din 18 decembrie 2003, a admis apelurile
declarate de procuror şi de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa, făcând aplicarea art. 37
alin. (1) lit. b), în loc de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., şi a modificat pedeapsa, înlăturând
revocarea suspendării executării pedepsei, întrucât noua infracţiune a fost descoperită după
împlinirea termenului de încercare.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că în mod greşit au fost
aplicate prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul aflându-se în starea de recidivă
prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a), întrucât a săvârşit fapta în condiţiile infracţiunii continue,
în cursul termenului de încercare a suspendării condiţionate a executării unei pedepse
anterioare şi care a fost descoperită după împlinirea duratei acelui termen.
Recursul nu este fondat.
Prima instanţă a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile recidivei de după
condamnare prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Instanţa de apel, constatând că
infracţiunea a fost consumată şi descoperită după expirarea duratei termenului de
încercare, a reţinut că a fost săvârşită în condiţiile recidivei de după executare prevăzută în
art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., iar revocarea suspendării executării pedepsei anterioare nu
este legală.
Soluţia instanţei de apel este cea corectă.
Chiar dacă infracţiunea, constând în deţinerea drogurilor, a fost începută în cursul duratei
termenului de încercare, dar s-a prelungit şi după împlinirea duratei termenului, cum este
cazul în speţă, întreaga infracţiune continuă se consideră ca fiind consumată după
executarea pedepsei anterioare, în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 alin.
(1) lit. b) C. pen.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3003 din 24 iunie 2003

103
VI. PLURALITATEA DE INFRACTORI

Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai


multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune.
Aşadar, există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai
multe
persoane, între care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc
aceeaşi infracţiune. Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni,
când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite
următoarele cerinţe:
– sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau
mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;
– sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a
coopera la săvârşirea faptei respective.
Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un
simplu lot sau grup de infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune
distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică
sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două casiere ale unei bănci,
fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif ori din

104
seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există
pluralitate de infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa
faptă, în măsura în care aceasta constituie, prin ea însăşi, o infracţiune de
sine stătătoare.
Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de
persoane, care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar
această pluralitate de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în
măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de
cel puţin doi dintre făptuitori, ori chiar de un singur făptuitor care săvârşeşte
fapta cu intenţie, împreună cu altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau
fără vinovăţie.
Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori prezintă
caractere specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită unicităţii
infracţiunii săvârşite de aceştia. Aceste caractere şi efecte sunt următoarele:
– indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea
infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată;
– calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului
săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor;
– urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii obiective
a infracţiunii, se produce prin cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea
faptei; sub acest aspect, contribuţia fiecăruia dintre participanţi se înscrie ca
un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi produce
rezultatul infracţiunii;
– unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei
subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la
săvârşirea aceleiaşi fapte;
– fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă
că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi;
– existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi
participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură
răspunderea penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea
incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să
producă efecte faţă
de toţi făptuitorii;
105
– pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă
o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la
săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de
acţiune a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii
etc.).

Formele pluralităţii de infractori


În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de
infractori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea
ocazională.

A. Pluralitatea naturală. Este o formă a pluralităţii de infractori determinată


de însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită
decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. De aceea, pluralitatea
naturală de infractori mai este denumită şi pluralitate necesară.
Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate
naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite
decât
prin contribuţia a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de
infracţiuni bilaterale. Din această categorie putem exemplifica infracţiunile
de incest (art. 203 C. pen.), de bigamie (art. 303 C. pen.) etc. Există alte
infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane
(mai mult de două), aşa cum sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat
(art. 162 C. pen.), de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., sau jocul de
noroc, prevăzut de art. 330 C. pen.
Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu
caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost
special incriminate şi sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei
infracţiuni.
Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare
participant la săvârşirea faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de
ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toţi
106
făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau
numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea
de infractori.
În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală
proprie şi pluralitatea naturală improprie.
Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt
traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de
incest, de dare şi luare de mită etc.).
Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii
sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de
primire de foloase necuvenite).

B. Pluralitatea constituită
Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea
penală incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în
vederea săvârşirii de infracţiuni.
Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de
infractori, creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în
vederea săvârşirii de infracţiuni. În raport cu celelalte forme ale pluralităţii de
infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin:
– împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai
multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni;
– este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de
contribuţia efectivă a persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre
infracţiunile avute în vedere la constituirea asociaţiei;
– datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de creare
a unei astfel de asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol social,
independent de săvârşirea infracţiunilor programate.
Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori,
legiuitorul nostru a incriminat-o ca infracţiune de sine stătătoare. Din
această categorie de infracţiuni cu pluralitate constituită de infractori putem
exemplifica: complotul (art. 167 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de
infracţiuni (art. 323 C. pen.).
107
În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop,
prevăzute în programul asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni.

Condiţii de existenţă
Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie
pluralităţi constituite şi ţinând seama de conceptul acestei forme a
pluralităţii de infractori, rezultă că, pentru existenţa ei, oricare ar fi forma
incriminării, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi
numărul infracţiunilor proiectate;
2) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia sau
a mai multor infracţiuni;
3) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie
unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.
Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori
se deosebeşte de pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă
între participanţi.
În literatura de specialitate, au fost dezbătute mai multe probleme
referitoare la situaţia participanţilor în cazul crimei organizate. În esenţă,
aceste probleme se referă la următoarele:
– dacă membrii conducători ai asociaţiilor de crimă organizată răspund în
mod automat pentru oricare dintre faptele săvârşite de membrii asociaţiei
criminale sau grupului criminal. Au fost exprimate opinii diferite, însă
majoritară este opinia, pe care o considerăm raţională şi corectă, potrivit
căreia membrii cu funcţii de conducere ai asociaţiei sau grupării criminale
răspund numai dacă se dovedeşte că au determinat sau ajutat la săvârşirea
acelor infracţiuni de către ceilalţi membri ai asociaţiei, nu şi pentru acţiunile
şi faptele comise din iniţiativa acestora despre care ei nu au avut cunoştinţă;
– dacă persoanele care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării criminale
răspund penal în cazul în care comit acte de sprijin sau ajutor, în favoarea
asociaţiei sau grupării respective. Au existat şi sub acest aspect controverse,
însă dominantă a fost opinia că asemenea persoane trebuie să răspundă
penal, în calitate de complici la acele acte la care se dovedeşte că au
acordat ajutor sau sprijin membrilor asocierii sau grupării (rezoluţia

108
Congresului AIDP de la Budapesta din perioada 5-11 septembrie 1999 este în
acelaşi sens);
– dacă anumitor angajaţi ai asociaţiei criminale (cum sunt contabilii, avocaţii,
juriştii, medicii), care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării, le poate fi
antrenată răspunderea penală. Opinia majoritară, pe care o considerăm
raţională şi corectă, este aceea că aceşti specialişti, angajaţi sau folosiţi în
cadrul asociaţiei, nu au răspundere penală pentru activitatea membrilor
asociaţiei criminale dacă nu se dovedeşte că au o participaţie conştientă la
acţiuni criminale şi dacă nu şi-au depăşit limitele profesiei.

C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Este situaţia în care o


infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură persoană este comisă
întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de exemplu, un furt sau
un omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt comise după o
prealabilă înţelegere a trei persoane).
În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai
multor persoane la săvârşirea acelei infracţiuni este determinată, în general,
de interesul uşură-rii executării faptei (de exemplu, în cazul unui furt prin
efracţie
dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi complexe, pentru o mai bună
reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur, se înţeleg,
îşi împart rolurile şi acţionează în cooperare).
Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal.
Ea poate coexista cu pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de
exemplu, pot exista cazuri când infracţiunea de incest se săvârşeşte ca
urmare a unei instigări sau cu ajutorul unui complice.
Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a
pluralităţii ocazionale cu pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în
doctrină s-a arătat că există pluralitate ocazională ori de câte ori fapta
prevăzută de legea penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de
persoane, decât ar fi fost necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori
constituite.
109
Participaţia penală. Generalităţi
Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte
forme
ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care
aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional. Ea
intervine
în anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei
infracţiuni apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul săvârşirii sau al
ascunderii urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei
pluralităţi naturale sau unei pluralităţi constituite de infractori.
Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii
de infractori nu numai prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru
realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, dacă în
cazul pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare dintre făptuitori
în parte este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru
săvârşirea acesteia, iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii
ocazionale, fiecare făptuitor este considerat că a participat la săvârşirea
infracţiunii, că a adus o parte de contribuţie la infracţiune, de unde şi
denumirea de „participaţie” dată acestei forme a pluralităţii de infractori.
De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde,
aşadar, pentru participarea lui la infracţiune şi în măsura acestei participări.
110
Pe baza acestei însuşiri a participaţiei penale, în doctrină şi în legislaţie se
face distincţie între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul
(executarea), instigarea şi complicitatea.

Condiţii
– să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o
inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni.
Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant
reprezintă o contribuţie la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă
pedepsibilă la acea infracţiune;
– fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane,
deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de
cel puţin doi, în cazul infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură
persoană, şi mai mare decât numărul necesar pentru săvârşirea infracţiunii,
în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite, căreia i se suprapune,
eventual, participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de
infractori; este de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să
îndeplinească condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa
subiectului activ al infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţie sub forma
intenţiei. Este irelevant, pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei
făptuitorilor la săvârşirea faptei.
Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în
aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în
care caz se spune că există participaţie simplă, cât şi atunci când
contribuţiile făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau
complici), în care
caz participaţia este complexă;
– să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de
specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de
existenţa unei duble legături psihice între participanţi, şi anume, pe de o
parte,
voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de
participanţi prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai
111
prima este indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa
comună de a coopera la săvârşirea faptei nu poate exista această formă a
pluralităţii de infractori. În ce priveşte cea de a doua legătură, aceasta
condiţionează nu existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul său
perfect (propriu) sau imperfect (impropriu).
În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea
faptei şi urmăresc acelaşi scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia
este denumită perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când lipseşte coeziunea
psihică între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar alţii din
culpă ori fără vinovăţie, participaţia este improprie;
– fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe
persoane trebuie să constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie
penală.

În raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face distincţie între


participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia improprie
(imperfectă).
Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie,
fie toţi din culpă.
Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii
dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără
vinovăţie.
Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal.
În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii:
– participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie la
săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori;
– participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie la
săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice);
– participaţie materială, când contribuţia este de natură materială;
– participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea;
112
– participaţie spontană, care exclude o înţelegere anterioară între
participanţi;
– participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri
anterioare;
– participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi;
– participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit la
producerea rezultatului.
Aceste clasificări servesc la mai buna cunoaştere a instituţiei
participaţiei şi la soluţionarea corectă a problemei răspunderii penale a
participanţilor.

1. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă)


Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea formă a
participaţiei, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori,
complici) acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi
din culpă).
La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare
cu
intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de
participaţie penală proprie.
La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a
două sau mai multor persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte
prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz,
incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie sau perfectă.
Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai
întâlnită, dar este şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei.

113
Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu
natura contribuţiei pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei:
1) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii
(acte de executare);
2) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi
fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare);
3) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu
acte de susţinere a hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin
material şi moral la realizarea laturii obiective şi până la acte prin care se
sprijină executarea şi producerea rezultatului.
Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul,
instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare
(art. 23-26 C. pen.).

1. Autoratul
Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de
acte de executare a faptei prevăzute de legea penală. (art. 38 alin.1 Cod
penal).
Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în
sensul introducerii textului care prevede că „dacă mai multe persoane
săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare
din ele va fi pedepsită ca autor”.
În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin
caracterul său esenţial şi necesar, întrucât contribuţia autorului constă
tocmai în săvârşirea faptei (acţiunii sau inacţiunii) care constituie infracţiune.
Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate
exista şi în afară şi independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici
instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce
acesta din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută de
legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte
114
contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi
termenul „autor”) nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de
complicitate (complice) şi de instigare (instigator), el desemnând o anumită
formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de
contribuţie posibile.
În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost
abandonate:
– teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care a
realizat elementul material al laturii obiective, descrisă în norma
incriminatorie;
– teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a cărei
acţiune este aptă să producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul);
– teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana
care comite infracţiunea pentru sine sau în interesul său.
În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a
dominaţiei asupra faptei. Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar
persoana care deţine controlul funcţional asupra faptei, în sensul exercitării
unei dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment, acea
persoană să decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei.
Cercetarea autoratului prezintă interes, în primul rând, pentru a-l putea
deosebi în mod clar de celelalte forme de participaţie, în special de
complicitatea concomitentă. Interesul cercetării este evident şi cu privire la
aşa-numita participaţie simplă (omogenă) sau coautorat.
Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile
caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele:
– Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială
realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală. Aceasta înseamnă realizarea actelor de executare specifice
laturii
obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau inacţiunea ce constituie
elementul material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi
caracterizarea legală
a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul se
deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei
persoane la săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea
115
acesteia. Totodată, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care, de
asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii,
constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii
sau inacţiunii incriminate.
Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea
infracţiunii nu este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. La acele
infracţiuni, denumite proprii, este considerată autorat numai executarea
faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar,
cetăţean român, militar etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În
cazul acestor infracţiuni, o astfel de contribuţie, prin acte de executare
săvârşite de o persoană fără calitatea cerută de lege, este considerată
complicitate, şi nu coautorat.
– Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de
contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate
fi
realizat cu orice formă de vinovăţie. În cazul participaţiei complexe
(eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există participaţie propriu-
zisă sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie,
fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care
acţionează cu intenţie, vom avea o participaţie improprie sau imperfectă.

2) Coautoratul. Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a


fost săvârşită în mod nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai
multor persoane care au calitate de autori. Această activitate conjugată, de
cooperare a acestor persoane, la realizarea nemijlocită a laturii obiective a
infracţiunii, poartă denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează,
prin contribuţiile lor, fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori.
Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe
(eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori
(coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul
unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au calitatea de
autori (coautori).
1. Latura obiectivă. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că
cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, respectiv că au efectuat acte de executare a acesteia. Această
116
constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de act de executare a
faptei
incriminate.
În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire
nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se
realizează direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.
În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele
precizări şi clarificări deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de
act de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a arătat că trebuie să
fie considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, şi acele acte
prin care
se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele
de
paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea
săvârşirii faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de
complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se
apere, în timp ce un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii; au fost calificate drept
coautorat faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă, împreună cu
alţi inculpaţi, pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri
dintre cele care au făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă
aceştia, la plecare, de teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia
decât un singur bun dintre cele împachetate; de asemenea, este considerat
act de coautorat acţiunea de a pune piedică victimei infracţiunii de tâlhărie,
pentru a o dezechilibra şi a uşura deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii
etc.
De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este
coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul
material al infracţiunii complexe respective (de exemplu, ameninţarea în
cazul ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind realizată de un alt coautor).
O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele
acte de coautorat. În legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia
diferiţilor coautori este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi
succesivă, contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de
acte de executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor
117
este posibilă nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în
cazul altor infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât
prin contribuţii succesive (de exemplu, în cazul infracţiunii de atentat care
pune în pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.).
Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca
diferitele contribuţii ale coautorilor să conste din acte de executare identice.
Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o
activitate unică, indivizibilă, fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă
pentru realizarea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a
stabilit că trebuie să fie considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate
victimei unei infracţiuni de omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost
mortale, sau acţiunea unui inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul
sustras din buzunarul victimei de către alt inculpat etc.

2. Latura subiectivă. Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă


sau perfectă, se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa
la toţi participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă.
De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că toţi
coautorii sunt conştienţi că săvârşesc şi vor să săvârşească acte de
executare a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, al cărei rezultat
socialmente periculos îl prevăd şi îl urmăresc. Coautoratul astfel realizat
poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de
coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau
omogene, la care nu există decât coautori.
Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se
realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au
săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin
care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.
118
3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul. Există infracţiuni la care
coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de săvârşire în
participaţie sub forma instigării sau complicităţii. Este cazul infracţiunilor cu
autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană
(infracţiuni care se săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia
mincinoasă, cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul acestor
infracţiuni, fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare, în
propria persoană.
Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece
neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter
individual. În cazul în care acea obligaţie legală ar reveni mai multor
persoane, într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la termenul
stabilit, de către una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia
în care nici una dintre persoanele respective nu îşi realizează obligaţia,
fiecare va răspunde individual.
Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care
o obligaţie legală aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat
că, în asemenea cazuri, membrii acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi
coautori la infracţiunea omisivă, datorită contribuţiei lor comune la
nerealizarea obligaţiei legale.
3. Instigarea
Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane
(instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană
(instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.
De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de
instigare înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest
aspect, instigarea se deosebeşte de complicitate, în cazul căreia activitatea
de înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat hotărârea de a
comite fapta sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta.
Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi
hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective,
ci transmite această hotărâre altei persoane, pe care o determină, printr-o
activitate materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări etc.), să săvârşească

119
ea acea faptă, iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la săvârşirea
acesteia, devenind autor al infracţiunii.
Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea
către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii
acestuia de a săvârşi fapta.
Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a
infracţiunii. Instigatorul realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea
psihică, el fiind cel care inoculează şi determină luarea hotărârii de săvârşire
a
faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic al instigării explică
denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii.

Condiţii de existenţă
1. Subiecţii. Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două
persoane: una care realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta
asupra căreia se exercită această activitate (instigatul).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială.
De aceea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile proprii, fără să fie
necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracţiunii.
De asemenea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in
persona propria, după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi
la cele de culpă (în acest caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la
infracţiunile comisive, ca şi la infracţiunile omisive.
Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de
două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi
persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi
sau mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă aceştia au acţionat în
înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu
a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de
instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de
legea penală, va exista un concurs de instigări, şi nu coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină
o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există
120
instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din
partea
celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.
Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte
de executare, participând astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni,
contribuţia de instigator (instigarea) se absoarbe în aceea de autor.
Explicaţia derivă din caracterul de participaţie secundară al instigării, faţă de
autorat, care reprezintă forma de participaţie principală.
Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă,
săvârşeşte ea însăşi acte de executare şi devine autor al infracţiunii,
pluralitatea ei de contribuţii va fi avută în vedere la individualizarea
pedepsei.
Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de
asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu
condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost
instigat. Poate fi deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu
a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în
astfel de cazuri fiind vorba de o participaţie improprie.
În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută
de lege în persoana autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o
săvârşească.
În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau
unor persoane determinate, ea este denumită instigare individuală.
În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane,
ea este denumită instigare colectivă.
În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în
a doua nu se realizează o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune
de sine stătătoare (de exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor
prevăzute în art. 324 C. pen.).

2. Latura obiectivă
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator)
asupra unei alte persoane (instigat);
121
b) activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală;
c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a
instigatului de a săvârşi fapta respectivă;
d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea
instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la
hotărârea lui de a o săvârşi;
e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii.
a) Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul inoculează
în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de esenţa
instigării. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi diverse.
Spre deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu
enumeră nici limitativ, nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi
deci cele mai diferite, de la simple îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până
la
constrângere sau corupere.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se
distinge între:
– instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare a
voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări);
– instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi
promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni
prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.
Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar
existenţa unei instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea
pedepsei, ca împrejurare ce relevă un grad de pericol social sporit al faptei şi
de periculozitate al făptuitorului.
Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce
urmează să săvârşească fapta prevăzută de legea penală (instigare
imediată) sau asupra unei persoane ce urmează să determine, la rândul său,
pe cel care va săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există deci doi
coinstigatori, primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel

122
de-al doilea instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului
sau ameninţării
din partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci
complicitate la instigare), ci să realizeze la rândul său activitatea de
determinare, care să aibă drept efect săvârşirea faptei de către cel instigat.
b) Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă
prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală.
Fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa
cum s-a arătat, în cazul infracţiunilor proprii, instigarea trebuie să se
îndrepte asupra unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru
autorul infracţiunii. Fapta la care se instigă să fie individualizată în aşa fel
încât cel instigat să cunoască obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în
cunoştinţă de cauză, fiindcă el trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i
înţelege caracterul.
În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului
obiectul instigării, în doctrină se distinge:
– între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod
direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi
instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii
faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină
să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare
etc.);
– între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă, şi
instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră,
pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la
săvârşirea
unei fapte penale.
Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care
este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja
hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar
putea constitui eventual o complicitate morală, dar nu o instigare. Condiţia
pe care o examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în
care are loc activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la
care este instigat, chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca
urmare a unei instigări anterioare rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei
123
fapte. Esenţial este deci ca hotărârea de a săvârşi fapta luată de cel instigat,
ca urmare a instigării, să fie ulterioară, iar nu anterioară activităţii de
instigare.
Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui
instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei
prevăzute de legea penală şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea
acestei condiţii nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o
instigare neizbutită, care nu produce consecinţe juridice.
Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost
determinată şi să comită acea faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu
este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul în care cel instigat nu a
trecut la săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit decât
o tentativă nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu
poate exista nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea
instigatorului întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni, el va
răspunde pentru acea infracţiune de sine stătătoare.
Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care
depăşeşte limitele instigării. În concret, cel instigat realizează o activitate
mai complexă, fie împotriva aceluiaşi obiect juridic, fie împotriva altor
obiecte juridice decât acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar
instigatorul nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În
asemenea cazuri, evident că instigatorul va răspunde numai pentru fapta la
care a instigat (cel mai frecvent exemplu, întâlnit în practică, este acela când
o persoană este instigată să săvârşească un furt, dar, ulterior, datorită unor
împrejurări de moment, comite acel furt prin violenţe sau ameninţări; în
această situaţie, instigatorul va răspunde numai pentru infracţiunea de furt,
iar autorul pentru tâlhărie, soluţie impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C.
pen., care prevăd că circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au
prevăzut).
În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă
decât aceea la care a fost instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod
obiectiv, asupra tuturor participanţilor, în sensul că aceştia vor răspunde
pentru acea infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul laturii
subiective, au avut o altă reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51
124
C. pen., privind eroarea de fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o
circumstanţă agravantă nu se răsfrânge asupra participanţilor, atunci când
aceştia nu au cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, per a contrario,
o circumstanţă atenuantă se va răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă
ei nu au cunoscut-o).

c) Latura subiectivă. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei


penale, este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu
intenţie. Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl
determină pe cel instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,
în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului socialmente
periculos al faptei.
Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista însă
instigare din culpă. De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă
persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un îndemn făcut în glumă
sau într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa de a determina
la săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare.
Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat
(autorul) acţionează cu intenţie sau din culpă, întrucât este posibilă
instigarea şi la o faptă pe care autorul o săvârşeşte din culpă sau chiar fără
vinovăţie (în acest caz, avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.).
De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau
scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei
care instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii
executării faptei (este cazul agentului provocator).

4. Complicitatea
„Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice
mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Este, de
asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complicitatea este o formă de participaţie penală ce constă în fapta
persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin
125
promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a
favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită.
Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme
de participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată
la săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această
realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai
uşor, mai repede şi mai sigur fapta incriminată.
În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o
participaţie secundară, accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei,
complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături de
celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui.
În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea
referitor la care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru
fapta mai gravă, ci doar pentru aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor
autorului.
Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit
căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Răspunderea penală a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar
putea fi antrenată, potrivit tezei finale a textului sus-menţionat, în cazul în
care s-ar dovedi că el, în momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut
posibilitatea comiterii unei fapte mai grave de către autor.
În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă
decât cea care a făcut obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru
fapta
săvârşită de autor.
Condiţii de existenţă
1. Subiectul. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare
îndeplinirea unor condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice
putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii.
La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi
complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că
126
este vorba de infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate
naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice îşi aduce, în
acest caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii.

2. Latura obiectivă. Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa


complicităţii, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii principale:
a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă
prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei
tentative pedepsibile;
b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la
săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să
se refere fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor
(complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii
(complicitate morală);
c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la
săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care
ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost
împiedicat ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de
autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată
de complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie
juridică penală.
Contribuţia materială a complicelui trebuie să fie considerată efectivă
chiar dacă nu a fost folosită la săvârşirea faptei, deoarece orice contribuţie
materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de contribuţie morală, întărind
hotărârea autorului de a săvârşi fapta.

3. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un


sprijin dat cu intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va
exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va
exista participaţie improprie.
Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi
complice a existat sau nu o înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant
este dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este
127
complicele care l-a ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri prealabile
între autor şi complice, aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei,
împrejurare care va spori încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de
aceasta să se ţină seama la
individualizarea pedepsei.
Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă
nu poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din
culpă, o persoană contribuie la săvârşirea tot din culpă de către o altă
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi
coautori ai acelei fapte.

În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu


modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi:
a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune realizarea
unor acte prin care complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea
executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea faptei
etc.
(de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de lucru
al
victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei;
procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de
înlesnire vor avea relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de
executare, din partea autorului, fie sub forma unei infracţiuni consumate, fie
sub cea a unei tentative pedepsibile. Sunt principalele ipoteze în care autorul
nu trece la executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte ale
complicelui nu vor avea relevanţă penală.
b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în cursul
executării faptei, prin acte efectuate concomitent cu executarea (asigurarea
pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei;
aruncarea unei arme în mâna autorului etc.).
În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest
ajutor nu mai reprezintă un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o
infracţiune distinctă, de sine-stătătoare: tăinuire sau favorizare (de exemplu,
128
în cazul în care autorul bunurilor furate este ajutat să le încarce într-un
autovehicul şi să le transporte).
c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este
modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va
avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă fie în promisiunea de
a tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului.
Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o
participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi
infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea
oferită
de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va fi el
însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în timpul
săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către
tăinuitor sau favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care
complicele o face autorului, care se constituie din acel moment într-un ajutor
moral dat autorului, pe baza căruia acesta perseverează în săvârşirea faptei,
contând pe promisiunea de tăinuire sau de favorizare.
Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea
acelor bunuri în locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către
complice; în înlesnirea valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei
etc.
Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor
dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori
executarea
pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată autorului.
În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea
poate fi materială sau morală.
Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin
material la săvârşirea infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor
necesare săvârşirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea
autorului faptei; procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste
acte de sprijin material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se
contribuie la realizarea laturii obiective a infracţiunii (paznicul care permite
inculpaţilor să intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele).

129
Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din
acte ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta,
darea de sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din
infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la
săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a
asigura paza locului infracţiunii etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din
partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea
anterioară şi complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui
este dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care
se pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea
acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii,
care
se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în
momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată
concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte
de ajutor în activitatea de executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent
complicele, la locul şi momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia
complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între
complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de
complice direct autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului,
prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi
anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la
complicitate.
• Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice
instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea
130
faptei (de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora
instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta).
• Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt
complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor
a faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un
autovehicul
cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de
specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.).
• Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a
sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de
complicitate de orice fel.
Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în
antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.
Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune
(omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei
complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire
sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când
complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a
unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care
constituie o înlesnire sau un
ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la
bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel
pătrunderea autorilor furtului).
În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este
acea formă a complicităţii ce se referă la situaţia în care se află o persoană
ce a luat cunoştinţă că se va săvârşi o infracţiune şi nu informează
autorităţile sau care, fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a
intervenit pentru a împiedica consumarea acesteia.
S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o
complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această
concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunţării sau al
neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii,
fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel
care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată
131
nedenunţarea unor infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C.
pen.).
În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea
de nedenunţare, făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie
complicitate la acea infracţiune.

Pedeapsa în caz de participaţie


Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi
complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii,
precum şi de dispoziţiile art. 72 C.pen.
Noul Cod penal a preluat în art. 41, nemodificat, acest text, menţinând,
astfel, tratamentul sancţionator în cazul participaţiei.
Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat
că atâta vreme cât toţi participanţii (autori, instigatori sau complici)
contribuie la producerea rezultatului şi acţionează subiectiv, cu intenţia de a
săvârşi fapta prevăzută de lege, este raţional ca instigatorul şi complicele să
fie sancţionaţi cu pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul.
Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru
toţi participanţii. În acest sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a
confirmat că prin sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”
trebuie să înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al speciei
(detenţie pe viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi
maxime ale acestor pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi
participanţii.
Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili
întotdeauna, în fiecare caz în parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul
penal, ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii,
precum şi de dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de
individualizare.

Circumstanţele personale şi circumstanţele reale


Circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi ori alte
date, cu caracter accidental, care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar
132
care însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a făptuitorului şi care
sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea
infractorului.
Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă,
întrucât efectele lor sunt diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra
participanţilor şi, implicit, asupra tratamentului sancţionator.
Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt
atât subiective (referitor la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită),
cât şi obiective (care ţin de particularităţile individuale ale participantului,
cum ar fi: calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist, reabilitat, căsătorit,
rudă apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de
persoană, circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se
răsfrâng asupra celorlalţi participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.).
Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele
privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau
posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar
atenuează sau agravează pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se
răsfrâng asupra participanţilor, în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau
le-au prevăzut (art. 28. alin. 2 C.pen.).

Împiedicarea săvârşirii faptei. Art. 30 C.pen., prevede că participantul nu se


pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei,
împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul
împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului
133
i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noul Cod penal preia, în art. 43,
aceleaşi texte, fără modificări.
Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru
participantul la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul
executării, dar înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea
acesteia.
Împiedicarea consumării de către participant să constituie cauză de
nepedepsire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– să se fi început executarea faptei de către autor;
– în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să
împiedice consumarea infracţiunii;
– intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să fie
anterioară descoperirii faptei.
Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului,
ci şi instigatorului sau complicelui.
În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui,
trebuie arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie,
practic, fie să-l denunţe pe autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze
executarea.
În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că
această renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi
complicelui).
În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei
împiedică săvârşirea faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar
acesta, ceilalţi urmând să răspundă pentru tentativă la acea infracţiune
(bineînţeles, dacă tentativa este pedepsibilă).

Instigarea neurmată de executare. Art. 29 Cod penal.


Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care pot
fi întâlnite, şi anume: instigarea care nu este urmată de un început de
executare; instigarea care nu este urmată de o executare pedepsibilă. Prima
situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să comită o
134
faptă prevăzută de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece la
executare ori începe executarea, dar reuşeşte doar o tentativă
nepedepsibilă. Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt
realizate condiţiile participaţiei, pentru că nu s-a comis o faptă prevăzută de
legea penală. În această situaţie, instigatorul va fi pedepsit, dar nu în calitate
de participant, ci de autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă actele
îndeplinite constituie o altă infracţiune. În cea de a doua situaţie, când
instigatorul a trecut la executare, dar ulterior s-a desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului, sunt îndeplinite condiţiile instigării. În această
situaţie, cel instigat nu va fi pedepsit.

2. Participaţia penală improprie (imperfectă)


Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care
persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea
penală, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi
atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii
135
din culpă sau fără vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în planul laturii
subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre
participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de
culpă, ori ca o faptă săvârşită fără vinovăţie, deci fără caracter penal.
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie
penală cunoscute în dreptul nostru. Astfel, participaţia improprie poate
exista la coautorat, în cazul în care unul sau unii dintre coautori acţionează
cu intenţie,
iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul în care se săvârşesc
acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din
culpă ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la
complicitate, în cazul în care o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o
altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută
de legea penală.
Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi
laolaltă, în cazul săvârşirii, în participaţie improprie, a aceleiaşi fapte
prevăzute de legea penală.
Potrivit teoriei autorului mediat, de la distanţă sau a autorului de mână
lungă (longa manus), de vreme ce autorul imediat nu răspunde penal (pentru
că este iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.) şi nu poate fi
subiect al infracţiunii, adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a
determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat, care s-a
folosit de autorul imediat ca de o simplă unealtă. Pe de altă parte, s-a
argumentat că instigatorul trebuie să fie considerat autor mediat, fiindcă
altfel el ar rămâne nesancţionat, în absenţa unui autor neputând exista
instigare.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, se susţine un punct
de vedere contrar, arătându-se că participaţia improprie este o realitate, iar
reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat, cu deplin temei, că pentru
existenţa participaţiei penale este necesară o înţelegere cu privire la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, instigatorul sau numai
complicele să acţioneze conştient, urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în
acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acţiona din culpă sau chiar
fără vinovăţie. Persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta legea penală
este şi rămâne autorul chiar dacă nu răspunde penal. În acelaşi timp,
136
persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească fapta
are întotdeauna calitatea de instigator, şi niciodată pe cea de autor, atâta
vreme cât el nu a săvârşit nemijlocit acea faptă.

Modalităţi. În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi


cu atitudinea psihică a celui care a avut acea contribuţie, participaţia
improprie se poate realiza în patru modalităţi:
1) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă
săvârşită de autor din culpă;
2) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la
o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie;
3) modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă
săvârşită de autor cu intenţie;
4) modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie
la o faptă săvârşită de autor cu intenţie.
Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele
două, celelalte fiind considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală.
1. Modalitatea intenţie şi culpă. Este reglementată prin dispoziţiile din art. 31
alin. l C. pen., potrivit cărora constituie participaţie improprie determinarea,
înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă, de
către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală.
Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie
şi culpă, este împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma
determinării cu intenţie de către o altă persoană (instigator), sau sprijinit în
executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, de
către o
altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci când autorul
este instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat
în eroare de fapt şi în această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta
respectivă. Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a
participaţiei improprii (determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat
cu
intenţie la săvârşirea faptei), constituie instigare şi, respectiv, complicitate la
infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea nemijlocită din culpă a faptei
137
reprezintă autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles, dacă legea
incriminează fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa,
de exemplu, reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de
verificare a unei gestiuni, având, la un moment dat, încredere în cel
controlat, în loc să numere şi să cântărească produsele personal, cum
prevedeau atribuţiile de serviciu, acceptă dictarea acestora de către cel
controlat, care, profitând, îi transmite şi îl determină să înscrie în actele de
control date fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa din gestiune. Într-o asemenea
situaţie, pentru persoana controlată care a determinat înscrierea unor date
false şi acoperirea lipsei din gestiune se va reţine instigare, iar pentru
reprezentantul organului de control se va reţine o neglijenţă în serviciu (prin
încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu).

2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. Este reglementată prin


dispoziţiile alineatului 2 al art. 31 C. pen., potrivit cărora există participaţie
improprie şi atunci când are loc o determinare, ajutare sau înlesnire în orice
mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către
o persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea
intenţie şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul,
determinat şi în acest caz cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu
intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită
iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.), minorităţii făptuitorului (art. 50 C. pen.),
erorii de fapt (art. 61 C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C.
pen.), beţiei fortuite complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că,
pentru a înlătura vinovăţia făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am
referit trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei.
Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau
ajutorul) constituie şi în acest caz instigare şi, respectiv, complicitate la
infracţiunea săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va răspunde penal, întrucât
nu a acţionat cu vinovăţie.

VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

138
Pentru a caracteriza o faptă ilicită ca fiind faptă penală (infracţiune)
este necesar să determinăm trăsăturile esenţiale fără de care nu poate
exista infracţiunea: pericolul social, vinovăţia, prevederea faptei în legea
penală. Lipsa uneia dintre aceste trei trăsături esenţiale exclude existenţa
caracterului penal al faptei, înlătură infracţiunea şi, implicit răspunderea
penală. Legiuitorul poate stabili ca, dacă o faptă se săvârşeşte în anumite
situaţii, condiţii etc., denumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
să nu mai fie considerată infracţiune şi deci se înlătură caracterul penal al
acesteia.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:


1. Legitima apărare.
2. Starea de necesitate.
3. Constrângerea fizică.
4. Constrângerea morală.
5. Cazul fortuit.
6. Iresponsabilitatea.
7. Beţia.
8. Minoritatea făptuitorului.
9. Eroarea de fapt

1.Legitima apărare

139
Potrivit art.44 C.pen. „se află în stare de legitimă apărare acela
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi
care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul
obştesc". De asemenea, este în legitimă apărare „şi acela care din cauza
tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul".

Condiţii.
Condiţiile legitimei apărări se referă, potrivit art. 44 Cod pen., unele la
atac şi altele la apărare.

Condiţii privind atacul


 Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin
acţiuni şi inacţiuni care pun în pericol existenţa fizică a unor valori sociale.
(viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau alte drepturi ale
acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată cu
sau fără folosirea de mijloace agresive (ex.: corpuri contondente,
tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile).
 Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de
pericol pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se
îndreaptă. Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct în cazul în care
între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (de exemplu, o uşă
sau o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viaţa
celui de-al doilea.
 Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi
ivit deja). Un atac este iminent, atunci când există certitudinea dezlănţuirii
sale imediate. Spre exemplu, agresorul ridică un topor asupra capului
persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia o armă.
Atacul este actual din momentul începerii sale şi până la consumare. Astfel,
un atac consumat nu mai justifică un act de apărare reacţia făptuitorului
având caracterul unei riposte, nu al unei apărări necesare.
 Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este
legală executarea unei lovituri în cadrul unui meci de box şi ilegală

140
efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii domiciliare fără
autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune flagrantă.
 Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori
împotriva unui interes public. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva
unei persoane care se apără pe sine ori îşi apără propriile drepturi dar şi
împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre exemplu, este
legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care
foloseşte violenţa faţă de un terţ).
 Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia
ori interesul public. Este grav un pericol în situaţia în care atacul este
de natură să provoace o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat
(de exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi, distrugerea unui
bun de mare valoare etc).

Condiţii privind apărarea


 Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că
apărarea este necesară atunci când intervine între momentul în care
atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a consumat. Fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a
fost necesară numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu
altei persoane sau unui bun al agresorului.
 Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi nici
nu este posibil a se stabili criterii teoretice de apreciere a
proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a apărării. De
altfel, se cere doar o proportionalitate relativă, aceasta fiind
apreciată doar de organele judiciare.
Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are însă nu
numai un aspect obiectiv ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce din
punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate sa-i
apară a fi în limitele proporţionalităţii. Astfel, în art.44 alin.3 C.pen., se
arată că este în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau
temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Acesta se mai
numeşte şi exces de apărare justificat. Excesul de apărare justificat

141
nu trebuie confundat cu excesul de apărare scuzabil (art.73 lit.a C.pen.),
caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o
circumstanţă atenuantă, întrucât depăşirea unei apărări proporţionale
cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere provocată
de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea, revolta, cauzate
de comportarea agresorului (fapta fiind savarsita dupa incetarea atacului
ce se situeaza in afara apărării).
Prin legea nr. 169/2002 si apoi prin legea nr. 247/2005,
dispozitiile art. 44 Cod penal privind legitima apărare au fost completate
cu un nou alineat ”21” ce instituie o prezumtie de apărare legitimă pentru
cel ce savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei
persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea mijloace intr-
o locuinta, incapere, dependita sau loc imprejmuit ori delimitat prin
semne de marcare.
Prezumtia instituita de art. 44 alin.21 Cod penal nu poate fi decat
relativa, fiindca ar fi de neconceput acceptarea ca fiind legitima orice
apărare vadit disproportionata fata de gravitatea incalcarii dreptului la
inviolabilitate al domiciliului.

Efectele legitimei apărări:


 fapta savarsita in stare de legitima apărare nu este infractiune si pe
cale de consecinta nu atrage raspunderea penală a faptuitorului;
 in general, se apreciaza ca fapta savarsita in legitima apărare
propriu-zisă nu are caracter ilicit si nu poate atrage nici o altă
răspundere juridică, DAR, în cazul excesului justificat prev. de art.
44 alin.3 Cod penal, răspunderea civilă nu este întotdeauna
înlăturată.
 cand legitima apărare vine in concurs cu alte cauze care inlătură
caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni tocmai
pentru astfel de cauze.

142
2. Starea de necesitate

Potrivit art.45 alin.2 C.pen. este în stare de necesitate „acela care


săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau
un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.
Nu este însă în stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 C.pen.
persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat. Fapta săvârşită în stare de necesitate nu
este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Exemplu:
spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană
imobilizată într-o încăpere care este incendiată, sustragerea unui
autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată
etc.
Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era generat de un
atac, în cazul stării de necesitate acesta este creat de diverse întâmplări cum
ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc.
De asemenea, în cazul legitimei apărări acţiunea de apărare era
îndreptată împotriva agresorului pe când la starea de necesitate fapta
vizează de cele mai multe ori o persoană care nu este vinovată de crearea
pericolului.

Condiţii privind pericolul


Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este
expusă valoarea ocrotită. Este îndeplinită această condiţie când
pericolul este deja actual.
Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc
Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin
săvârşirea faptei.

143
Condiţii privind acţiunea de salvare
 Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală.
 Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică
să fie necesară. Acţiunea este considerată necesară când se efectuează
între momentul care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia.
Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod starea de necesitate nu există.
 Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări
mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în moment săvârşirii faptei
că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi considerată săvârşită tot în
stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări
vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat,
atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune
şi atrage răspunderea penală a făptuitorului.
 Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este în
stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau profesiei sale, este
obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective
(militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.).
Bineînţeles, aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele
de salvare pe care le comit în exerciţiul funcţiei sau profesiei.

Efectele stării de necesitate:


 fapta savarsita in stare de necesitate nu este infractiune si pe cale
de consecinta nu atrage raspunderea penală a faptuitorului;
 starea de necesitate nu are drept consecinta si inlaturarea
raspunderii civile caci de cele mai multe ori prejudiciul este adus
unei persoane nevinovate de ivirea pericolului;
 repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de
necesitate poate reveni persoanei salvate cand ivirea pericolului ce

144
a generat starea de necesitate se datoreaza unui eveniment
(cutremur, inundatie);
 cand pericolul s-a produs prin fapta persoanei vatamate este
inlaturata si raspunderea civilă.

3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală


Potrivit art.46 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită sub imperiul unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită sub imperiul unei constrâmgeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Constrîngerea fizică (forţa majoră) a fost definită ca fiind presiune
pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice
a unei persoane, în aşa fel încît această energie, scăpând de sub controlul
conştiinţei şi voinţei persoanei contrânse, se manifestă printr-o faptă
prevăzută de legea penală (ex. un paznic este imobilizat şi împiedicat să
alarmeze).
Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de
o persoană asupra psihicului altei persoane în aşa fel încât persoana
constrânsă săvârşeşte o faptă penală (ex.sub ameninţarea cu moartea un
casier dă cheile unui tâlhar de la casa de bani).

145
Condiţiile constrângerii fizice:
Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta
prevăzută de legea penală. Forţa străină care exercită constrângerea
trebuie să acţioneze direct - în momentul săvârşirii faptei - asupra
fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană
imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească
o îndatorire de serviciu. De asemenea, forţa străină poate consta
într-un fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic etc.) sau
într-un proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să
acţioneze conform obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de
cord etc).
Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de
constrângere. Dacă persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze
cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără pericol, presiunea
exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este
înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea
săvârşită.
Efecte juridice: fapta savarsita sub imperiul constrangerii fizice nu
este infractiune, astfel ca nu are caracter penal pentru ca ii lipseste
vinovatia. Pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala, iar in
principiu este inlaturata si raspunderea civila.
Condiţiile constrângerii morale

 Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul


constrângerii executate prin ameninţare, altfel problema înlăturării
caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită de obiect.
 Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin
ameninţare cu un pericol grav. Ameninţarea poate fi orală
(verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu care se ameninţă, dacă nu se
săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa, integritatea corporală,
libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.
 Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel
decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.

Efecte juridice: fapta savarsita sub imperiul constrangerii morale nu


este infractiune, astfel ca nu are caracter penal pentru ca ii lipseste

146
vinovatia. Pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala, fiind
inlaturata si raspunderea civila.

4. Cazul fortuit

Potrivit art.47 C.pen., ”nu constituie infracţiune fapta prevăzută de


legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu
putea fi prevăzută”.
Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care
acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea
persoană nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a
cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul
un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care
explodează şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal fiind în
situaţia cazului fortuit.
Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (ex.: cutremure, furtuni,
trăsnete, alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor umane
(defectarea unui mecanism), starea maladivă a unei persoane (epilepsie,
atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste
împrejurări imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente
acţiunii făptuitorului.

Condiţiile cazului fortuit


 Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa
intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa
făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate între
împrejurarea neprevăzută şi rezultatul respectiv în caz contrar nu
există caz fortuit întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii
sau inacţiunii faptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei

147
străine.
 Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a produs rezultatul.
 Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a
împrejurării fortuite a determinat producerea rezultatului neprevăzut
- să fie o faptă incriminată de legea penală.

Efecte juridice:
 vinovatia faptuitorului este exclusa fiindca acesta s-a aflat in
imposibilitate de a prevedea intervenirea imprejurarii ce a produs
rezultatul socialmente periculos;
 cazul fortuit inlatura raspunderea penala si raspunderea civila, dar
aceasta din urma numai daca nu vine in concurs cu alte cauze de
inlaturare a caracterului infractional al faptei.

148
5. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 48 Cod. pen.”nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii
faptei, fie din cauza alienaţiei mintale fie din alte cauze, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân
pe ele”.
Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a
facultăţilor mintale, provenind dintr-o cauză patologică, o anormalitate
fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în această
categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice
(idioţenie, infantilism, debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos
şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie paranoidă, nevroze, psihoze etc).
În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice
(somn natural, somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice
provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă provocate prin
alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate etc).
Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare,
congenitală sau survenită. Pentru a fi o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.
Condiţii:
 Să existe o stare de incapacitate psihică.
 Starea de incapacitate psihică să existe în momentul
săvârşirii faptei. Nu se găseşte în această stare cel care şi-a provocat-o ori a
acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Spre exemplu, făptuitorul
a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca această stare in
apărarea sa.
 Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale
sau altor cauze.
 Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice:
 vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata
raspunderea penala, putandu-se lua doar masuri de siguranta cu
caracter medical (art. 113-114 C.p.);

149
 iresponsabilitatea NU INLATURA raspunderea civila.

6. Beţia

Potrivit art.49 alin.l C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută


de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea,
datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie
completă produsă de alcool sau de alte substanţe.”
De asemenea, potrivit art.49 alin.2 C.pen., starea de beţie voluntară
completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul
penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau
agravantă”.
Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal
al faptei este beţia accidentală completă.
Condiţiile stării de beţie
 In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de
beţie produsă de alcool sau alte substanţe;
 Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală,
involuntară, fortuită;
 Starea de beţie să fie completă;
 Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie
prevăzută de legea penală.

Efecte juridice:
 vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata
raspunderea penala;
 cand betia accidentala nu este completa, atunci caracterul penal al
faptei nu este inlaturat, iar starea de betie poate constitui
circumstanta atenuanta.

150
151
7.Minoritatea făptuitorului

Potrivit art. 50 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de


legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Condiţii:
 Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
 Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte condiţiile
legale pentru a răspunde penal. Minorul care are între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă
că nu are discernământ şi nu răspunde penal.
 Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.

Efecte juridice:
 minoritatea faptuitorului este o cauza personala si nu se rasfrange
asupra participantilor la savarsirea faptei;
 cand minorul care nu raspunde penal a savarsit fapta fiind determinat
sau sprijinit cu intentie de alti participanti se realizeaza conditiile
participatiei improprii (art. 31 al.2 C.p.);
 vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata
raspunderea penala;
 raspunderea civila nu este inlaturata pentru persoanele care l-au avut
sub ingrijire ori supraveghere pe minor, daca se retine culpa acestora;
 fata de minorul care nu raspunde penal si care savarseste fapte
prevazute de legea penala se iau masuri de ocrotire prevazute in OUG
26/12.06.1997 modificata prin Legea nr. 108/2.06.1998.

152
8. Eroarea de fapt

Potrivit art.51 Cod pen., eroarea de fapt constă în necunoaşterea


sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o
circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Condiţii :
 Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
 În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa
unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării, situaţiei sau
împrejurării de care depinde caracterul penal ai faptei (art.51 alin.l
C.pen.). Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană
(de exemplu: starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de
minoritate, starea de sănătate etc.) ori un bun (valoarea
economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate publică,
sarcinile ce-i revin ş.a.). Situaţia se referă la poziţia pe care o are o
persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun (dacă aparţine
avutului public sau celui privat ş.a.). Împrejurarea desemnează o
circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc).
 Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să
reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a
acesteia.

Efecte juridice:
 cand eroarea de fapt priveste un element constitutiv al infractiunii, in
cazul faptelor savarsite cu intentie, fapta este savarsita fara vinovatie,
deoarece faptuitorul nu a avut reprezentarea caracterului periculos al
acesteia, iar daca fapta este incriminata atat atunci cand este
savarsita cu intentie, cat si din culpa, eroarea de fapt va inlatura
vinovatia si atunci cand este savarsita din culpa, numai daca se
constata ca eroarea nu este ea insasi rezultatul culpei;

9. Eroarea de drept

Eroarea de drept desemnează necunoaşterea sau cunoaşterea


greşită a unei norme penale sau a unei norme extrapenale. Eroarea de
drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (art.51 alin.4 C.pen.).
Deci, legea penală trebuie cunoscută de toţi cei cărora ea se adresează,
aceştia trebuind să-şi conformeze conduita exigenţelor ei. Doctrina penală,

153
prevede principiul că nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni
nu poate fi presupus că o ignoră.
Înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa pericolului social

Înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa de pericol social


prezintă particularitatea că nu înlătură de regulă alte forme de
răspundere juridică, deoarece un anumit grad de pericol social- e drept
nepenal- totuşi fapta mai prezintă.
Potrivit dispoziţiilor art. 18¹ alin. ultim C. pen. în cazul faptelor
prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile
cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C. pen. care pot fi:
mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei noi la 1000 lei
noi.
Aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori
de cate ori se constata ca pericolul social concret al faptei savarsite nu
este suficient pentru a caracteriza fapta ca infractiune, fiindca fapta are
un anumit pericol social. Daca faptuitorul comis mai multe fapte
considerate fiecare in parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplic o
singura sanctiune cu caracter administrativ prevazuta de legea penala.

Lipsa prevederii în legea penală

Lipsa prevederii în legea penală este o situaţie, o împrejurare în care o


faptă care aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are în
realitate caracter penal deoarece nu este sau nu mai este prevăzută de
legea penală ca infracţiune în modalitatea în care s-a săvârşit ori îi
lipseşte un element constitutiv pentru ca aceasta să constituie o anumită
infracţiune.
Trăsătura esenţială a infracţiunii de prevedere în legea penală lipseşte
în următoarele situaţii:
a. dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării (art. 12
C. pen.)
b. cazul neîndeplinirii de către fapta concretă a unui element
constitutiv al infracţiunii ( cazul faptelor putative, ex:
154
încercarea de a determina mărturia mincinoasă prin
rugăminţi)
c. când lipseşte dubla incriminare (deci atât legea penală
română cât şi legea penală străină de la locul unde s-a
săvârşit fapta să o prevadă ca infracţiune.)

Efecte juridice:
 inlaturarea caracterului penal al faptei si pe cale de
consecinta inlaturarea raspunderii penale.
 aceasta cauza de inlaturare a caracterului
infractional al faptei are caracter obiectiv, real si se
rasfrange asupra tuturor participantilor la comiterea
acesteia.

155
________________________RĂSPUNDEREA PENALĂ

I. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE DE DREPT

II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

III. CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA

156
I. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE DE DREPT

Răspunderea penală este o altă instituţie de drept penal alături


de infracţiune şi sancţiune. Numai atunci când se stabileşte răspunderea
penală intervine sancţiunea de drept penal respectivă. Ea îşi găseşte
reglementarea atât în normele dreptului penal material cât şi în cele ale
dreptului procesual penal.
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală poate fi definită ca
fiind „raportul juridic penal de contrângere născut ca urmare a
săvârşirii infracţiunii între stat, pe de-o parte, şi infractor, pe de
altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul
statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplica pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
săvârşită şi de a-l constrânge să o execute şi obligaţia infractorului
de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate,
în vederea restabilirii ordinii de drept şi a autorităţii legii”.

157
II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE
Principiile răspunderii penale sunt acele idei directoare şi reguli de drept
care se aplică în întreaga reglementare a răspunderii penale.

 Legalitatea răspunderii penale. Legalitatea răspunderii penale are


în vedere atât legalitatea incriminării (prevederea în lege a
condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune) cât şi legalitatea
sancţiunilor de drept penal şi a criteriilor în funcţie de care aceste
sancţiuni se individualizează.

 Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Este principiul


consacrat expres în art.17 alin.2 C. Pen. Şi presupune că
răspunderea penală nu poate exista decăt dacă s-a săvârşit o faptă
ce îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a fi considerată
infracţiune.

 Umanismul răspunderii penale. Acest principiu este reflectat nu


numai în determinarea sistemului de valori ocrotite de normele
penale ci şi de conţinutul constrângerii juridice care trebuie să
intervină când se încalcă obligaţia de conformare faţă de normele
penale.

 Personalitatea răspunderii penale. Răspunderea penală revine


exclusiv persoanei care a săvârşit sau a participat la săvârşirea
faptei ce constituie infracţiune. Ea nu poate interveni pentru fapta
altuia şi nici nu poate fi colectivă.

 Unicitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu,


răspunderea penală este unică, în sensul că săvârşirea unei
infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală şi, ca urmare
aplicarea sancţiunii penale prevăzute de norma de incriminare.

 Individualizarea răspunderii penale. În baza acestui principiu,


răspunderea penală se stabileşte diferenţiat în funcţie de
periculozitatea făptuitorului şi de gravitatea infracţiunii.
Individualizarea răspunderii penale se realizează în conformitate cu

158
anumite criterii stabilite de lege privind individualizarea pedepsei ce
constituie obiectul răspunderii penale. Individualizarea răspunderii
penale presupune trei etape: individualizarea legală (realizată de
legiuitor), individualizarea judiciară (realizată în principal de
către instanţele de judecată) şi individualizarea
administrativă.

 Inevitabilitatea răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii


răspunderii penale presupune că o dată ce o persoană a săvârşit
o infracţiune, ea nu mai poate evita răspunderea penală.

 Prescriptibilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu


prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă trecerea
unui anumit timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii fără ca
infractorul să fi fost tras la răspundere

Principiile raspunderii penale a persoanei juridice:


- raspunderea penala a persoanei juridice poate interveni pentru orice
infractiune;
- raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala
a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea infractiunii;
- raspunderea penala nu intervine pentru persoanele juridice de drept
public.

159
III. CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA

Sunt anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, în


prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul
statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia infractorului de a o executa. Se face
distincţie între două categorii de cauze care înlătură răspunderea penală:
 generale: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii
prealabile, împăcarea părţilor
 speciale (cauze de nepedepsire) care au în vedere conduita infractorului
cum ar fi: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea
săvârşirii faptei de către participant, denunţarea faptei de către mituitor
etc.

160
1. AMNISTIA- este actul de clemenţă al Parlamentului României prin
care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea
penală pentru infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie.
Amnistia este o cauza care inlatura raspunderea penala pentru
fapta savarsita, inlatura consecinta savarsirii unei infractiuni –
aplicarea si executarea pedepsei. Amnistia NU inlatura caracterul
penal al faptei care a fost si ramane infractiune; orice fapta de acelasi
fel comisa dupa adoptarea legii de amnistie atrage raspunderea
penala.
In principiu are un caracter general si obiectiv, in sensul ca se
refera la infractiunile savarsite si nu la faptuitor; efectele amnistiei se
produc ”in rem” si se rasfrang asupra tuturor participantilor la
comiterea faptei amnistiate.

Clasificarea amnistiei:
a. după aria de cuprindere:
• amnistia generală
• amnistia specială
b. după condiţiile în care amnistia devine incidentă:
• amnistia necondiţionată sau pură şi simplă
• amnistia condiţionată
c. după stadiul procesului în care se găseşte
infracţiunea amnistiată:
• amnistia înainte de condamnare-antecondamnatorie
sau proprie

161
• amnistia după condamnare- postcondamnatorie sau
improprie

Infractiunile comise in ziua adoptarii legii de amnistie nu cad sub


incidenta acesteia. In cazul infractiunilor continui, continuate, progresive,
amnistia este incidenta daca acestea s-au epuizat pana la adoptarea legii de
amnistie, respectiv a incetat actiunea ori inactiunea continua, a luat sfarsit
ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat.

Efectele amnistiei:
- amnistia anterioara condamnarii – inlatura raspunderea
penala pentru infractiunea savarsita, avand caracter obligatoriu, astfel ca
efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.
Inculpatul sau invinuitul poate cere continuarea procesului penal,
pentru a-si dovedi nevinovatia si a obtine achitarea.
Prin cererea de continuare a procesului penal nu se pierde
beneficiul amnistiei.
Dreptul de a cere continuarea procesului penal APARTINE NUMAI
INVINUITULUI SAU INCULPATULUI, putand fi exercitat in orice faza a
procesului penal, chiar si in caile extraordinare de atac.
Amnistia NU ARE EFECT ASUPRA DREPTURILOR PERSOANEI
VATAMATE și nici asupra MASURILOR DE SIGURANTA SI A MASURILOR EDUCATIVE.

- amnistia dupa condamnare – inlatura raspunderea penala si pe


cale de consecinta inlatura executarea pedepsei. Ca urmare a amnistierii nu
va mai fi pusa in executare hotararea de condamnare, iar daca a inceput
executarea pedepsei, aceasta va inceta. NU SE VOR MAI EXECUTA NICI
PEDEPSELE COMPLEMENTARE ce au fost eventual stabilite si aplicate.
Amnistia inlatura si celelalte consecinte ale condamnarii, facand
sa inceteze interdictiile, incapacitatile, decaderile prevazute in alte legi
penale sau extrapenale.
Astfel, o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu formeaza
primul termen al recidivei si nici nu impiedica aplicarea suspendarii
conditionate a executarii pedepsei pentru o infractiune ulterioara.

162
TOTUSI, este posibil ca intr-o lege extrapenala sa se prevada ca
efectele unei condamnari pentru o infractiune amnistiata nu vor fi inlaturate
imediat.
AMNISTIA DUPA CONDAMNARE NU ARE EFECT ASUPRA PEDEPSEI
AMENZII DEJA INCASATE, in sensul ca nu va mai fi restituita.
Amnistia NU ARE CA EFECT O REPUNERE IN SITUATIA ANTERIOARA,
O RESTITUTIO IN INTEGRUM.
Amnistia NU ARE EFECT NICI ASUPRA MASURILOR EDUCATIVE,
ASUPRA MASURILOR DE SIGURANTA, CARE SE VOR EXECUTA.

2. PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE - constă în stingerea


raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni,
ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data
săvârşirii infracţiunii (art. 122 al. 2 C. pen.). Potrivit dispoziţiilor art. 122
al. 1 C. pen. termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru
persoana fizică sunt:
a. 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani
b. 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani
c. 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani
d. 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani
e. 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amendă
Potrivit art. 122 al.11 C.p., termenele de prescriptie a raspunderii
penale pentru persoana juridica sunt:
a. 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizica pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai
mare de 10 ani
b. 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizica pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani

163
Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile
comise de minori se reduc la jumătate (art. 129 C. pen.)
Calcularea termenelor de prescriptie:
Termenele de prescriptie a raspunderii penale incep sa curga de la
data savarsirii infractiunii. Aceasta inseamna ca pentru infractiunea
continua, termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul epuizarii,
adica al incetarii actiunii ori inactiunii continue, iar in cazul infractiunii
continuate, de la data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni ce intra in
continutul acesteia.
In cazul infractiunilor progresive, termenul de prescriptie incepe sa
curga din momentul producerii ultimului rezultat. Tot astfel, din momentul
epuizarii, al comiterii ultimului act ce intra in continutul infractiunii, se
calculeaza si termenul de prescriptie al raspunderii penale pentru
infractiunile de obicei.
Pentru infractiunile comise in concurs real, termenul de prescriptie
curge separat, distinct, pentru fiecare infractiune, spre deosebire de
infractiunile savarsite in concurs ideal la care termenul curge pentru toate
infractiunile de la data comiterii actiunii sau inactiunii infractionale, afara
de cazul cand se savarseste si o infractiune progresiva cand termenul de
prescriptie se va calcula de la data producerii ultimului rezultat.
Termenul de prescriptie a raspunderii penale curge pentru toti
participantii de la data comiterii de catre autor a actiunii sau inactiunii,
indiferent de momentul in care ceilalti participanti si-au adus contributia.
Intreruperea termenului de prescriptie:
Cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui
act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în
desfăşurarea procesului penal (ex: actul de punere în mişcare a acţiunii
penale). Efectul intreruperii termenului de prescriptie consta in stergerea
timpului scurs anterior actului intreruptiv si inceperea unui nou termen de
prescriptie. Intreruperea cursului prescriptiei va opera FATA DE TOTI
PARTICIPANTII la savarsirea unei infractiuni, chiar daca actul de
intrerupere s-a facut doar fata de unul ori unii dintre acestia.
Prescriptia speciala: PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE INTERVINE
ORICATE INTRERUPERI AR AVEA LOC DACA TERMENUL DE PRESCRIPTIE
PENTRU INFRACTIUNEA SAVARSITA SE IMPLINESTE ODATA SI JUMATATE.

164
In durata termenului de prescriptie speciala nu se va include si perioada
de timp cat termenul a fost suspendat. Implinirea termenului de
prescriptie speciala face ca tragerea la raspundere penala a inculpatului
sa nu mai fie posibila, iar procesul penal sa inceteze daca a inceput sau
sa nu mai inceapa.

Suspenarea termenului de prescriptie:


Cursul termenului prescripţiei se suspendă pe timpul cât o dispoziţie
legală sau împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
(ex: cutremur, inundaţii, epidemii etc.).

3. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE- plângerea prealabilă reprezintă o


condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru anumite
infracţiuni prevăzute de lege (ex: viol, violarea secretului corespondenţei,
divulgarea secretului profesional etc.). Lipsa plângerii prealabile în cazul
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la o astfel de
plângere, înlătură răspunderea penală ( art. 131 al. 2 C. pen.) De
asemenea tot în astfel de cazuri retragerea plângerii prealabile
constituie o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 al. 1 C. pen.)
Plangerea prealabila poate fi facuta si printr-un mandat special.
Cand persoana este lipsita de capacitate de exercitiu sau are
capacitate de exercitiu restransa, plangerea prealabila poate fi introdusa de
reprezentantul legal si respectvi de partea vatamata cu incuviintarea
reprezentantului legal. In astfel de cazuri, actiunea penala se pune in
miscare si din oficiu.
Daca prin infractiune s-a adus atingere mai multor persoane vatamate,
pentru a interveni raspunderea penala a infractorului este suficienta
plangerea prealabila a uneia sintre persoanele vatamate. Acesta este
PRINCIPIUL INDIVIDUALITATII ACTIVE A RASPUNDERII PENALE.
Pentru infractiunile savarsite in participatie, in legea penala s-a
prevazut PRINCIPIUL INDIVIZIBILITATII PASIVE a raspunderii penale, astfel ca
daca infractiunea este dintre acelea pentru care actiunea penala se pune in
miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, este suficient ca

165
plangerea sa fie facuta fata de un singur participant pentru a atrage
raspunderea penala a tuturor participantilor.
Cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de
2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este
faptuitorul.
Cazurile in care lipseste plangerea prealabila:
 cand persoana vatamata, desi cunoaste fapta si pe faptuitor,
nu face o astfel de plangere, ori nu o face in termenul
prevazut de lege
 cand este facuta de o alta persoana decat cea vatamata, fara
a avea din partea acesteia un mandat special
 in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restransa, lipsa plangerii prealabile nu
conduce la inlaturarea raspunderii penale, actiunea penala
putand fi pusa in miscare si din oficiu
Alaturi de lipsa plangerii prealabile, retragerea plangerii
prealabile in cazurile in care actiunea penala se pune in miscare
la plangerea prealabila a persoanei vatamate, constituie o cauza
care inlatura raspunderea penala. Retragerea plangerii prealabile
trebuie sa fie totala si neconditionata, adica sa priveasca atat
latura penala, cat si latura civila a cauzei.

166
4. ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR- împăcarea părţilor are loc după ce a fost
introdusă plângerea prealabilă şi reprezintă actul bilateral, înţelegerea ce
intervine între infractor şi victima infracţiunii, în cazurile prevăzute de lege
de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând
răspunderea penală şi consecinţele civile ale faptei.
Impacarea partilor este prevazuta de lege la toate infractiunile
pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate, cu cateva exceptii: infractiunea de seductie si
cazurile in care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate
de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, iar actiunea penala a
fost pusa in miscare din oficiu.
Impacarea este personala. Totusi, ea poate fi realizata prin
persoane cu mandat special, dar nu poate fi exprimata decat in fata
instantei de judecata.
Impacarea produce efecte in personam, adica numai cu privire
la infractorul cu care victima s-a impacat, pentru toti ceilalti infractori
urmand a fi antrenata raspunderea penala. Spre deosebire de retragerea
plangerii prealabile, care produce efecte in rem, cu privire la toti
participantii, impacarea are efecte mai restranse, si anume doar cu privire
la participantul cu care s-a impacat partea vatamata.
Prin exceptie de la caracterul personal al impacarii, daca
victima infractiunii este o persoana lipsita de capacitate de

167
exercitiu, impacarea se realizeaza intre reprezentantul legal al
partii vatamate si infractor (daca are capacitate de exercitiu
restransa, personal cu incuviintarea reprezentantului legal).
Impacarea trebuie sa fie totala, definitiva, neconditionata,
poate interveni pana la momentul ramanerii definitive a hotararii
judecatoresti, sa fie expresa.
Impacarea inlatura raspunderea penala si stinge actiunea
civila.

__________________SANCTIUNILE

I. SANCTIUNILE IN DREPTUL PENAL


II. CATEGORIILE SI LIMITELE GENERALE ALE PEDEPSELOR
III. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
IV. CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI AGRAVANTE
V. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI
VI. SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE
VII. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARA A PEDEPSEI
VIII. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR. REGIMUL SANCTIONATOR
IX. MASURILE DE SIGURANTA
X. CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII. PROCEDURA
APLICARII GRATIERII
XI. REABILITAREA

168
I. SANCTIUNILE IN DREPTUL PENAL

In cuprinsul oricarei norme juridice penale regasim alaturi de


dispozitie si sanctiunea ce se aplica in situatia in care actiunea sau
inactiunea unei persoane intruneste elementele constitutive ale infractiunii
respective.
Sanctiunile de drept penal nu pot fi aplicate decat de organele
judiciare și in temeiul legii.
Aplicarea sanctiunii de dr. penal se face pe baza urmatoarelor
principii:
1) Sanctiunile au caracter revocabil, pentru ca daca ar avea
caracter irevocabil, in cazul existentei unei noi erori judiciare, sanctiunile nu
ar mai putea fi inlaturate.
2) Sanctiunile au caracter personal, pentru ca aceste sanctiuni
nu pot fi aplicate decat persoanelor care au savarsit infractiuni.
3) Sanctiunile au caracter legal, pentru ca acestea pot fi aplicate
numai in masura in care sunt prevazute de lege si in limitele legii.
4) Aplicarea unor sanctiuni compatibile cu ordinea juridica si morala
a societatii
Ex: legea penala a incriminat ca sanctiune posibilele abuzuri ale
organelor judiciare(tortura)

169
5) Sanctiunile au caracter de individualizare potrivit acestuia ori
de cate ori s-a savarsit o infractiune, organele judiciare, atunci cand aplica o
sanctiune, tin cont de toate criteriile de individualizare a pedepsei, prevazute
de lege: persoana infractionala, conduita infractorului inainte si dupa
infractiune, modul si mijloacele de savarsire a faptei, circumstantele
agravante si atenuante, concursul de infractiuni si starea de recidiva
Sanctiunile de drept penal sunt :
– pedepsele
sanctiuni de dr. penal –masuri educative
–masuri de siguranta

Pedepsele sunt –principale


–complimentare
–accesorii

Masurile de siguranta intervin cand o persoana savarseste o fapta


prevazuta de legea penala fie ca aceasta este considerata sau nu
infractiune, si atunci cand exista indicii ca persoana respectiva va savarsi o
noua fapta prevazuta de legea penala.
Masurile educative sunt cele care se iau fata de infractorii minori
cand acestia savarsesc infractiuni, pentru reeducarea lor.
Masurile educative sunt:
– mustrarea
– libertatea supravegheata
– internarea in centre de reeducare
– internarea in institute medicale educative
In functie de diferite criterii pedepsele pot fi : –unice
:–alternative
Alternative = sunt pedepse cumulative in masura in care legiuitorul
prevede ca se vor aplica impreuna (amandoua)

170
II. CATEGORIILE SI LIMITELE GENERALE ALE PEDEPSELOR

Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare,


prevăzută de lege, aplicată de instanţa judecătorească infractorului în scopul
prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt:
1. este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de
privaţiune pentru cel care a nesocotit dispoziţiile imperative ale
normei penale şi a comis o faptă incriminată;
2. este un mijloc de reeducare
3. este prevăzută de lege
4. este aplicată doar de către instanţele judecătoreşti
5. are caracter personal
6. se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni

Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni.


Preventia generala si speciala constituie scopul imediat al
pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concreta a pedepsei
pentru savarsirea de infractiuni.

171
Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea savarsirii de
infractiuni, se realizeaza prin incriminarea unor fapte periculoase si
prevederea pedepsei corespunzatoare. Cu alte cuvinte, prin
amenintarea cu pedeapsa se realizeaza prevenirea savarsirii de
infractiuni chiar din momentul incriminarii faptei periculoase.
Funcţiile pedepsei sunt:
• funcţia de constrângere
• funcţia de reeducare
• funcţia de exemplaritate
• funcţia de eliminare (constă în înlăturarea temporară sau definitivă
a condamnatului din cadrul societăţii)

FELURILE PEDEPSELOR

1. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting:


a. pedepse principale- (au rol principal în sancţionarea infractorului
şi nu sunt condiţionate de aplicarea altor sancţiuni de drept penal.)
b. pedepse complementare (secundare sau alăturate) - (sunt
acele pedepse care au rolul de a complini, completa represiunea si
sunt aplicabile numai pe langa o pedeapsa principala)
c. pedepse accesorii- (sunt un accesoriu al pedepsei principale şi
decurg din aceasta).

2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, se disting:


a. pedepse privative de viaţă (ex: pedeapsa cu moartea)
b. pedepse corporale (ex: bătaia, ciuntirea )
c. pedepse privative de libertate (ex: pedeapsa cu închisoarea)
d. pedepse privative sau restrictive de drepturi (ex: interzicerea
exercitării unor drepturi politice sau civile)
e. pedepse morale ( ex: dezaprobarea publică)
f. pedepse pecuniare –(ex: amenda, confiscarea averii)

172
3. După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se disting:
a. pedepse determinate- (se caracterizează prin prevederea lor
în lege atât în natura lor cât şi în cuantum)
b. pedepse nedeterminate- (presupun prevederea în lege doar a
naturii lor fără a fi determinate şi limitele acestora)

4. În literatura juridică se mai disting şi:


a. pedepse unice sau singulare- (sunt prevăzute câte una pentru
fapta incriminată)
b. pedepse multiple- (prevederea pentru aceeaşi infracţiune a mai
multor pedepse de natură diferită)

Categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice

Art.53 C.pen.reglementează următoarele trei categorii de pedepse:

1) pedepse principale;

detenţiunea pe viaţă;

închisoare de la 15 zile la 30 de ani;

amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

2) pedepse complementare;

interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

degradarea militară.

3) pedepse accesorii.

interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

1) PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

173
Pedeapsa principală este acea sancţiune proprie dreptului penal
pe care instanţa de judecată o poate aplica drept unică sancţiune pentru
infracţiunea săvârşită. Infracţiunile prevăzute în partea specială a Codului
penal sau într-o lege specială au, ca sancţiune, o pedepasă principală.
De asemenea, ele pot avea ca sancţiune şi pedepse alternative (închisoarea
sau amenda) caz în care ambele pedepse sunt principale, dar nu pot fi
aplicate cumulativ ci numai una dintre ele. Pedepsele principale pot fi
înlocuite unele cu celelalte în cazurile prevăzute de lege.
Pedepsele care se aplică minorului infractor sunt închisoarea sau amenda
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele pedepselor
reducându-se la jumătate. In urma reducerii, în nici un caz minimul
pedepsei cu închisoarea nu va depăşi 5 ani.
Daca legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă,
minorului infractor i se va aplica pedeapsa cu închisoarea între şi 20 de
ani.

1) Detentiunea pe viata este pedeapsa principala prevazuta de


codul penal ce se aplica atunci cand se savarsesc infractiuni deosebit de
grave si constau in scoaterea infractorului din societate si trimiterea lui in
centre de detentie pana la sfarsitul vietii.
Aceasta pedeapsa se executa in penitenciare anume destinate
pentru aceasta sau in sectii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul
concret de executare al acestei pedepse este reglementat de legea privind
executarea pedepselor.
Detentiunea pe viata se aplica pentru unele infractiuni grave
prevezute de codul penal.
 o parte din infractiunile privind siguranta statului
 infractiuni de omor deosebit de grav
 infractiuni contra pacii si omenirii
 unele infractiuni prevazute in legi speciale ca: impiedicarea
exloatarii navei; impiedicarea exloatarii aeronavei.
In toate aceste situatii detentiunea pe viata este prevazuta alternativ
cu pedeapsa inchisorii.
In legislatia romaneasca foarte rar (DOUA CAZURI) se intalneste
situatia in care detentiunea pe viata este singura pedeapsa in cazul savarsirii
174
unei infractiuni ca: tratamente neomenoase in timp de razboi si genocid
savarsita pe timp de razboi.
Aceasta pedeapsa nu se aplica persoanelor care la data
pronuntarii hotararii de condamnare au implinit varsta de 60 ani (in
cazul lor se aplica 25 ani de inchisoare si interzicerea unor drepturi
pe durata maxima) si minorilor. Minorilor li se aplica pedeapsa intre
5–20 ani inchisoare.
Pedeapsa de 25 ani inchisore pentru cei peste 60 ani, si pedeapsa de
la 5 la 20 ani pentru minori se aplica numai in masura in care dintre
pedepsele prevazute de lege pentru infractiunea savarsita instanta
judecatoreasca s-a oprit asupra detentiunii pe viata.
In situatia in care condamnatul la detentiune pe viata implineste 60
ani in timpul executarii pedepsei, aceasta se inlocuieste cu inchisoare pe 25
ani.
Cel condamnat la inchisoare pe viata poate fi eliberat conditionat
dupa executarea a 20 ani de detentie daca indeplineste urmatoarele conditii:
sa fi fost disciplinat; sa fi fost staruitor in munca; sa fi dat dovezi temeinice
de indreptare; cand instanta considera util acest lucru si tinand cont de
antecedentele penale ale condamnatului.
Condamnatul trecut de 60 ani barbati si 55 ani femei, poate fi
eliberat conditionat daca sunt indeplinite conditiile de mai sus si daca a
executat cel putin 15 ani inchisoare.
Daca in termen de 10 ani de la eliberare nu savarseste alta
infractiune se considera ca liberatul a executat toata pedeapsa .
In cazul comutarii sau inlocuirii pedepsei detentiunii pe viata cu
inchisoarea, pedeapsa deja executata din detentiunea pe viata se deduce
din pedeapsa cu inchisoarea ce urmeza a fi executata.

2) Inchisoarea - pedeapsa principala prevazuta de legea penala


romana ce consta in scoaterea infractionarului din mediul in care a trait si
trimiterea lui in penitenciar pe o perioada determinata prevazuta in
hotararea de condamnare.

175
Executarea pedepsei inchisorii se bazeaza pe sistemul progresiv,
condamnatii avand posibilitatea de a trece de la un regim de executare la
altul.
Pedeapsa inchisorii se executa in urmatoareala regimuri
–de maxima siguranta
–inchis
–semideschis
–deschis
Regimurile executarii pedepsei cu inchisoarea se bazeaza: pe
posibilitaea condamnatilor de a presta, cu acordul lor, o munca utila (daca
sunt apti de munca); pe educarea condamnatilor; pe respectarea de catre
acestia a ordinii interioare a detentiunii; pe recompesarea si stimularea celor
staruitori in munca, disciplinati si care dau dovezi temeinice de indreptare.
Toate mijloacele folosite in cadrul regimurilor executarii pedepseleor
cu inchisoarea trebuie sa contribuie la reintegrarea in societate a celor
condamnati, la prevenirea savarsirii de noi infractiuni.
In ceea ce priveste munca prestata, condamnatii barbati ce
au implinit 60 ani si condamnate femei ce au implinit 55 ani nu vor
putea fi obligati sa munceasca, dar, la cererea lor, li se poate
asigura dreptul la munca.
Munca desfasurata de condamnati este remunerarta in proportie doar
de 10% pentru condamnat, restul de 90% facandu-se venit la bugetul de
stat. Din cei 10% condamnatul beneficiaza de 1/3 din suma de bani in timpul
executarii pedepsei, restul de 2/3 fiindu-i dati acestuia la liberare.
In penitenciare condamnatii barbati executa pedepsa separat de
condamnatele femei iar condamnatii minori separat de condamnatii majori.
Dupa ce a efectuat cel putin 2/3 din pedeapsa inchisorii, cand
pedeapsa nu depaseste 10 ani, si cel putin ¾, cand pedeapsa este mai mare
de 10 ani condamnatul : staruitor in munca, disciplinat, care a dat dovezi
temeinice de indreptare, poate fi liberat conditionat innaintea executarii in
intregime a pedepsei.
Cand condamnatul executa mai multe pedepse ce nu se contopesc,
fractiunile 2/3 si ¾ de mai sus se socotesc in raport de totalul pedepselor.
Persoana ce a fost condamnata unei sau mai ultor infractiuni din
culpa poate fi liberata conditionat dupa ce a executat cel putin ½ din

176
pedeapsa, daca pedeapsa aplicata este mai mica de 10 ani, si cel putin 2/3
din pedeapsa, daca pedeapsa aplicata este mai mare de 10 ani, insa numai
daca acel condamnat a fost disciplinat, staruitor in munca, cu dovezi
temeinice de indreptare.
Cand in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea condamnatii
barbati implinesc 60 ani si condamnatele femei 55 ani acestia pot fi eliberati
conditionat daca au executat 1/3 pedeapsa pentru pedepsele de pana la 10
ani si cel putin ½ pentru pedepsele mai mari de 10 ani.
Acelasi regim au si cei ce au fost condamnati minori fiind, daca
implinesc aceste conditii la implinirea a 18 ani.
Pedeapsa se considera executata daca in intervalul de timp de la
eliberare pana la implinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a savarsit din
nou o infractiune.
Daca cel liberat a savarsit o noua infractiune pana la data implinirii
duratei pedepsei, instanta judecatoreasca, tinand cont de gravitatea noii
infractiuni, poate dispune fie mentinerea starii de libertate, fie revocarea
acesteia. In aceasta situatie pedeapsa aplicata de instanta pentru noua
infractiune si restul de pedeapsa ramasa de executat se contopesc, la
pedeapsa rezultata putandu-se aplica un spor de pana la 5 ani.

3) Amenda – pedeapsa princupala ce consta in suma de bani ce


trebuie sa o plateasca in contul statului , cel ce a savarsit o infractiune.
Spre deosebire de alte categorii de amenzi ca amenda
administrativa, contraventionala, fiscala, amenda penala se trece in cazierul
infractorului.
Amenda ca pedeapsa principala este prevazuta in codul penal, de
regula pentru infractiuni de o gravitate mai redusa si alternativ cu pedeapsa
inchisorii.
Minimul general al pedepsei amenzii este de 100 lei iar
maximul general este de 50.000 lei
In situatia in care legea prevede ca o anumita infractiune
este pedepsita cu amenda penala fara a arata limitele amenzii,
minimul special este de 150 lei iar maximul special este de 10.000
lei.

177
Cand legea prevede pentru o infractiune alternativ pedeapsa
inchisorii si amenda fara a arata limitele amenzii, acestea sunt de:
= 300 lei minimul si 15.000 lei maximul, cand pedeapsa
inchisorii este de cel mult un an;
= 500 lei minim si 30.000 lei maxim cand pedeapsa inchisorii
este mai mare de un an.
Indiferent cate circumstante agravante ar fi, pedeapsa amenzii
aplicata de institutiile de judecata, nu poate depasi maximul general de
50.000 lei.
Atunci cand a fost aplicata pedeapsa amenzii, condamnatul este
obligat sa depuna in 3 luni recipisa de plata a amenzii.
Condamnatul are insa posibilitatea sa ceara ca plata amenzii sa se
faca esalonat pe o durata de 2 ani.
In situatia in care instanta apreciaza ca cel conamnat nu are
posibilitatea in cei 2 ani sa-si achite toata amenda, va dispune recuperarea
creantei statului prin executare asupra unor bunuri ale condamnatului.
Cand aplica pedepsa amenzii stabilind un cuantum al acesteia,
institutia de judecata trebuie sa tine cont si de celelalte obligatii cilvile pe
care le are condamnatul, astfel incat persoanele aflate in grija acestuia sa nu
fie afectate.
In situatia in care cel condamnat, cu rea credinta nu-si
indeplineste obligatiile de plata, instanta de judecata in prima faza
dispune excutarea silita asupra bunurilor acestuia, iar in subsidiar
poate lua masura inlocuirii pedepsei amenzii cu inchisoarea.
Inlocuirea amenzii penale cu inchisoarea poate avea loc
numai in situatia in care legea prevede pentru infractiunea
savarsita, alternativ, pedeapsa amenzii cu pedeapsa inchisorii.

178
2) PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Pedepsele complementare, se aplica se aplica de instantele de
judecata in masura in care s-a aplicat si o pedeapsa principala intr-un
cuantum de cel putin 2 ani inchisoare, iar instanta constata fata de
natura si gravitatea infractiunii, fata de de persoana infractorului si fata de
imprejurarile savarsirii faptei, ca aceasta pedeapsa este necesara .
Ori de cate ori legea penala o prevede pedeapsa complementara
trebuie aplicata.
In situatia in care legea nu o prevede, insa pedeapsa aplicata este
mai mare de 2 ani, instanta de judecata poate aplica si una sau mai multe
din pedepsele complementare prevazute de lege .

179
Pedepsele complementare constau in interzicerea unuia sau mai
multora din urmatoarele drepturi:
1–dr. de a alege si de a fi ales in autoritati publice sau in functii
elective publice;
2–dr. de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat -
interzicerea acestui drept nu se poate aplica decat in masura in care s-a
interzis si dreptul prevazut la pct. 1;
3–dr. de a ocupa o functie sau de a ocupa o profesie ori de a
desfasura o activitate de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit
pentru a savarsi infractiunea;
4–dr. parintesti;
5-dr. de a fi tutore sau curator
Pedepsele complementare se aplica pe o durata intre 1-10
ani, la aprecierea instantei si se executa dupa executarea pedepsei
principale, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori
dupa prescriptia executarii pedepsei.

O a doua categorie de pedeapsa complementara este


degradarea militara ce consta in pierderea gradului militar si a dreptului
de a purta uniforma.
Spre deosebire de celelalte pedepse complementare ce se aplica pe o
durata determinata cuprinsa intre 1-10 ani, degradarea militara se aplica pe
o durata nedeterminata, condamnatul pierzand pentru totdeauna atat gradul
militar cat si dreptul de a purta uniforma. Degradarea militara se aplica
obligatoriu daca pedeapsa stabilita de instanta de judecata este
mai mare de 10 ani inchisoare si facultativ daca pedeapsa aplicata
de instanta de judecata este mai mare de 5 ani inchisoare dar de cel
mult 10 ani inchisoare.

180
3) PEDEPSELE ACCESORII APLICABILE PERSOANEI FIZICE

Pedepsele accesorii – constau in interzicerea tuturor drepturilor


prevazute in articolul 64 lit.a-c C. p. Ele se aplica de instanta de judecata si
sunt un accesoriu al pedepsei principale.
Pedepsele accesorii se executa pe perioada in care se
executa principala in practica sunt situatii cand pedepsele accesorii
pot avea durata mai scurta sau mai lunga de timp. Astfel, in situatia
in care persoana a fost in cursul urmaririi penale sau al judecatii,
arestata preventiv, iar pe perioada arestului pedepsele accesorii nu
au operat, in acest caz durata pedepsei accesorii va fi mai mica

181
dacat durata pedepsei aplicata de instanta deoarece arestul
preventiv se deduce din condamnare.
In situatia suspendarii conditionate a executarii pedepsei sau
a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, se suspenda si
executarea pedepsei accesorii.
Dreptul de a alege nu se interzice condamnatului pe perioada
executarii pedepsei inchisorii.
Potrivit dispozitiilor art. 71 alin.2 C.p., condamnarea la
pedeapsa detentiunii pe viata sau la pedeapsa inchisorii, atrage de
drept interzicerea drepturilor prevazute la art. 64 alin.1 lit.a-c Cod
penal, cu exceptia dreptului de a alege, din momentul ramanerii
definitive a hotararii de condamnare si pana la terminarea
executarii pedepsei ori stingerea pedepsei prin gratiere totala sau a
restului de pedeapsa ori pana la implinirea termenului de
prescriptie a executarii pedepsei.
Executarea pedepsei accesorii dureaza si in timpul liberarii
conditionate, in timpul intreruperii executarii pedepsei, in timpul
incetarii conditionate a executarii pedepsei inchisorii la locul de
munca, in timpul evadarii.
In caz de prescriptie a executarii pedepsei inchisorii,
pedeapsa accesorie are aceeasi durata ca durata termenului de
prescriptie.

Categorii de pedepse aplicabile persoanei juridice:


Singura pedeapsa principala pentru persoana juridica este
amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
Cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana fizica
pedeapsa inchisorii de pana la 10 ani, sau amenda, minimul special al
amenzii pentru persoana juridica este de 5.000 lei, iar maximul amenzii
600.000 lei.
In situatia in care pentru infractiunea savarsita de persoana fizica
pedeapsa aplicabila este detentiunea pe viata sau inchisoare mai mare de

182
10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridica este de 10.000
lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.
Pe langa pedeapsa principala a amenzii, pentru persoana juridica, se
pot aplica si pedepse complementare ca:
a) dizolvarea persoanei juridice
b) suspendarea activitatii persoanei juridice pe o durata de la
3 luni - 1 an
c) suspendarea uneia dintre activitatile persoanei juridice in
legatura cu care s-a savarsit infractiunea pe o durata de la 3 luni la
3 ani
d) inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o
durata de la 3 luni la 3 ani
e) interzicerea de a participa la procedurile de achizitii
publice pe o perioada de la 1 luna la 3 ani
f) afisarea sau difuzarea hotrarii de condamnare
Aplicarea unor sau mai multor dintre aceste pedepse se dispune
atunci cand instanta de judecata constata, fata de natura si gravitatea
infractiunii, si de imprejurarile savarsirii, ca aceste pedepse complementare
sunt necesare.
Aplicarea unei sau mai multor din aceste pedepse
complementare este obligatorie cand legea prevede expres acest
lucru.
Pedeapsa complementara a dizolvarii persoanei juridice a fost
constituita in scopul stoparii savarsirii de infractiuni sau cand obiectul sau de
activitate a fost denaturat in acest scop.
Efectul aplicarii aestei pedepse complementare il reprezinta
deschiderea procedurii de lichidare potrivit legii, iar o copie dupa dispozitivul
hotararii definitive de condamnare va fi trimisa instantei civile competente in
vederea desemnarii lichidatorului.
Pedeapsa complementara a suspendarii activitatii persoanei juridice
consta in interzicerea desfasurarii activitatii totale sau a uneia din activitati
in realizarea careia a fost savarsita infractiunea.
Pededeapsa complementara a afisarii hotararii definitive de
condamnare sau de difuzare a ei, se realizeaza fara dezvaluirea identitatii
victimei si pe cheltuiala persoanei juridice.

183
Afisarea hotararii de condamnare se realizeaza in extras la locul si
perioada de timp stabilita de instanta de judecata. Daca difuzarea se face
prin presa scrisa sau audiovizuala, instanta stabileste numarul de aparitii, ce
nu poate fi mai mare de 10 aparitii, iar pentru alte mijloace de difuzare
durata nu poate fi mai mare de 3 luni.

III. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

184
La individualizarea pedepselor se tine seama de criteriile generale
si obligatorii enumerate in art. 72, cod penal. Individualizarea acestora se
face in momentul in care se aplica sanctiunea.
Exceptie de la aceasta regula avem in situatia in care
individualizarea se face dupa condamnare. Aici intra situatiile cand se
descopera elemente noi (infractiuni noi) sau se inlatura anumite elemente
(infractiuni).
De asemenea, avem aceeasi situatie de exceptie cand condamnatul
la plata amenzii nu o plateste cu rea-credinta.
Art. 72, cod penal se va folosi pentru alegerea tipului de pedeapsa
si pentru cuan-tumul acelei pedepse.
Criteriile de individualizare a pedepselor:
1) Dispozitiile partii generale a Codului Penal.
Aceste dispozitii se pot referi la aplicarea in timp si spatiu a legii
penale, la forma consumata ori de tentativa in care s-a realizat infractiunea,
la contributia adusa la savarsirea infractiunii etc.
2) Limitele de pedeapsa fixate in partea speciala
3) Gradul de pericol social al faptei savarsite.
Pentru determinarea gradului de pericol social se tine cont de doua
etape. Mai intai, se apreciaza daca gradul de pericol e suficient de ridicat
pentru a fi in prezenta unei infractiuni. Apoi, se apreciaza acest grad tinandu-
se cont de o scara de valori personala a fiecarui judecator.
4) Persoana faptuitorului.
Orice sanctiune produce efecte diferite asupra fiecarui faptuitor in
parte, in functie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale
acestuia.
5) Imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.
In stiinta dreptului, aceste stari, situatii sau imprejurari care
atenueaza sau agraveaza raspunderea penala sunt denumite cauze. In
cadrul acestor cauze se face diferenta intre stari si circumstante.
Sunt considerate stari de agravare: Starea de recidiva,
infractiunea continuata, concursul de infractiuni.
Sunt considerate stari de atenuare: Tentativa si minoritatea
faptuitorului.

185
Circumstantele pot fi: legale sau judiciare, atenuante sau
agravante.
Pe langa aceste criterii prevazute de art. 72, cod penal, la
individualizarea pedepsei se mai tine cont si de prevederile art. 27, cod
penal atunci cand infractiunea este comisa in participatie, pentru a se
determina cota de contributie a fiecarui participant.

IV. CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI AGRAVANTE

186
CIRCUMSTANTELE ATENUANTE
Sunt starile, situatiile, imprejurarile, calitatile, intamplarile
ori alte date ale realitatii anterioare, concomitente sau subsecvente
savarsirii unei infractiuni, ce au legatura cu fapta infractionala ori
cu faptuitorul si care releva un pericol social mai scazut al faptei
sau o periculozitate mai redusa a infractorului.
Redactarea distincta a circumstantelor care constituie
circumstante atenuante (art. 73 C.p.) si a celor care pot constitui
(art. 74 C.p.) circumstante atenuante, reflecta deosebirea pe care
insusi legiuitorul o face intre acestea ; cele prevazute de art. 73 C.p.
sunt circumstante atenuante legale, iar cele prevazute de art. 74
C.p. sunt circumstante atenuante judiciare.
A. Potrivit art. 73 C. pen., exista trei circumstante
atenuante legale:
a) depasirea limitelor legitimei aparari;
b) depasirea limitelor starii de necesitate;
c) provocarea.

a) Depasirea limitelor legitimei aparari (exces scuzabil).


Codul penal prevede în art. 44 ca nu constituie infractiune fapta savârsita în
stare de legitima aparare, operând pentru a înlatura un atac material, direct,
imediat si injust, îndreptat împotriva faptuitorului, a altei persoane sau
împotriva unui interes obstesc, si care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul obstesc.
Pentru ca apararea sa fie legitima, riposta trebuie, în principiu, sa se
afle într-o justa proportie cu gravitatea pericolului pe care îl reprezinta
atacul. Daca apararea este excesiva si excesul nu a fost determinat
de o tulburare sau temere generata de atac (asa-numitul exces justificat,
asimilat starii de legitima aparare), atunci riposta va constitui circumstanta
atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a) teza I C.pen.
Depasirea limitelor legitimei aparari este o circumstanta personala,
care nu se rasfrange asupra celorlalti participanti.
b) Depasirea limitelor starii de necesitate. Când fapta comisa
în stare de necesitate a produs urmari vadit mai grave decât cele ce s-ar fi

187
putut produce în cazul când pericolul nu era înlaturat si daca, în momentul
comiterii, faptuitorul si-a dat seama de aceasta disproportie, atunci
raspunderea penala a faptuitorului va fi, în mod obligatoriu, atenuata, pentru
ca, potrivit art. 73 lit. a) teza a ll-a, depasirea limitelor starii de necesitate
constituie o circumstanta atenuanta legala.
Depasirea limitelor starii de necesitate este o circumstanta
personala, care nu se rasfrange asupra celorlalti participanti.
c) Provocarea. Potrivit art. 73 lit. b) C.pen, circumstanta
atenuanta a provocarii exista atunci când infractiunea a fost savârsita sub
stapânirea unei puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare
din partea persoanei vatamate. Esenta provocarii este deci o stare psihica
(tulburare sau emotie puternica) care, slabind autocontrolul, explica luarea
rezolutiei infractionale si înfaptuirea ei. Fiind legata organic de latura
subiectiva a infractiunii, provocarea este o circumstanta personala, cu toate
consecintele ce decurg din acest caracter pentru sanctionarea
participantilor.
In cazul provocarii, ne aflam în fata a doua fapte ilicite:
- actul provocator, care trebuie sa se concretizeze într-o fapta
dintre cele aratate limitativ în lege: violenta, atingere grava a demnitatii
persoanei sau alta actiune ilicita grava (de exemplu o abatere administrativa
grava);
- infractiunea provocata, comisa sub stapânirea starii de
puternica tulburare sau emotie.
Conditiile de existenta ale provocarii :
- existenta unei anumite activitati de provocare
- actul provocator al victimei sa determine o puternica tulburare sau
emotie infractorului
- sub stapanirea puternicei tulburari sau emotii, infractorul sa fi
savarsit infractiunea
- infractiunea sa se indrepte impotriva provocatorului.

B. Circumstantele atenuante judiciare

188
Sunt realitati obiective pe care instanta le poate constata fara a fi
totusi obligata sa le retina caracterul atenuant. Întrucât aplicarea
circumstantelor atenuante judiciare este facultativa, instanta poate, chiar
atunci când stabileste existenta efectiva a unei asemenea circumstante, sa
refuze acordarea ei, atunci când, în raport de datele cauzei, nu s-ar justifica
stabilirea pedepsei sub minimul special. În art. 74 C. pen. sunt enumerate cu
titlu exemplificativ (nu limitativ) urmatoarele împrejurari care pot constitui
circumstante atenuante:
a) conduita buna a infractorului înainte de savârsirea faptei;
b) staruinta depusa de infractor pentru a înlatura rezultatul
infractiunii sau pentru a repara paguba pricinuita;
c) atitudinea infractorului dupa savârsirea infractiunii, rezultând din
prezentarea sa în fata autoritatii, comportarea sincera în cursul procesului,
înlesnirea descoperirii sau arestarii participantilor.
Pe lânga împrejurarile enumerate, instanta poate retine ca
circumstanta atenuanta orice alta împrejurare.
In stiinta dreptului penal se apreciaza ca pot fi socotite
circumstante atenuante judiciare : starea de betie accidentala incompleta a
faptuitorului, starea de betie voluntara completa (art. 49 alin.2 Cod penal).

Efectele circumstantelor atenuante


Din dispozitia înscrisa în art. 76 C. pen., rezulta ca circumstantele
atenuante determina fie reducerea, fie schimbarea pedepsei
principale, dupa cum urmeaza:
1. când minimul special este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa
se coboara sub minim, dar nu mai jos de 3 ani;
2. când minimul special este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa
se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de un an;
3. când minimul special este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa
se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;
4. când minimul special este de un an sau mai mare, pedeapsa
se coboara sub minimul special, pâna la minimul general;
5. când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau
mai mare, pedeapsa se coboara sub acest minim, pâna la

189
minimul general, sau se aplica o amenda care nu poate fi mai
mica de 250 lei ;
6. când minimul special este sub 3 luni, se aplica o amenda care
nu poate fi mai mica de 200 lei;
7. când pedeapsa prevazuta de lege este amenda, aceasta se
coboara sub minimul ei special, putând fi redusa pâna la 150
lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai
mare, ori pâna la minimul general, când minimul special este
sub 500 lei.
Regulile mentionate nu au incidenta în cazul infractiunilor
grave: infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra pacii si
omenirii sau al infractiunilor prin care s-au produs consecinte deosebit de
grave. In aceste cazuri, daca se retin circumstante atenuante,
pedeapsa închisorii se poate reduce cel mult pâna la o treime din
minimul special.
In acele rare cazuri, când legea prevede pentru infractiunea
savârsita pedeapsa detentiunii pe viata - ca pedeapsa unica, efectul
circumstantelor atenuante se aplica pedeapsa închisorii de la 10 la
20 de ani.
In cazul persoanei juridice, amenda pentru aceasta se
reduce, dupa cum urmeaza :
- cand minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai
mare, amenda se coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o
patrime ;
- cand minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai
mare, amenda se coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o
treime.

Circumstantele atenuante produc efecte si asupra pedepsei


complementare a interzicerii unor drepturi, în sensul ca în cazurile în
care ar fi fost obligatorie aplicarea acestei pedepse, devine posibila
înlaturarea ei.

190
CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE
A. Circumstantele agravante legale enumerate limitativ în
art. 75 C.pen. sunt:
a.Savârsirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreuna.
Cooperarea mai multor persoane la savârsirea faptei mareste forta de
actiune, da acestora mai multa îndrazneala, le creeaza conditii de natura sa
îngreuneze descoperirea faptei si identificarea lor.
Semnificatia juridica a expresiei „savârsire împreuna" este înca
controversata. Plenul fostului Tribunal Suprem a precizat însa ca nu se cere
ca toti faptuitorii sa fie prezenti la locul savârsirii infractiunii; o conlucrare
simultana se poate realiza si de la distanta. Savârsirea împreuna reuneste
actele de coautorat si complicitate concomitenta.
Aceasta circumstanta agravanta nu se aplica daca in continutul
agravant al infractiunii intra ca element circumstantial, savarsirea faptei de
doua sau mai multe persoane impreuna.
Circumstanta agravanta a savarsirii faptei de catre trei sau
mai multe persoane este o circumstanta reala, care se rasfrange
asupra participantilor, in masura in care au cunoscut-o ori au
prevazut-o, fiind necesara dovedirea cunoaşterii ori prevederii de
catre fiecare participant.

b. Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra


membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezinta pericol public.
AGRAVANTA REALA
Prin „acte de cruzime" se întelege producerea unor suferinte grele,
prelungite, victimei. Este vorba de utilizarea unor mijloace si procedee
salbatice, nemiloase care nu sunt necesare, în mod normal, pentru
producerea rezultatului infractiunii. Datorita modului nemilos si ferocitatii cu
care este savârsita, infractiunea comisa prin acte de cruzime inspira un
sentiment de oroare, de groaza. Pentru existenta agravantei nu intereseaza
daca actele de cruzime au dus prin ele însele la producerea rezultatului

191
infractiunii sau daca faptuitorul le-a savârsit numai pentru a chinui victima
înainte sau dupa producerea rezultatului.
Violentele comise asupra membrilor familiei vizeaza manifestarile
brutale, constrângerile fizice de orice natura care ar cauza suferintele fizice
(de exemplu, tragerea de par sau de ureche, târârea, punerea unei piedici
urmata de cadere, asmutirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui
animal periculos care o trânteste la pamânt, o musca sau o loveste).
Prin metode sau mijloace care produc pericol public, se înteleg orice
metode sau mijloace care, prin folosire, sunt susceptibile sa produca urmari
grave pentru un numar nedeterminat de persoane, pentru bunurile acestora
sau pentru alte valori sociale importante.
Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile,
raspândirea de substante chimice vatamatoare, toxice ori radioactive,
infectarea surselor sau retelelor de apa, declansarea unor energii distructive
(de exemplu, deschiderea unui baraj si provocarea unei inundatii),
raspândirea de daunatori într-o cultura etc. Pentru existenta agravantei, nu
este necesar ca metodele sau mijloacele folosite sa fi produs efectiv urmarile
grave mentionate.

c. Savârsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a


fost comisa împreuna cu un minor. Ratiunea instituirii acestei agravante este
dubla. Pe de o parte, s-a urmarit a-i feri pe minori de a fi antrenati în
activitati infractionale, iar, pe de alta parte, s-a avut în vedere ca atragerea
minorilor la savârsirea de infractiuni releva o periculozitate sporita a
infractorilor majori. Agravanta are incidenta atât în caz de participatie, cât si
în cazurile de pluralitate naturala. Nu intereseaza daca minorul raspunde
penal. Este o circumstanta reala si se rasfrange asupra tuturor
participantilor majori, care au cunoscut imprejurarea ca la
savarsirea infractiunii participa si un minor.

d. Savârsirea infractiunii din motive josnice. De regula, mobilul


(motivele) nu prezinta interes pentru însasi existenta infractiunii, cu exceptia
cazurilor rare când legea îl ridica la rangul de element constitutiv, însa
acesta poate releva periculozitatea infractorului, ceea ce explica instituirea
agravantei. Identificarea „motivelor josnice" este lasata la aprecierea

192
judecatorilor. Pot avea semnificatia unor motive josnice tendinta de
îmbogatire prin activitati ilicite, razbunarea, invidia, rautatea etc.
Agravanta constituie o circumstanta personala si, drept urmare, nu
radiaza asupra participantilor.

e. Savârsirea infractiunii în stare de betie anume provocata în


vederea comiterii faptei. Potrivit art. 49 alin. (2) C. pen., starea de betie
voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu înlatura
caracterul penal al faptei, ci va constitui, dupa caz, o circumstanta atenuanta
sau agravanta. Betia voluntara ocazionala sau accidentala poate constitui
circumstanta atenuanta, în timp ce betia voluntara preordinata, adica
provocata înadins, fie pentru a comite fapta cu mai mult curaj, fie pentru a
putea invoca starea de betie, constituie întotdeauna o circumstanta
agravanta. Betia preordinata reprezinta o obiectivizare a
premeditarii. Existenta agravantei nu este conditionata de caracterul
complet sau incomplet al starii de betie. Desi, în principiu, betia
preordinata este o circumstanta personala, subiectiva, ea se poate
converti într-o circumstanta reala atunci când participantii au
cunoscut finalitatea urmarita de autor prin provocarea starii de
betie.
f. Savârsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de
situatia prilejuita de o calamitate. O calamitate este o nenorocire, un flagel,
un dezastru, care loveste o colectivitate sau un numar de persoane (un
incendiu de mari proportii, o catastrofa de cale ferata, o inundatie, un
cutremur etc). In asemenea împrejurari se creeaza o ambianta prielnica
savârsirii de fapte penale de catre infractorii periculosi, care înteleg sa
profite de suferinta colectivitatii. Pentru aplicarea agravantei este necesar ca
infractorul sa fi profitat efectiv de situatia anormala creata de calamitate.
Având un caracter real, circumstanta se rasfrânge asupra
participantilor.
g. Savârsirea infractiunii de catre o persoana pe temei de rasa,
nationalitate, etnie, limba, religie, gen, orientare sexuala, opinie,
apartenenta politica, convingeri, avere, origine sociala, varsta, dizabilitate,
boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA.

193
B. In ceea ce priveste circumstantele agravante judiciare
legea nu mai exemplifica - spre deosebire de cazul celor atenuante,
asemenea circumstante, ci se limiteaza la a preciza în art. 75 alin. (2) C. pen.
ca „instanta poate retine ca circumstante agravante si alte împrejurari care
imprima faptei un caracter grav". Asemenea împrejurari pot fi, de exemplu,
premeditarea [evident, în alte cazuri decât cel prevazut de art. 175 lit. a) C.
pen.] sau modul si mijloacele de savârsire a infractiunii.

Efectele circumstantelor agravante


Potrivit art. 78 C. pen., în cazul în care exista circumstante
agravante, se poate aplica o pedeapsa pâna la maximul special.
Daca maximul special este neîndestulator, în cazul închisorii se
poate adauga un spor pâna la 5 ani, dar care nu poate depasi o treime din
acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult
jumatate din maximul special.
In cazul persoanei juridice, pedeapsa amenzii poate fi sporita pana
la maximul special prevazut in art. 711 alin.2 sau 3 Cod penal, iar daca acest
maxim nu este indestulator, se poate adauga un spor de pana la o patrime
din acel maxim.

« ART. 80 - CONCURSUL INTRE CAUZELE DE AGRAVARE SI DE


ATENUARE
ÎN CAZ DE CONCURS INTRE CAUZELE DE AGRAVARE SI CAUZELE
DE ATENUARE, PEDEAPSA SE STABILESTE TINANDU-SE SEAMA DE
CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE, DE CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI
DE STAREA DE RECIDIVA.
ÎN CAZ DE CONCURS INTRE CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE SI
ATENUANTE, COBORAREA PEDEPSEI SUB MINIMUL SPECIAL NU ESTE
OBLIGATORIE.
ÎN CAZUL APLICARII CONCOMITENTE A DISPOZITIILOR CU
PRIVIRE LA CIRCUMSTANTE AGRAVANTE, RECIDIVA SI CONCURS DE
INFRACTIUNI, PEDEAPSA INCHISORII NU POATE DEPASI 25 DE ANI,
DACA MAXIMUL SPECIAL PENTRU FIECARE INFRACTIUNE ESTE DE 10
ANI SAU MAI MIC, SI 30 DE ANI, DACA MAXIMUL SPECIAL PENTRU
CEL PUTIN UNA DINTRE INFRACTIUNI ESTE MAI MARE DE 10 ANI.

194
ÎN CAZUL APLICÃRII CONCOMITENTE A DISPOZITIILOR CU
PRIVIRE LA CIRCUMSTANTE AGRAVANTE, RECIDIVÃ SI CONCURS DE
INFRACTIUNI, PEDEAPSA AMENZII PENTRU PERSOANA JURIDICÃ
POATE FI SPORITÃ PANÃ LA MAXIMUL GENERAL. »

Sunt anumite situaţii in care intr-o cauza penala intervin


atât circumstanţe agravante cat si circumstanţe atenuante precum
si starea de recidiva, in acest context se va da prioritate
circumstanţelor agravante apoi celor atenuante si in cele din urma
stării de recidiva.
In situaţia in care intr-o cauza exista atât circumstanţe
agravante cat si circumstanţe atenuante instanţa nu mai este
obligata sa coboare sub minimul special al pedepsei.
Circumstantele care vin in concurs cu privire la aceeasi
fapta si acelasi faptuitor, la care face referire art. 80 al.1 C.p., sunt
generale, adica exterioare continutului agravant ori atenuant al
infractiunii. Cand astfel de circumstante sunt prevazute si in
continutul agravat ori atenuat al infractiunii, reflectand gradul de
pericol social al faptei si de periculozitate al infractorului, vor avea
eficienta determinata prin norma de incriminare si nu vor intra in
concurs cu eventualele circumstante atenuante sau agravante
incidente in aceeasi cauza.

195
V. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI

Conditii privitoare la pedeapsa aplicata

”Art. 81
Instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii
pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumita durata, daca sunt intrunite
urmatoarele conditii:
a) pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 3 ani sau
amenda;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
inchisorii mai mare de 6 luni, afara de cazul cand condamnarea intra in
vreunul dintre cazurile prevazute in art. 38;
c) se apreciaza ca scopul pedepsei poate fi atins chiar fara
executarea acesteia.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei poate fi acordata si
in caz de concurs de infractiuni, daca pedeapsa aplicata este inchisoarea de
cel mult 2 ani si sunt intrunite conditiile prevazute in alin. 1 lit. b) si c).
Abrogat.
Abrogat.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage
suspendarea executarii masurilor de siguranta si a obligatiilor civile
prevazute in hotararea de condamnare.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei trebuie motivata. ”

196
a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate dispune
numai daca pedeapsa aplicata de instanta este inchisoare de cel mult 3 ani
sau amenda.
In caz de concurs de infractiuni, suspendarea se poate acorda daca
pedeapsa aplicata este închisoarea de cel mult 2 ani.
Când infractiunile în concurs au fost sanctionate cu pedepse diferite
- una sau unele cu închisoare, iar alta sau altele cu amenda - si instanta a
adaugat amenda la pedeapsa închisorii [art. 34 lit. d) sau e)], numai
pedeapsa închisorii trebuie sa fie de cel mult 2 ani, neputându-se sustine ca
prin adaugarea amenzii s-a depasit limita maxima prevazuta de art. 81, alin.
(2) C. pen.;
b) conditia ca pedeapsa rezultanta pentru un concurs de infractiuni
sa fie de cel mult 2 ani inchisoare se mentine si atunci cand pentru unele
dintre pedepsele stabilite a intervenit gratierea totala, iar de executat a mai
ramas o singura pedeapsa.

Conditii privitoare la persoana infractorului


a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate acorda
daca infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni, afara de cazul când condamnarea intra in vreunul din
cazurile prevazute în art. 38 C. pen.;
b) aptitudinea celui condamnat de a se îndrepta chiar fara
executarea pedepsei [art. 81 lit. c) C. pen.]. Existenta acestei aptitudini se
apreciaza de catre instanta de judecata pe baza tuturor elementelor
obiective si subiective ale cauzei: gravitatea faptelor, trecutul infractorului,
mediul in care traieste, modul de comportare la locul de munca, in familie.

Indeplinirea conditiilor prevazute la art. 81 alin.1 lit. a si b Cod


penal, nu creeaza pentru condamnat un drept la suspendarea conditionata a
executarii pedepsei, ci doar o vocatie a acestuia, deoarece instanta va
aprecia posibilitatea suspendarii conditionate a executarii pedepsei si prin
prisma convingerii ca scopul pedepsei poate fi atins fara executarea
acesteia.

197
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei poate fi
acordata si in cazul in care pedeapsa este gratiata.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune
la cererea condamnatului sau din oficiu si numai motivat.
Omisiunea instantei de a motiva suspendarea nu constituie
motiv de netemeinicie a hotararii, daca din actele dosarului rezulta
conditiile prev. de art. 81 Cod penal.

Termenul de încercare
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune pe o
anumita durata, care, potrivit art. 82 C. pen., constituie termen de încercare
pentru condamnat. Legea nu impune condamnatului obligatii speciale în
decursul termenului de încercare, însa el trebuie sa se abtina de la
savârsirea altor infractiuni, sa se supuna eventualelor masuri de siguranta si
sa execute obligatiile civile ce i-au fost impuse prin hotarârea de
condamnare.
Durata termenului de încercare nu este întotdeauna
aceeasi: în cazul închisorii, ea este egala cu cuantumul pedepsei
aplicate, la care se adauga un interval de 2 ani; în cazul amenzii, ea
este de un an. Termenul de încercare se socoteste de la data
ramânerii definitive a hotarârii prin care s-a pronuntat suspendarea
conditionata a executarii pedepsei.
Fiind stabilit prin lege, termenul de încercare nu poate fi nici lungit
si nici scurtat de catre instanta de judecata.
Durata termenului de încercare se reduce însa ca efect al gratierii.
In acest caz, partea din termenul de încercare care reprezinta durata
pedepsei pronuntate de instanta se reduce în mod corespunzator.
Prin urmare, daca gratierea este totala, din termenul de încercare
ramâne doar intervalul de 2 ani, iar daca gratierea este partiala termenul de
încercare se compune din intervalul de 2 ani, plus partea din pedeapsa
neafectata de gratiere.
Efectele gratierii conditionate asupra pedepselor a caror executare
este suspendata conditionat, constand in reducerea termenului de incercare
prevazut in art. 82 C.p. cu durata pedepsei gratiate se produc imediat si nu
la implinirea termenului conditie prevazut de legea de gratiere care se refera

198
exclusiv la pedepsele executabile. La implinirea termenului de incercare
astfel redus cel condamnat este reabilitat de drept daca sunt indeplinite
conditiile prev. de art. 86 C.p.
In cazul suspendarii conditionate a executarii pedepsei
aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata
pedepsei închisorii la care se adauga un interval de timp de la 6 luni
la 2 ani fixat de instanta.
Daca pedeapsa aplicata minorului este amenda, termenul
de încercare este de 6 luni.
Termenul de încercare, fiind de drept substantial, conform
art. 154 C. pen., se socoteste împlinit cu o zi înainte de ziua
corespunzatoare datei de la care a început sa curga.

Efecte juridice
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei produce doua
feluri de efecte: unele, cu caracter tranzitoriu, se produc din chiar momentul
în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si au fost denumite
efecte imediate; altele, cu caracter definitiv, se produc în mpmentul împlinirii
termenului de încercare, în sensul ca pun capat pentru totdeauna
raspunderii penale pentru infractiunea care a atras condamnarea.
Efecte immediate Principalul efect imediat, dar provizoriu, al
suspendarii conditionate a executarii pedepsei consta în faptul ca pedepsele
aplicate inculpatului nu se executa.
Acest efect priveste atât pedeapsa principala, cât si pedeapsa
accesorie si complementara.
Suspendarea conditionata nu produce însa efecte asupra masurilor
de siguranta si nici asupra obligatiilor civile prevazute în hotarârea de
condamnare, pedeapsa fiind de asemenea inscrisa in fisa de cazier judiciar.
In cazul condamnatului minor, odata cu suspendarea conditionata a
executarii pedepsei, se poate dispune incredintarea supravegherii minorului
unei persoane sau institutii din cele aratate in art. 103 C.p. careia ii revin
obligatiile prevazute in acest articol. Aceasta masura nu poate dura decat
pana la implinirea varstei de 18 ani.
Daca inculpatul-condamnat fusese arestat preventiv se va dispune
punerea de indata in libertate a acestuia.

199
Efecte definitive La expirarea termenului de încercare se produc
efectele definitive ale suspendarii conditionate a executarii pedepsei, care
constau în reabilitarea de drept a celui condamnat, cu toate consecintele
care decurg din aceasta.
Pentru ca reabilitarea sa opereze se cer întrunite urmatoarele
conditii:
a) sa fi expirat termenul de încercare;
b) condamnatul sa nu fi savârsit între timp o alta infractiune;
c) suspendarea sa nu fi fost revocata sau anulata pentru vreunul din
motivele prevazute de lege.
Reabilitarea face sa înceteze interdictiile, decaderile si incapacitatile
ce decurg din condamnare, ducand la scoaterea din cazierul judiciar. Desi
reabilitarea are loc ope legis, fostul condamnat poate cere instantei sa
constate intervenirea reabilitarii de drept.
Revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei este o
sanctiune care intervine atunci când condamnatul infirma, prin comportarea
sa în cursul termenului de încercare, aprecierea ca scopul pedepsei s-ar
putea atinge fara ca pedeapsa sa fie efectiv executata. Revocarea intervine
în cazurile anume prevazute de lege si este, dupa caz, obligatorie sau
facultativa.
Revocarea in cazul savârsirii unei infractiuni, potrivit art. 83 C.
pen.. în cazul în care condamnatul a savârsit din nou o infractiune în cursul
termenului de încercare, instanta este obligata sa dispuna revocarea
suspendarii conditionate, dar numai daca sunt întrunite urmatoarele doua
conditii:
a) infractiunea ulterioara este o infractiune intentionata;
b) infractiunea ulterioara a fost descoperita înainte de expirarea
termenului de încercare, chiar daca faptuitorul a fost descoperit dupa
expirarea acestuia ;
c) pentru infractiunea savarsita in termenul de incercare sa se
pronunte o condamnare definitiva, indiferent de natura ori durata pedepsei
aplicate.

200
Masura revocarii nu se dispune când infractiunea anterioara a fost
savârsita din culpa sau când aceasta infractiune a fost descoperita dupa
expirarea termenului de încercare.
Nerevocarea suspendarii conditionate în cazul când infractiunea
ulterioara s-a savârsit din culpa se explica prin faptul ca o infractiune
neintentionata nu este de natura sa infirme aprecierea initiala privitoare la
aptitudinea inculpatului de a fi reeducat fara executarea pedepsei.
Instanta poate, de aceea, sa aplice si pentru infractiunea ulterioara,
comisa din culpa, suspendarea conditionata a executarii pedepsei, in aceasta
situatie masura suspendarii luata initial urmând sa coexiste cu masura
suspendarii privitoare la infractiunea ulterioara, fiecare cu propriul sau
termen de încercare. – revocare facultativa – termenele de incercare
vor curge paralel, iar in caz de revocare a ambelor suspendari,
datorate savarsirii unei noi infractiuni cu intentie, se vor executa
toate cele 3 pedepse prin cumul aritmetic.
Infractiunea intentionata savârsita înauntrul termenului de încercare
atrage starea de recidiva postcondamnatorie, care nu se va sanctiona însa
dupa regula înscrisa în art. 39 alin. (1) C. pen., ci va urma tratamentul
special prevazut în art. 83 alin. (1) C. pen.
In ceea ce priveste cerinta legala ca infractiunea ulterioara sa fi fost
descoperita înainte de expirarea termenului de încercare, aceasta constituie
însa obiect de controversa. Se discuta, mai exact, daca formula utilizata de
legiuitor - „descoperirea infractiunii" - se refera numai la încunostintarea
organelor competente cu privire la fapta savârsita sau daca ea implica, în
plus, si identificarea faptuitorului. Instanta suprema s-a pronuntat în sensul
ca, daca infractiunea savârsita ulterior condamnarii cu suspendare a fost
descoperita mai înainte de împlinirea termenului de încercare, suspendarea
se revoca chiar daca autorul infractiunii a fost descoperit ulterior expirarii
acestui termen. Doctrina nu a împartasit însa în totalitate acest punct de
vedere, considerând, dupa parerea noastra în mod corect, ca pentru a se
dispune revocarea suspendarii este necesar ca si autorul, nu doar fapta, sa
fie descoperit în cursul termenului de încercare. Interpretând într-un sens
foarte larg sintagma „descoperirea infractiunii", instanta a avut, desigur, în
vedere necesitatea de a sanctiona perseverenta condamnatului în activitatea
infractionala, indiferent daca prin aceasta sanctionare tardiva s-ar reveni

201
asupra reabilitarii de drept, anulându-se tocmai efectul definitiv, irevocabil,
al suspendarii conditionate si nesocotin-du-se astfel o serie de drepturi pe
care fostul condamnat le redobândise în virtutea legii. Cu toate acestea, într-
o alta speta, instanta suprema a procedat la o restrângere a semnificatiei
aceleiasi sintagme si a adoptat o solutie diametral opusa, decizând ca nu se
poate dispune revocarea suspendarii pentru infractiunea comisa înauntrul
termenului de încercare, daca partea vatamata a depus plângere ulterior
expirarii termenului de încercare. In acest din urma caz, desi situatia era
similara, condamnatul savârsind alte infractiuni în cursul termenului de
încercare, instanta suprema a considerat inoperanta revocarea, deoarece
cerinta „descoperirii infractiunii" în cursul termenului de încercare ar
semnifica numai aflarea ei de catre organele de stat competente, nu si de
catre alte persoane. Aceasta din urma solutie nu a suscitat discutii, întrucât,
într-adevar, sintagma respectiva trebuie interpretata restrictiv, pentru a nu
se ajunge la nesocotirea vreuneia dintre cele doua cerinte legale ale
revocarii. O data ce sunt întrunite aceste doua conditii legale, revocarea
suspendarii conditionate se dispune chiar daca hotarârea de condamnare
pentru infractiunea ulterioara se pronunta dupa expirarea termenului de
încercare.
In cazul în care instanta dispune achitarea, încetarea procesului
penal sau înlocuirea raspunderii penale, fostul condamnat este reabilitat de
drept, începând cu data de la care a expirat termenul de încercare.
In cazul condamnarii, revocarea este obligatorie si are drept efect
executarea în întregime a pedepsei care se cumuleaza aritmetic cu
pedeapsa aplicata pentru infractiunea ulterioara.
Revocarea suspendarii conditionate constituie unul dintre cazurile,
limitativ prevazute de lege, în care contopirea pedepselor nu este posibila.
Revocarea în cazul neexecutarii obligatiilor civile. Potrivit art.
84 C. pen., daca pâna la expirarea termenului de încercare condamnatul nu
a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotarârea de condamnare, instanta
dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, afara de cazul când cel
condamnat dovedeste ca nu a avut putinta de a îndeplini aceste obligatii.
Revocarea are, și în acest caz, caracter obligatoriu. Revocarea are drept
efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendata conditionat.

202
In caz de revocare a suspendarii conditionate a executarii pedepsei,
NU SE MAI POATE APLICA SPORUL PREVAZUT PENTRU RECIDIVA.

Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei


Potrivit art. 85 C. pen., atunci când dupa ramânerea definitiva a
hotarârii prin care s-a dispus suspendarea conditionata se descopera ca nu
erau întrunite conditiile prevazute în art. 81 C. pen., deoarece infractorul mai
savârsise o infractiune fie înainte de pronuntarea hotarârii prin care s-a
dispus suspendarea, fie pâna la ramânerea definitiva a acesteia, pentru care
i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar dupa expirarea termenului de
încercare, suspendarea conditionata a executarii pedepsei se anuleaza.
Pentru a se dispune anularea suspendarii conditionate, se cer
întrunite urmatoarele conditii:
- condamnatul sa mai fi savârsit o infractiune anterior ramânerii
definitive a hotarârii prin care s-a dispus suspendarea executarii pedepsei;
- pentru aceasta infractiune sa i se fi aplicat, chiar dupa expirarea
termenului de încercare, pedeapsa închisorii;
- infractiunea care atrage anularea sa fi fost descoperita mai înainte
de împlinirea termenului de încercare.
Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei apare,
asadar, ca o masura-remediu, care are drept efect desfiintarea dispozitiei de
suspendare atunci când un viciu esential si preexistent (o alta infractiune de
o anumita gravitate) facea inadmisibila dispunerea suspendarii conditionate.
Cand sunt indeplinite conditiile concursului de infractiuni si
pedeapsa rezultanta este de cel mult 2 ani, instanta poate dispune
suspendarea conditionata a executarii pedepsei, caz in care termenul de
incercare se calculeaza de la data ramanerii definitive a hotararii prin care
anterior s-a pronuntat suspendarea conditionata a executarii pedepsei.

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei în cazuri


speciale

203
Codul penal prevede doua cazuri în care instanta poate dispune
suspendarea conditionata a executarii pedepsei, chiar daca nu sunt
îndeplinite conditiile prevazute de art. 81 C. pen.:
 potrivit art. 305 alin. (4) C. pen., daca partile nu s-au împacat,
dar în cursul judecatii inculpatul îsi îndeplineste obligatiile,
instanta, daca retine vinovatia inculpatului, trebuie sa
pronunte o condamnare cu suspendarea conditionata a
executarii pedepsei, chiar daca conditiile prevazute în art. 81
C. pen. nu sunt îndeplinite. Revocarea suspendarii
conditionate nu are loc decât în cazul când, în cursul
termenului de încercare, condamnatul savârseste din nou
infractiunea de abandon de familie. Daca suspendarea
conditionata a executarii pedepsei s-a dispus în conditiile art.
305 alin. (4) C. pen., savârsirea în cursul termenului de
încercare a unei alte infractiuni decât cea prevazuta de art.
305 C. pen. nu va atrage revocarea suspendarii conditionate.
 Potrivit art. 86 alin. (9) C. pen., când condamnatul nu mai
poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de
munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul de
munca si, tinând seama de împrejurarile care au determinat
incapacitatea de munca si de criteriile generale de
individualizare, dispune suspendarea conditionata a executarii
pedepsei chiar daca nu sunt întrunite conditiile prevazute în
art. 81 C. pen. Constatarea pierderii totale a capacitatii de
munca se face prin supunerea condamnatului unei expertize
medico-legale, la nivelul laboratoarelor medico-legale care
functioneaza în fiecare judet.

204
VI. SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Conditiile de aplicare a suspendarii executarii pedepsei sub


supraveghere

Art. 861
Instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei aplicate
persoanei fizice sub supraveghere, daca sunt intrunite urmatoarele conditii:
a) pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 4 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
inchisorii mai mare de un an, afara de cazurile cand condamnarea intra in
vreunul dintre cazurile prevazute in art. 38;
c) se apreciaza, tinand seama de persoana condamnatului, de
comportamentul sau dupa comiterea faptei, ca pronuntarea condamnarii

205
constituie un avertisment pentru acesta si, chiar fara executarea pedepsei,
condamnatul nu va mai savarsi infractiuni.
Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere poate fi
acordata si in cazul concursului de infractiuni, daca pedeapsa aplicata este
inchisoarea de cel mult 3 ani si sunt intrunite conditiile prevazute in alin. 1
lit. b) si c).
Abrogat.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage
suspendarea executarii masurilor de siguranta si a obligatiilor civile
prevazute in hotararea de condamnare.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei trebuie motivata.
___________

Termenul de incercare

Art. 862
Termenul de incercare in cazul suspendarii executarii pedepsei sub
supraveghere se compune din cuantumul pedepsei inchisorii aplicate, la care
se adauga un interval de timp, stabilit de instanta, intre 2 si 5 ani.
Dispozitiile art. 82 alin. 3 se aplica in mod corespunzator.

Masurile de supraveghere si obligatiile condamnatului

Art. 863
Pe durata termenului de incercare, condamnatul trebuie sa se
supuna urmatoarelor masuri de supraveghere:

206
a) sa se prezinte, la datele fixate, la judecatorul desemnat cu
supravegherea lui sau la Serviciul de protectie a victimelor si reintegrare
sociala a infractorilor;
b) sa anunte, in prealabil, orice schimbare de domiciliu, resedinta
sau locuinta si orice deplasare care depaseste 8 zile, precum si intoarcerea;
c) sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca;
d) sa comunice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele
lui de existenta.
Datele prevazute in alin. 1 lit. b), c) si d) se comunica judecatorului
sau serviciului stabilit in alin. 1 lit. a).
Instanta poate sa impuna condamnatului respectarea uneia sau a
mai multora din urmatoarele obligatii:
a) sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant
ori de calificare;
b) sa nu schimbe domiciliul sau resedinta avuta ori sa nu
depaseasca limita teritoriala stabilita, decat in conditiile fixate de instanta;
c) sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) sa nu intre in legatura cu anumite persoane;
e) sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule;
f) sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in
special in scopul dezintoxicarii.
Supravegherea executarii obligatiilor stabilite de instanta conform
alin. 3 lit. a)-f) se face de judecatorul sau serviciul prevazut in alin. 1 lit. a).
In caz de neindeplinire a obligatiilor, judecatorul sau serviciul desemnat cu
supravegherea condamnatului sesizeaza instanta pentru luarea masurii
prevazute in art. 864 alin. 2.

Revocarea suspendarii executarii pedepsei sub


supraveghere

Art. 864
Dispozitiile art. 83 si 84 se aplica in mod corespunzator si in cazul
suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere.
Daca cel condamnat nu indeplineste, cu rea-credinta, masurile de
supraveghere prevazute de lege ori obligatiile stabilite de instanta, aceasta

207
revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, dispunand
executarea in intregime a pedepsei.
__________

Anularea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere

Art. 865
Dispozitiile art. 85 alin. 1 si 2 se aplica in mod corespunzator si in
cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere.
In cazurile prevazute in art. 85 alin. 1, daca pedeapsa rezultata in
urma contopirii nu depaseste 3 ani, instanta poate aplica dispozitiile art. 861.
In cazul cand se dispune suspendarea executarii pedepsei sub
supraveghere, termenul de incercare se calculeaza de la data ramanerii
definitive a hotararii prin care s-a pronuntat anterior suspendarea
conditionata a executarii pedepsei.

Suspendarea executarii pedepsei in cazuri speciale:


Art. 869

Daca dupa ramanerea definitiva a hotararii prin care s-a dispus


executarea pedepsei la locul de munca, cel condamnat savarseste din nou o
infractiune, inainte de inceperea executarii pedepsei sau in timpul executarii
acesteia, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca.
Pedeapsa se aplica potrivit dispozitiilor art. 39 alin. 1 si 2 sau, dupa
caz, ale art. 40.
Daca infractiunea ulterioara este savarsita din culpa, instanta poate
dispune si pentru aceasta infractiune executarea pedepsei la locul de
munca.

208
In acest caz, revocarea nu mai are loc si pedeapsa se aplica potrivit
regulilor pentru concursul de infractiuni.
Daca condamnatul se sustrage de la prestarea activitatii in cadrul
unitatii sau nu-si indeplineste in mod corespunzator indatoririle ce-i revin la
locul de munca ori nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile
stabilite prin hotararea de condamnare, instanta poate sa revoce executarea
pedepsei la locul de munca, dispunand executarea pedepsei intr-un loc de
detinere.
Cand condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii
totale a capacitatii de munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul
de munca si, tinand seama de imprejurarile care au determinat
incapacitatea de munca si de dispozitiile art. 72, dispune suspendarea
conditionata a executarii pedepsei chiar daca nu sunt intrunite conditiile
prevazute in art. 81 sau 861.
Daca executarea pedepsei la locul de munca se revoca potrivit alin.
1 sau 3, pedeapsa aplicata sau, dupa caz, restul de pedeapsa ramas
neexecutat se executa intr-un loc de detinere.

Reabilitarea in cazul suspendarii executarii pedepsei sub


supraveghere
Art. 866
Daca cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune inauntrul
termenului de incercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii
executarii pedepsei in baza art. 864, el este reabilitat de drept.

VII. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARA A PEDEPSEI

209
VIII. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR. REGIMUL SANCTIONATOR

II. MĂSURILE EDUCATIVE

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică


numai minorilor care au săvârşit o infracţiune şi care răspund penal.
Astfel, potrivit art. 99 alin.2 C.pen., minorul care are vârsta între 14 şi 16
ani răspunde penal „numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ". De asemenea, minorul între 16-18 ani este prezumat în toate

210
cazurile, că are posibilitatea de a înţelege valoarea socială a faptelor sale
şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa.
Sistemul actual de sancţionare al minorilor infractori prevăzut de
Cpuodul penal este unul mixt şi anume măsuri educative şi pedepse. În
conformitate cu prevederile art.100 alin.2 C.pen. pedepsele se aplică
numai în măsura în care se apreciază de către instanţă că luarea unei
măsuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului.
Art.101 C.pen. prevede următoarele măsuri educative:

a) Mustrarea;

b) libertatea supravegheată;

c) internarea într-un centru de reeducare;

d) internarea într-un institut medical-educativ.

a) Măsura educativă a mustrării. Constă în dojenirea minorului în


cursul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea, de către instanţa de
judecată, în relevarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea
acestuia sa se poarte în aşa fel încât în viitor să dea dovadă de îndreptare.

b) Libertatea supravegheată. Este o măsură educativă ce constă într-o


supraveghere deosebită, pe timp de un an, asupra infractorului minor lăsat
în libertate şi potrivit art.103 C.pen. este data de către instanţă, după
caz, în sarcina părinţilor, tutorelui sau a celui care l-a înfiat pe minor. Dacă
aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii corespunzătoare, instanţa va
dispune încredinţarea minorului infractor, tot pe o perioadă de un an, unei
persoane de încredere (de exemplu unei rude apropiate ori unei instituţii
legal însărcinate cu supravegherea minorilor).

(Art. 103 Masura educativa a libertatii supravegheate consta in lasarea


minorului in libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebita.
Supravegherea poate fi incredintata, dupa caz, parintilor minorului, celui care l-a
infiat sau tutorelui. Daca acestia nu pot asigura supravegherea in conditii
satisfacatoare, instanta dispune incredintarea supravegherii minorului, pe
acelasi interval de timp, unei persoane de incredere, de preferinta unei rude mai
apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii legal insarcinate cu
supravegherea minorilor.

Instanta pune in vedere, celui caruia i s-a incredintat supravegherea, indatorirea

211
de a veghea indeaproape asupra minorului, in scopul indreptarii lui. De
asemenea, i se pune in vedere ca are obligatia sa instiinteze instanta de indata,
daca minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui sau are
purtari rele ori a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala.

Instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multora din
urmatoarele obligatii:

a) sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b) sa nu intre in legatura cu anumite persoane;

c) sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public fixata


de instanta, cu o durata intre 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, dupa
programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta.

Instanta atrage atentia minorului asupra consecintelor comportarii sale.


Dupa luarea masurii libertatii supravegheate, instanta incunostinteaza scoala
unde minorul invata sau unitatea la care este angajat si, dupa caz, institutia la
care presteaza activitatea stabilita de instanta.

Daca inauntrul termenului prevazut in alin. 1 minorul se sustrage de la


supravegherea ce se exercita asupra lui sau are purtari rele, ori savarseste o
fapta prevazuta de legea penala, instanta revoca libertatea supravegheata si ia
fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare.

Daca fapta prevazuta de legea penala constituie infractiune, instanta ia masura


internarii sau aplica o pedeapsa. Supravegherea respectarii de catre minor a
obligatiilor prev. de art. 103 alin.3 C.p. se va face de catre un consilier de
probatiune de la Serviciul de probatiune. Termenul de un an prevazut in alin. 1
curge de la data punerii in executare a libertatii supravegheate.)

c) Internarea într-un centru de reeducare. Constă în internarea


minorului infractor, într-un centru de reeducare in subordinea
Ministerului Justitiei, în vederea reeducării acestuia prin condiţiile ce i se
asigură, în dobândirea învăţăturii necesare şi a pregătirii profesionale
potrivit aptitudinilor de care dispune.

(Art.104

Masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare se ia in scopul


reeducarii minorului, caruia i se asigura posibilitatea de a dobandi
invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile
sale.

212
Masura internarii se ia fata de minorul in privinta caruia celelalte masuri
educative sunt neindestulatoare.)

d) Internarea într-un institut medical-educativ. Instanţa de judecată


hotărăşte această măsură când din cauza stării sale fizice sau psihice,
minorul infractor are nevoie de tratament medical şi de un regim
special de educaţie.
(Art. 105
Masura internarii intr-un institut medical-educativ se ia fata de minorul care, din
cauza starii sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si de un
regim special de educatie.

Art. 106
Masurile prevazute in art. 104 si 105 se iau pe timp nedeterminat, insa nu pot dura
decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Masura prevazuta in art. 105 trebuie sa
fie ridicata de indata ce a disparut cauza care a impus luarea acesteia. Instanta,
dispunand ridicarea masurii prevazute in art. 105, poate, daca este cazul, sa ia fata
de minor masura internarii intr-un centru de reeducare.
La data cand minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internarii pe
o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului
internarii.

Art. 107
Daca a trecut cel putin un an de la data internarii in centrul de reeducare si minorul
a dat dovezi temeinice de indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea
pregatirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia inainte de a deveni
major.

Art. 108
Daca in perioada liberarii acordate potrivit articolului precedent, minorul are o
purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii.
Daca in perioada internarii intr-un centru de reeducare sau intr-un institut
medical-educativ ori a liberarii inainte de a deveni major, minorul savarseste din
nou o infractiune pentru care se apreciaza ca este cazul sa i se aplice pedeapsa
inchisorii, instanta revoca internarea. In cazul cand nu este necesara o pedeapsa,
se mentine masura internarii si se revoca liberarea.)
PEDEPSELE PENTRU MINORI

INCHISOAREA.
Este singura pedeapsa privativa de libertate aplicabila minorilor.
Limitele sale sunt determinate prin derivatie pornind de la limitele
speciale prevazute de lege pentru infractiunea savarsita.
Potrivit dispozitiei din art. 109 alin. 1 C.p., limitele pedepsei se reduc la
jumatate, iar minimul special nu poate depasi niciodata 5 ani.

213
Reducerea limitelor se face raportat nu numai la pedeapsa prevazuta
pentru infractiunea in configuratia tipica, dar si la aceea prevazuta pentru
variantele agravate, calificate sau atenuate ale infractiunii respective.
Cand minorul a savarsit o tentativa, limitele pedepsei aplicabile,
potrivit dispozitiei din art. 21 alin. 2 C.p., se vor stabili prin raportare la
limitele pedepsei reduse la jumatate pe baza dispozitiei din art. 109 alin. 1
C.p . Se vor aplica deci mai intai dispozitiile privitoare la minoritate, pentru
care se prevede un regim sanctionator special, si apoi cele privitoare la
tentativa, aplicabile in condiliile sistemului special mentionat.
Daca pentru infractiunea savarsita de minor legea prevede pedeapsa
detentiunii pe viata, se aplica minorului pedeapsa inchisorii de la 5 Ia 20 ani,
intrucat in cvasitotalitatea cazurilor pedeapsa detentiunii pe viata, care a
inlocuit pedeapsa cu moartea, este prevazuta ca pedeapsa alternativa la
pedeapsa inchisorii, instanta va trebui mai intai sa aleaga intre aceste
alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare si a dispozitiei
explicite din art. 72 alin. 2 C.p., pedeapsa care, dupa parerea sa, trebuie sa
fie aplicata minorului. Cand instanta apreciaza ca in speta ar fi aplicabila
pedeapsa detentiunii pe viata, in temeiul dispozitiei din art. 109 alin. 2 C.p.,
va aplica minorului pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 ani. Cand, dimpotriva,
considera aplicabila pedeapsa alternativa a inchisorii, instanta aplica
minorului aceasta pedeapsa, in limite reduse la jumatate, conform dispozitiei
din art. 109 alin. 1 C.p., fara ca minimul special al pedepsei sa depaseasca 5
ani.
Odata stabilita pedeapsa aplicabila minorului, operatiunea de
individualizare a pedepsei continua pornind de la limitele pedepsei astfel
determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producandu-si
efectele prevazute de lege in raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa inchisorii nu poate constitui prim


termen al recidivei, asa incat in ipoteza in care minorul savarseste din nou o
infractiune, el nu devine recidivist si deci nu i se poate agrava pedeapsa ca
urmare a starii de recidiva.
Condamnarea anterioara reprezinta insa un antecedent penal de care
trebuie sa se tina seama la individualizarea pedepsei pentru infractiunea
savarsita din nou.

214
Daca minorul savarseste un concurs de infractiuni, sunt incidente
dispozitiile din art. 34 C.p.
Cand pentru una din infractiunile concurente s-a luat o masura
educativa, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsa, masura educativa va fi
revocata, deoarece minorul nu poate fi supus, in acelasi timp, la executarea
pedepsei si la actiunea unei masuri educative.
Executarea pedepsei inchisorii aplicate infractorului minor se face cu
respectarea unor reguli speciale, adecvate starii psiho-fizice a acestuia. Asa
cum s-a aratat, condamnatii minori executa pedeapsa separat de
condamnatii majori sau in locuri de detinere speciale. Potrivit dispozitiei din
art. 57 alin. 3 C.p., minorilor condamnati li se asigura posibilitatea de a
continua invatamantul general obligatoriu si de a dobandi o pregatire
profesionala potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnatii pentru
infractiuni savarsite in timpul minoritatii pot fi liberati conditionat dupa
executarea unei fractiuni de pedeapsa mai reduse decat in cazul majorilor.
Pe durata executarii pedepsei, de la data cand condamnatul a devenit
major, sau chiar de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare
daca el implinise 18 ani, este supus executarii pedepselor accesorii in
temeiul dispozitiilor din art. 71 C.p .

AMENDA APLICABILA MINORILOR. Amenda este a doua pedeapsa


principala aplicabila minorilor infractori si se aplica in limitele prevazute de
lege pentru infractiunea savarsita, reduse insa la jumatate (art. 109 alin. 1
C.p.). lncidenta acestei pedepse se adevereste ca oportuna in raport cu
minorii care savarsesc infractiuni in preajma ajungerii la majorat, cand luarea

215
unei masuri educative nu mai este practic posibila, iar aplicarea unei
pedepse cu inchisoarea nu apare ca necesara.
Determinarea limitelor pedepsei aplicabile si individualizarea pedepsei
se fac in general dupa aceleasi reguli ca in cazul pedepsei inchisorii.
Cat priveste executarea pedepsei amenzii de catre minor, sunt
aplicabile dispozitiile generale de executare a acestei pedepse, inclusiv cele
ce privesc inlocuirea pedepsei amenzii penale cu inchisoarea potrivit
dispozitiilor art. 63 indice 1 Cod penal.

SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI


APLICATE MINORULUI.
Potrivit dispozitiilor art. 110 C.p., in cazul suspendarii executarii
pedepsei aplicate unui infractor minor, termenul de incercare se compune
din durata pedepsei inchisorii, la care se adauga un interval de timp de
la 6 luni la 2 ani, fixat de instanta.
Cand pedeapsa aplicata este amenda, termenul de incercare este de 6
luni.

216
Spre deosebire deci de suspendarea conditionata a executarii pedepsei
in reglementarea generala, in cazul condamnatilor pentru infractiuni
savarsite in timpul minmoritatii, in stabilirea termenului de incercare, la
durata pedepsei aplicate nu se adauga un interval invariabil de 2 ani, ci unul
variabil intre 6 luni si 2 ani, dupa aprecierea instantei, iar daca pedepasa
aplicata este amenda, termenul este de 6 luni, adica redus la jumatate fara
de termenul prevazut pentru majori.
Dispozitiile din art. 110 C.p. avand caracter special, se completeaza in
mod firesc cu cele din art 81 - 86 C.p .

SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE SAU


SUB CONTROL.
POTRIVIT dispozitiilor din art. 1101 C.p., introdus prin Legea nr.
140/1996, odata cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate
minorului, instanta poate dispune, pe durata termenului de incercare, dar
pana la implinirea varstei de 18 ani, incredintarea supravegherii minorului
unei persoane sau institutii din cele aratate in art. 103 C.p., putand stabili

217
totodata ca minorul sa indeplineasca una sau mai multe obligatii dintre cele
prevazute in art. 103 alin. 3 C.p., iar dupa implinirea varstei de 18 ani,
respectarea de catre acesta a masurilor de supraveghere ori a obligatiilor
prevazute in art. 863 C.p., pentru condamnatul cu suspendarea executarii
pedepsei sub supraveghere.
Si in acest caz exista obligatia de reparare integrala a prejudiciului si
de plata a despagubirilor civile prevazute in hotararea de condamnare, fiind
aplicabile dispozitiile privitoare la revocarea si anularea suspendarii, precum
si cele privitoare la reabilitarea de drept a condamnatului.

Daca minorul se sustrage de la indeplinirea obligatiilor prevazute in


art. 103 alin. 3 C.p., suspendarea condiiionata poate fi revocata, iar daca
minorul nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile stabilite de
instanta, potrivit art. 863 aceasta poate dispune revocarea suspendarii
executarii pedepsei, dispunand executarea in intregime a pedepsei sau
prelungirea termenului de incercare cu cel mult 3 ani.
Dispozitiile privitoare la suspendarea executarii pedepsei sub
supraveghere sau sub control se aplica, in mod corespunzator, si in caz de
liberare conditionata a minorului.

IX. MASURILE DE SIGURANTA

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal menite să


lărgească gama de sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional;
ele sunt prevăzute de legea penală şi au drept scop şi prevenirea repetării
de fapte periculoase în viitor.

218
Sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în scopul înlăturării unor
stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor infracţiuni. Starea de
pericol nu trebuie confundată cu pericolul social al unei infracţiuni.
Starea de pericol priveşte persoana făptuitorului, anumite lucruri sau
situaţii şi constituie o ameninţare pentru viitor, în timp ce pericolul social
constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii.
Se iau fata de persoane care au savarsit fapte prevazute de legea
penala, dar nu ca o consecinta a savarsirii unei infractiuni, acest rol revenind
pedepselor.
Se iau de regula pe o perioada nedeterminata si indiferent daca
faptuitorului i se aplica sau nu o pedeapsa.
Masurile de siguranta se impart in
–masuri cu caracter medical prin obligarea la tratament medical si
internare medicala
–masuri restrictive de lucruri prin confiscarea speciala
–masuri restrictive de drepturi prin interzicerea unei functii sau
profesii, interdictia de a se afla in anumite localitati, expulzarea, interdictia
de a reveni in locuinta familiei, pe o perioada determinata.

Potrivit dispoziţiilor art. 112 C. pen. măsurile de siguranţă sunt:

1. obligarea la tratament medical (113)- (obligarea făptuitorului,


care din cauza intoxicării cronice, prin alcool, stupefiante etc. sau
suferă de o boală venerică molipsitoare etc. şi prezintă pericol
pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament

219
medical până la însănătoşire. Această măsură se poate lua
indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă)
Masurile de siguranta cu caracter medical obliga la tratament
medical si este o masura ce se ia impotriva faptuitorului care din cauza unei
boli sau intoxocari cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea
substante prezinta pericol pentru societate. Faptuitorul va fi obligat sa se
prezinte in mod regulat la tratament medical, pana la insanatosire.
Masurile obligatorii de tratament medical se iau chiar daca faptele in
sine nu constituie infractiuni ci doar fapte prevazute de legea penala.
Obligarea la tratament medical se poate lua in faza de urmarire penala de
procuror, urmand a fi confirmata de instanta in faza de judecata. Durata
masurii este nedeterminata insa poate fi revocata cand:
a) faptuitorul s-a insanatosit
b) faptuitorul nu se mai prezinta regulat la tratamant, caz in care
masura este inlocuita cu cea a internarii medicale.
În masura in care persoana obligata la tratament medical este
condamnata la detentiune pe viata sau la pedeapsa inchisorii, masura de
siguranta se executa si pe perioada executarii pedepsei.

2. internarea medicală (114)- (constă în internarea făptuitorului


care este bolnav mintal sau toxicoman şi care prezintă pericol
pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate până la
însănătoşire)
Internarea medicala este masura de siguranta ce se ia fata de
persoana bolnava mental, toxicoman, si care se afla intr-o stare ce prezinta

220
pericol pentru societate si consta in internarea persoanei intr-un institut
medical pana la insanatosire.
Aceasta masura se ia pe o durata nedeterminata insa ea poate inceta
fie :
–prin insanatosirea faptuitorului.
–prin ameliorarea starii de sanatate cand masura de siguranta este
inlocuita cu obligarea la tratament medical.

3. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o


profesie, o meserie ori altă ocupaţie (115)
Cand faptuitorul a savarsit fapta datorita incapacitatii,
nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru ocuparea unei
anumite functii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei
ocupatii, se poate lua masura interzicerii de a ocupa acea functie sau
de a exercita acea profesie, meserie ori ocupatie.
Aceasta masura poate fi revocata la cerere, dupa trecerea unui
termen de cel putin un an, daca se constata ca temeiurile care au
impus luarea ei au incetat. O noua cerere nu se poate face decat dupa
trecerea unui termen de cel putin un an de la data respingerii cererii
anterioare.

4. interzicerea de a se afla în anumite localităţi (116)


Cand persoana condamnata la pedeapsa inchisorii de cel putin
un an a mai fost condamnata pentru alte infractiuni, daca instanta
constata ca prezenta acesteia in localitatea unde a savarsit

221
infractiunea sau in alte localitati constituie un pericol grav pentru
societate, poate lua fata de aceasta persoana masura interzicerii de a
se afla in acea localitate sau in alte localitati anume determinate prin
hotararea de condamnare.
Conditia ca faptuitorul sa fi fost condamnat anterior pentru alte
infractiuni nu se cere, cand se pronunta o condamnare mai mare de 5
ani.
Aceasta masura poate fi luata pe o durata pana la 5 ani si poate
fi prelungita daca pericolul social subzista. Prelungirea nu poate depasi
durata masurii luate initial.
In cazul infractiunilor de furt, talharie, specula, ultraj contra
bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, cersetorie, prostitutie,
viol, relatii sexuale intre persoane de acelasi sex si perversiune
sexuala, masura de siguranta poate fi luata oricare ar fi pedeapsa
aplicata, durata sau cuantumul acesteia si chiar daca faptuitorul nu a
mai fost condamnat anterior pentru alte infractiuni.
Masura de siguranta poate fi revocata la cerere sau din oficiu,
dupa trecerea unui termen de cel putin un an, dar numai daca
temeiurile care au impus luarea ei au incetat. O noua cerere nu se
poate face decat dupa trecerea unui termen de cel putin un an de la
data respingerii cererii anterioare.

5. expulzarea străinilor (117)- (constă în scoaterea în afara


teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie
care nu domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se
apreciază că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă

222
pericol social. Expulzarea se poate lua singură sau însoţind o
pedeapsă, caz în care se va aduce la îndeplinire după executarea
pedepsei- art. 117 al. 3 C. pen.)
Expulzarea este masura de siguranta ce consta in scoaterea in afara
teritoriului tarii a unui cetatean strain sau apatrid fara domiciliu in Romania
care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care prezinta pericol
social.
Masura expulzarii nu se poate lua in situatia in care in statul unde va
fi expulzata persoana aceasta va fi supusa la tortura sau la alte tratamante
crude, inumane sau degradante. Persoana ce urmeza a fi expulzata, trebuie
trimisa intr-un stat determinat si nu doar scoasa in afara tarii.
In situatia in care cel ce va fi expulzat a fost si condamnat in
Romania, masura expulzarii va fi pusa in practica dupa executarea pedepsei
in Romania, sau stingerea executarii acesteia in unul din modurile prevazute
de lege.

6. confiscarea specială (118)- (constă în trecerea silită şi gratuită în


proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere de

223
către făptuitor datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu
săvârşirea faptei prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte
prevăzute de legea penală). Categoriile de bunuri supuse confiscării
speciale sunt:
a. bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală (ex: bancnote false, arme confecţionate,
medicamente falsificate etc.)
b. bunurile care au fost folosite la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă
aparţinând alte persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor
c. bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la
comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când
bunurile aparţin altei persoane se confiscă doar dacă
producerea, modificarea ori adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului.
d. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea
unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor
e. Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate
şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia
f. Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (ex: arme
şi muniţii, instrumente în vederea falsificării de valori)
Dacă bunurile supuse confiscării speciale nu se găsesc, în locul lor
se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

224
7. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată
determinată (1181).

Interdictia revenirii in locuinta familiei se stabileste pe o perioada


determinata si este masura de siguranta ce se ia de instanta de judecata
daca
–infractorul a savarsit o infractiune de lovire sau alte violente
indreptate imporiva membrilor familiei
–instanta constata ca prezenta acestuia in locuinta familiei constituie
un pericol grav pentru ceilalti membri ai familiei.
Prin membri de familie intelegem : sotia si ruda apropiata daca ruda
locuieste sau gospodareaste impreuna cu infractorul.
–pedeapsa aplicata de instanta sa fie de cel putin 1 an inchisoare.
Masura de a nu reveni in locuinta familiei se ia pe o perioada de
pana la 2 ani, legea neprevazand o limita minima a acestei masuri, insa
consideram ca aceasta limita minima trebuie sa fie o perioada de timp
rezonabila astfel incat masura sa-si produca efectul.
Aceasta masura de siguranta poate inceta mai inainte de data
prevazuta de condamnare daca exista o cerere din partea parsoanei
vatamate.
Interdictia de a reveni in locuinta familiei is produce efectele dupa
executarea pedepsei principale.
Nerespectarea acestei masuri de siguranta atrage raspunderea
penala pentru infractiunea de violare de domiciliu. Interdictia de a reveni in
locuinta familiei presupune nu numai interdictia de locui efectiv acolo ci si
trecerea sporadica prin tot ceea ce tine de aceasta.

225
X. CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII.
PROCEDURA APLICARII GRATIERII

Gratierea este un act de clementa adoptat de catre Parlament,


pe cale de lege sau de catre seful statului, prin decret care are ca
efect inlaturarea executarii unei pedepse, reducerea unei pedepse sau
inlocuirea acesteia cu o specie de pedeapsa mai usoara.

Gratierea se acorda si produce efecte in personam, dar poate fi


acordata si in rem condamnatilor pentru anumite infractiuni sau la pedepse
de o anumita gravitate.

Gratierea este reglementata in art. 120 C.p. si in Legea nr. 546/2002


privind gratierea si procedura gratierii.

I. In functie de intinderea efectelor:

1) Gratiere totala - Cand se inlatura in intregime executarea pedepsei.

2) Gratiere partiala - Cand produce efecte doar asupra unei parti din
pedeapsa.

3) Comutare – forma a gratierii ce consta in inlocuirea pedepsei aplicate de


instanta de judecata cu o pedeapsa de alta natura, mai usoara.

II. Dupa numarul subiectilor vizati:

1) Gratiere individuala - Acordata de presedinte prin decret prezidential.


Inter-vine, intotdeauna, dupa ramanerea definitiva a hotararii de
condamnare.
2) Gratiere colectiva - Acordata de Parlament, prin lege. Poate interveni si
an-terior ramanerii definitive a hotararii, dar aplicarea ei se va face doar
dupa ce hotararea a ramas definitiva.

III. Dupa modul in care se produc efectele gratierii:

1) Gratiere neconditionata pura si simpla - Cand efectele sale se produc


definitiv si irevocabil de la data aplicarii actului de gratiere.

226
2) Gratiere conditionata - Cand efectele definitive se produc doar la
expirarea unui termen de incercare (de definitivare al gratierii sau termen
conditie) stabilit prin actul de gratiere. Desi Codul penal nu o mentioneaza in
mod expres in art. 120, gratierea conditionata se regaseste in numeroase
legi de gratiere. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca
executata a pedepsei ori a unei parti din pedeapsa, se produc la expirarea
termenului de incercare. Acest termen este stabilit prin fiecare lege, dar, de
regula, el este de 3 ani.

La fel ca amnistia, gratierea opereaza retroactiv cu privire la fapte


savarsite anterior adoptarii actului de gratiere. In schimb, spre deosebire de
amnistie, chiar daca intervine anterior condamnarii, gratierea va produce
efecte doar dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. In caz de
gratiere intervenita inainte de condamnare este obligatorie continuarea
procesului penal pana la finalizarea acestuia si abia apoi se va face aplicarea
actului de gratiere.

Efectele gratierii
Art. 120
Gratierea are ca efect inlaturarea, in totul sau in parte, a
executarii pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai usoara.
Gratierea are efecte si asupra pedepselor a caror executare
este suspendata conditionat. In acest caz, partea din termenul de
incercare care reprezinta durata pedepsei pronuntate de instanta
se reduce in mod corespunzator. Daca suspendarea conditionata
este revocata sau anulata, se executa numai partea de pedeapsa
ramasa negratiata.
Gratierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare,
afara de cazul cand se dispune altfel prin actul de gratiere.
Gratierea nu are efecte asupra masurilor de siguranta si
masurilor educative.

227
§1. Efectele graţierii în cazul pedepselor principale
În cazul pedepselor principale, ca efect al graţierii, executarea
acestora este înlăturată în totul, în parte sau comutată.
Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură
condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată
produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată – este antecedent penal,
produce interdicţii, incapacităţi, decăderi, poate forma primul termen al
recidivei. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată
când este totală ori, deşi parţială, priveşte restul neexecutat din pedeapsă şi
de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi şi tot de la data graţierii curge termenul de
reabilitare în cazul intervenirii actului de graţiere după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, aşa cum stabileşte art. 136 alin. (3) C. pen.
Când graţierea are ca obiect pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o
infracţiune săvârşită înainte de adoptarea actului de graţiere, ea produce
efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Dacă
pedeapsa a fost deja pronunţată şi este definitivă, graţierea produce efecte
de la data intervenirii actului de graţiere.
Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor integral
executate Este o concluzie logică, întrucât în această situaţie condamnatul
nu „beneficiază”, propriu-zis, de actul de clemenţă, neexistând o iertare de
pedeapsă.
În ce priveşte graţierea individuală, Legea nr. 546/2002 conţine o
dispoziţie în acest sens, în art. 9 alin. (3) stabilind că graţierea nu are efecte
asupra pedepselor deja executate.
S-a stabilit că graţierea condiţionată nu se aplică acelor
condamnaţi care au beneficiat printr-o hotărâre rămasă definitivă
de liberare condiţionată.
Scopul actului de clemenţă este de a aduce un beneficiu celui
condamnat. În condiţiile în care aplicarea actului de clemenţă este mai
împovărătoare pentru condamnat decât neaplicarea acestuia, în sensul că
instituie un termen de încercare, iar ca urmare a comiterii unei infracţiuni în

228
termenul de încercare restul de pedeapsă ar putea fi revocat, deşi practic
condamnatul nu a beneficiat de actul de clemenţă, fiind deja liberat, trebuie
aplicat principiul aplicării dispoziţiei legale mai favorabile, pentru ca, în
situaţia în care condamnatul ce nu a beneficiat practic de graţiere va comite
o nouă infracţiune până la expirarea duratei pedepsei, să-i fie aplicate
dispoziţiile art. 61 C. pen. privind revocarea liberării condiţionate şi
contopirea restului neexecutat din pedeapsă, iar nu cumularea acestuia cu
noua pedeapsă aplicată.
Dacă până la data când graţierea şi-a produs efectele pedeapsa
graţiată a fost executată parţial, în caz de revocare a graţierii se execută
separat de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune doar restul rămas
neexecutat ca urmare a graţierii.

229
§2. Efectele graţierii în cazul pedepselor rezultante
Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune, şi
nu pedeapsa rezultantă a unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori
pentru recidiva postcondamnatorie.
Dacă pentru unele din pedepsele contopite este incidentă graţierea,
aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce
eventual fusese aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în
cauză.
Această soluţie se aplică chiar dacă actul de clemenţă nu conţine
menţiuni cu privire la procedura în cazul pedepselor rezultante, întrucât prin
art. 14 din Legea nr. 546/2002 – legea cadru – s-a stabilit că, în situaţia
pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă. De altfel, aceasta este
soluţia stabilită şi
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 546/2002.
Când legea de graţiere are în vedere un anumit cuantum al pedepselor
ce pot fi graţiate, acest cuantum va fi cel stabilit pentru fiecare infracţiune în
parte, şi nu cel stabilit pentru infracţiunea rezultantă.
Reducerea sporului este obligatorie dacă s-ar depăşi totalul
pedepselor, astfel cum au fost reduse prin graţiere.
În cazul infracţiunii continuate la care, potrivit art. 42 alin. (2) C.
pen., se poate adăuga un spor, acesta face corp comun cu pedeapsa
aplicată, astfel că la stabilirea incidenţei actului de graţiere instanţa va avea
în vedere cuantumul întregii pedepse, după adăugarea sporului.
În cazul revocării graţierii condiţionate pentru mai multe fapte
aflate în concurs, pentru care anterior se aplicase şi un spor, pedepsele se
contopesc, iar sporul reactivează.
În acest sens este şi practica judiciară – graţierea uneia din cele două
pedepse aplicate pentru infracţiuni comise în concurs are ca efect
înlăturarea sporului aplicat în urma contopirii, iar revocarea beneficiului

230
graţierii, pe lângă efectul reîncorporării pedepsei graţiate în pedeapsa
rezultantă stabilită prin contopire, în urma redobândirii caracterului său
executabil, redă eficienţă şi sporului menţionat, care este astfel alăturat
pedepsei aplicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr.
543/20024.
Astfel, prin Decizia nr. X din 24 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea
dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 C. pen., a stabilit că, în caz de
concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră
sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu
privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au
fost graţiate parţial, în timp ce graţierea individuală, în cazul concursului de
infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă.
În motivarea deciziei s-a arătat că, fiind o cauză de înlăturare a
consecinţelor condamnării, graţierea are ca obiect, de regulă, pedeapsa
principală, indiferent de modalitatea de executare.
În cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la care
se stabilesc pedepse pentru fiecare infracţiune în parte, fiind aplicată în final
o singură pedeapsă rezultantă pentru toate infracţiunile concurente,
graţierea colectivă îşi produce efectele potrivit regulilor instituite prin art. 14
din Legea nr. 546/2002.
Astfel, în art. 14 din Legea nr. 546/2002 se prevede, la alin. (1), că „în
situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă”, pentru ca în alin. (2) să
se precizeze că „în cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre
aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a
rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va
fi
înlăturat şi sporul eventual aplicat”.
Prevăzând, în art. 13 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 546/2002, că
„graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de
instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de
graţiere”, legiuitorul a admis implicit posibilitatea ca actul de graţiere

231
colectivă să intervină şi înainte de pronunţarea condamnării, pentru
fapte săvârşite anterior. În această privinţă, prin alin. (2) al art. 13 din
aceeaşi lege s-a subliniat că „atunci când legea intră în vigoare înaintea
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele
numai de la data rămânerii definitive a hotărârii”.
De aceea, în situaţia în care graţierea intervine înainte de soluţionarea
definitivă a cauzei, operaţiunea de contopire nu poate avea loc decât după
constatarea graţierii, totală sau, după caz, parţială, a fiecăreia dintre
pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, care sunt vizate prin
actul de clemenţă.
Ca urmare, rezultă că nu pot face obiectul contopirii, conform
prevederilor art. 34 C. pen., decât pedepsele executabile, pentru care nu a
intervenit graţierea sau care au fost graţiate parţial.
Aşadar, în cazul intervenirii graţierii totale sau parţiale a unora dintre
pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, operaţiunea de
contopire, neputând privi decât pedepsele executabile, nu va putea fi
efectuată decât în situaţia în care au rămas de executat cel puţin două
pedepse privind infracţiuni concurente.
În ceea ce priveşte graţierea individuală, care, potrivit art. 3 din Legea
nr. 546/2002, „se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare”, este de observat că, în raport cu
natura pe care o are, efectele sale nu pot viza, în cazul concursului de
infracţiuni, decât pedeapsa rezultantă.
O atare soluţie se impune, deoarece graţierea individuală, care se
acordă numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în urma
unor atente verificări, are ca temei considerente referitoare la persoana
condamnatului, iar nu criterii de ordin obiectiv, privind natura faptelor penale
vizate prin actul de clemenţă sau îndeplinirea de către unele categorii
restrânse de persoane a anumitor criterii selective (tineri, bătrâni, femei cu
copii minori etc.).
Pe de altă parte, din moment ce graţierea individuală priveşte
pedeapsa rezultantă în ansamblu, efectele sale se limitează la pedepsele
componente ale pedepsei rezultante, în această din urmă pedeapsă
neputând fi absorbite, prin contopire, eventuale pedepse stabilite, prin
hotărâri ulterioare, pentru alte infracţiuni concurente.

232
În practică s-a decis, în aceeaşi ordine de idei, că este nelegală
hotărârea instanţei de fond, menţinută de tribunal în apel, prin care s-a
înlăturat sporul de pedeapsă, definitiv aplicat în urma contopirii mai multor
pedepse, stabilite prin aceeaşi hotărâre de condamnare, cu motivarea că,
unele dintre pedepse fiind graţiate, în cauză sunt întrunite cerinţele art. 461
lit. d) C. proc. pen. privitoare la existenţa unei cauze de stingere ori de
micşorare a pedepsei.
În condiţiile în care au rămas cel puţin două pedepse de executat,
sporul stabilit iniţial se va menţine, neexistând posibilitatea legală de a
fi redus.
Verificarea incidenţei legii de graţiere se efectuează în raport
cu fiecare pedeapsă în parte, aplicată pentru câte o infracţiune dedusă
judecăţii, şi nu cu pedeapsa rezultată în urma revocării suspendării
condiţionate a executării unei pedepse anterioare.
De asemenea, s-a decis că suspendarea condiţionată a executării
pedepsei poate fi dispusă conform art. 81 C. pen. şi în caz de
concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată nu depăşeşte 2 ani
închisoare; în măsura în care una dintre infracţiunile concurente este
graţiată, iar pentru infracţiunea rămasă negraţiată pedeapsa aplicată este
mai mare de 2 ani închisoare, nu se poate dispune suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, deoarece, chiar dacă o infracţiune a fost constatată
graţiată, în caz de concurs pedeapsa nu poate depăşi închisoarea mai mare
de 2 ani.
Prin decizia penală nr. 218 din 1 iunie 1998, în urma admiterii apelului
declarat de procuror, Curtea de Apel Galaţi a condamnat pe inculpatul I.C. la
3 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru
săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.
şi la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual
prevăzută în art. 289 C. pen., constatându-se că această din urmă pedeapsă
este graţiată
conform Legii nr. 137/1997. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că
recursul declarat de procuror, referitor la aplicarea greşită a prevederilor art.
81 C. pen., este fondat.
Potrivit art. 81 alin. (2) C. pen., suspendarea condiţionată a executării
pedepsei poate fi dispusă şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa

233
aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani. Însă, în cauză, pedeapsa aplicată
pentru infracţiunea de luare de mită este de 3 ani închisoare, iar inculpatul a
fost condamnat şi pentru o altă infracţiune, aceea de fals intelectual, la 7 luni
închisoare, deci există un concurs de infracţiuni, astfel că nu se putea
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, deoarece
aceasta depăşeşte 2 ani închisoare.
În cazul incidenţei unei graţieri condiţionate, dacă în termenul de
definitivare a efectelor graţierii cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune,
se revocă beneficiul graţierii, iar pedeapsa care a fost graţiată se va executa
alăturat de pedeapsa care se aplică pentru noua infracţiune, chiar dacă
cele două pedepse au o natură juridică diferită, nici un text de lege
necondiţionând cumulul în raport de pedepsele aplicate.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa penală nr. 1393 din 26 iulie 1991, a
condamnat pe inculpatul I.C.D. la 15.000 de lei amendă, pentru săvârşirea
infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis
de conducere, prevăzută în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu
aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990, s-
a înlăturat beneficiul graţierii cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare
aplicată prin 1 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2269 din 3 noiembrie 1992,
pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de furt calificat şi s-a dispus ca
inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pe lângă cea de 15.000
de lei amendă aplicată în cauză. Tribunalul judeţean Braşov, prin decizia
penală art. 75 din 28 ianuarie 1992, a admis recursul declarat de inculpat, a
înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990
referitoare la înlăturarea beneficiului graţierii pedepsei de 2 ani închisoare şi
a dispus să execute numai pedeapsa de 15.000 de lei amendă. Curtea
Supremă de Justiţie a considerat că recursul extraordinar declarat în cauză
este întemeiat, cu motivarea că, potrivit art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990,
cei graţiaţi care, în curs de 3 ani săvârşesc din nou o infracţiune intenţionată,
vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi
pedeapsa rămasă neexecutată ca urmare a graţierii. Din examinarea
hotărârii rezultă că instanţa de recurs şi-a întemeiat soluţia pe natura
deosebită a celor două pedepse, prima cu privare de libertate şi a doua cu
amendă, considerând că ele nu pot fi executate împreună. Motivarea este
lipsită de temei juridic, deoarece prin această interpretare s-a adăugat la

234
lege, graţierea prevăzută în art. 1 din Decretul-lege nr. 23/1990 operând sub
rezerva instituită prin art. 4, care impune celor graţiaţi de a nu săvârşi din
nou o infracţiune intenţionată în curs de 3 ani, sub sancţiunea înlăturării
beneficiului graţierii.
Natura diferită a pedepselor este lipsită de semnificaţie juridică şi nu
constituie un impediment pentru aplicarea textului de lege menţionat,
incidenţa ei nefiind condiţionată de condamnarea făptuitorului, pentru noua
infracţiune, tot la pedeapsa închisorii, astfel că, înlăturând în mod greşit
aplicarea art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990, instanţa a pronunţat o
hotărâre contrară legii.
În strânsă legătură cu cele arătate mai sus, s-a concluzionat că, în
situaţia în care condamnatului i-a fost aplicată o pedeapsă cu amenda şi
ulterior săvârşeşte o faptă ce atrage o nouă condamnare la pedeapsa
închisorii şi revocarea beneficiului graţierii pentru pedeapsa amenzii, pentru
noua condamnare se poate dispune numai executarea în regim de detenţie,
fără a fi posibilă suspendarea executării ca efect al revocării
graţierii, indiferent de natura pedepsei pentru care s-a dispus revocarea
graţierii.
Astfel, prin decizia penală nr. 563/R din 6 octombrie 2005 a Curţii de
Apel Galaţi, a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva
deciziei penale nr. 365 din 3 iunie 2005 a Tribunalului Galaţi (pronunţată în
apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 2621 din 29 octombrie 2004 a
Judecătoriei Galaţi). Prin motivele de recurs formulate în cauză, inculpatul a
criticat hotărârile pronunţate sub aspectul modalităţii de executare a
pedepsei
rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare ce i-a fost aplicată de instanţa de fond,
Judecătoria Galaţi. Prin decizia penală nr. 363 din 3 iunie 2005 a Tribunalului
Galaţi, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Galaţi şi, ca efect al revocării graţierii condiţionate a executării pedepsei
amenzii penale în sumă de 2.500.000 lei, aplicată prin sentinţa penală nr.
1213/2003 a Judecătoriei Galaţi, s-a dispus executarea efectivă a pedepselor
de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 2.500.000 lei amendă penală. Instanţa de
recurs a motivat că, în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002,
persoanele care în decurs de 3 ani săvârşesc cu intenţie o infracţiune vor

235
executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa
rămasă neexecutată ca urmare a aplicării acestei legi.
Prin urmare, reţinându-se că faptele prezente au fost săvârşite în
termenul de încercare al graţierii condiţionate a executării pedepsei aplicate
prin sentinţa penală nr. 1213/2003 a Judecătoriei Galaţi şi dispunându-se
revocarea acestui beneficiu, pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare
stabilită în cauză trebuie executată în regim privativ de libertate, alături de
pedeapsa de 2.500.000 lei amendă penală aplicată prin sentinţa penală nr.
1213/2003 a Judecătoriei Galaţi.
În cazul în care în cursul termenului de încercare condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune, iar pedeapsa pentru aceasta este graţiată,
se va face aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen., în sensul revocării suspendării
condiţionate a executării pedepsei, şi se va dispune executarea pedepsei
aplicate pentru săvârşirea primei infracţiuni.

236
§3. Efectele graţierii în cazul infracţiunilor continue, continuate
ori progresive
În doctrină s-a arătat că pentru infracţiunile continue, continuate ori
progresive, incidenţa actului de graţiere reclamă epuizarea acestora mai
înainte de adoptarea actului de graţiere, deoarece, în cazul formelor de
unitate infracţională, acestea se consideră săvârşite în momentul comiterii
ultimului act de executare ori al producerii ultimului rezultat.
În practică însă s-a decis altfel cu privire la infracţiunea progresivă.
Astfel, printr-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, s-a
considerat că în cazurile în care legea penală prevede că anumite efecte
juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin data
săvârşirii infracţiunii se înţelege data actului de executare ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acestuia
prin producerea rezultatului, chiar dacă încadrarea juridică a faptei se face în
raport cu rezultatul produs.

237
Daca este vorba de o gratiere neconditionata, aceste efecte se produc
de la momentul aplicarii gratierii.

Daca intervine o gratiere conditionata, efectele se produc la momentul


expirarii termenului de incercare.

Caracteristic gratierii conditionate este si faptul ca in cazul acesteia


poate interveni revocarea ei. Aceasta intervine atunci cand condamnatul
savarseste o noua infractiune (uneori, legiuitorul prevede ca orice infractiune
poate atrage revocarea, alteori limiteaza acest efect doar la infractiunile
intentionate) in termenul de incercare. In caz de revocare a gratierii
conditionate se aplica cumulul aritmetic, pedeapsa gratiata adaugandu-se la
pedeapsa aplicata pentru infractiunea care a atras revocarea gratierii.
Gratierea poate interveni si cu privire la o pedeapsa a carei executare
a fost suspendata. Intr-un asemenea caz, partea de pedeapsa care a fost
gratiata se va scadea din termenul de incercare al suspendarii.

Daca gratierea e totala, din termenul de incercare al suspendarii va


ramane doar acel termen fix de 2 ani, care va continua sa curga, functionand
ca un termen de reabilitare special. Termenul de incercare al gratierii incepe
sa curga de la data aplicarii actului de gratiere.

Daca in termenul de incercare condamnatul nu savarseste o alta


infractiune, pedeapsa se va considera executata de la data aplicarii actului
de gratiere. In cazul in care infractorul comite o noua infractiune, exista mai
238
multe posibilitati pentru revocarea gratierii dispusa pentru o pedeapsa a
carei executare a fost suspendata, in functie de momentul in care este
comisa aceasta infractiune (in termenul de incercare al gratierii, in termenul
de incercare al suspendarii sau in ambele termene). Vom avea in acest caz
doua termene de incercare: termenul de incercare al suspendarii si termenul
de incercare al gratierii. Comiterea unei noi infractiuni poate atrage atat
revocarea suspendarii, cat si revocarea gratierii.

1) Cand infractiunea este comisa doar in termenul de incercare al


suspendarii.

In acest caz, dat fiind ca termenul de incercare al gratierii a expirat,


efectele gratierii s-au produs in mod irevocabil. Astfel, partea din pedeapsa
care a fost gratiata va fi considerata ca executata in mod irevocabil. In
exemplul dat, va opera revocarea suspendarii conditionate si se va aplica
sistemul cumulului aritmetic. Astfel, pedeapsa pentru noua infractiune se va
adauga la restul negratiat din pedeapsa initiala.

2) Infractiunea e savarsita in termenul de incercare al gratierii si in termenul


partii gratiate din pedeapsa.

In aceasta situatie, noua infractiune fiind savarsita in termenul de


incercare al gratierii, se va revoca gratierea. Efectul revocarii gratierii consta
in reintregirea termenului de incercare al suspendarii. Astfel, se constata ca
noua infractiune e comisa si in termenul de incercare al suspendarii, ceea ce
va atrage revocarea suspendarii, iar infractorul va executa pedeapsa pentru
noua infractiune adaugata la pedeapsa initiala in intregul ei.

3) Infractiunea e savarsita dupa expirarea termenului de incercare al


suspendarii, dar in termenul de incercare al gratierii.

In aceasta ipoteza se va revoca gratierea, caci infractiunea este


savarsita in termenul de incercare al gratierii. Efectul revocarii este
reintregirea termenului de incercare al suspendarii. Totusi, se constata ca
acest din urma termen, chiar reintregit, se implinise la momentul comiterii
noii infractiuni si, deci, nu mai este posibila revocarea suspendarii. In

239
concluzie, infractorul va executa doar pedeapsa pentru infractiunea savarsita
ulterior.

4) Infractiunea e savarsita dupa expirarea termenului de incercare al gratierii


si in timpul fractiunii de pedeapsa ce a fost gratiata.

In aceasta situatie, dat fiind ca termenul de incercare al gratierii a


expirat, efectele sale s-au produs cu titlu definitiv, adica partea de pedeapsa
gratiata este in mod irevocabil considerata ca executata. Astfel, aceasta
fractiune iese din structura termenului de incercare al suspendarii (care
acum se compune din perioada fixa de 2 ani si partea negratiata din
pedeapsa) si se considera ca noua infractiune e savarsita dupa epuizarea
acestui termen. In concluzie, nu mai poate opera revocarea si infractorul va
executa doar pedeapsa prevazuta pentru noua infractiune.

Limitele efectelor gratierii


1) Limita temporala
Aceste limite sunt similare cu cele de la amnistie. Si in cazul gratierii,
aceasta opereaza cu privire la o infractiune continua, continuata sau de
obicei doar daca s-a epuizat anterior datei stabilite prin actul de gratiere.

2) Limita materiala
Priveste sfera infractiunilor la care se aplica gratierea. Aceasa limitare este
stabilita in fiecare caz in parte prin legea de gratiere.

3) Limita efectelor pedepsei


Gratierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare, afara de
cazul cand prin actul de gratiere se dispune astfel. Art. 120 (4), cod penal
prevede ca gratierea nu are efecte asupra masurilor de siguranta si asupra
masurilor educative. Insa, in practica legislativa, au existat numeroase acte
de gratiere a caror aplicabili-tate a fost extinsa si in cazul masurilor
educative. Nu au fost insa extinse si asupra masurilor de siguranta. De
asemenea, gratierea nu produce efecte asupra drepturilor persoanei
vatamate.

240
Condamnarile in privinta carora a intervenit gratierea pot fi luate in calculul
starii de recidiva. Este important de precizat ca gratierea nu are ca efect
reabilitarea de drept.

LEGE nr.546 din 14 octombrie 2002


privind graţierea şi procedura acordării graţierii

Textul actului publicat în M.Of. nr. 755/16 oct. 2002

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în


parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai
uşoară.

Art. 2. - Graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României,


potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin
lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie.

CAPITOLUL II
Graţierea individuală

Art. 3. - Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Art. 4. - Cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează


Preşedintelui României şi poate fi făcută de:

a) persoana condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia;


b) soţul persoanei condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii
acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate.

Art. 5. - (1) Cererea de graţiere conţine în mod obligatoriu datele de identificare a


persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se solicită graţierea.

(2) La cererea de graţiere se anexează, în copie legalizată, hotărârea definitivă de


condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă,
certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le
consideră necesare în susţinerea cererii sale.

Art. 6. - (1) În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României


poate solicita, atunci când socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul
Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la data solicitării.

(2) De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate


solicita informaţii organelor administraţiei publice locale, conducătorului locului de
detenţie, organelor judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de poliţie şi altor
instituţii publice, precum şi comandantului unităţii, pentru condamnaţii militari.

Art. 7. - Decretul de graţiere se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

241
Art. 8. - Decretul de graţiere trebuie să conţină următoarele elemente:

a) datele de identificare a persoanei condamnate: numele, prenumele, prenumele


părinţilor, data şi locul naşterii;
b) elementele de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare;
c) pedeapsa aplicată de instanţă, care face obiectul graţierii;
d) modalitatea graţierii - totală sau parţială, indicându-se partea de pedeapsă
graţiată, pentru graţierea parţială.

Art. 9. - (1) Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse.

(2) Graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative de libertate.


Dispoziţiile prezentei legi privitoare la pedepse se aplică în mod corespunzător şi
sancţiunilor cu închisoare contravenţională.

(3) Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a


început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu
suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii.

(4) Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor
administrative pronunţate într-o cauză penală.

Art. 10. - În situaţia respingerii cererii de graţiere, actul de respingere va fi comunicat


persoanei care a introdus cererea, în termen de 30 de zile de la data adoptării
deciziei de către Preşedintele României.

Art. 11. - Graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când
cererea a fost făcută de altă persoană. Această prevedere nu se aplică în cazul
condamnatului minor.

CAPITOLUL III
Graţierea colectivă

Art. 12. - Graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane pentru condamnări
determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost
pronunţate.

Art. 13. - (1) Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de
instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere.

(2) Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii
definitive a hotărârii.

Art. 14. - (1) În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce
au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este
incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat.

(3) Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută de Codul
penal, şi numai în limitele stabilite de acesta.

Art. 15. - (1) În cazul iniţierii legii de graţiere de către Guvern, sarcina elaborării
proiectului de lege revine Ministerului Justiţiei.

(2) Direcţia Generală a Penitenciarelor poate face propuneri motivate Ministerului


Justiţiei în vederea iniţierii unei legi de graţiere.

242
CAPITOLUL IV
Dispoziţii comune

Art. 16. - (1) Graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în
integralitatea ei.

(2) Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată
prin raportare la pedeapsa în întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de
executat.

Art. 17. - Graţierea individuală se acordă necondiţionat, iar graţierea colectivă poate
fi acordată şi condiţionat.

Art. 18. - (1) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale privind graţierea se face de
către judecătorul delegat, în conformitate cu art. 459 din Codul de procedură penală,
şi se pune în executare de către Direcţia Generală a Penitenciarelor.

(2) Graţierea se aplică în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării actului de
graţiere în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 19. - Efectele graţierii sunt cele prevăzute de Codul penal.

Art. 20. - Graţierea nu împiedică exercitarea căilor extraordinare de atac de către


condamnat, în condiţiile legii, şi nu poate constitui temei pentru respingerea
acestora.

XI. REABILITAREA

Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este


deplin integrat, pe plan juridic, în societate. Reabilitarea constituie, asadar, o
cauza care înlatura consecintele penale si extrapenale care au rezultat dintr-
o condamnare, facând ca fostul condamnat sa se bucure din nou de dreptul
la egalitate în fata legii. Ca masura de politica penala, reabilitarea urmareste
sa stimuleze efortul de reintegrare sociala a fostului condamnat, prin
repunerea sa în deplinatatea drepturilor politice si social-economice.
FELURILE REABILITARII
In stiinta penala se cunosc doua feluri de forme de reabilitare,
anume reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca.
Reabilitarea de drept intervine, în anumite conditii prevazute de
lege, dupa trecerea unui anumit interval de timp. Ea opereaza automat, în
virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat sa o ceara sau sa o
obtina printr-o procedura speciala.
Reabilitarea judecatoreasca sau judiciara se obtine la cererea
fostului condamnat, cu respectarea conditiilor prevazute de lege, pe calea
unei proceduri speciale în fata instantei de judecata.

243
Efectele reabilitarii
Potrivit art. 133 C. pen., reabilitarea face sa înceteze decaderile si
interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare.
Eventualele decaderi si interdictii provocate in trecut de condamnare se
sting, iar pe viitor reabilitarea face sa nu mai intervina alte decaderi,
interdictii sau incapacitati. Reabilitarea înlatura, de asemenea,
antecedentele penale, asa încât condamnarea pentru care s-a obtinut
reabilitarea nu mai este luata în seama la stabilirea starii de recidiva (art. 28
C. pen.).
Reabilitarea produce si alte efecte juridice privind, de exemplu,
recunoasterea vechimii în munca sau a drepturilor de pensionar.
Cu toate acestea, reabilitarea nu opereaza o „restitutio in
integrum", o repunere în situatia de dinainte de condamnare. Întrucât
priveste viitorul, si nu trecutul, condamnatului, reabilitarea nu da nastere
obligatiei de reintegrare în functia din care infractorul a fost scos în urma
condamnarii, dupa cum nu obliga la rechemarea militarului condamnat în
cadrele permanente ale armatei ori la redarea gradului militar pierdut.
Reabilitarea nu are efecte nici asupra masurilor de siguranta, cu exceptia
celei prevazute în art. 112 lit. d) C. pen. (interdictia de a se afla în anumite
localitati) ori asupra drepturilor civile ale persoanei vatamate.
Trasaturile reabilitarii
Reabilitarea prezinta anumite trasaturi caracteristice, prin care se
deosebeste de celelalte institutii cu efecte extinctive (amnistia, gratierea,
prescriptia).
Astfel, fiind o cauza care face sa înceteze interdictiile ,,decaderile si
incapacitatile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte in
personam, numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit conditiile
legale pentru obtinerea dreptului de a fi reabilitat.
Reabilitarea este indivizibila, în sensul ca ea nu poate fi obtinuta
numai pentru o parte dintre condamnarile suferite de o persoana. Deoarece
reabilitarea este personala si indivizibila nu este posibil ca fostul condamnat
sa fie reabilitat în ce priveste o condamnare si, în acelasi timp, sa ramâna
nereabilitat în privinta altor condamnari.
Reabilitatea poate fi obtinuta pentru orice condamnare.

244
Deoarece legea nu face nici o distinctie între faptele grave sau mai
putin grave savârsite de cei care solicita reabilitarea, reabilitarea poate fi
obtinuta de catre orice infractor care îndeplineste conditiile legale.
Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.

REABILITAREA DE DREPT
Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care opereaza în
virtutea legii (ope legis), în momentul îndeplinirii conditiilor prevazute de
lege.
Potrivit art. 134 C. pen., reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnarii la amenda sau la pedeapsa închisorii care nu depaseste un an,
daca în decurs de 3 ani condamnatul nu a savârsit nici o alta infractiune.
Distinct de cazurile la care se refera art. 134 C. pen., reabilitarea de
drept mai intervine in trei cazuri speciale, si anume:
-la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii
conditionate a executarii pedepsei (art. 86 C. pen.)
- la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii
executarii pedepsei sub supraveghere [art. 86 alin. (6) C. pen.]
- în cazul executarii pedepsei într-o închisoare militara [art. 62 alin.
(5) C. pen.].

Conditiile reabilitarii de drept


a) Conditii cu privire la condamnare.

245
Reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusa,
exprimata în pedeapsa închisorii pâna la un an sau amenda.
Textul legal are în vedere pedeapsa aplicata de instanta, si nu cea
executata efectiv.
Reabilitarea de drept poate interveni si în cazul unor condamnari
succesive, daca fiecare în parte îndeplineste conditiile legale.

b) Conditii privind conduita condamnatului.


Pentru obtinerea reabilitarii de drept este necesar ca, dupa
executarea pedepsei, condamnatul sa aiba o buna conduita, sa nu mai
savârseasca infractiuni.
Daca, dimpotriva, în decurs de 3 ani condamnatul savârseste o
noua infractiune, el nu va putea beneficia de reabilitare de drept.

c) Conditii privind termenul de reabilitare.


Obtinerea reabilitarii de drept este conditionata si de trecerea unui
termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia.
Termenul de 3 ani se calculeaza, pentru cei condamnati la amenda, de la
data când amenda a fost achitata sau executarea ei s-a stins în alt mod.

Reabilitarea de drept în cazuri speciale


Potrivit dispozitiilor art. 861 si 866 C. pen., daca cel condamnat cu
suspendarea conditionata a executarii pedepsei ori cu suspendarea
executarii pedepsei sub supraveghere nu a savârsit din nou o infractiune
înauntrul termenului de încercare si nici nu s-a pronuntat revocarea
suspendarii conditionate a executarii pedepsei în baza art. 83, 84 si 864 C.
pen., el este reabilitat de drept, la expirarea termenului de încercare.
În cazul condamnatului militar în termen care executa pedeapsa
într-o închisoare militara, reabilitarea de drept intervine la terminarea
executarii pedepsei.
Reabilitarea de drept va interveni si la împlinirea duratei pedepsei,
când condamnatul militar a devenit inapt si a fost liberat conditionat.
Dobândirea reabilitarii de drept de catre condamnatul militar în termen este
conditionata de conduita buna a acestuia care trebuie sa nu mai savârseasca
din nou o alta infractiune.

246
REABILITAREA JUDECATOREASCA
Reabilitarea judecatoreasca este o forma de reabilitare care se
acorda, la cererea condamnatului, de catre instanta judecatoreasca, în
conditiile aratate de lege.
Reabilitarea judecatoreasca se acorda în cazurile în care nu
opereaza reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnarile la închisoare
mai mari de un an.
Conditiile reabilitarii judecatoresti
Ca si în cazul reabilitarii de drept, si în acest caz legea prevede
conditii privind condamnarea, termenele de reabilitare si conduita
condamnatului.
a) Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru acele condamnari
in privinta carora nu opereaza reabilitarea de drept.
Reabilitarea judecatoreasca poate fi acordata si pentru acele
condamnari cu privire la care a intervenit amnistia.
Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru toate condamnarile
succesive, chiar daca pentru unele dintre acestea ar fi incidenta reabilitarea
de drept.

247
b) O alta conditie a reabilitarii judecatoresti o reprezinta termenul
de reabilitare. Termenul de reabilitare reprezinta intervalul de timp în care
condamnatul trebuie sa probeze, prin conduita sa, ca s-a îndreptat si ca
merita sa i se acorde reabilitarea. Legea prevede în aceasta materie
„termene compuse" dintr-un interval de timp fix
- 4 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei
pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de un an
pâna la 5 ani;
- 5 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei
pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani
pâna la 10 ani;
- 7 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei
pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
In cazul pedepsei detentiunii pe viata comutate sau înlocuite cu
pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este, de asemenea, un termen
compus (7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei cu
închisoarea).
Termenele se socotesc de la data când a luat sfârsit executarea
pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
În cazul amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a
fost achitata sau s-a stins în alt mod.
În caz de gratiere, termenul curge de la data actului de gratiere.
În cazul concursului de infractiuni, termenul de reabilitare se
stabileste în raport de pedeapsa rezultanta.
Procurorul general poate dispune reducerea termenelor de
reabilitare [art. 135 alin. (2) C. pen.].
Daca prin comutarea arestarii preventive nu mai ramâne de
executat nici un rest de pedeapsa, termenul de reabilitare se
calculeaza de la data ramânerii definitive a hotarârii de
condamnare.
Atunci când executarea pedepsei aplicate a avut loc prin detinere
preventiva care a luat sfârsit mai înainte de ramânerea definitiva a hotarârii
de condamnare, termenul de reabilitare se calculeaza tot de la data
ramânerii definitive a hotarârii de condamnare si nu de la data când a luat
sfârsit detinerea preventiva.

248
c) Prin dispozitiile art. 137 C. pen. au fost stabilite conditiile
privitoare la conduita condamnatului, denumite uneori „conditii de fond" ale
reabilitarii. Textul legal mentionat enumera patru asemenea conditii, dupa
cum urmeaza:
- persoana condamnata sa nu fi suferit o noua condamnare în
termenul de reabilitare. Condamnarea trebuie sa fie definitiva, pentru ca
cererea sa poate fi respinsa pentru acest motiv;
- fostul condamnat îsi are asigurata existenta prin munca sau prin
alte mijloace oneste, precum si în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau
este incapabil de munca. Legea nu limiteaza durata sau felul muncii, fiind
suficient ca fostul condamnat sa-si asigure existenta prin mijloace oneste;
- solicitantul reabilitarii sa fi avut o conduita buna. Conduita buna a
condamnatului se examineaza de catre instanta de judecata, atât în familie,
la locul de munca, în societate, în orice împrejurare în care condamnatul s-a
aflat si pe întreaga perioada de la executarea pedepsei pâna la solutionarea
cererii de reabilitare. Conditia nu este îndeplinita când fostul condamnat a
mai savârsit o infractiune, chiar daca aceasta a fost amnistiata ori daca a
fost sanctionat contraventional de catre instanta de judecata;
- petitionarul sa fi achitat în întregime cheltuielile de judecata si
despagubirile civile la care a fost obligat afara de cazul când partea
vatamata a renuntat la despagubiri sau când instanta constata ca si-a
îndeplinit în mod regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din
hotarâre. Daca neplata cheltuielilor de judecata si a despagubirilor civile nu
se datoreaza relei credinte a condamnatului, se poate dispune reabilitarea.
Conditia prevazuta de art. 137 lit. d) C. pen. nu este îndeplinita
când condamnatul s-a sustras de la plata despagubirilor civile pâna când
acestea s-au prescris.
Daca cererea de reabilitare este respinsa, nu se poate face o noua
cerere decât dupa un termen de 3 ani, în cazul condamnarii la pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani în cazul condamnarii
la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani si dupa un termen de un an în
celelalte cazuri.
Termenele se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 C.
pen.)

249
Anularea reabilitarii
Conform art. 139 C. pen., reabilitarea judecatoreasca va fi anulata
când dupa acordarea ei s-a descoperit ca cel condamnat mai suferise o
condamnare, care, daca ar fi fost cunoscuta, conducea la respingerea cererii
de reabilitare. Textul are în vedere o condamnare definitiva, chiar daca
hotarârea de condamnare a ramas definitiva dupa împlinirea termenului de
reabilitare. Anularea reabilitarii este, în acest caz, obligatorie si reprezinta
sanctiunea specifica prevazuta în cadrul reglementarii privind reabilitarea.

Efectele reabilitarii
Art. 133
Reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si
incapacitatile care rezulta din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligatia de reintegrare in functia din care
infractorul a fost scos in urma condamnarii ori de rechemare in cadrele permanente
ale fortelor armate sau de redare a gradului militar pierdut.
De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta,
cu exceptia celei prevazute in art. 112 lit. d).

Reabilitarea de drept
Art. 134
Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept in cazul condamnarii la
amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in decurs de 3
ani condamnatul nu a savarsit nicio alta infractiune.
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept daca in decurs de 3 ani, de
la data la care pedeapsa amenzii sau, dupa caz, pedeapsa complementara, a fost

250
executata sau considerata ca executata si persoana juridica nu a mai savarsit nicio
alta infractiune.

Reabilitarea judecatoreasca
Art. 135
Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanta judecatoreasca:
a) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de un an pana la 5 ani,
dupa trecerea unui termen de 4 ani, la care se adauga jumatate din durata
pedepsei pronuntate;
b) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani pana la 10 ani,
dupa trecerea unui termen de 5 ani, la care se adauga jumatate din durata
pedepsei pronuntate;
c) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa trecerea
unui termen de 7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate;
d) in cazul pedepsei detentiunii pe viata comutate sau inlocuite cu pedeapsa
inchisorii, dupa trecerea unui termen de 7 ani, la care se adauga jumatate din
durata pedepsei cu inchisoare.
Procurorul general poate dispune, in cazuri exceptionale, reducerea termenelor
prevazute in acest articol.

Calculul termenului de reabilitare


Art. 136
Termenele prevazute in art. 134 si 135 se socotesc de la data cand a luat
sfarsit executarea pedepsei principale sau de la data cand aceasta s-a prescris.
Pentru cei condamnati la pedeapsa cu amenda termenul curge din momentul in
care amenda a fost achitata sau executarea ei s-a stins in alt mod.
In caz de gratiere totala sau de gratiere a restului de pedeapsa, termenul curge de
la data actului de gratiere.

Conditiile reabilitarii judecatoresti


Art. 137
Cererea de reabilitare judecatoreasca se admite daca cel condamnat
intruneste urmatoarele conditii:
a) nu a suferit o noua condamnare in intervalul prevazut in art. 135;
b) isi are asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste,
precum si in cazul cand are varsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca;
c) a avut o buna conduita;

251
d) a achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la
plata carora a fost obligat, afara de cazul cand partea vatamata a renuntat la
despagubiri, sau cand instanta constata ca cel condamnat si-a indeplinit in mod
regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotararea de condamnare.
Cand instanta constata ca nu este indeplinita conditia de la lit. d), dar
aceasta nu se datoreste relei-vointe a condamnatului, poate dispune reabilitarea.

Reinnoirea cererii de reabilitare


Art. 138
In caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o noua
cerere decat dupa un termen de 3 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii
mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani in cazul condamnarii la pedeapsa
inchisorii mai mare de 5 ani si dupa un termen de un an in celelalte cazuri; aceste
termene se socotesc de la data respingerii cererii.
Conditiile aratate in art. 137 trebuie sa fie indeplinite si pentru intervalul
de timp care a precedat noua cerere.
Cand respingerea cererii se bazeaza pe lipsa de forme, ea poate fi
reinnoita potrivit dispozitiilor Codului de procedura penala.

Anularea reabilitarii
Art. 139
Reabilitarea judecatoreasca va fi anulata cand dupa acordarea ei s-a
descoperit ca cel reabilitat mai suferise o alta condamnare, care daca ar fi fost
cunoscuta, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

252