Fericirile - noua invitatii la fericirea lui

Hristos

Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neinteles de catre prea
multi dintre noi. Un Nume pe care sfintii l-au catalogat a fi drag, scump, dulce etc. Este
fericirea in sine, asa cum nu a fost si nu va mai putea fi vreodata. Este tot ceea ce isi poate
dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere si absolut nimeni nu poate primi. Este TOT! Daca
inima omeneasca este insetata de vesnicie, atunci El este vesnicia. Daca este infometata de
Adevar, atunci Hristos este Adevarul cel mai curat si mai pur. Daca sufletul suspina dupa
lumina, atunci la El va gasi Lumina cea care il va imbratisa si il va mangaia o vesnicie. Si
daca, pur si simplu, omul vrea doar sa fie fericit, atunci nu are decat sa-I ceara lui Hristos sa
Se apropie, sa vina, sa-l primeasca si sa-i ofere in dar tot ceea ce de la inceputul veacurilor a
pregatit pentru el. Fara sa-i ceara ceva in schimb, caci omul este nevolnic si mult prea
neputincios. Fara sa-l traga la raspundere pentru ce a facut pana sa-l intalneasca, caci fiinta
omului este atat de mult imbibata de pacate incat adeseori nici el nu stie ce mai este bun si
ce mai este rau in el.

Omul vrea sa fie fericit. Chiar si cand alearga in directia opusa lui Hristos, de fapt tot pe el il
cauta. Tot pe El il striga si tot de El ii este dor. Fericirea este sensul vietii lui. O clipa de
durere si o masura de neasteptata suferinta il intuneca, il dezamagesc si il fac vecin cu
neantul. Daca omul uraste ceva pe lumea aceasta, atunci doar suferinta proprie o uraste.
Inima lui e facuta sa se umple cu bucurie si cu lumina. Este ca o camara in care trebuie sa
intre Hristos. Si, in acel moment, inima gusta Fericirea si nu mai cauta nimic. Nu mai vrea
nimic. Nu o mai intereseaza nimic din ceea ce o interesa pana atunci. Este fericita. Iubeste si
este iubita. Are cerul in ea si uita pamantul. Are raiul in ea si uita pacatul. Are pe Hristos cu
sine si se uita pe sine...

Oare cati ne dam seama ca sufletul nostru este ca un copil care scanceste si suspina
molcom dupa ceva sau, mai bine zis, dupa Cineva? Zi si noapte. Vrea mereu ceva si nu este
niciodata multumit. Vrea mangaierea lui, dar noi nu stim cum sa i-o dam. Vrea o bucurie
aparte, pe care noi o cautam in lume si tot nu o gasim. Iar sufletul ramane trist uneori o
viata intreaga. Unii, poate ca cei mai multi, o luam pe drumuri gresite. E drept ca scrie pe
ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea si iertarea
Lui. Nu-L cunoaste, dar il banuieste. Iar noi ii dam altceva. Mereu altceva. El plange un timp
si apoi amorteste. Tace si uita ca mai exista. Pentru ca noi ii dam doar fericirea care bucura
trupul. Ii dam o hrana mincinoasa, care nu-l satura si nu-l bucura.

Placerea trupeasca nu da nimic sufletului. Noi credem ca da si ne aruncam in tot mai multa
placere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrau, alcoolism sau pur si simplu body-building.
Trupul devine de acum copilasul care scanceste si suspina dupa tot mai multa fericire si tot
mai multa mangaiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar daca el nu il are pe Hristos, nu mai vrea
nimic. Tace si uita. Se ascunde in noi si se pierde in gandurile noastre. Nu ne reproseaza
nimic. Nu ne supara cu nimic. Asteapta doar o clipa de "neatentie" a noastra si mai
scanceste din cand in cand. Cu o lacrima ce curge in inima si se revarsa pe ochii lui Hristos.
Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plange sufletul nostru. Si credem ca tot trupul
este cel care a plans. Si o luam de la capat.

Ne hranim cu nefericire un timp, o viata, desi Fericirea este mereu in umbra noastra, mereu
gata sa intre in noi, sa ne invadeze cu lumina si cu adevar. Hristos este singurul Care stie
cum se creste, cum se mangaie, cum se hraneste si cum se bucura un suflet. Este Tata si
Mama in acelasi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le banuim. Este Cel ce ne da
sens si mantuire. Trebuie doar sa vrem. Cu dinadinsul. Asa cum un copilas, atunci cand isi
vede mama, nu se mai uita la nimic si la nimeni doar ca sa ajunga in bratele ei. Nu conteaza
ca se impiedica si ca nu stie sa mearga. Caci stie instinctiv ca acolo este hrana si
mangaierea lui. Acolo ii va fi cald si bine. Si oricat s-ar fi jucat, oricat ar fi alergat, tot de
bratele materne ii este dor. Asa si sufletul... vrea la Hristos! Instinctul spiritual ii spune clipa
de clipa ca acolo este locul lui.

Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Si nu este un simplu om ce a trait acum doua milenii
si care ne-a invatat sa fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, sa traim in patimi care ne
umplu de neputinte. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevarat si Om adevarat.
Este Persoana care poarta in Sine toata Fericirea, toata Lumina si toata Bucuria unei vesnicii.
De dinainte de om si o vesnicie dupa el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca sa Se daruiasca
pe Sine. Este exact ceea ce ii trebuie omului. Insa cum acesta, poate ca prea des, rataceste
spre fericiri inexistente, El a spus si continua sa-i spuna omului ce este Fericirea. Din respect
si din iubire fata de el nu-l bruscheaza, nu-l trage de maneca si nu-l leaga de Sine. Doar
arunca raze de iubire peste ochii sufletului nostru si ne invita sa fim liberi. Sa acceptam ca in
afara de El nu avem nici macar o sansa sa fim fericiti. Vesnic fericiti! Asa cum si El este! Ne
roaga sa ne uitam o clipa in ochii Lui si tot o clipa sa uitam de noi insine si de ceea ce am
considerat a fi fericire.

Ne invita sa gustam din iubirea Lui. O invitatie tacuta si usoara. O invitatie pe care scrie
exact numele fiecaruia dintre noi. Nu se manie daca n-o deschidem si nu ne condamna daca
primim "invitatiile" altora, fara nume si fara expeditor. Ne invita sa uitam macar o clipa din
viata noastra de ceea ce ne bucura pana atunci si sa Il luam in serios. Sa vrem a asculta
scancetul sufletului propriu si sa ne intoarcem de acolo de unde am plecat.

Pentru a nu avea pricina de ratacire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire. N-a ascuns
nimic. Nu a pastrat nimic pentru Sine. Cel ce avea sa mearga pe Cruce tocmai pentru ca
omul sa poata sa fie fericit i-a aratat omului unde sta fericirea. Nu l-a amagit cu vorbe mari
si a cautat sa nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, desi doare si provoaca, este
asa numai pentru ca omul se incapataneaza sa caute alta fericire. Nu asa cum Hristos vrea,
ci dupa cum el vrea. Omul se minte, in timp ce Domnul nu ne poate minti. Si continua sa
repete pana la sfarsitul veacurilor cele 9 Fericiri. Cele 9 modalitati de a gusta fericirea lui
Hristos. Nu exista alte posibilitati si nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea sa ocoleasca
si s-o ia pe scurtatura. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decat a oferit deja. Nu Se poate
anula pe Sine doar pentru ca omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnala, a trupului!
Hristos n-a cunoscut-o si nu o poate accepta si nici intelege. Trupul Lui a fost pe Cruce si
acum este in altarele bisericilor. Nu provocator de placere, ci ca si un Leac, un Medicament
care sa ne intareasca macar pe unul din cele noua drumuri spre Fericire.

Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati
psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia „a fi sarac cu
duhul" are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au
ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum
nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara
lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din
pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu
sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica
si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel!
Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un
batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa
si cu cel sarac cu sufletul...

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele
noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va
aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere
impreuna cu Mine...

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei
lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu
astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe
primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune
Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde?
Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau... nu are timp.

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma
cauta, ca a lor este imparatia cerurilor... Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si
te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este "biletul" tau pentru vesnicie. Nu-
l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care
nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta...

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant... Iar
acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat
la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta
nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul
suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de
la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui
sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu
sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si
de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru
ceva parca mult prea indepartat...

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu
intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson
"Patimile lui Hristos". Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza
si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai
dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos
nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a
cerurilor...

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia

Toti asa-zisii intemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire si de
bunastare inaintea celor care vroiau sa-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absoluta
si obligatoriu trebuia sa depaseasca asteptarile auditoriului. Desi nu este un simplu
intemeietor de religie, Hristos Se deosebeste de acestia fie si macar prin esentialul oricarei
religii: problema fericirii omului. A muritorului de rand. Pentru ca El rastoarna orice norma de
gandire si spulbera orice asteptare laxa si netrebnica. Si vine de spune ca fericit va fi cel ce
plange! Nimeni nu a mai spus asa ceva pana atunci. Fericirea poate sta in lacrimi? Cum
poate intelege aceasta o faptura atat de neputincioasa si de doritoare de fericire asa cum
este omul?

Intrebarea, insa, este urmatoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou
la problema suferintei sufletesti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se
stie mult prea trecator in aceasta lume? Printr-o lume care nu face decat sa raneasca, sa
manjeasca si sa deformeze? Lacrimi de neputinta si de durere fata de tot ceea ce este in jur?

Nefericiti cei ce nu plang atunci cand copiii nu mai stiu ce este curat si frumos, cand
dreptatea si adevarul nu mai au loc printre noi, cand fatarnicia si imoralitatea sunt legi ce
domnesc prea mult printre si in oameni si atunci cand Hristos insusi nu mai este Calea si
Bucuria unor oameni care chiar se considera ei insisi a fi fericiti! Fericiti cei ce plang atunci
cand singuratatea ii apasa mult prea dureros, cand prietenii ii tradeaza, ii mint sau pur si
simplu aleg un alt drum in viata, unul prea murdar, cand durerea si aitarea celorlalti ne
apasa si pe noi si atunci cand se ad a fi mereu plini de suspine si de lacrimi intr-o urne care
nu stie nici de Hristos si nici de suferinta Lui!

O fericire a lacrimilor, cu greu de inteles de catre cei ce nu mai plang pentru sufletele lor.
Niste lacrimi provocate mereu de cei din jur, care ranesc, lovesc si ii bruscheaza pe cei
saraci si singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. In asteptarea lui Hristos.

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul

Blandetea este o trasatura divina. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor
al intregii activitati a lui Hristos printre oameni. Bland cu miile de oameni care il urmau,
bland cu cei care irau nerecunoscatori, bland cu cei care refuzau sa-L primeasca si bland cu
cei care L-au tintuit pe o nedreapta Cruce. De ce? Pentru ca blandetea este in mod
indisolubil legata de iertare!

Iar Hristos stie bine ca vom avea destule prilejuri ca sa iertam. Stia bine in ce lume avem sa
ne ducem zilele: aceeasi lume care si pe El L-a ranit si care nu va pregeta sa raneasca si pe
cei care vor vrea sa mearga dupa El. Iar blandetea este nerazbunare. Este compatimire. Este
acea mila nesfarsita in fata nestiintei si a neputintei umane. Este dragostea fata de cel ce
greseste tocmai pentru ca nu-si da seama cat greseste si fata de Cine greseste. A fi bland
inseamna a lasa mereu loc lui Dumnezeu intre tine si aproapele tau. Un loc in care oricand
sa se poata naste iertarea si indreptarea.

Daca iubesti fara a astepta ceva, vei sti sa fii bland. Caci mania este semn de dezordine si
de intunecare sufleteasca. Ranile proprii care il ranesc pe celalalt! Un continuu lant al urii si
al neputintei umane de a mai lasa sansa si lui Hristos sa intervina.

Nu ne cere Domnul o renuntare la lume frui modul budist, adica o apatie vecina cu
sinuciderea morala si fizica. Ci ne cere o renuntare la tot ceea ce ucide omenescul din noi.
Nici fuga de celalalt, nici ranirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea si imbratisarea lui! Ne
cere sa invatam a-l accepta pe celalalt exact asa cum este: bun sau rau, urat sau frumos,
criminal sau sfant, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Accepta-l fara a-l rani. Iarta-l, chiar
si daca nu ti-a gresit. Fii bland, chiar daca tu zici ca nu merita sa fii bland. Hristos nu a pus
conditii Crucii Sale: daca Ma primiti si credeti in Mine, accept sa Ma rastigniti; daca nu,
atunci va las si Ma duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun si frumos este si
dezinteresat. Ofera inainte de a i se cere si iarta inainte de a i se fi gresit. Blandetea este
acea lumina si frumusete sub care pana si cel din urma pacatos il poate vedea pe
Dumnezeu.

Blandetea a "obligat" pe Hristos, pe Cruce fiind, sa nu ii ceara socoteala talharului ce se

pocaia pentru cele facute pana atunci, ci sa-i deschida raiul pe care chiar nu-l merita. Si tot
blandetea L-a "impins" sa intre in casele pacatosilor, ale vamesilor si ale fariseilor pentru a
"scoate" de acolo sfinti si buni propovaduitori ai Cuvantului Sau.

Blandetea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar si ea
provoaca suferinta, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci cand a promis fericire
celor ce sunt blanzi. Blandetea este una din cele mai mari suferinte. Caci nu e usor lucru a
ierta, a indura, a intoarce obrazul si a te stradui din rasputeri sa nu te superi, sa nu te manii.
Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Daca El a putut sa fie bland cu cei ce il urau, atunci si noi
avem sansa la o astfel de blandete. Cert este ca El a spus clar cum ca vom fi tratati de
oameni cam cu aceleasi ganduri si sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urat pe El, si
pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame Si
josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Ramane doar ca blandetea Lui sa ne
dea puterea sa mergem mai departe. Pana la EI si la fericirea de a mosteni pamantul, adica
acest loc care, candva, va fi din nou plin de Lumina, de Adevar si de blandete.

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura

In mijlocul unor oameni mereu flamanzi si insetati din cu totul alte pricini, este cam greu sa
intelegem cum stau lucrurile cu foamea si setea de dreptate. Intr-o societate care doar
consuma cantitati uriase de alimente si de lichide, greu este a vorbi despre foamea si setea
sufletului!

Setea de dreptate... intr-o lume in care domneste nedreptatea si in care pana si Dumnezeu
este acuzat de nedreptate! Caci lumea isi avorteaza pruncii, iar pe cei vii ii chinuie prin
nepasare si prin nesimtire, dand vina tot pe Dumnezeu! Milioane de infometati din Africa sau
chiar de langa noi, ospicii pline de alienati care s-au nascut asa din cauza unor pacate
parintesti si nu numai, orfelinate pline de fiinte care nu cunosc iubirea si mangaierea, boli
incurabile peste cei nevinovati din cauza celor mult prea vinovati, dureri si suferinta peste
cei curati si buni tocmai din cauza celor ce nu vor sa mai fie curati si buni, azile pline de
fiinte date la o parte sau care s-au exclus singure fugind de nerecunostinta si de neputinta...
toate sunt puse pe seama lui Dumnezeu.

Si tot omul este cel care indrazneste sa-i ceara sa faca dreptate, atunci cand toata viata lui
este un nesfarsit lant de nedreptati si de faradelegi! Si ce ar fi daca Dumnezeu chiar S-ar
apuca sa faca dreptate inca de aici si inca de pe acum?

Cei avortati sa strige zi si noapte in inimile si in cugetele celor care i-au ucis si sa ceara
asupra lor o grabnica dreptate divina? Cei care, din cauza noastra, isi inchipuie raiul ca pe
un loc in care nu mai exista foame si sete, sa moara doar atunci cand si noi vom trai macar
o zi de chinuitoare foame si vom arde de dorul unei singure picaturi de apa? Cerand peste
noi aceeasi dreptate dumnezeiasca? Copiii care sufera de boli incurabile din cauza mizeriei
din sufletele parintilor sau ale rudelor, sa ceara lui Dumnezeu ca ei, parintii lor, sa sufere
pentru propriile pacate inzecit si inmiit, asa cum si merita? Cei dati la o parte, marginalizati
si ridiculizati, sa pogoare peste cei ce se complac in minciuna, ipocrizie si desfrau intreaga
dreptate a lui Hristos? Iar batranii sa umple sufletele celor ce i-au alungat, exact cu
sentimentele lor de deznadejde si de neputinta? Ca, din dreptate de Sus, sa simta ca, de
fapt, nu sunt fericiti si nu au avut nici cel mai mic drept sa-i alunge si sa-i uite!

Poate ca asa ar arata dreptatea divina peste o lume care nu stie ca, pana la urma, va avea
parte de aceasta dreptate! Dar ar mai fi ceva... Dumnezeu este Drept si... mai presus de
toate este Iubire! Iar Iubirea stie sa respecte libertatea celuilalt, orice ar presupune aceasta.
Iar Domnul respecta libertatea omului. Respecta nedreptatea omului, cu pretul unei imense
suferinte. Asa ca lumea se imparte exact in doua parti: flamanzi si insetati de dreptate si, in
cealalta parte, cei flamanzi si insetati de nedreptate. Alegerea ne apartine! Si, iarasi, Hristos
atentioneaza ca foamea Si setea de dreptate nu pot fi potolite aici si acum.

Caci ar insemna sa atenteze la libertatea "mamelor" care au ales sa avorteze, la libertatea

celor ce se impietresc in nepasare si in lacomie, la libertatea celor ce lovesc, urasc, mint sau
doar ignora pe aproapele lor, la libertatea celor ce se leapada de frate sau de parinti etc. Si
El nu poate atenta la libertatea nici unuia dintre noi...

Dar poate satura de dreptate doar pe cei ce mor... Si pe prea multi dintre noi aceasta divina
dreptate ne va condamna, caci am condamnat; ne va rani, caci am ranit; ne va alunga, caci
am alungat... Aici ne ramane sa flamanzim de dreptate! Dar o foame reala, care chinuie
inima si apasa sufletul. O foame si o sete cum numai Hristos mai poate simti! De nepotolit.
Uriasa! Care nu va accepta niciun compromis si care nu poate fi mituita de nimicurile acestei
lumi. Nu exista cale de mijloc: o usa este fie inchisa, fie deschisa! Ceva ori este drept, ori
este nedrept sau netrebnic, cum ii place romanului sa spuna. Cu dreptatea nu-i de joaca.
Stiu ce am de facut sau ratacesc printr-o lume care se preteaza la prea multe compromisuri.

Drept a fost Hristos atunci cand a iertat vamesi si desfranate. Dar la fel de drept a fost
atunci cand i-a infierat pe farisei si a luat biciul in mana pentru a curata Templul cel numai
pentru rugaciune si pentru mila. Drept a fost cand l-a sarutat pe Iuda in speranta intoarcerii
lui, dar si cand a cerut socoteala celui ce l-a lovit chiar pe nedrept. A fost drept atunci cand a
alungat dracii din omul demonizat in turma de porci a celor din Gadara, dar i-a lasat pe
diavoli sa ramana in fariseii cei murdari, ipocriti si mult prea mandri. O dreptate care
respecta si accepta pe om exact asa cum vrea sa fie. Chiar cu pretul suferintei. Si al Crucii!

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui

Mila este si ea o fiica a iubirii. Mila ca si coborare la celalalt. O afundare in adancurile fiintei
celui de langa tine. Exact ca si in acele mult prea putine cazuri in care, candva, se mai gasea
cate unul sa se coboare in subteranele Bucurestiului, la acei nefericiti si condamnati fara
vina, la aurolacii si vagabonzii capitalei... Din mila, din iubire si din speranta mai poate un
suflet uman sa se intereseze de cel care ar trebui sa fie exact langa tine, dar nu este...

Mila nu este acea suma de bani sau acea legatura de haine pe care, din cand in cand, doar
unii dintre noi o mai dau unor fiinte ce nu au nume si carora nu avem nimic a le spune. Daca
ar fi fost asa, Domnul ar fi zis: "Fericiti cei ce dau bani si haine saracilor..." La fel, nicaieri nu
ni se spune ca El ar fi dat cuiva bani, desi stim bine ca banii pentru milostenii erau la Iuda. Si
ca a fericit pe acea vaduva care a dat pentru Templu ultimul ei banut. Dar, tot El este Cel ce
a spus: Mila voiesc, iar nu jertfa!

A da bani este ceva. Dar a da o parte din atentia ta, o picatura din iubirea ta si o particica
din sufletul tau celui ce are nevoie este totul! Domnul nu a venit la noi doar ca sa ne invete
sa dam de pomana. Aceasta o putea face mult mai simplu sau am fi putut-o invata de la
Budha sau Mahomed. Ne-ar fi fost destul! Dar sa nu uitam ca doar crestinismul este religia in
care Dumnezeu vine in intampinarea omului, in timp ce in celelalte religii omul il cauta pe
Dumnezeu! Deci si mila are conotatii speciale, divine. Caci, mai intai de toate chiar lui
Dumnezeu I-a fost mila, incat a lasat cerurile si S-a asezat pe Cruce pentru creatura Sa.

Mila este acel foc interior care nu te lasa sa ai liniste atat timp cat cel de langa tine sufera
pe nedrept, este chinuit, bolnav sau are nevoie doar de un cuvant curat si bun. Mila te
scoate din barlogul sufletului tau pentru a avea un rost in aceasta lume si, implicit, in
vesnicie. Mila te obliga sa ierti pe oricine, mai putin pe tine insuti. Pentru ca cel care
greseste inca n-a gustat din mila lui Hristos si din mila ta; atunci cand va fi gustat, se va
indrepta si se va mantui.

Mila te face sa-i vezi pe toti cei de langa tine ca pe niste saraci: unii sunt saraci material, iar
altii saraci sufleteste. Si apoi te arata a fi ultimul dintre saracii acestei lumi, ca sa nu cazi in
urata mandrie. Iar la sfarsit te "obliga" sa daruiesti fiecaruia cate ceva: un cuvant, o lacrima,
o iertare, o bucata de paine sau doar un zambet. Am cunoscut copii care exact asa
procedau: imbratisau saracii, sprijineau si realmente carau pana la casele lor oameni in stare
de ebrietate, aveau zambete si bucurii pentru copiii cei care astfel capatau si nume si
zambete si bucurii...

A avea mila inseamna a purta inima lui Hristos, Cel ce este mult prea milostiv. Altfel cum s-
ar putea explica ca inca mai exista, inca n-a pierit o lume in care mizeria si imoralitatea au
atins cote maxime? Mare trebuie sa fie mila Domnului de a putut rabda pe omul care a uitat
cu totul ce este mila! Hristos a avut mila de vaduva ce-si ingropa fiul si i l-a inviat. A avut
mila de orbul care-L striga dintr-un intuneric al durerii si al neputintei, vindecandu-l. A avut
mila de miile de oameni care il urmau pana si prin pustie, dandu-le sa manance pe saturate.
A avut mila pana si pe Cruce de Maica Sa si a lasat-o in grija lui Ioan, ucenicul cel mai drag.
Noua nu ni se cere nici macar a mia parte din toate acestea; nici macar o minune nu
asteapta Hristos de la noi. Desi astazi chiar sunt o minune mila, rabdarea, intelegerea,
ingaduinta etc.

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu

Exista doua feluri de curatiri: exterioara si interioara. Pe cea exterioara, majoritatea dintre
noi o pazim cu strasnicie si o garnisim cu tot felul de parfumuri si deodorante. O grija
nelimitata fata de acest trup: de la mancaruri cat mai ecologice si pana la patimasul body-
building. Dar Hristos ne spune ca altceva este esential pentru fiinta umana...

O inima curata este acea inima in care incape si Hristos, dar si aproapele. Mai putin propriul
egoism. Este o inima in care nu se mai gaseste nimic din ceea ce murdareste chipul lui
Hristos, aflat in fiecare dintre noi. Copiii si sfintii il vad pe Dumnezeu inca de pe acum; cei ce
au inceput sa greseasca il vor vedea... cu conditia de a se intoarce la puritatea lor. Hristos ne
spune ca cei curati cu inima il vor vedea pe Dumnezeu. Candva. Fara sa specifice anume
cand. insa acum ce pot vedea ei? Ce le rezerva prezentul? In cel ce bea pana uita de sine, ei
vad un om care sufera enorm si nu stie ca suferinta se poate indrepta si sfinti cu totul altfel.
in fata cea murdara si cazuta intr-un desfrau lasciv si obscen, ei vad o fiinta care vrea doar
sa iubeasca si sa fie iubita, o fiinta care n-a cunoscut iertarea si mila lui Hristos. In cel ce
tace si plange la marginea drumului, vad un om parasit de oameni, un om care a fost uitat
de ceilalti, dar nu si de Dumnezeu, Cel care il poate cerceta prin ei. in cel care raneste,
loveste sau uraste pe cineva, ei vad un suflet chinuit de prea multe boli care il obliga sa fie
asa; caci cel ce are un suflet chinuit, va chinui si pe cei din jur.

Cam asa vad cei curati cu inima... Vad mereu doar inimile celor din jur. Si absolut in orice
inima, fie ea cat de decazuta si de desfranata, sta ascuns si acoperit chipul lui Dumnezeu.
Oricand, pentru cei cu inima curata, desfranatele pot deveni sfinte, criminalii pot cuceri
inaintea noastra raiul, iar cei rai si urati pot capata o lumina de Sus care sa ierte tot si sa
imbratiseze tot. Depinde cum privesti: cu ochii lui Hristos sau prin ochelarii stramti si
spalaciti ai acestei lumi. Exact ca si in povestile noastre, in care porcul este de fapt un fiu de
imparat, iar balaurul poate deveni urgent un soricel pe care sa-l manance prima pisica ce ne
iese in cale. Totul este in inima ta: acolo este poarta spre iad sau spre rai. Tu singur decizi ce
usa sa-ti deschida Hristos Domnul!

Pacatul incepe tot din inima... din pacate! Acolo se nasc si colcaie gandurile, poftele si
imaginatia noastra cea mult prea des murdara. Cel desfranat ajunge in cele mai josnice
patimi pentru ca mai intai a fost desfranat in inima sa: acolo si-a pierdut mai intai fecioria...
Si-a imaginat zile si nopti in sir cum se pacatuieste, cum se castiga placeri trupesti, cu cine
ar putea gresi... Ca un vis ce are loc mereu in inima noastra, care devine un nelimitat platou
pe care noi "filmam" cele mai murdare si mai decazute filme. Si, intr-un final, le punem in
practica. Luam un film murdar de pe net, adaugam chipul unei fiinte ce am vazut-o poate
doar intamplator si incepem sa impletim tot felul de vise. Lasand, desigur, pe diavol sa fie
regizorul nostru principal! Si uite asa inima nu mai poate fi curata. Nu mai stie cum, caci a
uitat. Totul se va reduce la o fuga disperata dupa placere: in inima si in realitate, niciodata
ajunsa si niciodata destula.

Inima curata este cea a unui copil, care nu stie ca are trup decat cand ii este foame si atunci
cand este rapus de oboseala. in rest totul este curat pentru el. Ca si pentru Hristos! Vede
peste tot doar ce este frumos si curat. Pentru el, lumea este plina de copii. Iar acesti copii au
inimi gata sa iubeasca si sa fie pline de bucurie si lumina. Inima ne va trimite in iad sau in
rai. La sfarsit, Hristos va privi in inima fiecaruia dintre noi. Daca Se va recunoaste acolo, asa
ca intr-o oglinda, ne va tine mereu in imbratisarea si in iubirea Lui. Daca nu, atunci vom
pleca singuri... Intr-o lume in care visele cele murdare se vor spulbera si isi vor arata
subrezenia si inexistenta.

Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Ce este pacea aceasta, despre care vorbeste Iisus Hristos? Pacea europeana pe care mai
marii acestei lumi o "pregatesc" condamnand la suferinta si la moarte chiar si popoare
intregi? Nu prea as crede... Trebuie sa fie ceva mai mult decat atat!

Daca vom invata candva sa nu mai cautam nimic din ceea ce ne hraneste egoismul si
micimea proprie, atunci cred ca vom sti ce este aceasta pace. Caci, intr-un sens restrans, de
unde pornesc razboaiele acestei lumi? De la o cearta mizera intre doi oameni si pana la
invadarea si distrugerea unui popor de catre un altul, totul se bazeaza pe egoism, pe ura si
pe o urata schizofrenie morala. Cine este cel de langa mine? Iubitul si alesul lui Dumnezeu!
Nici mai mult si nici mai putin! Chiar daca eu nu vreau sa accept, chiar daca eu vreau sa-l
distrug si simt cu toata fiinta mea ca il urasc si chiar daca el mi-a gresit, chiar daca el mi-a
atins orgoliul si personalitatea, ei bine, cu toate acestea, el este iubit de Iisus Hristos, el ii
apartine doar lui Iisus Hristos! Chiar nu am niciun drept asupra lui. Am doar o singura
datorie: aceea de a-l ierta si de a-l iubi. Mai mult nu tine de mine, fie ca mi se pare ca altfel
trebuie sa stea lucrurile.

Pacea mea este conditionata de aproapele meu. El mi-o poate lua sau mi-o poate asigura.
Cum ma raportez eu la cel de langa mine? Iert? Atunci voi fi iertat! Il accept si il iubesc asa
cum este? Atunci voi fi acceptat si iubit asa cum sunt. Si va fi pace. Va fi bine. Eu ma voi
indrepta si ma voi sfinti prin iubirea lui, iar el se va indrepta si se va sfinti prin iubirea mea.
invata sa te vezi ca fiind cel mai nesuferit dintre oameni si asa vei putea suferi mai usor pe
cel de langa tine. invata sa ai rabdare cu el, iar Dumnezeu va avea rabdare cu tine. Nimic nu
este usor. Dar, intr-o lume a razboiului si a furtunilor sufletesti, se cade sa cautam pacea
sufletului. Altfel nu vom rezista si ne vom sinucide spiritual cu totii dupa ce vom fi ucis pe
aproapele nostru prin indiferenta, minciuna, ura si fatarnicia noastra.
Hristos a daruit mereu din pacea Sa. A daruit pace celei macinate de grele pacate si i-a
ridicat inima in raiul Lui inca din aceasta viata. A impacat constiinte chinuite si le-a umplut
de mila si de Iubirea Sa. A umplut de liniste sufletele apostolilor, cele chinuite de deznadejde
si de indoiala. Primele Sale cuvinte mereu au fost acestea: "Pace voua!" Adica liniste,
bucurie si mangaiere. Nu mai aveti nici macar un motiv pentru care sa va fie frica sau pentru
care sa fiti tristi si lipsiti de credinta. Totul este acum la Hristos. Bucuria, Lumina si Adevarul
sunt ale Lui. Nici macar sa murim nu ne mai este frica. Copiii si sfintii mor in pace. Chiar in
bucurie. Pentru ca linistea constiintei era destula la ei. Stiau ca au iubit Si ca sunt iubiti. Ca
au iertat si sunt iertati. Au facut si au lasat pace in urma lor. Adica au facut voia lui Hristos.
L-au vazut peste tot si in toti ceilalti. Chipul Lui si Iubirea Lui se vad in fiecare om si se
reflecta in fiecare coltisor al acestui pamant.

Invata sa iubesti si vei avea pace. Altceva nu vei mai cauta si nu vei mai cere. Pentru ca vei
avea mereu de daruit...

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor

Inca o fericire care contrariaza! Hristos, de fapt, a si spus ca nu a venit sa aduca pace pe
pamant. Desi fericirea anterioara vorbea de pace! Ce ar trebui sa intelegem? Ca pana si
Hristos S-ar contrazice pe Sine insusi? A spus ca a venit sa aduca sabie: dezbinare intre fiica
si mama, dar si intre tata si fiu. Totodata daruieste din pacea Sa apostolilor si fericeste pe
facatorii de pace... Vorbim cumva de doua feluri de pace? Care nu au absolut nimic in
comun? Care nu pot coexista in niciun chip? De ce s-a ajuns la o astfel de dificila situatie, ca
Domnul sa aiba o pace, iar omul o alta?

Despre pacea lui Hristos am vorbit. Iar pacea lumii se intelege ca este una aparenta si
mincinoasa, de vreme ce nu ii place lui Hristos. Trebuie doar sa ne uitam bine in jurul nostru!
Cine sunt si cum sunt cei ce au o pace lumeasca? Ipocritii, mincinosii, desfranatii, farsorii,
hotii si tradatorii. Au o viata de invidiat. Nimic nu le lipseste, nicio grija nu-i apasa si nicio
cuta nu le umbreste fruntea. Totul este pentru ei o perfectiune inauntrul careia nici macar
Dumnezeu nu mai poate incapea. Dar abia aici intervine cheia problemei in sine!
Perfectiunea lor cea gaunoasa si trecatoare intra, la un moment dat, in coliziune cu pacea lui
Dumnezeu.

Asa, de exemplu, s-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul si Irod, cel care s-a casatorit cu
sotia fratelui sau. Pacea lui Irod se loveste de pacea Sfantului Ioan, adica de pacea lui
Hristos. Ce urmeaza? Spune in mod clar aceasta Fericire: prigoana! Si cum Hristos nu ne-a
ascuns adevarul, este clar ca nu avem nicio alta sansa! Pacea lumii provoaca suferinta si
prigoana. Cui? Celor care au exact ceea ce lipseste lumii: iubire, lumina, adevar, dreptate si
puritate. Asa putem intelege de ce a afirmat Domnul ca nu a venit sa aduca pace, ci sabie.
Tatal va avea o pace lumeasca si va prigoni pe fiica sa, care, printr-o minune, a cunoscut
Iubirea si Bucuria cereasca. Sfanta Filofteia este ucisa de propriul tata. Iar acest minim
exemplu se va intinde la scara mondiala, daca este nevoie! Nu putine au fost cazurile in
Rusia sovietica in care copiii declarau NKVD-ului cum ca si-au vazut parintii rugandu-se sau
facand pe ascuns semnul Sfintei Cruci. Iar istoria se va repeta mai devreme decat vrem noi.

Hristos i-a fericit pe cei prigoniti si le-a daruit ceva mai mult decat celor ce merg la El pe
drumul celorlalte Fericiri. Doar celor prigoniti le da ceva aici ji acum! Daca pentru ceilalti
vorbeste de fiecare data o rasplata viitoare, in ceruri, pentru cei prigoniti ppune clar ca a lor
este, aici si acum, imparatia ierurilor. Doar in cazul lor foloseste pentru bucurie si iubire
timpul prezent! De ce?
Poate pentru ca stia ca prigoana este o Cruce enorm de grea si ca nu are drum de
intoarcere? A inteles ca suferinta de a fi lovit, batjocorit, ironizat sau, mai mult, torturat,
ranit si ucis pentru El reprezinta supremul semn de rabdare, de iertare si de credinta in
Dumnezeu. Sfantului Ioan Botezatorul i s-a taiat capul. Hristos a suferit cea mai crunta
prigoana: acuzat de nebunie si de demonizare, lovit, scuipat, ranit si crucificat... Iar dupa El,
milioane de martiri vor face la fel. Nu vor avea de ales tocmai pentru ca au stiut ca asa este
drept. Ca nu se poate altfel. Ca nu au alta cale!

Dreptatea lumii, pacea lumii ii obliga pe sfinti sa sufere. Si nu poate decat sa-i prigoneasca,
sa-i inlature, sa-i dea la o parte cu pretul vietii doar pentru ca nu au vrut sa taca, pentru ca
nu au putut sa inchida ochii si pentru ca nu au vrut sa fie ca toti ceilalti. Iar lumea nu iarta. ii
iarta pe toti cei fara chip si fara nume care se pierd in pantecele ei cel mistuitor de
personalitate si de puritate. Dar pe cei ce vor sa fie altfel nu ii iarta. ii prigoneste pana ce vor
invata sa taca. Adica pana la moarte! Iar Hristos pe acestia ii fericeste inca din viata! Pentru
ca toti cei prigoniti stiu bine ce spun si de ce lupta atat de inversunat cu raul acestei lumi.
imparatia lui Hristos deja este cu ei si in ei. Au gustul libertatii, al demnitatii si al dreptatii. Si
cum fierul nu se poate inmuia ca si ceara, asa nu pot ei sa faca niciun compromis cu aceasta
lume si cu pacea ei. Iar prigoana va fi atat timp cat va si lumea aceasta. insa, atentie!
Hristos i-a impartit in mod clar pe oameni in doua categorii: prigoniti si prigonitori. Exact ca
si in inchisorile comuniste. Asa ca bine ar fi sa ne delimitam in mod clar si sa dictam inimilor
noastre o directie cat mai clara! Nu exista nici aici o cale de mijloc. Numai mincinosii si
ipocritii acestei lumi ne vor invata ca exista o a treia cale. Si daca nu vom vrea sa ii credem,
atunci ne vor prigoni... De la cuvinte ce dor si pana la o ura ce ucide doar un trecator trup...

Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau
impotriva voastra, mintind din pricina Mea

A noua Fericire pare a fi doar o accentuare a celei anterioare. Doar anumite nuante sunt
subliniate aici. Aici Hristos ne spune exact ce ne asteapta. Nu are nimic de ascuns celor care
il vor urma. Prigoana ori este in toata legea, ori nu este deloc! Nici Hristos nu ne minte si nici
lumea nu are timp sa se joace cu cei care nu i se supun. Ori, ori! Dintre cei doisprezece
Apostoli, numai unul a murit de batranete si aceasta numai pentru ca Hristos l-a iubit enorm
pentru puritatea Lui. Ceilalti unsprezece mor decapitati, rastigniti sau torturati. Se vede bine
ca nimeni nu se joaca: toti isi iau rolurile in serios! Apostolii nu se dau inapoi in fata mortii,
iar lumea nu crede de cuviinta ca ar trebui sa ii ierte. Unii mar, altii omoara. Unii sunt
prigoniti, altii prigonesc. Hristos, Sus, ii primeste pe cei pe care lumea ii trimite de la ea, de
jos. Dar numai atat! Deci trebuie sa intelegem ca Domnul ii primeste doar pe cei pe care
lumea nu ii mai primeste? Ori e calda, ori e rece. Ori cu lumea, ori cu Hristos. Chiar nu exista
o a treia alternativa!

Nimeni nu are nimic de precupetit. Nimeni nu se targuieste! Lumea are tot, dar absolut tot
cuvantul rau si toata minciuna, iar cei prigoniti dau si ei tot: credinta, iertare, rabdare...
Ocara nu are margini si nu are limita in timp. Mereu, pana la sfarsit. Ori sfarsitul celui
prigonit, ori sfarsitul lumii. Nebun si mincinos este cel ce si-a inchipuit ca ceea ce a adus
Hristos, crestinismul, este o religie usoara, placuta si garnisita cu bucurii! Crestinismul este
durere! Ne place sau ba, acesta este adevarul. Crestinismul este lacrima, rana si chin!
Crestinismul este o Golgota ce dureaza cat o viata de om. Daca cineva crede ca nu e asa,
atunci acel om chiar nu L-a inteles deloc pe Hristos si drumul Lui! A fi crestin inseamna a fi
prigonit. Poate ca nu zi de zi, poate ca nu clipa de clipa. Dar macar din cand in cand. Atat ca
sa se mai separe apele in aceasta lume. Cat sa se mai aleaga graul de neghina.

Crestinul este o fiinta care nu poate face niciun pact cu lumea aceasta, care mereu are ceva
de spus si care nu a invatat sa-i fie frica si, implicit, sa taca. Dar care, in acelasi timp, este
prigonit pentru ca poate ierta si poate iubi, pentru ca stie sa renunte si chiar sa uite de sine.
Lumea se chinuie vazand in adevaratul crestin ceea ce ei ii lipseste. Si, decat sa se schimbe
pe sine, prefera sa-i prigoneasca pe cei ce nu sunt ca ea...

De ce ingaduie Hristos toate acestea? Pentru libertatea lumii si pentru sfintirea noastra. El
nu a vrut sa se intample asa! Nu-I place in niciun caz sa ne vada suferind sau sa ii vada pe
sfintii Lui cum sunt torturati si dati la moarte. Insa lumea a ales sa fie asa. Numai ea a decis
ca toti cei care vor sa il urmeze pe Hristos trebuie sa sufere. Asa a decis sa faca si cu
Hristos. Iar El a acceptat intru totul decizia lumii de a-L condamna la rastignire. Dar voia
lumii se implineste numai un timp. Cat tine lumea! Apoi Hristos are voia Lui, careia nimic nu-
i mai poate sta impotriva. Si careia i se va supune si lumea. Dreptatea sfintilor va iesi
biruitoare, desi acum lumea biruieste. Daca totul s-ar termina in pragul mortii, atunci lumea
ar avea dreptate, iar Fericirile ar fi doar un basm pentru copii sau o scuza lamentabila pentru
cei slabi si neputinciosi in fata voii acestei lumi. Dar Hristos este, totusi, dincolo de moarte.
Si tocmai El este Fericirea...

Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri

Atat ne poate oferi Domnul: cerurile si pe Sine insusi! Pentru ca la El, acolo, gasim iubirea,
mila, imbratisarea de care avem atata nevoie. Restul nu mai conteaza. Viata este o clipa
inaintea intrarii in vesnicie. O incercare de a afla fericirea. Unii esueaza, altii gusta inca de
aici fericirea. Prigoniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, insetati si infometati sufleteste,
ocarati... insusiri ale lui Hristos Cel printre oameni si ale crestinilor Lui. Insa numai Iubirea
conteaza! Totul este de la Hristos si pentru El. Daca il vom fi iubit fie si numai o secunda in
viata noastra, atunci vom fi inteles de ce a rostit aceste Fericiri atat de... triste! O clipa de
am iubit dreptatea si Adevarul, ne va fi de ajuns ca sa alegem drumul cel aspru al mantuirii.
Nimic nu ne poate opri. Sfintii, absolut nici unul dintre ei, in timp ce erau torturati si scrijeliti,
nu s-au plans de durere. Pentru ca Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a rabda pana
la capat si taria de a ierta pana la capat. Nu au masurat ura lumii si nici mila lui Dumnezeu.
Are Cine sa faca aceasta. Doar au inteles bine ca prigoana este semnul cel bun al drumului
spre Hristos. Si au fost fericiti. Sunt si acum fericiti! Totul depinde de noi... doar sa dorim a fi
cu adevarat fericiti!

Monahul Paulin Lecca