Sunteți pe pagina 1din 10

EDUCAŢIA MORALǍ

CONCEPTUL DE “EDUCAŢIE MORALǍ”


Morala, ca fenomen social, reflectă relatiile ce se stabilesc intre oameni,
in ipostaza lor de subiecti reali ce se află în interactiune, intr-un context social
delimitat in spatiu si timp.
“Morala reflectă întotdeauna acea latura a actiunii umane in care se
întruchipeaza relatiile omului fata de alti oameni si fata de sine însusi, in care se
rezolvă contradictiile dintre oameni, dintre om si societate.” (T.Huszar, 1967).
Ea reflectă, deci, concomitent atat manifestari ale relaţiilor concrete dintre
oameni, asa cum se exprima ele in comportamentul acestora , precum si in
sensul lor ideal , respectiv cum ar trebui sa se realizeze aceste relatii.
Moralitatea individuala, ca produs al educaţiei, este parte componentă a
structurii de ansamblu a personalităţii, influenteaza dezvoltarea acesteia si are un
profil distinct si specific.
Educaţia morală consta in activarea pedagogica a normelor, principiilor,
valorilor morale specifice unei societati istoric determinate in vederea formarii
de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi si obisnuinte
morale, a trasaturilor morale de personalitate. Este o activitate sistematic
organizata de diferite instituţii sociale, între care scoala ocupa pozitia cea mai
importanta.
În perspectivă pedagogică, educaţia morală reprezintă activitatea de
formare- dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii umane, proiectată şi
realizată la nivel teoretic şi nivel practic.
Formarea- dezvoltarea conştiinţei morale la nivel “ideologic” angajează
“teoria morală”, bazată pe norme proiectate şi realizate în toate ciclurile vieţii, în
mod special în plan cognitiv, dar şi în plan afectiv şi volitiv.
Formarea- dezvoltarea conştiinţei morale la nivel “psiho-social” angajeaza
“practica morală”, bazată pe acţiuni proiectate şi realizate in toate ciclurile vietii
integrate în mod special în plan atitudinal.
Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi
regulile morale.Toate aceste componente constituie structura sistemului moral.
Idealul moral – reprezinta nucleul oricarui sistem moral . El reflecta ceea
ce este caracteristic si definitoriu tendintei si optiunilor comportamentale ale
membrilor unei comunitati sau ale societatii in ansamblul sau. Este axa în jurul
căreia gravitează toate celelalte elemente ale sistemului moral. El este considerat
ca o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral, care cuprinde – sub forma
unui model chintesenta morala a personalitatii umane .
Esenţa idealului moral se manifestă prin valorile, normele şi regulile
morale.
Valorile morale reflecta anumite cerinte si exigente generale , ce se impun
comportamentului uman in virtutea idealului moral. Dintre cele mai
semnificative valori morale putem enumera : patriotism , atitudine fata de
democratie , libertate , onestitate , cinste , responsabilitate , eroism , cooperare ,
modestie . Ele au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare
(necinste, egoism, individualism, nesinceritate, indisciplină).
Normele , preceptele si regulile morale sunt considerate ca fiind modele
sau prototipuri de comportare morală , elaborate de societate sau de o
comunitate mai restransa si aplicabile unei situatii date .
După forma de exprimare ele se constituie într-un ansamblu de propoziţii
sub formă de interdicţii (obligaţii) şi permisiuni (imperative). Primele se
caracterizează prin aceea că interzic sau introduc unele restricţii privitoare la
comportarea oamenilor, pe când celelalte orientează şi direcţionează această
comportare. Ele posedă o forţă normativă ce se asigură prin intermediul unor
mecanisme speciale , cum ar fi: presiune opiniei publice , obiceiurile , traditiile ,
blamul , dezaprobarea .
La nivel social aceste norme se cristalizează printr-un îndelungat proces
de filtrare şi apreciere a acţiunilor concrete, a faptelor morale individuale, într-
un cuvânt- cu ajutorul judecăţii morale. Norma morală şi judecata morală se află
într-o strânsă interdependenţă. Prima precede acţiunea sau fapta morală,
prescriind cum ar trebui să fie, cea de-a doua succede comportarea, evaluându-i
finalitatea prin raportarea ei la etalonul reprezentat de idealul şi valorile morale
recunoscute si acceptate .
OBIECTIVELE EDUCATIEI MORALE : FORMAREA
CONSTIINTEI SI A CONDUITEI MORALE
Organizarea procesului de educaţie morală urmăreşte realizarea unităţii dintre
componenta lui obiectivă, reprezentată de normele, exigenţele morale cerute de
societate personalităţii, şi cea subiectivă, respectiv atitudinea personalităţii faţă
de aceste cerinţe. Formarea morală a personalităţii trebuie privită din punctul de
vedere al unităţii dintre conştiinţa şi conduita elevului, ca indice de bază al
eficienţei procesului de educatie morala .
În esenţă, educaţia morală urmăreşte realizarea următoarelor obiective
fundamentale: formarea conştiinţei şi a conduitei morale.
FORMAREA CONŞTIINŢEI MORALE
Formarea conştiinţei morale presupune realizarea următoarelor obiective
particulare: formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale, precum şi
a convingerilor morale.
Include- din punct de vedere psihologic- două componente: cognitivă şi
afectivă. Cea cognitivă se referă la informarea copilului cu conţinutul şi cerinţele
valorilor, normelor şi regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală.
Acceptarea imperativelor moralei sociale presupune cu necesitate cunoaşterea si
intelegerea de către copil a sensului şi cerinţelor pe care societatea le-a
consemnat în elementele propiului sistem moral .
Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în fomarea reprezentărilor
şi noţiunilor morale.
Reprezentarea morală este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a
ceea ce este caracteristic unui complex de situaţii şi fapte morale concrete, în
care copilul a fost angrenat sau pe care le-a perceput, observat în legătură cu
aceeaşi regulă morală, imagine care include şi o notă apreciativă ori imperativă.
Pe baza unui bagaj de reprezentări, prelucrate cu ajutorul operaţiilor
gândirii, copilul reuşeşte să delimiteze notele esentiale de cele tangente unei
împrejurări oarecare şi apoi să le extindă la toate situaţiile reale sau posibile pe
care norma sau regula morală respectivă o acoperă. Prin generalizare şi
abstractizare se ajunge deci la noţiunea morală. Ea reflectă ceea ce este esenţial
şi general unei clase de manifestari morale, pe care o normă sau regulă morală le
cuprinde, caracterul apreciativ exprimându-se prin judecata morală.
Eficienţa instruirii morale depinde de modul în care o anumită cunoştinţă morală
(reprezentare sau noţiune) este integrată într-un lanţ de secvenţe, având ca verigă
anterioară propria experienţă şi urmărindu-i materializarea în conduită.
Însoţită de trăire afectivă, orice cunoştinţă din acest domeniu se fixează în
structura morala a personalitatii , acţionând din interior asupra conduitei.
Afectivitatea reprezintă substratul energetic pentru ca aceste cunoştinţe să se
exprime în conduită. Această adeziune subiectivă faţă de imperativele moralei
sociale se realizează prin trăiri şi sentimente morale.
Dar nici cunoaşterea, nici adeziunea afectivă nu sunt suficiente pentru
declanşarea actului moral. Realizarea lui intampina nenumărate obstacole
interne şi externe pentru înlăturarea cărora este nevoie de un efort de voinţă.
Dintre obstacolele interne putem menţiona anumite interese, dorinţe, intenţii de
ordin personal, intim sau anumite sentimente negative, cum ar fi: egoismul,
individualismul, comoditatea, ce opun rezistenţă, deviind conduita morală de la
cerintele morale impuse din exterior sau orientând-o uneori în sens contrar
acestora. Dintre obstacolele externe putem menţiona anumite atracţii, bogate în
satisfacţii momentane, dar care nu se înscriu pe linia cerintelor morale
acceptate . Pentru învingerea acestora şi adoptarea unei decizii în concordanţă cu
cerinţele morale este nevoie de un efort voliţional concretizat în diverse
trăsături, cum ar fi: perseverenţa, tenacitatea, consecvenţa, independenţa, spiritul
de iniţiativă, curajul.
Din fuziunea celor trei componente – cognitiva , afectiva si volitionala –
rezulta convingerile morale. Unitatea acestor componente în cadrul convingerii
poate fi exprimată astfel: copilul cunoaşte şi înţelege norma morală, simte
nevoia şi manifestă adeziune faţă de ea, acţionează în concordanta cu cerinţele
pe care i le prescrie.
Prin conţinutul şi rolul lor în structura morală a personalităţii, convingerile
se plasează la intersecţia dintre conştiinţă şi conduită, asigurând astfel condiţiile
psihologice necesare trecerii spre aceasta din urmă.
FORMAREA CONDUITEI MORALE
Conduita morală este obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni.
Din perspectivă psihopedagogică formarea conduitei vizează atât deprinderi şi
obişnuinţe de comportare morală, cât şi trăsături pozitive de caracter.
Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei, ce se formează
ca raspuns la anumite cerinţe care se repetă în condiţii relative identice.
Obişnuinţele morale implică în plus faptul că acţiunile automatizate au
devenit o trebuinţă internă.
Prin deprinderile şi obisnuintele de comportare morala se realizeaza , in
cele din urma , concordanta dintre constiinta morala si conduita morala.
Tot în sfera conduitei am inclus şi manifestările trăsăturilor pozitive de
caracter. Acestea sunt considerate ca forme stabile de comportare morală. Spre
deosebire de deprinderi şi obişninţe, care se manifestă în condiţii relative
identice şi sunt legate de situaţii concrete asemănătoare, trăsăturile pozitive de
caracter acoperă o gamă largă de situaţii, uneori deosebite calitativ, păstrându-şi
însă notele esenţiale de constanţă şi stabilitate.
În structura personalităţii, conştiinţa şi conduita se prezinta sub forma unei
unitati dialectice , cu particularitati distincte de la un stadiu la altul şi de la un
individ la altul.
CONTINUTUL EDUCATIEI MORALE
Conţinutul educaţiei morale reflecta două coordonate definitorii, care vizează
raportarea omului la societate (educaţia moral- civică) şi la sine (educaţia
moral- individuala).
Educaţia moral- civică are un conţinut preponderent social (Almond,
Verba, 1996) , exprimându-se în special la nivel de: educaţie politică (educaţia
patriotică, democratica , umanista ) ; educaţie economică (educaţia prin şi pentru
muncă); educaţie juridica (educatia prin si pentru colectivitate) .
Educatia moral - individuala are un conţinut determinat, în mod
preponderent, prin raportarea omului la sine , exprimându-se- în special- la nivel
de : educaţie filozofica , educaţie religioasă.
Evoluţia acestor conţinuturi, în “grade ale educatiei morale” , asigură un
ansamblu de achizitii obiectivate sub forma unor “virtuţi personale” (sinceritate,
punctualitate, curaj) şi sociale (atitudini civice: politice, naţionale, umaniste,
juridice) (Hubert, Rene, 1965).
În condiţiile societăţii actuale, conţinuturile educaţiei morale au un
pronunţat caracter civic, reflectând valorile competitiei deschise , generalizate la
nivel economic (economia de piaţă), politic (democraţia participativă), cultural
(informatizarea aplicată în toate domeniile).
În această perspectivă educaţia morală- interpretabilă şi ca educaţie moral-
civică- integrează educaţia economică, educaţia politică, educaţia juridică,
exprimînd valorile „ unei culturi civice pluraliste , participative, bazate pe
comunicare şi persuasiune, pe consens şi diversitate, care permite schimbarea,
modelând-o însă.”(Almond, Verba, 1996)
PRINCIPIILE EDUCATIEI MORALE
Formarea conştiinţei şi conduitei morale a elevilor este un proces deosebit
de complex .Varietatea situaţiilor, a influenţelor diferiţilor factori care
acţionează asupra lumii spirituale a elevilor este atât de mare, încât ştiinţa
pedagogică nu poate să o prevadă exhaustive. Teoria educatiei morale exclude
existenţa unor reţete, a unor soluţii general valabile. Există însă principii ce
constituie un instrument esenţial în munca educatorului cu elevii, orientând şi, în
acelaşi timp, facilitând desfăşurarea unei activităţi educative competente şi
creatoare. Astfel, întâlnim:
• principiul valorificării resurselor şi a disponibilităţilor pozitive ale
personalităţii umane în vederea eliminării celor negative;
• principiul unităţii şi al continuităţii axiologice între toate formele de
proiectare şi realizare a educaţiei morale;
• principiul diferenţierii educaţiei morale în funcţie de determinările
sale particulare (vârstă, domeniu socioprofesional, context
educaţional) şi individuale (structura fiecărei personalităţi);
• principiul corespondenţei pedagogice dintre “teoria” morală şi
“practica” morală;
• principiul corelării funcţionale între “cerinţele” morale şi
“stimulentele” morale
In cele ce urmează, ne vom opri asupra câtorva dintre aceste principii :
1. Principiul valorificării resurselor şi a disponibilitatilor pozitive ale
personalitatii umane în vederea eliminării celor negative;
Premisele de la care porneşte acest principiu sunt că (a) în fiecare individ uman
există calităţi, trăsături pozitive, astfel încât nu se poate vorbi de existenţa unor
copii în întregime răi si că (b) în fiecare om există dorinţa de a fi apreciat de
semenii săi pentru calităţile pe care le are şi este dispus să depună eforturi pentru
a obţine prestigiu in fata colegilor .
Aplicarea acestui principiu îi solicită profesorului, mai întâi, un efort de
cunoastere a fiecărui elev, cu scopul de a-i identifica înclinaţiile, talentele si- în
general- acele calităţi prin care ar putea să se afirme, să câştige respect şi
prestigiu. In al doilea rând, profesorul va încerca să-i creeze oportunităţi, care
să-l ajute să-şi pună în evidenţă şi să-şi facă cunoscute calităţile. In al treilea
rînd, educatorul îl va convinge pe copil că trebuie să depună efort pentru a-şi
infrâna anumite porniri negative, dacă doreşte să-şi sporească prestigiul pe care
l-a cucerit prin calitatile sale
2. Principiul educaţiei morale a elevilor in si prin colectivul clasei
Acest principiu porneşte de la premisa că întreg colectivul de elevi al unei clase
exercită asupra fiecărui membu puternice influenţe si adeseori face anumite
“presiuni” asupra indivizilor pentru a-i determina să respecte valorile şi normele
grupului. In interiorul fiecarei clase de elevi există, în mod obiectiv, aşa-
numitele “procese de influenţă”, prin care individul este obligat să se
conformeze normelor si spiritului grupului. Aceste procese sunt mult mai
puternice si au o mult mai mare forţă de convingere decat procesul de influenţă
exercitat de personalitatea singulară a profesorului.
Acest principiu îi sugereaza profesorului că este mult mai potrivit să
încerce să impuna în mod indirect, prin intermediul grupului, diversele norme de
comportament, si nu numai prin formularea directă a unor exigenţe personale.
Pentru aceasta, el va pune mai întâi, în discuţia clasei principalele aspecte
legate de comportarea elevilor în şcoală, urmând ca, împreună, grupul de elevi
să ajungă la anumite concluzii, sa formuleze norme de comportare , pe care să le
considere indispensabile pentru un climat de grup favorabil.
Ulterior, eventualele abateri de la ceea ce s-a stabilit iniţial vor fi supuse
din nou dezbaterii colective, iar grupul va stabili măsura în care au fost incalcate
intelegerile convenite . In felul acesta, profesorul nu va mai apare în ochii
elevilor ca o persoană ce împarte, după bunul său plac, ordine, sancţiuni,
pedepse, ci grupul este acela care apreciază conduita fiecăruia şi stabileste
rasplata sau pedeapsa care i se cuvine.
3. Principiul imbinarii exigentei cu respectul fata de elevi
Acest principiu se referă la atitudinea pe care trebuie să o manifeste profesorul
faţă de elevi.. El trebuie să le inducă convingerea că este exigent cu ei tocmai
pentru că îi respectă şi este convins că sunt capabili să realizeze lucruri
deosebite, corespunzătoare unor exigenţe foarte înalte. Respectul faţă de elevi se
concretizează într-o atitudine de apropiere, căldură, atenţie, lipsa oricărei
suspiciuni. Principiul solicita profesorului sa evite atitudinile de veşnică
nemulţumire, atitudinile distante fata de elevi , dar si toleranta neconditionata
faţă de abateri. Atunci când va fi nevoit să pedepseasca elevii vor trebui să
înţeleagă faptul că pedeapsa respectivă este consecinţa, cunoscută de ei, a
nerespectării unei întelegeri anterioare, si nu rezultatul unei decizii arbitrare a
profesorului.
4. Principiul îmbinării conducerii de către profesor a activităţii educative
cu independenţa acordată elevilor.
Acest principiu recomandă profesorului să evite tutelarea măruntă a elevilor in
realizarea activitatilor pe care aceştia şi le asumă. După ce stabilesc de comun
acord ce ar trebui făcut, iar elevii îşi împart responsabilitatile , profesorul va
trebui să le lase suficientă independenţă în a proceda aşa cum cred ei că este mai
bine pentru a duce sarcinile la bun sfârşit. Elevii vor şti că pot apela oricând la
sfatul si îndrumările profesorului, atunci când le vor solicita.
5.Prinncipiul unităţii şi al continuităţii axiologice între toate formele de
proiectare şi realizare a educaţiei morale;
Ideea asigurării unităţii de actiune sugereaza că toţi factorii educaţiei ar trebui sa
se situeze pe aceleaşi poziţii în legătură cu normele morale si sa actioneze unitar
în vederea respectii lor de către copii. De exemplu, normele de comportare
morală promovate in familie nu ar trebui să intre în contradicţie cu cele
promovate de scoala , acţiunile educative ale şcolii ar trebui să fie susţinute de
intreaga comunitate sociala in care aceasta functioneaza.
Continuitatea se referă la formularea progresiva a cerintelor educative
adresate elevilor de catre profesori , dar si la ideea menţinerii pe o perioadă mai
îndelungată de timp a aceloraşi educatori la conducerea colectivelor de elevi.
Consecvenţa se concretizează în preocuparea profesorilor de a finaliza
fiecare actiune pedagogică iniţiată, dar şi la evitarea cerintelor contradictorii, sau
a folosirii unor criterii diferite de apreciere a aceloraşi fapte.
6. Principiul corespondenţei pedagogice dintre “teoria” morală şi
“practica”
morală;
In educaţia morală a elevilor săi, profesorul nu trebuie să se limiteze la
discursuri moralizatoare ci să utilizeze ca metodă dominantă exerciţiul moral.
Aceasta inseamna ca pe langa discuţii despre morală, se vor iniţia diverse acţiuni
care vor fi motivate de valorile morale puse în discuţie, de ex. caritatea,
ajutorarea sociala , implicarea civica , toleranta interetnica etc.

7. Principiul respectării particularitor individuale şi de vârstă ale elevilor în


educatia morală.
Conţinutul şi metodele educaţiei morale trebuie să fie ales în funcţie de vârsta si
de particularităţile capacităţilor de înţelegere ale elevilor. Cunoaşterea de către
profesor a modului în care evoluează, de-a lungul vârstelor, modul de înţelegere
a regulilor de ctre copii , a semnificaţie pe care ei o acordă echitaţii ori a
progresului rationamentelor morale - aspecte studiate la Psihologia educaţiei-
reprezintă o condiţie a diferentierii educatiei morale in functie de particularitatile
psiho-individiuale şi de varsta ale elevilor.

METODE DE EDUCATI MORALA


În condiţiile mediului (pre)şcolar şi universitar metodologia educaţiei
morale include un ansamblu de metode si procedee, care pot fi grupate la nivelul
a două modele orientative : un model strategic şi unul instrumental .
Modelul strategic propune integrarea metodelor morale pe două
coordonate fundamentale : coordonata instruirii morale (“teoriei” morale);
coordonata conduitei/actiunii morale (“practicii” morale).
Coordonata instruirii morale implică:
• metode verbale: expunerea morală (povestirea- explicaţia-
prelegerea morala);
conversaţia morală (dialogul moral, dezbaterea etică); studiul de caz;
• meode intuitiv- active: exerciţiul moral, exemplul moral ;
Coordonata conduitei morale angajează două categorii de metode centrate
pe evaluarea actiunii morale : aprobarea- dezaprobarea.
Modelul instrumental propune un număr apreciabil de metode morale
raportate la obiective globale (de instruire morală- de acţiune morală):
- explicaţia morală, bazată pe “procedee” de stimulare şi informare morală, care
pot fi preluate de la alte metode;
- prelegerea morală, bazată pe un volum de informare asigurat prin procedee
expozitiv- verbale de tip demonstraţie- pledoarie, conferinţe, referate tematice;
- convorbirea morală, bazată pe procedee de dialog moral , dezbatere morală,
povestire morală, comentariu moral;
- exemplul moral, cu procedee bazate pe exemple directe- indirecte, reale-
imaginare;
- analiza de caz, bazată pe procedee de decizie, prezentare, analiză, dezbatere,
recomandare morală;
- exerciţiul moral, bazat pe două tipuri de procedee: procedee externe (ordine,
dispoziţie, îndemn, averttisment, apel, sugestie, lămurire, încurajare, stimulare,
prin recompense); procedee interne (exersarea prin procedee de autoevaluare
morală);
- aprobarea morală bazată pe procedee şi tehnici de laudă, recunoştinţă,
recompensă
- dezaprobarea morală bazată pe procedee şi tehnici de observaţie, avertisment,
ironie, reproş, sancţiune

CUVINTE CHEIE :

• educaţia morală = activarea pedagogică a normelor, principiilor,


valorilormorale specifice unei societăţi istoric determinate în
vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri,
comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor
morale de personalitate;
• conştiinţa morală = reprezentări, noţiuni, judecăţi şi convingeri
morale;
• conduita morală = obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi
acţiuni;

INTREBARI SI PROBLEME DE REFLECTIE

1. Ce importanţă prezintă factorul volitiv în formarea conştiinţei morale?


2. Care sunt principiile educaţiei morale?
3. Care sunt metodele de educaţie morală ce vizează instruirea morală?
4. Prezentaţi, la alegere, unul dintre principiile educaţiei morale, apoi
imaginaţi un exemplu de aplicare a lui în practică.
5. Ce părere aveţi despre utilizarea pedepsei corporale ca mijloc de educaţie?
Explicaţi.
PROBLEME DE REFLECTIE

1. Oferiţi un exemplu de conduită morală inadecvată întâlnit în practica


şcolară şi analizaţi motivele unui astfel de comportament din partea
copilului.
2. Enumeraţi câteva discipline de învăţământ în cadrul cărora dezbaterea
morală are efect benefic asupra formării personalităţii elevului.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE :
Bârsănescu, Ştefan (coordonator), Dicţionar de pedagogie contemporana
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969
1. Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori), Curs de pedagogie,
Editura Universităţii, Bucureşti, 1988
2. Cristea , Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
3. Jinga, Ioan, Istrate , Elena (coordonatori), Manual de pedagogie , Editura
All Educational, Bucureşti, 1998
4. Nicola, Ioan, Constantin, Sabina, Farcaş, Domnica, Pedagogie- Manual
pentru clasele IX-X- licee pedagogice, , Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982
5. Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1994