Curs 2

1. TANATOLOGIA MEDICO LEGALA

1.1. GENERALITATI
Tanatologia medico-legala studiază problematica morţii organismului
uman. Denumirea de tanatologie rezulta din asocierea a doua noţiuni:
- Thanatos – zeul morţii
- logos – cuvânt, idee, raţiune, ordine.
Moartea – acest fenomen (atât de puţin cunoscut in realitate dar despre care
forte mulţi au impresia ca i-au descifrat tainele) prin care fiinţa umana se
contopeşte cu neantul (sau cu entitatea primordiala ) este considerata:
-„bucuria necazului”
-„simbria păcatului” Biblie
-„acea lovitura de maestru a naturii, prin care ea reuşeşte sa producă mai
multa viata „ (J.W. Goethe, 1749-1832);
-„ un sfârşit urmat imediat de un nou început” (M. Eliade 1907-1986);

1.2. AUTOPSIA MEDICO-LEGALA

In sala de autopsie „se întrerupe orice conversaţie si se lasă rasul sa zboare

pentru ca este singurul loc unde moarte se delectează slujind viata”.
Sinonima cu necropsie (necro-mort, cadavru, opsis – vedere) termen
considerat de unii autori mai adecvat decât cel de autopsie (autos însuşi) autopsia
medico-legala se refera la examinarea cadavrului sau a fragmentelor de cadavru ,
indiferent de timpul trecut de la deces, deci inclusiv examinarea scheletului
uman ,in totalitate, sau a diverse fragmente osoase (atunci când a trecut o perioada
îndelungata de timp de la moarte.

Autopsia poate fi :
A. Prosecturala, care se executa in laboratorul de anatomie patologica din
cadrul unui spital, de către un medic anatomo-patolog, pentru a se
confirma/infirma patologia care a determinat decesul pacientului care a fost
internat in acea unitate sanitara. Aceste autopsia se efectuează cu acordul familiei.

B. Medico-legala sau oficiala , cu următoarele caracteristici:

B.1. - este efectuată numai de către medicul legist, asistat de personalul cu
pregătire medie (autopsier si auxiliar);
B.2. - se executa la unitatea medico-legala pe a cărei raza teritoriala s-a
produs decesul persoanei sau unde a fost găsit cadavrul; când nu exista
posibilitatea transportării cadavrului la morga, cu acordul medicului legist,
autopsia se poate efectua la locul unde a fost găsit cadavrul sau intr-un loc anume
ales;

1
 B.3. - este obligatorie (si independenta de acordul familiei) in următoarele
cazuri:
1. Moarte violenta, chiar si atunci când exista o anumita perioada intre
evenimentul traumatic (accident, agresiune etc.) pana la deces , dar moartea poate
fi pusa in legătura cu acel eveniment;
2. Cauza morţii nu este cunoscuta (spre exemplu rudele, cunoscuţii etc.
nu pot proba cu documente medicale o patologie prin care sa se poată explica
decesul);
3. Cauza morţii este suspecta de a fi violenta. Moartea este considerata
suspecta in următoarele cazuri:
a) moarte subita
b) decesul unei persoane a cărei sănătate , prin natura serviciului, a fost
verificata periodic din punct de vedere medical;
c) deces care survine in timpul unei misiuni de serviciu, in incinta unei
întreprinderi sau instituţii;
d) deces care survine in custodie(moartea persoanelor aflate in detenţie
sau privare de libertate , in spitale psihiatrice , decese in spitale penitenciare, in
închisoare sau in arestul politiei).
e) multiple decese repetate in serie sau concomitente intr-o comunitate;
f) cadavre neidentificate sau scheletizate;
g) decese survenite in locuri publice sau izolate;
h) când moartea survine la scurt interval de timp de la internarea intr-o
unitate sanitara, timp in care nu s-a putut stabili un diagnostic care sa excludă o
moarte violenta;
i) când moartea este pusa in legătura cu o deficienta in acordarea
asistentei medicale sau in aplicarea masurilor de profilaxie ori de protectie a
muncii.
j) decesul pacientului a survenit in timpul sau la scurt timp după o
intervenţie diagnostică sau terapeutica medico-chirurgicala.
B.4. Autopsia medico-legală se execută numai în baza unui document
oficial, scris (adresă/ordonanţă) emis de către un organ de anchetă abilitat al
Statului.
El trebuie sa cuprindă:
- antetul unităţii emitente;
- numărul de înregistrare si data emiterii;
- sa fie stampilat;
- sa se menţioneze lizibil numele, gradul si funcţia celui care a dispus
efectuarea autopsiei;
- sa se precizeze identitatea cadavrului, locul si data când a fost găsit;
- sa se menţioneze circumstanţele in care s-a produs decesul: un accident, o
agresiune, etc.
- sa se specifice obiectivele ce trebuie avute in vedere la redactarea
raportului de autopsie.
B.5. Autopsia medico-legala trebuie sa fie completa: cele trei cavităţi:
(craniana, toracica, abdominala) bine examinate chiar daca moartea a survenit
prin amputarea unui membru sau zdrobirea capului.

2
 B.6. După efectuarea autopsiei datele sunt trecute in Raportul de autopsie
medico-legala. El conţine:

1) Parte introductiva cu:

a) preambul (date referitoare la identitatea cadavrului, nume, sex, locul
naşterii, locul decesului si adresa; identitatea si calitatea celor ce efectuează
autopsia si documentul in baza căruia se efectuează autopsia);
b) istoricul faptelor/circumstanţelor in care s-a produs decesul.

2) Partea descriptiva:
a) examenul extern (leziuni, descriere, localizare, tatuaje, cicatrici);
b) examen intern (organ sănătos, organ bolnav).

3) Partea de sinteza :
a) diagnosticul macroscopic (rezultatele investigaţiilor de laborator
anatomo-patologic, toxicologic şi serologic);
b) rezultatele de laborator si concluziile Raportului de autopsie.
Deci, raportul de autopsie medico-legală răspunde la:
1) felul morţii (violenta sau neviolenta);
2) cauza medicala a morţii;
3) legătura de cauzalitate intre leziunile traumatice si deces;
4) modalităţi de producere a leziuni traumatice decelate in vederea stabilirii
raportului de cauzalitate;
5) data morţii;
6) rezultatele unor examinări complementare: grupa de sânge, alcoolemie,
etc.
B.7. Documentele ce pot fi emise de instituţia medico-legala numai după
efectuarea autopsiei sunt:
- documente pentru aparţinător;
- documente pentru organul de ancheta.
• La aparţinător, in baza certificatului medico-legal constatator al
decesului eliberat după autopsie, primăria eliberează certificatul de deces necesar
familiei pentru înhumare sau incinerare. Si tot aparţinătorilor li se eliberează o
copie după concluziile raportului de autopsie pentru obţinerea unor drepturi
sociale, pensii de urmaş si despăgubiri după accidente de munca.
Organelor de ancheta li se eliberează următoarele documentele:
- concluziile raportului de autopsie;
- raportul complet de autopsie medico-legala.
Exista posibilitatea ca autopsia sa se facă artificial caz in care este nevoie sa
se facă exhumarea cadavrului in vederea unei noi autopsii.
Datele de ancheta trebuie sa aprofundeze mai mult situaţia.
B.8. Autopsia medico-legală se realizează cu respectarea eticii medico-
legala şi a demnităţii persoanei decedate.

3
 B.9. După autopsie corpul se îmbălsămează si organele examinate se
reintroduc in cadavru.

1.3. ETAPELE MORŢII

Moartea este un proces in evoluţia individului; ea parcurge mai multe etape

sau faza evolutive pana la instalarea morţii definitive. Acest lucru permite ca
aserţiunea „moartea este facuta din mai multe morţi” sa fie acceptata, ceea ce
ridica problema stabilirii organului vital principal a cărui încetare funcţionala sa
fie echivalenta cu moartea individului. Se poate muri prin creier, inima sau
plămâni:
a) moartea cordului prin stop-cardiac sau fibrilaţie ventriculara de regula
secundara morţii cerebrala
b) moartea plămânului care survine după moartea creierului si a inimii
(numai uneori precede moarte inimii).
Moartea creierului poate fi considerata deci criteriul morţii organismului
uman.

Criteriile morţii cerebrale:

A) Criterii clinice – evidenţiate prin pierderea completa a vieţii de relaţie si
a vieţii vegetative. Acestea sunt:
- inconştienta completa;
- imobilitatea absoluta si atonie musculara completa;
- midriaza fixa bilaterala (luciul corneei, insensibilitatea corneei,
hipotonie musculara) traducând existenta leziunilor ireversibile ale celulelor
nervoase de la nivelul măduvei si a trunchiului cerebral;
- oprirea respiraţiei spontane mai mult de 5 min;
- ritm cardiac neinfluenţat de atropina;
- prăbuşirea tensiunii arteriale neinfluenţata de administrarea de
vasopresina;
- polikilotermie relativa (scăderea ireversibilă a temperaturii corpului la
30 -35oC fără frison sau piloerecţie).
o

B) Criterii paraclinice:
- EEG, linişte izoelectrica – traseu liniar;
- tulburări de circulaţie cerebrala;
- traseu liniar la EKG

C) Criterii morfologice
- biopsia cerebrala pune in evidenta alterări stucturale si modificări
enzimatice.
Celulele, ţesuturile, organele, deşi trăiesc in ansamblu, ele mor separat,
rând pe rând, in funcţie de oxigenul preluat din mediu prin aparatul respirator si
preluat in organism prin sânge.
Trunchiul cerebral are cea mai mare durata de supravieţuire in condiţii de
anoxie fără apariţia leziunilor ireversibile. In funcţie de rezistenta care o au la

4
hipoxie sau anoxie diverse organe, ţesuturi, celule, vor muri mai repede sau mai
târziu. Spre exemplu cortexul cerebral nu poate rezista mai mult de 3-5 min fără
oxigen (peste acest interval se instalează encefalopatia anoxica). O resuscitare
eficienta care sa permită revenirea la viata a unui individ trebuie aplicata in
primele 5 minute de la sistarea circulaţiei şi respiraţiei. Instituirea masurilor de
protezare cardio-circulatorie si respiratorie după mai mult de 5 min. poate readuce
la viata un cadavru care respira.

1.3.1. Etapele instalării morţii

1. Agonia
2. Moartea clinica
3. Moartea biologica

1. Agonia este o etapa premergătoare morţii (agon = lupta) in care

fenomenele tanatologice se impun in fata celor biologice. In consecinţa, se
constata diminuarea funcţiilor vitale cardio-circulatorii si respiratorii.

Fazele agoniei:
1. Euforica sau preagonica, o stare de excitaţie psihomotorie, nelinişte,
persoana cu logoree, respiraţie rapida si superficiala ( tahipnee ).
2. De privire fixa cu transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, puls slab,
respiraţie nereglata.
3. De imobilitate, extremităţile se răcesc si simţurile dispar progresiv.

Formele agoniei:
1. Agonie conştienta sau lucida, când individual este prezent in mediu,
conversează si îsi urmăreşte parametrii funcţionali, puls, ritm respirator etc.
2. Agonie deliranta.
3. Agonie alternanta.
Durata agoniei : – intervalele de la debut pana la încetarea funcţiilor vitale:
lungi (ore, minute) scurte (minute, secunde) si absente – in cazul zdrobirilor de
organe.

2. Moartea clinica – o etapa intermediara intre viata si moartea definitiva,

care se caracterizează prin încetarea funcţiilor vitale. Ea durează din momentul
încetării funcţiilor vitale pana la instalarea leziunilor ireversibile de la nivelul
SNC.
Moartea clinica este un fenomen comun atât al morţilor violente cat si a
celor neviolente. Ea se caracterizează prin dispariţia funcţiilor respiratorii si
cardiace, dispariţia activităţii reflexe si dispariţia activităţii electrice a creierului.
In lipsa aplicării metodelor de resuscitare cardio-circulatorie si respiratorie
moartea clinica nu poate dura mai mult de 5 min.
In condiţii de hipotermie care reduce necesarul de oxigen prin scăderea
funcţiilor organelor, inclusiv a celor vitale, se apreciază ca durata morţii clinice
poate creste pana la 15 – 20 min ( au fost descoperite o serie de gene responsabile

5
de inducerea stării de hipotermie: gena PL care ar influenta gradul de percepţie a
temperaturii scăzute si gena PDK care ar influenta rata de metabolism. Pe aceste
considerente se accepta ca instituirea metodelor de terapie intensiva mai mult de
10 min de la debutul morţii clinice este utila prematurilor, nou-născuţilor, care au
rezistenta mare la lipsa de oxigen, unele cazuri de hipotermie, intoxicaţii cu
tranchilizante la gravide pentru salvarea copilului.
3. Moartea biologica – este o moarte reala, o etapa ireversibila, prin
metode de resuscitare individul nu mai poate reveni la viata.

Coma sau somnul profund este o stare patologica de inhibiţie a activităţii

nervoase centrale, caracterizata prin pierderea parţiala sau totala a conştiinţei, a
mobilităţii voluntare si a sensibilităţii conştiente cu păstrarea funcţiilor vegetative
fundamentale cardio-circulatorii si respiratorii.
Coma de gradul 1 – subcoma
Coma de gradul 2 – propriu-zisa
Coma de gradul 3 – profunda
Coma de gradul 4 – depăşita

Sincopa: pierdere brusca si de scurta durata a conştiinţei prin anoxie

cerebrala generate de oprirea circulaţiei sau a respiraţiei: sincope cardiace,
sincope emotive, sincope după o durere puternica, sincope după consum de
alcool, etc.

Licotimia sau leşinul este o sincopa falsa prin abolirea de scurta durata a
stării de conştienţă insotita de pierderea tonusului postural dar cu menţinerea
funcţiilor vitale la parametrii optimi.

1.3.2. Clasificarea medico-legala a morţii.

Moartea poate fi:

1) violenta;
2) neviolenta;
3) suspecta a fi violenta;

1. Moartea violenta apare din acţiunea unor agenţi traumatici externi:

a) accidente
În aceasta categorie sunt situaţiile in care decesul survine ca o consecinţa a
nerespectării unor norme, legi referitoare la desfăşurarea unor activitatea sociale:
- accidente rutiere, feroviare, de munca, casnice, sau chiar când infractorii
sparg un apartament aflat la un etaj superior si cad de la înălţime;
- tot moarte violenta din accident este si cea produsa de greşeli in
activitatea de asistenţa medicala: tratament incorect, nesupraveghere,
incompetenta, etc. In aceasta situaţie agentul traumatic poate fi exogen prin:
greşeli chirurgicale, deces prin hemoragii interne, rupturi de splina, cat si prin
agenţi traumatici endogeni: o boala netratata la timp sau tratata cu superficialitate:
apendicita neoperata la timp, peritonita, soc toxico septic - deces.

6
 b) Sinuciderea: acte autolitice in funcţie de societate, religie.
Suicidul nu este acceptat, este dezaprobat iar individual presupune
parcurgerea unor etape in care ideea de sinucidere odată inoculata ii paralizează
activitatea psihica si elaborează planul suicidal.
c) omorul – consecinţa a hetero agresiunii umane.
d) execuţia capitala: pedeapsa cu moartea este o circumstanţa particulara
de deces a unei persoane care a fost condamnata printr-o hotărâre definitiva data
de o instanţa judecătoreasca.
D.p.d.v. al modului de acţiune a agentului traumatic extern moartea
violenta poate fi
- prin acţiune directa a agentului asupra organismului uman (plăgi
împuşcate in cap, in inima, politraumatisme rutiere, spânzurare);
- prin acţiune indirecta (intoxicaţiile provenite in timpul spitalizării sau
infecţiilor produse după traumatisme datorita epuizării armelor de apărare ale
organismului). Rolul medicului legist consta in stabilirea existentei vreunei
legături de cauzalitate intre traumatismul incriminat si moartea individului.
2. Moartea neviolenta poate fi:
a) naturala, de bătrâneţe, reprezentata prin procese fiziologice de
îmbătrânire – situaţii excepţional de rar întâlnita deoarece in general in
determinismul morţii intervine o boala sau un traumatism;
b) moartea patologica – eveniment final a unei acţiuni organice, cel mai
frecvent tip de deces.
3. Moartea suspecta de a fi violenta denumita si obscura, care datorita
cauzelor si circumstanţelor in care se produce poate fi inclusa in una din celelalte
2 morţi. Din categoria morţilor suspecte sunt:
a) moartea subita din care face parte :
- moartea subita cu leziuni organice incompatibile cu viata;
- moartea subita cu leziuni organice cronice;
- moartea subita cu leziuni – modificări organice nespecifice pentru o
anumita boala.
b)moartea prin inhibiţie
c)moartea funcţionala.

a) Moartea subita – moarte ce se produce brusc la cel mult 24 h de la

debutul simptomatologiei, ea apare in plina stare de sănătate posibil aparenta
deoarece un om sănătos poate fi si un om bolnav care se ignora. Moartea subita
poate apare si la un individ a cărei stare de sănătate este menţinuta de către un
tratament zilnic ce nu lasă sa se întrevadă sfârşitul infaust.
- Moarte subita cu leziuni organice incompatibile cu viata: infarct
miocardic, hemoragie cerebrala, ruptura unor anevrisme, stări septicemice,
cancere.
- Moarte subita cu leziuni organice cronice: scleroza coronariana,
miocardiofibroza, scleroza pulmonara; moartea la „ora intima”(dupa o ingestie

7
exagerată alimentară şi după un efort sexual deosebit persoana poate să moară
subit în momentul în care îşi trage răsuflarea, sau după stări conflictuale.
- Moarte subita cu leziuni/modificări organice nespecifice pentru o
anumita boala: viroze, alergii.

b) Moartea prin inhibiţie – moarte reflexa ce se produce la indivizii

sănătoşi, lovirea puternica a zonei laringiene, epigastrice, tibiei anterioare, globi
oculari sau lovirea mucoasei colului uterin, dilatarea brusca a anusului poate duce
la deces si funcţionarea pleurei sau pericardului sau peritoneului poate duce la
deces - moarte prin inhibiţie - moarte reflexa.

c) Moartea funcţionala sau dinamica care la autopsie nu pune in evidenta

nici o leziune si nici o modificare a organelor - nimic traumatic. Cel mai frecvent
moartea funcţionala are o determinare psihica – moartea psihogena in care stresul
psihic intens duce la deces. Moartea de tip Woodoo prin frica ce a produs decesul
in drum spre eşafod sau bucuria (Lacedemonian unul dintre invitaţii Greciei
antice a murit de bucurie la aflarea vestii ca fiul sau a învins la olimpiada). Pe
fondul unei labilităţi neuropsihice se produc modificări hormonale – creşteri de
catecolamine responsabile de deces.

1.4. SEMNELE MORŢII

Ne interesează:
- daca moartea este reala;
- care este data probabila a decesului;
- daca exista sau nu leziuni traumatice la examinarea externa a cadavrului.
Se cercetează: locul unde a fost găsit, sexul, vârsta, poziţia sociala , daca e
vorba de o moarte violenta sau neviolenta si se urmăreşte ridicarea si transportul
cadavrului la institute medico-legala in vederea efectuării autopsiei.

Semne negative de viata

- apar imediat după încetarea funcţiilor vitale (cardio-respirator);
- au valoare orientative neprezentând susţinerea diagnosticului de moarte
reala deoarece sunt prezente si in sincope, lipotimii, moarte aparenta;
- se datorează alterării trepiedului vital: creier, corp, plămân.

Ca semene negative de viata sunt:

- pierderea tonusului postuaral;
- relaxarea sfincterelor uretrale si sigmoidiene;
- pleoape întredeschise;
- musculatura flasca;
- degetele mâinilor in semiflexie;
- halucele rotat spre lateral;
- pielea ceroasa cu elasticitate pierduta;
- midriaza;
- reflexe abolite;

8
 - lipsa respiraţiei, „oglinda neaburita”;
- apa nu se mişca in vasul aşezat pe torace ;
- nu se percep contracţiile inimii;
- nu se simte pulsul;
- daca se înţeapă corpul intr-o anumita zona nu curge sânge.

1.4.1. Semne pozitive de moarte

1. Răcirea cadavrului
- se face de la suprafaţa spre interior la o temperatura de 15-18 grade in
mediu; in primele ore de moarte se pierd 1-2 grade;
- diagnosticul de moarte reala se pune atunci când temperatura intrarectala
este de 20 grade. Aceasta se atinge după 10-12 ore de la deces; are o valoare
orientativa in stabilirea datei (orei morţii) pentru ca este influenţata in mod direct
de temperatura din mediu.

2. Deshidratarea – se produce datorita evaporării lichidelor din zonele

superficiale ale pielii, apare acolo unde pielea este subţire: buze, scrot, ochi,
vârful nasului. Deshidratarea apare si in zone unde pielea a suferit excoriaţii,
plăgi, şanţ de spânzurare sau strangulare. Zonele deshidratate sunt gălbui-brune,
uscate, dure. Prin deshidratare cadavrul pierde in greutate, poate pierde pana la 10
kg in 24h, iar noul născut 300 – 400 gr/24 h. Nu are valoare in stabilirea datei
morţii.
3. Lividităţi cadaverice (lividus = vânăt). Sunt pete roşiatice-violacee ce
apar prin distribuţia – acumulare sângelui in zonele declive ale cadavrului sub
influenta forţei gravitaţionale si in lipsa circulaţiei sângelui prin vase. In evoluţia
lor lividitatile cadaverice parcurg următoarele faze:
3.1 . Faza de hipostaza – la 30-60 min de la deces apar pete roşiatice –
violacee care se întind progresiv si vor conflua, la 12-16 ore sunt complet
instalate, la digitopresiune dispar pentru a reapare după încetarea presiunii; daca
se modifica poziţia cadavrului lividităţile se redispun in raport cu noile zone de
clime; daca se secţionează pilea in regiunea lividităţilor sângele care apare se
şterge uşor si ţesutul rămâne alb.
3.2 . Faza de difuziune se instalează la 15/24 h de la deces – la presiune
digitala paleste si reprezintă difuzarea sângelui din vas in ţesut.
3.3 . Faza de imbibiţie prin care sângele hemolizat trece in ţesutul din jur,
îmbibând-ul; Se instalează la 18 ore de la deces. Lividităţile apar colorate
omogen, la digitopresiune nu-si mai modifica culoarea. Daca poziţia cadavrului se
schimba lividităţile îşi păstrează dispoziţia iniţiala. Zonele de sprijin ale
cadavrului sau regiunile comprimate de îmbrăcăminte, curea, guler nu prezintă
niciodată lividităţi cadaverice. Este cel mai sigur si precoce semn al morţii reale.
Lividitatile pot indica timpul care a trecut de la deces (împreuna cu celelalte
semne ale morţii si in special cu rigiditatea cadaverica) pot indica timpul si poziţia
sau modificarea poziţiei cadavrului. Ele orientează asupra cauzei morţii in
intoxicaţii cu oxid de carbon sau cianuri (sunt roşii carmin iar in intoxicaţii cu
nitrit sunt brune). Diferenţa dintre lividităţi si echimoze se face prin secţionarea

9
tegumentului in care echimozele prezintă cheaguri de sânge aderente ce nu pot fi
îndepărtate prin spălare sau ştergere.
Rigiditatea cadaverica:
- rezulta din contracţia muşchilor scheletici;
- se pune in evidenta la nivelul articulaţiilor;
- se instalează in sens cranio-caudal;
- dispare in aceeaşi ordine in care a apărut;
După relaxarea musculară iniţială, postmortem, rigiditatea parcurge
următoarele etape:
a) etapa de instalare:
- ce apare in 1-3 ore de la deces (muşchii masticatori, muşchii fetei,
muşchii cefei si ceilalţi muşchi;
- la 4-6 ore corpul devine rigid;
b) etapa de stare - apare la 14-24h postmortem sete completa si totală, se
învinge cu greutate după care nu se mai reinstalează în articulaţii;
c) etapa de rezoluţie începe după 24- 48 ore de la deces si după 1-2 zile
diminua treptat.
Demn de semnalat este faptul ca daca rigiditatea s-a instalat la nivelul unei
articulaţii acolo unde intervenim cu o forţa se rupe rigiditatea si ea nu se mai
poate reinstala.
Particularităţii ale rigidităţii:
Este absenta la membrele paralizate sau edemaţiate.
Spasmul cadaveric care poate fi parţial, localizat si indica poziţia corpului
surprins de deces.
Rigiditatea prin decerebrare caracterizata prin contracţiile muşchilor
extensori.

Autoliza – fenomene cadaverice distructive ce se desfăşoară in absenta

microbilor, doar sub in fluenta enzimelor organismului propriu. Autoliza precede
fenomenul de putrefacţie si duce la ramolirea si lichefierea ţesuturilor si a
organelor. Cel mai rapid se autolizează glandele suprarenale, mucoasa gastrica,
splina si sângele.

Semne pozitive, tardive de moarte:

a) Modificări distructive
b) Modificări semiconservatoare
c) Modificări conservatoare.

a) Modificări distructive
1. Putrefacţia – proces cadaveric distructiv tardiv ce se desfăşoară sub
influenta germenilor microbieni anaerobi. Este demn de semnalat pata verde de
putrefacţie. La nivelul intestinului sunt multe bacterii care participă la formarea
hidrogenului sulfurat, gaz care difuzează in pereţii intestinali si împreuna cu
hemoglobina din sânge determina sulf-hemoglobina, un compus verde care
colorează tegumentul abdomenului interior intr-o nuanţa verzuie. Pata verde de
putrefacţie este evidenta la 20 ore vara si 42-70 ore iarna.

10
 2. Circulaţia postuma – un desen vascular format din dungi de culoare
roşiatica sau cafeniu murdar are le întâlnim la rădăcina membrelor, pereţilor
laterali ai trunchiului si apar datorita sângelui hemolizat in afara vasului de sânge.
3. Flictene – bule de putrefacţie sunt acumulări de gaz de descompunere
subepidermica.
4. Emfizem de putrefacţie – prin acumulare de gas la nivelul ţesuturilor si
organelor, ochi umflaţi ieşiţi din orbite, limba mărita de volum, prolabată intre
arcadele dentare, mărirea de volum a organelor genitale; Datorita presiunii
exercitate de gaze in anteriorul corpului are loc eliminare de fecale si urina uneori
chiar si expulzarea produsului de concepţie la femeile gravide , naşterea post-
mortem sau „naşterea in coşciug”.
5. Miros pestilenţial determinat de putresceina si cadaverina care apar cam
la 4-6 zile după moarte , amoniac, hidrogen-sulfurat, CO2.

Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt: temperaturi de 20-30 grade o

accelerează, sub 20 grade o încetineşte, la 0 grade este oprita. Ventilaţia buna
favorizează abundenta de oxigen, umiditatea accelerează putrefacţia; terapia cu
antibiotice administrate înaintea decesului întârzie putrefacţia. Putrefacţia începe
din a 2 zi vara, si a 8-a zi iarna.
O săptămâna de putrefacţie in aer = 2 săptămâni in apa si 8 in sol.
Distrugerea cadavrului se face de vieţuitoare. Vara, in lunile calde, aprilie,
octombrie la câteva ore de la deces pe cadavru se pot descoperi oua de muşte;
după 8-25 ore ies larvele. Deoarece muştele îşi depun ouăle in cursul după-
amiezii prezenta larvelor pe cadavru orientează asupra faptului ca peste cadavru a
trecut o noapte.
Distrugere cadavrului de către om in mod intenţionat sau accidental prin
metode fizice incinerare, chimice-caustice, sau prin dapasaj.

b) Modificări semiconservatoare:
- adipoceara – saponificarea sau săpunul de cadavru.
Fenomen cadaveric tardiv, apare după putrefacţie, macerează pielea,
grăsimile se transforma in acizi graşi si glicerine, care in prezenta amoniacului, a
sărurilor de calciu si Mg. formează săpunul de cadavru. Condiţii prielnice: mediu
umed, oxigen in cantitate redusa, temperatura ridicata. Apare la persoanele grase,
nu apare la slabi sau copii sub 7 luni. Interesează zona corpului in contact cu apa,
începe după 3-4 săptămâni la copii si după 4 săptămâni la adult La suprafaţa se
finalizează la copii in 3 – 4 luni iar la adult 8-10 sau 12 luni.

c) Modificări conservatoare:
1. Modificări naturale
- mumificarea
- lignificarea
- pietrificarea
- congelarea

11
 2. Modificări artificiale – menţinerea in camere frigorifice si îmbălsămarea.
a. Mumificarea presupune deshidratarea cadavrului, temperatura crescuta,
ventilaţie buna, umiditate scăzuta sau absenta. Cadavrul unui adult se mumifica in
1-3 luni.
b. Lignifierea sau tăbăcirea este o forma particulara de mumificare ce are
loc in mediile bogate in acid tanic si humic cu reacţie acida puternica (mlaştini,
terenuri de turba); cadavrul are pielea dura, bruna. Citam ca exemplu cadavrul din
Tollund vechi de peste 2000 ani la care s-a păstrat aspectul fetei, şanţul de
spânzurare si conţinutul gastric, rapiţa si boabe de orez.
c. Pietrificarea sau mineralizarea.
d. Congelarea cadavrul se păstrează pe perioade indefinite:
- după dezgheţare putrefacţia este f rapida
- lividităţile cadaverice sunt roşii aprinse
- pielea formează un bloc rigid cu planurile subiacente.

(bibliografie – Dr.Valentin Iftenie, dr.in stiinte medicale in Medicina Legala pentru Facultatile de Drept,
ed. Stiintelor Medicale)

1.5. PROBLEME MEDICO-LEGALE GENERALE ALE

EXPERTIZEI PE CADAVRU

Pentru ştiinţa juridică, obiectul infracţiunii este juridic (de exemplu,

încălcarea relaţiei sociale ce protejează dreptul la viaţă) şi material (prin
pierderea, deci prin realitatea ei). Obiectul material se poate realiza:
- prin comisiune sau prin omisiune ;
- având urmări imediate ;
- şi existând o legătură cauzală între faptă şi rezultat.
În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii – fiind activ (agresorul) sau pasiv
(victima) – se include necesitatea rezolvării:
- vinovăţiei sub formă de intenţie, culpă sau preterintenţie;
- mobilului infracţiunii;
- capacităţii psihice (discernământ şi reprezentarea faptei).
- condiţiei de loc a infracţiunii;
- condiţiei de timp a infracţiunii.
Pentru jurist devine de maximă utilitate practică să cunoască modalităţile
prin care expertiza medico-legală probează cele patru laturi ale unei infracţiuni de
omucidere (obiect, latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă). în infracţiunile
contra vieţii, dacă obiectul juridic al omorului este încălcarea relaţiilor sociale ce
protejează dreptul la viaţă, obiectul special sau material, adică suprimarea vieţii
prin producerea unor leziuni corporale letale, revine probaţiunii medico-legale.
Elemente probatorii medico-legale ale infracţiunii:

I. Obiectul infracţiunii:
- realitatea leziunilor ce caracterizează un tip de moarte violentă;
- felul morţii: patologică ori violentă;
- cauza medicală a morţii: primară ori secundară;

12
 - data agresiunii (producerii leziunilor);
- data morţii;
- gravitatea leziunilor: letale sau neletale;
- caracterul vital al leziunilor.

II. Latura obiectivă a infracţiunii:

- obiectul ce a produs leziunile letale;
- cauza leziunilor letale sau neletale (etiologia lor) ;
- numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite ;
- succesiunea leziunilor în timp ;
- mecanismul de producere a leziunilor (patogenia lor) ;
- legătura cauzală dintre leziune şi deces.

III. Subiectul infracţiunii:

- identificarea victimei;
- identificarea autorului;
- relaţia victimă-agresor;
- direcţia de producere a leziunilor;
- posibilitatea unor reacţii supravitale.

IV. Latura subiectivă a infracţiunii:

- starea mintală (responsabilitatea) victimei (expertiză victimologică) ori a
agresorului (expertiză criminologică clinică);
- rezultatul acţiunii (comisive sau omisive);
- mobilul (motivaţia) faptei;
- forma medico-legală de moarte violentă (crimă, sinucidere ori accident);
- elemente privind dovedirea intenţiei, preterintenţiei ori culpei simple sau
cu prevedere.

(Bibliografie: Medicină Legală pentru Jurişti – Ghe. Scripcaru; Cătălin Scripcaru; Vasile Astărăstoaie)

REACŢIA VITALĂ

Prin reacţia vitala se înţelege totalitatea modificărilor locale ale ţesuturilor,

organelor, si/sau generale ale întregului corp ce apar in organismul viu ca răspuns
la acţiunea unui agent traumatic, mecanic, fizic, chimic, biologic.
Reacţia vitala reprezintă bun criteriu de diferenţiere a leziunilor traumatice
din timpul vieţii de cele de după moarte. In raport cu momentul morţii
organismului leziunile traumatice pot fi produse înaintea acestui moment (caracter
vital bine reprezentat), in timpul acestui moment (in agonie sau moarte clinica) si
este caracter vital minim-estompat sau după instalarea morţii caracter vital absent.
Pentru o încadrare juridica obiectiva a faptei agresorului este necesar ca in urma
examinării medico-legale sa se stabilească cat mai exact când s-au produs
leziunile traumatice ( in medicina legala se accepta existenta unui interval de

13
incertitudine cuprins intre 10 min ante-moment si 5 min post-moment in care
leziunile traumatice sunt mai dificil de interpretat prin prisma reacţiei vitale
(leziuni traumatice produse imediat înaintea morţii, cu caracter vital minim sau
absent ori leziuni traumatice produse imediat după deces cu caracter vital redus.
Tot pentru o încadrare juridica obiectiva buna, a faptei agresorului trebuie
analizata si succesiunea producerii leziunilor traumatice in funcţie de intensitatea
reacţiei vitale a fiecărei leziuni in parte.
Este important sa se poată preciza si felul morţii; daca moartea a fost
violenta consecinţa a leziunilor traumatice constatate sau din contra moartea a fost
neviolenta iar leziunile traumatice de gravitate redusa puse in evidenta nu au
intervenit in mecanismul tanatogenerator.

2.1. SEMNELE VITALE

Ele indica posibilitatea ca subiectul sa fi fost in viata in momentul producerii

leziunilor traumatice dar acest fapt nu poate fi afirmat cu certitudine. Ca
exemplu de astfel de puncte:
• ciuperca de spuma la cadavrele scoase din apa
• funinginea din jurul orificiilor nazale sau a gurii, la cadavrele scoase
din incendii
• protruzia limbii intre arcadele dentare la cei asfixiaţi
• emisia spermatica la nivelul zonei genitale
• prezenta sângelui in jurul cadavrului:
- sub forma de stropi împrăştiaţi care sa duca la diagnosticul de
hemoragie externa de natura arteriala;
- sub forma de balta in imediata apropiere a cadavrului ceea ce ar
sugera o hemoragie externa de natura venoasa (sânge mai negricios).

2.2. REACŢIA VITALA PROPRIU-ZISA

Sunt incluse reacţii locale vitale si generale

Reacţii vitale locale:

a) hemoragia tisulara
b) coagulare
c) crusta
d) retracţia ţesuturilor secţionate
e) inflamaţie
f) transformările hemoglobinei
g) reacţii enzimatice

a) Hemoragia tisulara – leziune frecvent denumita si infiltrat sangvin,

infiltrat hemoragic, poate fi pus in evidenta la nivelul ţesutului moale: muşchi,
ţesut subcutanat dar si in zonele osoase: ţesuturi dure-dinţi. Se fisurează oasele,
14
sângele extravazează, se fixează in ţesuturile din jur realizând o zona roşiatica
negricioasa ce contrastează cu ţesuturile din jur si care nu poate fi îndepărtata prin
spălare fiind aderenta.

b) Coagularea – cheagurile de sânge care se formează in timpul vieţii sunt

aderente la ţesuturi, si cheagurile de sânge care se produc post-mortem nu sunt
aderente la ţesuturi (au suprafaţa lucioasa, neteda, umeda). Exista determinări de
laborator de exprimare cantitativa a fibrinei din cheagul de sânge care poate fi
cuantificata in felul următor: daca coagularea s-a declanşat mai târziu fata de
momentul morţii cantitatea de fibrina scade.

c) Crusta – caracteristica plăgilor sau excoriaţiilor necesita un interval mai

mare de supravieţuire pentru a se putea forma.

d) Retracţia ţesuturilor secţionate – pielea si muşchii au cea mai mare

capacitate de a se retracta daca traiectul de secţiune este perpendicular pe fibrele
elastice din tegument sau cele musculare, distanta dintre marginile plăgii este
maxima. In plăgile produse post-mortem marginile acestora nu sunt îndepărtate,
sunt mai moi si netumefiate.

e) Inflamaţia – reacţie de răspuns a organismului viu la acţiunea unor

factori sau agenţi de mediu având drept scop anularea sau diminuarea
consecinţelor post-traumatice (repararea ţesutului lezat). Inflamaţia se
caracterizează prin tumefiere locala, roşeaţa, căldura locala, durere si alterarea
funcţionala (tumor, rubor, calor, dolor, si funcţio lesa). La roşeaţa, de menţionat,
ca-si menţine culoarea doar in primele ore de la deces. Microscopic reprezentata
printr-o reacţie leucocitara.

f) Transformările hemoglobinei
- iniţial coloraţia este roşiatica (post-traumatica);
- începând cu 2-3 zile, infiltratul de sânge căpăta o coloraţie ruginie sau
gălbioara datorita formarii hemosiderinei.
- ulterior începând cu a 11-a zi de la constituirea infiltratului sanguin apare
o coloraţie galben-bruna cu tenta roşiatica prin formarea (bilirubinei –
hematoidina). Aceste modificări de culoare apar de la periferie către centru
(centripet).

g) Reacţiile enzimatice – peroxidaze şi pseudoperoxidaze.

Reacţii vitale generale

a) aspirat pulmonar
b) conţinut gastric
c) embolia
d) anemia
e) septicemia
f) socul

15
 g) depistarea substanţelor toxice in sânge sau diferite organe.

a) Aspiratul pulmonar – este punerea in evidenta la nivelul alveolelor

pulmonare a diferitelor elemente, sânge, conţinut gastric, funingine, apa, pământ,
care face dovada existentei respiraţiei in momentul contactului cu materialul
aspirat. Alveolele pulmonare reprezintă mici cavităţi care realizează structura
pulmonului si in mod normal ele sunt pline doar cu aer.

b) Conţinut gastric – prezenta in stomac sau/si duoden de sânge, funingine,

apa, pământ, etc. poate fi interpretata ca reacţie vitala cu anumite rezerve
(stomacul si duodenul prin sfincterul piloric datorita rigidităţii cadaverice nu mai
permite trecerea conţinutului alimentar in intestin si deci reprezintă un semn
important dar cu anumite rezerve).

c) Embolia – prin embolie se înţelege prezenta in vasele sangvine a unui

element, material care in mod normal nu face parte din sânge denumit embol.
D.p.d.v. al compoziţiei lui poate fi lichid amiotic, lichid, grăsimi, solid: fragmente
de ţesut, corp străin, poate fi gazos, aer, azot.

d) Anemia – an = fără, emia = sange => reprezintă consecinţa unor mari

pierderi de sânge, hemoragie interna sau externa.

e) Septicemia – este o infecţie generalizata a organului caracterizat prin

triada:
 focar septic (de unde debutează infecţia si de unde se multiplica germenii);
 prezenta microbilor in sânge (septico-piemie)
 însămânţări septice la distanta in diverse organe.

f) Şocul – este o reacţie complexa neuro-endocrino-umorala de răspuns al

organului la acţiunea unui stimul agresogen (traumatism sau stare conflictuala).

g) Depistarea substantelor toxice in sange si/sau in diferite organe (ficat,

rinichi) ex: prezenta carboxihemoglobiei in sânge la persoanele decedate in
incendii, carboxihemoglobina = oxid de carbon + hemoglobina. Prezenta toxicelor
in stomac ridica semne de întrebare asupra momentului in care au fost introduse –
administrate.

2.3. REACŢII/MANIFESTĂRI POST-VITALE

Sunt definite ca totalitatea fenomenelor de viata reziduala a unor celule,

ţesuturi, organe sau părţi din organism după încetarea vieţii. Se întâlnesc la
formaţiunile anatomice care au rezistenta mai mare la anoxie. Astfel:
1. Uterul poate prezenta contracţii si la 4-6 ore post-mortem.
2. Spermatozoizii si ovulele îşi menţin mobilitatea si capacitatea de fecundaţie
încă 10-20 ore post-mortem.

16
 3. Cilii celulelor epiteliale respiratorii prezintă mişcări pana la 5-30 ore post-
mortem, păstraţi in soluţie salina.
4. Ansele intestinale îşi pot menţine contracţiile câteva ore de la deces.
5. S-au constatat contracţii pana la 40 minute in cazul celor executaţi prin
decapitare.
Aceste reacţii post-vitale demonstrează ca moartea nu se instalează in mod
simultan si brusc in toate celulele si organele corpului uman si deci ne confruntam
cu manifestări de viata reziduala.
a) Astfel se explica de ce după împuşcarea in inima victima si-a
încheiat hainele.
b) Deşi cu plăgi ale inimii sau ale vaselor mari de sânge unele
persoane s-au mai putut deplasa circa 200 m in cam 20 minute.
c) Un individ după ce s-a împuşcat in inima a reuşit sa se
spânzure.
d) După decapitare trunchiul s-a ridicat intr-o poziţie aproape
ortostatica.

2.4. REACŢII SAU MODIFICĂRI POSTMORTEM

Reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului in mod

accidental sau cu intenţie.
a) diverse leziuni traumatice externe: plăgi, excoriaţii sau interne: fracturi
costale de mandibula, coloana vertebrala, survenite in timpul manipulării sau
transportului cadavrului;
b) incinerarea cadavrului;
c) acţiunea unor substanţe toxice, caustice care fie ca nu mai permit
identificarea, fie distrug cadavrul in totalitate;
d) depesajul – ciopârţirea, secţionarea cadavrului parţiala sau totala:
- accidental (mai frecvent de către animale sau vehicule, mai rar de
om) si criminal;
- ofensiv-sadic frecvent in omorurile sexuale;
- defensiv in scopul debarasării de cadavru cu intenţia de a şterge
urmele crimei.
La rândul sau acest tip de depesaj poate fi:
- preferenţial;
- de decupaj;
- de dispersie;
- de incinerare.
e) aruncarea unui cadavru de la înălţime in scopul producerii unor leziuni
traumatice prin care sa se poată explica decesul si care sa mascheze mecanismele
reale tanato-generatoare: plăgi înjunghiate, sugrumări, intoxicaţii criminale;
f) spânzurarea unui cadavru de cele mai multe ori după deces prin
sugrumare sau strangulare (se încearcă disimularea unei omucideri printr-o
sinucidere).

17
(bibliografie – Dr.Valentin Iftenie, dr.in stiinte medicale in Medicina Legala pentru Facultatile de Drept,
ed. Stiintelor Medicale)

18