Sunteți pe pagina 1din 30

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE DIZERTATIE

Coordonator prof. Univ. Dr.

ABSOLVENTA Liana-Paula Vasilescu

- Bucuresti 2013-

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

ANXIETATEA ŞI ROLUL EI

Coordonator prof. Univ. Dr.

ABSOLVENTĂ Liana-Paula Vasilescu

- Bucureşti 2013-

2

CUPRINS

CAPITOLUL I - NOŢIUNI INTRODUCTIVE-

CAPITOLUL II - ANXIETATEA-

2.1. Definiţia anxietăţii. Abordări din mai multe perspective

2.2. Modele explicative ale anxietăţii

2.3. Abordarea psihanalitică

2.4. Abordarea evolutionistă

2.5. Abordarea cognitivă

2.6. Abordarea behaviorista

2.7. Abordarea existentialistă

CAPITOLUL III -FACTORII SOCIALI -

3.1. Etiologia anxietăţii

3.2. Rolul experienţei sociale timpurii

3.3. Rolul evenimentelor de viaţă

3.4. Factorii psihologici implicaţi în apariţia anxietăţii

CAPITOLUL IV -FACTORII BIOLOGICI -

4.1. Genetica anxietăţii

4.2. Rolul factorilor biochimici în anxietate

4.3. Diferenţele între sexe

3

CAPITOLUL V -ANXIETATEA IN DIFERITE STADII-

5.1. Anxietatea stare si anxietatea trasatură

5.2. Anxietatea la copii

5.3. Anxietatea la adulţi

5.4. Anxietatea la vârstnici

CAPITOLUL VI

-EVALUAREA,TULBURĂRILE SI CONSILIEREA

6.1. Evaluarea anxietăţii

6.2. Tulburările anxioase

6.3. Consilierea

Concluzii finale

Bibliografie

Anexe

ANXIETATEA SI ROLUL EI

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Lucrarea de faţa prezintă sinteza unor investigaţii în literatura de specialitate vizând problematica anxietaţii, a factorilor care stau la baza acesteia precum si a teoriilor explicative. Totodata lucrarea prezintă şi rezultatele derivate din cauzistică, în care au fost explicate, analizate şi studiate stările psihologice ale subiecţilor. Lucrarea are ca scop arătarea faptului ca anxietatea este prezentă in viaţa fiecaruia dintre noi, la orice vârsta, în orice moment, indiferent de situaţia materială, sex , nivelul de educaţie sau cultură.

Din cauza ritmului alert cu care este trăit fiecare moment al zilei, omul constientizează prea puţin importanţa anxietaţii în viaţa noastră. Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru individ. Unele dintre acestea sunt senzaţia de neputinţă sau nesiguranţă. In faţa unei situţaii neprevazute, anxiosul se simte disperat, ceea ce este insuportabil, mai ales ca ideea de putere, evitarea unei situaţii neprevazute, superioritatea este un ideal predominant. Aceasta reacţie este resimţită ca o demontraţie de eşec, slăbiciune, laşitate, umilire.O altă alimentare a stării de anxietate este aparenta ei iraţionalitate. Un anxios nu este niciodată nepregatit, indiferent de situaţie, dar gândul că ar putea fi luat pe nepregătite, este de neîndurat, şi de aceea exercită aspra psihicului lor o nevoie bolnăvicioasă de a controla absolut totul.

Aflaţi în situaţii aparent primejdioase, anxioşii ajung sa abiă un disconfort fizic, de tipul: ameţeală, palpitaţii ale inimii, stomac deranjat, tremur al mâinilor, presiune musculară, leşin etc.

Am ales aceasta temă deoarece societatea stigmatizează orice individ ce nu indeplineste standardele impuse. Şi discriminarea cu care ne confruntam în orice moment al zilei, fară a cauta sursa problemei, aşa cum este catalogată anxietatea de catre societate. Nu suntem educaţi decât să tratăm simptomele, dar nu şi sursa acestor simptome.

5

CAPITOLUL II

2.1. Definiţia anxietăţii. Abordări din mai multe perspective.

În privinţa originii anxietăţii, Freud S. a afirmat că aceasta apare dintr-o transformare

directă a libidoului, exprimându-se astfel: „ Speram să elucidăm aceasta stare de fapt facând

o afirmaţie clară:în urma refulării, mişcarea excitatorie intenţionată în Se nu se realizează deloc; Eul reuşeşte să o inhibe sau să o devieze. În felul acesta dispare enigmă <<transformării afectului>> prin refulare”(p. 205, Inhibiţie, simptom si angoasă).

Dicţionarul de psihiatrie şi psihopatologie clinică Larousse (1998, p.66) defineşte anxietatea ca o stare de nelinişte în care predomină preceperea unei situaţii care, deşi în general nedeterminată, s-ar dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă.

Întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane (formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscrisă şi condiţionată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre

solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi solicitările externe (existenţele

şi stările de motivaţie proprii mediului existenţial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai,

1993).

Anxietatea reprezintă o tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de nelinişte, teamă şi îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le provoace. Angoasa se defineşte ca „teama fără obiect” spre deosebire de fobie, care este „teama cu obiect”. Deseori, anxietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini şi nici îndepărta. Stările de anxietate sunt însoţite de fenomene organo-funcţionale ca: jenă precordială, palpitaţii, greutate în respiraţie, transpiraţie etc. Ca simptom psihopatologic, se întâlneşte în melancolia anxioasă, în nevroza obsesivă, fobică, în debutul psihozelor sau în afecţiuni endocrine şi cardiace. (P.Popescu-Neveanu,

1978).

Lader (1977) defineşte anxietatea drept “o stare afectivă neplăcută având calităţile subiective ale fricii, asociată cu sentimentul unui pericol, ameninţarea fiind difuză, disproporţionată în raport cu intensitatea emoţiei, sau aparent, această ameninţare lipseşte”.

Pentru unii autori anxietatea şi angoasa sunt identice, aducînd ca argument faptul ca anxietatea este însoţită de manifestări fizice, iar angoasa se resimte şi ea pe plan psihic.

6

Majoritatea autorilor acceptă alegerea termenului de angoasa, atunci cînd predomină tulburările somatice, iar pe cel de anxietate atunci cand neliniştea este trăită de individ, predilect, în plan psihic. De aici derivă definiţia care se dă angoasei: o senzaţie de indispoziţie profundă, caracterizată prin nelinişte extremă, o frică iraţională (Norbert Sillamz, 1996, p.29). Pe această modalitate de interpretare se bazează şi alţi autori. Astfel, Mihai Golu (2000, p. 467) defineşte angoasa ca: „o nelinişte dusă la extrem, ca o frică iraţională acutizată, ca o agravare şi intensificare a anxietăţii”. În opinia autorului, la originea angoasei se află reprezentările imaginare ale unei situaţii conflictuale inconştiente.

2.2. Modele explicative ale anxietăţii

Studiul anxietăţii implică o problemă majoră, cea a identificării rolului diferenţelor individuale, pe baza unui complex de paradigme în scopul relevării esenţei personalităţii.

În analiza anxietăţii sunt utilizate o serie de modele explicative, de metode ce aduc la lumină anumite date privind complexitatea fenomenului explorat. Astfel, investigaţiile experimentale efectuate asupra sistemului limbic la animale prin intermediul stimulării, al leziunilor, al administrării unor produse farmacologice au facilitat definirea sistemelor cerebral-funcţionale ce stau la baza emoţiilor, inclusiv a stărilor de anxietate la om.

Studiile efectuate cu privire la modificările biochimice produse în organism atunci când subiectul este invadat de trăiri afective negative au condus la focalizarea atenţiei specialiştilor asupra rolului mecanismelor biologice pentru comportamentul uman.

S-a constatat la subiecţii anxioşi tendinţa de a procesa de preferinţă stimuli cu semnificare emoţională negativă, ameninţătoare. Aceasta a fost denumită predilecţie de procesare a stimulilor cu tendinţă atenţională în anxietate. Aceste tendinţe atenţionale sunt caracterizate prin: desfăşurare automată şi suprapunerea (interferenţa) cu alte sarcini în care este implicat subiectul; implicarea lor în sarcini ce suprasolicită subiectul, adică în sarcinile ce impun competiţia semnalelor senzoriale pentru accesul la circuitele mediate conştient. Din această incursiune rezultă că pentru a explica complexitatea conduitelor umane sunt necesare studii transdiciplinare, de psihologia dezvoltării şi de psihologie comparată.

7

2.3. Abordarea psihanalitică

Eforturile lui Sigmund Freud de a elabora o teorie explicativă asupra anxietăţii sunt identificate în prima parte a operei sale, cu privire la originea nevrozelor şi a sexualităţii infantile. Conform teoriei sale metapsihologice, anxietatea rezultă dintr-o tensiune sexuală acumulată dincolo de nivelul critic şi nedescărcată.

În subteoria clinică elaborată de Freud, anxietatea este văzută ca o frică inconştientă a persoanei de emoţiile sale, ce riscă exprimarea sa ca simptom atunci când mecanismele de apărare eşuează. Anxietatea la copil trebuie considerată ca produs al stării de neajutorare psihică a acestuia, simetrică stării sale de neajutorare biologică.

În lucrarea sa “Inhibiţie, simptom şi angoasă” (1926), S. Freud depăşeşte neajunsurile primei teorii asupra anxietăţii arătând că anxietatea are rolul de a anticipa pericolele şi de a declanşa mecanismele de apărare (anxietate-semnal). Ea este afect şi cogniţie, fiind rezultatul conflictelor intrapsihice, inconştiente sau al unei ameninţări reale.

Freud consideră că anumite perioade de viaţă favorizează exaltarea libidoului (pubertatea, climacteriul). Aceste perioade determină un aflux de excitaţii sexuale somatice, prea puternice pentru a putea fi controlate de către Eu. Rezultă aşadar că anxietatea apare ca o reacţie a Eului la faptul că o cantitate de energie nu poate fi. În concepţia sa, mecanismul patogenic al nevrozei anxioase comportă două elemente-cheie:

Acumularea excitaţiei sexuale somatice;

Defectul joncţiunii somato-psihice a excitaţiei. Faptul că, în tulburările de anxietate, scoala freudiană accentuează rolul dinamicii funcţionale şi nu al unui factor structural, devine un element extrem de actual în abordarea mecanismelor anxietăţii.

John P.J. Pinel, autorul unui impresionant tratat de biopsihologie apărut în 2000, arată că studiile efectuate asupra creierului nu au evidenţiat o patologie a structurilor nervoase, în cazul tulburărilor de anxietate, ci sunt raportate doar schimbări funcţionale. Se afirmă că, în adolescenţă, atât modificările somatice, cât şi cele pulsionale stau la baza anxietăţii, anxietatea care depinde în primul rând de capacitatea de elaborare a Eului. Crizele de anxietate provin din irupţia traumatică a pulsiunilor resimţite de adolescent ca străine, iar prin intermediul mecanismului proiectiv, pulsiunea este proiectată pe de o parte a corpului care devine străină şi ameninţătoare.

8

Procesele mentale joacă un rol decisiv în rezolvarea conflictului adaptativ dintre exigenţele pulsionale, pe de o parte, şi mediu, pe de altă parte. Astfel, Eul preadolescentului (şi adolescentului) va trebui să pareze creşterea pulsiunilor prin intensificarea funcţiilor sale defensive: refulare, negare, deplasare, dezvoltarea fobiilor.

Se descriu două mecanisme de apărare utilizate de Eul adolescentului:

Ascetismul (care poate să meargă pînă la anorexie),

Intelectualizarea ( care se traduce prin plăcerea adolescentului de a opera cu noţiuni abstracte). Faptul că adolescentul recurge la o suprainvestire a proceselor mentale poate fi interpretat ca o încercare de a-şi stăpîni pulsiunile ce îl inundă.

Se recunoaşte meritul lui Freud în explicarea factorului subiectiv implicat în anxietate (propriile noastre impulsii instinctuale), dar îi reproşează acestuia neglijarea factorilor sociali care i-au modelat subiectului afectivitatea în prima copilărie. Factorul esenţial comun pentru toate nevrozele rezidă în stările de anxietate şi în mecanismele de apărare construite împotriva acestora. Cu privire la panică şi anxietate, se arată că ambele sunt reacţii proporţionale în raport cu pericolul. Deosebirea dintre cele două constă în faptul că pentru frică pericolul este obiectiv, real, iar în cazul anxietăţii pericolul este subiectiv, ascuns. Anxietatea stă la baza tuturor relaţiilor cu oamenii, ea menţinîndu-se chiar dacă nu există nici un stimul particular în situaţia reală. Cu privire la anxietăţile specifice se precizează că acestea pot fi provocate doar de o cauză reală. Printre factorii care pot influenţa dezvoltarea anxietăţii la copil autoarea evidenţiază rolul ostilităţii: cu cât sunt mai negative trăirile acestuia în cadrul familiei, cu atât va fi mai înclinat să dezvolte reacţii de ură şi neîncredere faţă de părinţi şi alţi oameni. Lumea este percepută ca periculoasă şi rea, în general.

Un studiu mai amplu elaborat privind evoluţia anxietăţii la copil, valorificând ipoteza lui Freud conform căreia doar forţa educaţiei naşte în copil angoasa reală. Dacă mediul în care se dezvoltă copilul favorizează apariţia anxietăţii (părinţi autoritari şi punitivi, părinţi anxioşi, profesori exigenţi şi rigizi), acesta poate umbri dezvoltarea mentală a copilului. În evoluţia ei, anxietatea poate urma o linie naturală ce duce la uitarea fobiei sau poate urma o dezvoltare patologică favorizînd apariţia nevrozei.

Pricipala sursă a anxietăţii adultului o constituie parcurgerea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Dacă în stadiul infantil şi în mica copilărie părinţii nu

9

oferă copilului securitate şi afecţiune, acesta va dezvolta anxietate şi suspiciune faţă de lumea din jur. Astfel, în stadiul 1-3 ani, dacă copilul nu este susţinut pentru a-şi exercita voinţa autonomă, la vîrsta adolescenţei el va fi anxios în faţa oricărei îngrădiri, dezvoltînd un comportament paradoxal.

Sunt doar cazuri de excepţie ca, pe parcursul adolecenţei, individul să nu fie confruntat cu emergenţa anxietăţii. Însă, în majoritatea cazurilor, criza de anxietate rămîne limitată, fără a da naştere unei simptomatici durabile. Plângerile somatice ale adolescentului sunt primele puncte de cristalizare a unei anxietăţi ce poate surveni. Ea se poate instala brusc sau progresiv, poate dura săptămîni sau ore.

Aportul studiilor psihanalitice cu privire la rolul experienţei timpurii pentru sănătatea şi dezvoltarea persoanei este recunoscut de majoritatea clinicienilor. Efortul acestora de a explica cauzele şi mecanismele anxietăţii rămâne ca o preocupare majoră alături de cercetările actuale, de biochimia anxietăţii.

2.4. Abordarea evoluţionistă a anxietăţii

Psihologia evoluţionistă încearcă să stabilească rădăcinile comune ale comportamentului nostru ancestral, modalitatea în care se manifestă azi aceste rădăcini comportamentale comune. Astfel, se aduc argumente în favoarea opiniei conform căreia comportamentul de teamă şi anxietate la om, apare din structurile arhaice pe care omul le împarte cu mamiferele şi cu celelalte specii, structuri ce au evoluat pe parcursul a sute de milioane de ani. Nu există nici o emoţie umană de bază care să nu fi fost reprodusă prin lezarea sau stimularea electrică a unor zone specifice la animalele superioare. Se aduc dovezi privind generarea stării de frică şi anxietate pe baza stimulării electrice a unor arii circumscrise lobului temporal, hipotalamusului, amigadalei şi hipocampusului.

Cercetările ultimelor decenii au adus dovezi privind perspectiva evoluţionistă asupra fricii şi anxietăţii, arătînd că tulburările emoţionale sunt însoţite de modificări funcţionale în circuitele primare.

Sociobiologii au dovedit specificitatea răspunsului endocrin la stres. Prin experimente realizate pe animale, s-a aratat că o anumită categorie de animale, de tip dominant, optează pentru răspunsuri de tip luptă /fugă însoţit de descărcări catecolaminice. Animalele care aleg un comportament pasiv sunt expuse unor consecinţe mai nocive decât prima grupă, datorită activării sistemului hipofizo-corticoadrenal şi a secreţiei de corticosteroizi.

10

Se mai emite si ipoteza evoluţiei creierului uman (a cortexului prefrontal) în asemenea manieră încât să ofere organismului posibilităţi de adaptare, indiferent de complexitatea mediului social în care acesta trăieşte. S-a constatat că sistemul neuronal primitiv ce stă la baza învăţării aversive, a controlului pericolelor, este supraactivat la subiecţii anxioşi.

2.5. Abordarea cognitivă a anxietăţii

Cercetările actuale de psihologie cognitivă sunt focalizate pe relaţia dintre memorie şi procesele afective, pe efectul emoţiilor asupra eficienţei procesării informaţiei. Emoţiile sunt considerate, de către unii autori, antecedente ale procesării informaţiei, punând accent pe importanţa contextului în care este prelucrată informaţia.

Alţi autori analizează emoţiile ca rezultat al evaluării cognitive. Acelaşi stimul poate produce reacţii emoţionale diferite, în funcţie de codarea şi interpretarea stimulului de către subiect.

Din punct de vedere cognitiv, sistemele mnezice (episodic şi semantic), diferă prin modul de organizare a informaţiei şi tipul de procesare. Informaţiile din memoria episodică ar fi asociate cu reacţii emoţionale, fiind organizate în jurul unui nod emoţional.

Conform teoriei reţelelor asociative fiecare stare emoţională are un nod specific, o unitate specifică ce există în memorie şi care colectează alte aspecte ale acestei emoţii pe baza unor indici asociativi. Fiecare unitate emoţională este conectată la propoziţii care descriu evenimentul din viaţa persoanei, eveniment care a declanşat emoţia. Când starea de activare a acestor noduri atinge un nivel-prag, aceasta se propagă şi activează acele noduri, care produc un comportament aferent.

Din perspectiva clasică, cotele ridicate de activare neuropsihică generală sunt dezorganizatoare, perturbând activitatea de procesare a informaţiei. Abordarea cognitivă este focalizată pe efectele congruenţei dintre trăirea afectivă a subiectului şi calităţile afective ale informaţiei.

Legea Yerkes-Dodson are la bază relaţia dintre nivelul de performanţă şi cel al arousal-ului (al activării neuropsihice generale) în funcţie de tipul sarcinii. Din perspectiva cognitivă, s-a emis ipoteza că fenomenele descrise de această lege sunt emergenţe ale relaţiilor dintre memoria de lucru şi atenţia în sarcinile. Supraactivarea unor unităţi cognitive în sarcinile complexe generează, pe baza mecanismului inhibiţiei laterale, subactivarea altor

11

informaţii din memoria de lucru. Astfel, aceste informaţii necesare rezolvării sarcinii (din memoria de lucru) nu sunt disponibile, iar performanţa scade.

Nu există o structură a creierului responsabilă pentru selectivitatea atenţiei, aceasta fiind produsul competiţiei dintre semnalele senzoriale pentru acces la circuitele mediate conştient. Aşadar, creierul nostru are o capacitate limitată pentru procesare conştientă.

Anxietatea alterează îndeosebi sarcinile care depind de atenţie prin:

Reducerea globală a capacităţii de lucru a subiectului, a resurselor disponibile pentru operaţiile cognitive necesare rezolvării sarcinii;

Hipervigilenţa însoţită de distractibilitate excesivă (hipervigilenţă anxioasă ineficace);

Diminuarea capacităţii memoriei de lucru, a memoriei operatorii.

Adepţii psihologiei cognitive ne învaţă să analizăm anxietatea într-o manieră funcţională şi să nu limităm studiul ei la patologie. Autorii preocupaţi de motivaţia umană văd, la rândul lor, în anxietate o sursă de mobilizare a personalităţii copilului şi adolescentului. Influenţa anxietăţii asupra cogniţiei trebuie să ne clarifice blocajele trăite de copil pe parcursul şcolarităţii, stările lui de inhibiţie secundară ca rezultat al fenomenului de interferenţă. Gradul de dificultate al sarcinii, în viziunea cognitivă, este generator al fenomenului de interferenţă prin deteriorarea performanţei, datorită competiţiei sale cu o altă activitate care reclamă aceleaşi mecanisme de procesare, interferenţa fiind foarte ridicată în interiorul aceleaşi modalităţi senzoriale.

Stresul şi anxietatea sunt emergenţe ale evaluării cognitive a situaţiei şi a resurselor de a face faţă. În rezolvarea unei situaţii problematice sunt implicate abilităţile cognitive ale subiectului, dar şi schemele cognitive ale acestuia, scheme care sunt mult mai importante în elaborarea răspunsurilor decît nivelul activării fiziologice a organismului. Schemele cognitive implică cogniţii despre sine, ambianţă socială, posibilităţile viitoare ale subiectului. Un anumit conţinut al schemelor cognitive nu poate fi monitorizat prin metacogniţie, cu toate că o parte a acestora (a schemelor de cogniţie) este accesibilă conştiiţei.

Cea mai acută problemă a subiecţilor anxioşi este dezvoltarea acestor pattern-uri cognitive exagerate în relaţie cu pericolul, ca urmare a interpretării experienţelor trăite ca ameninţătoare. Tulburarea anxioasă se instalează datorită faptului că modelul cognitiv al

12

anxioşilor conţine o serie de reguli care etichetează evenimentele relativ inofensive ca periculoase. Strategiile anxiosului sunt disfuncţionale datorită vulnerabilităţii sale. Literatura psihiatrică citează tendinţa anxiosului la inferenţe arbitrare, prezenţa unor pattern-uri de percepţii distorsionate în relaţia cu ceilalţi şi o asimetrie cognitivă (este vorba de balanţa între cogniţiile pozitive şi cele negative), incapacitatea anxiosului de a anticipa comportamente eficiente ca răspuns la stimulii anxiogeni. Unii autori vorbesc despre sentimentul ineficacităţii personale la anxioşi, sentiment ce amplifică în cascadă cogniţiile negative şi senzaţiile vegetative, cu proiectare în viitor a eşecului lor în relaţie cu ceilaţi.

Hipervigilenţa faţă de funcţionalitatea propriului organism, dar şi a stimulilor din jur, devine o vulnerabilitate cognitivă pentru manifestările clinice de anxietate. Această atenţie orientată spre stimulii ameninţători devine simptomatică, devenind un factor cognitiv al vulnerabilităţii emergenţei tulburărilor anxioase.

Efectele anxietăţii asupra funcţiilor cognitive la copil, arată că: anxietatea cronică alterază profund achiziţiile, dezvoltarea şi instrumentarea funcţiilor cognitive ale copilului; inhibiţia durabilă devine sursă de anxietate prin faptul că individul anxios trăieşte un gol cognitiv angoasant în momentul întreruperii planurilor de acţiune.

Dacă analizăm cu atenţie abordarea cognitivistă a anxietăţii constatăm o limitare a acestor autori la vulnerabilitatea psihologică a persoanei anxioase, în detrimentul vulnerabilităţii biologice. În literatura de orientare cognitivistă, vulnerabilitatea biologică a persoanei privind apariţia tulburărilor anxioase este neglijată, fapt ce atrage după sine o serie de critici la adresa orientărilor cognitiviste. Este doctrina care supralicitează rolul cogniţiei în dezvoltarea personalităţii, nivelul biologic, emoţional şi întrepătrunderea acestora cu nivelul cognitiv şi comportamental fiind neglijată.

2.6. Abordarea behavioristă a anxietăţii

Această paradigmă reuneşte psihologi care încearcă să dea o definiţie experimentală anxietăţii. Prin asocierea stimulilor neutri la situaţii care declanşează un comportament caracteristic anxietăţii, se formează fobiile. Similar ipotezei freudiene, se susţine că mulţimea situaţiilor ce provoacă fobii la rsta adultă sunt rezultatul condiţionării, din primele faze ale dezvoltării copilului. Observând teama de zgomote puternice, la un copil de 11 luni, s-a asociat zgomotul cu prezentarea unui şobolan. Prin repetarea, copilul a dezvoltat teamă faţă de şobolani şi, prin generalizarea, a dezvoltat fobie la animale cu blană.

13

Comportamentul fobic astfel:

Prin condiţionare este fixată teama, iar subiecţii vor lupta să se elibereze de teamă;

Ei vor recurge la evitarea situaţiei sau la evadarea din situaţia anxiogenă pentru a-şi redobândi confortul psihic.

Teoria condiţionării reprezintă o abordare unidimensională, ignorând complexitatea relaţiei subiect-mediu ambiant, dar şi existenţa caracteristicilor individuale în răspunsurile la situaţii anxiogene. Nu toţi indivizii atribuie aceeaşi semnificaţie unor stimuli psihosociali.

Psihiatrii preocupaţi de studiul fobiilor arată că simptomele fobice evoluează chiar şi în absenţa întăririi, neputându-se identifica cu certitudine experienţa traumatică iniţială.

2.7. Abordarea existenţialistă

Conform existenţialismului filozofic european, anxietatea este pozitivă, deoarece prin anxietate individul îşi conştientizează fragilitatea existenţei şi devine responsabil de direcţia propriei vieţi. Starea de anxietate (Angst) apare ca o spaimă existenţială de lungă durată îndreptată spre viitor şi lipsită de un motiv concret. Anxietatea este expresia desăvârşirii naturii omeneşti, iar cu cât creşte anxietatea cu atât creşte sensibilitatea senzorială. Senzorialitatea umană este enigmatică şi rămîne ca o sursa ce induce anxietate, deoarece omul nu se poate scufunda într-o existenţă vegetativă. Efectuând o comparaţie între omul genial şi omul de rând, conceptul de anxietate este explicat prin aceasta prismă măreţia geniului. Omul care suferă de anxietate îşi dă seama că nu există nimic care să constituie un punct de sprijin absolut al principiilor, ideilor şi al vieţii sale, acesta întemeindu-se pe “nimic”. Preocuparea psihologiei umanist-existenţiale şi a terapiei este de a metamorfoza universal existenţial al clientului într-un univers autentic şi sănătos. Prin centrarea pe fiinţa umană (nu pe problemele ei), în scopul dezvoltării unei atitudini reflexive, de analiză a Sine- lui, persoana poate fi ancorată în noi proiecte existenţiale, îşi poate alunga golul interior, neliniştea anxietatea şi stranietatea.

14

CAPITOLUL III

3.1. Etiologia anxietăţii

Unii autori accentuează rolul nivelului cognitiv în apariţia anxietăţii. Astfel, Mielu Zlate (1999) afirma că profilul general al personalităţii individului este influenţat de orientarea ndirii sale (pozitivă sau negativă). Persoanele care gândesc negativ se caracterizează prin anxietate, nefericire, îngrijorare, manifestă rezistenţă puternică la frustrare. Anticiparea eşecului, sentimentul de inferioritate le impiedică să îşi valorifice posibilităţile. Alţi autori accentuează influenţa factorilor genetici asupra conduitei copilului, fără a pierde din vedere faptul că trăsăturile comportamentale constituie o emergenţă a ansamblului personalităţii. Având în vedere complexitatea fenomenului anxietăţii, vom aborda studiul cauzalităţii ei prin surprinderea factorilor sociali, psihologici şi biologici şi a întrepătrunderii acestora.

3.2. Rolul experienţei sociale timpurii

Teoria ataşamentului pune accent pe perturbarea precoce a relaţiei mama-copil atunci când explică originea anxietăţii. Tulburarea ataşamentului, este invocată complexitatea procesului în care copilul şi părintele nu se ataşează unul de altul, iar relaţia lor îşi pierde valoarea securizantă. Modelarea la care este supus copilul pe parcursul socializării, contribuie la perpetuarea anxietăţii în familie. Iar anxietatea de separaţie şi supraprotecţia sunt indicatori puternici ai unui ataşament nesigur.

3.3. Rolul evenimentelor de viaţă

Experienţa unor evenimente de viaţă stresante este unul din cei mai invocaţi factori sociali ai anxietăţii. Ne referim îndeosebi la evenimentele care implică asumarea unor riscuri şi apariţia unor conflicte interpersonale. Alte studii recente arată că abuzul emoţional este asociat cu dezvoltarea disfuncţională a copilului în plan socio-emoţional:

15

simptome anxioase;

simptome depresive;

sensibilitate interpersonală;

scăderea stimei de sine;

Pentru a evalua aceste cazuri în scop psihoterapeutic se recomandă identificarea a trei

factori:

timpul (apariţia timpurie a anxietăţii);

situaţia care a produs anxietatea;

mecanismele de aparare mobilizate pentru a-i face faţă.

3.4. Factorii psihologici implicaţi în apariţia anxietăţii

Identificarea mecanismelor, care leagă experienţa individului de dificultăţile emoţionale precum: frica, atacul de panică, îngrijorarea, anxietatea, a constituit preocuparea majoră a numeroase personalităţi din domeniul psihologiei şi al psihiatriei. Anumite mecanisme psihice ocupă un loc principal în conturarea şi menţinerea anxietăţii:

procesul de învăţare;

factorii cognitivi.

Procesul de învăţare

Conform teoriei experimentaliste, procesul de învăţare stă la baza fricii, aceasta putând fi învăţată prin condiţionare de tip pavlovian. În condiţionarea clasică, mecanismul central îl consituie asocierea dintre un stimul necondiţionat cu un stimul condiţionat. Frica iraţională, intensă şi persistentă, pare să se manifeste după ce persoana a experimentat un eveniment traumatic. Studiile focalizate pe procesul de achiziţie arată că anumite constrângeri par a fi fundamentale biologic şi pot fi rezultatul tensiunilor evolutive, acestea fiind asociate cu procesul de învăţare a fricii. Cele trei tipuri de alarmă:

1. alarma adevărată: reacţiile persoanei la o situaţie ameninţătoare;

2. alarma falsă: reacţiile persoanei în absenţa factorilor de pericol;

3. alarma învăţată: alarme adevărate şi false asociate ca experienţe.

16

Factorii cognitivi Evenimentele cognitive joacă un rol de mediator între experienţă şi răspuns. Atât percepţia, cât şi memoria şi atenţia influenţează modul în care reacţionăm la evenimentele din ambianţă. Este recunoscut faptul că factorii cognitivi joacă un rol crucial în etiologia şi menţinerea unor tipuri variate de tulburări. Astfel, în continuare, ne vom axa pe percepţia controlului, pe stabilitatea, controlabilitatea, predictibilitatea, interpretarea catastrofică a experienţelor şi pe atenţia faţa de ameninţare. Relaţia dintre anxietate şi percepţia controlului a fost abordată de teoriile cognitiviste. Dacă persoana se simte capabilă să controleze evenimentele din mediul său de viaţă, atunci predispoziţia sa de a manifesta anxietate este diminuată, comparativ cu cei neajutoraţi. Astfel, pe baza cercetărilor de laborator, s-a constatat că sentimentul lipsei de control contribuie la declanşarea atacurilor de panică, la subiecţii care au fost deja diagnosticaţi. Persoanele cu locusul extern al controlului consideră că au un control limitat asupra evenimentelor şi percep relaţia cauză-efect distorsionat, ceea ce influenţează şi sursele motivaţionale. Persoanele cu locusul intern al controlului sunt în schimb dispuse să vadă cauzele propriilor succese sau insuccese ca fiind interne: propriile trăsături de personalitate, abilităţile personale, efort depus. Ele tind astfel să fie mai puternic motivate într-o sarcină. Stabilitatea se referă la percepţia persoanei cu privire la cauza performanţei sale. Performanţa este evaluată ca fiind modificată în timp. O persoana cu o orientare atribuţională stabilă poate să considere că inteligenţa genetică oferă o bază explicativă a rezultatelor obţinute. O astfel de persoană ce atribuie rezultatele eforturilor sale contribuţiei genetice este mai predispusă să creadă că rezultatele sale vor rămâne aceleaşi în timp, indiferent de situaţii. O persoana care are o atribuire instabilă va tinde să vadă rezultatele sale fluctuante în funcţie de situaţii sau sarcini. Acesta va fi cazul elevului care se consideră capabil de success şi îl blamează pe colegul său ce îl perturbă în timpul examenului. Dimensiunea stabilitate- instabilitate subliniază o expectanţă a elevului privind viitorul succes sau insucces. Persoanele ce atribuie succesul factorilor stabili vor aştepta să obţină succes în activităţile cotidiene de fiecare dată. În mod contrar, cei ce atribuie succesul sau insuccesul unui factor instabil, de exemplu ajutorul altcuiva, nu se vor simţi la fel de siguri privind succesul lor viitor. În mod similar pot fi analizate lucrurile pentru eşec: eşecul văzut ca având o cauză stabilă (absenţa abilităţilor) va diminua expectanţele succesului şi motivaţia pentru sarcini, aspect ce explica diminuarea cotelor anxietăţii la aceste persoane.

17

Controlabilitatea descrie măsura în care persoana ştie că are control în situaţiile de zi cu zi, ca un factor opus sursei acestui control. Această dimensiune (controlabilitate versus noncontrabilitate) caracterizează percepţiile persoaneor cu privire la condiţiile ce conduc la succes sau eşec. Dacă persoana crede că factorul determinant este controlabil, atunci se simte mai aptă să realizeze sarcina. O serie de stimuli interni (senzaţiile corporale, gândurile sau imaginile) iniţiază starea anxioasă, care la rândul ei induce o serie de trăiri ce însoţesc reacţiile emoţionale negative (modificările ritmului cardiac şi respirator, transpiraţia, ameţeala). Starea anxioasă este însoţită de o conştientizare crescută a senzaţiilor corporale, senzaţii ce pot fi interpretate greşit, ca evenimente catastrofice. Interpretarea eronată induce un sentiment de pericol al persoanei, ajungându-se la scăparea de sub control a situaţiei. Conform acestui model de explicare a stărilor de panică, factorii cognitivi joacă un rol fundamental. Persoanele ce suferă de panică, experimentează şi în timpul somnului aceste stări, momente în care nu apare interpretarea catastrofică a situaţiilor. Psihologii de orientare cognitivistă susţin că atenţia joacă un rol major în declanşarea anxietăţii. Indivizii cu cote ridicate de îngrijorare sunt foarte sensibili la indicii care semnalează existenţa unor pericole viitoare. În condiţii de stres, aceşti subiecţi manifestă o vigilenţă crescută faţă de orice semnal de pericol, iar în astfel de situaţii o recunoaştere a pericolului declanşează cicluri ale proceselor cognitive maladaptative, care pot scăpa uşor de sub control. Informaţiile ameninţătoare generate de acest proces sunt recodificate în memorie sub forma unor scheme elaborate care pot fi uşor reactivate. Când atenţia persoanei este îndreptată spre stimulii ameninţători, performanţa comportamentului adaptiv (de rezolvare a problemelor) şi ciclul îngrijorării se lansează într-o secvenţă repetitivă, în care persoana anticipează evenimente şi caută modalităţi de a le evita. Cu alte cuvinte unii oameni în mod aparent continuă să se îngrijoreze , chiar şi când aceasta nu este productiv, deoarece îngrijorarea este întărită de reducerea imediată (chiar dacă temporară) a senzaţiilor fiziologice de discomfort.

18

CAPITOLUL IV

4.1. Genetica anxietăţii

Cu privire la aportul eredităţii în transmiterea anxietăţii, studiile efectuate pe gemenii monozigoţi sunt cele mai relevante. In urma unui studiu comunitar, pe o populaţie care n-a fost asistată psihiatric, a dovedit ca tulburările anxioase au o rată scazută a eredităţii. Astfel, pentru anxietatea generalizată ponderea factorului genetic este sub 30 de procente. Doar fobiile apar mai puternic influenţate de factorii genetici, iar în grupul fobiilor cea mai ridicată rată a fost înregistrată de agorafobie. Cu privire la rolul factorilor de mediu, se arată că aceştia sunt puternic implicaţi în etiologia tuturor tulburărilor anxioase, iar mediu ca factor de risc este mai pregnant în cazul fobiilor. Un studiu amplu efectuat pe 376 de perechi de gemeni şi pe părinţii acestora arată că:

atunci când ambii părinţi transmit anxietatea, scorul anxietăţii copilului creşte considerabil;

gemenii crescuţi în acelaşi mediu familial au cote de anxietate apropiate;

dacă anxietatea este autoevaluată de grupul de gemeni adolescenţi, atunci apar diferenţe semnificative, în sensul că factorii de mediu sunt apreciaţi ca având importanţă majoră, comparativ cu cei genetici. Nu ne naştem nici nevrotici, nici extravertiţi, ci ne naştem cu anumite diferenţe în reactivitatea structurilor nervoase şi cu un anumit nivel al sistemelor neurotransmiţătoare. Adică ceea ce este înnăscut, este configuraţia chimică ce produce şi reglează proteinele implicate în dezvoltarea structurii sistemului nervos, a neurotransmiţătorilor, a enzimelor şi a hormonilor ce participă la reglarea sa.

4.2. Rolul factorilor biochimici în anxietate

Cercetările recente de neuropsihobiologie şi psihofarmacologie au favorizat investigarea biochimică a anxietăţii şi identificarea mecanismelor de acţiune ale terapiilor biologice.

19

Astfel, s-a constat că anxietatea nu rezultă dintr-o disfuncţie a unui singur sistem de neurotransmisie, ci există autori care afirmă existenţa unor disfuncţii globale ale acestor sisteme:

1. Sistemul noradrenergic (hiperfuncţionalitatea lui). Disfuncţiile acestui sistem provoacă apariţia supraanxietăţii.

2. Sistemul serotoninergic.

3. Sistemul gabaergic (GABA). Acest sistem concentrează majoritatea studiilor actuale privind anxietatea, iar receptorii GABA sunt concentraţi în amigdală. La subiecţii anxioşi amigdala este supraactivată inducând un deficit al controlului asupra sa.

4.3. Diferenţele între sexe

Se aduce o serie de explicaţii cu privire la diferenţele între sexe în privinţa manifestărilor anxioase:

Practicile culturale diferite de socializare, în funcţie de sex, favorizează percepţia diferitelor acţiuni ca fiind periculoase pentru fete;

Diferenţele în modul în care femeile şi bărbaţii răspund la evenimentele stresante;

Diferenţele între sexe în funcţionarea hormonală sau în activităţile de neorotransmisie.

S-a constatat că diferenţele între sexe sunt mai mari în cazul fobiilor specifice şi a fobiei sociale. Femeile sunt de trei ori mai susceptibile decât bărbaţii să sufere de fobii specifice. Se arată că există o posibilitate de două ori mai mare să apară atacuri de panică , de anxietate generalizată şi agorafobie la femei comparativ cu bărbaţii. Cu privire la copilărie, studiile americane arată că supraanxietatea şi anxietatea de separaţie diferă în preadolescenţa la băieţi şi fete. Dispoziţia anxioasă este predominant feminină, iar cea hipertimică este predominant masculină.

20

CAPITOLUL V

5.1. Anxietatea-stare şi anxietatea-trăsătură

Trebuie să facem o distincţie clară între două notiuni astăzi bine delimitate, numite anxietate-stare şi anxietate-trăsătură. Noţiunea de stare emoţională, aşa cum o indică şi numele său, corespunde unei stări trecătoare, care poate surveni la orice individ. Dimpotrivă, anxietate-trăsătură este o caracteristică individuală, aparent înnascută, care se manifestă, la rândul ei, în două feluri: predispoziţia de a resimţi stări de frică în prezenţa unor stimuli care, pentru alţi indivizi, sunt mai puţin anxiogeni sau chiar deloc anxiogeni şi predipoziţia de a dezvolta temeri condiţionale în privinţa unor stimuli care nu sunt, prin ei înşişi, anxiogeni. Un nivel ridicat de anxietate-trăsătură are un caracter patologic (Larousse, 2006).

Anxietatea stare comportă o serie de caracteristici:

Emoţionalitate negativă (frică, spaimă, panică);

Anticipări pesimiste ale evenimentelor;

Manifestări motorii şi de hiperactivare ale sistemului nervos vegetativ, inclusiv manifestări psihice de iritabilitate;

Incapacitate de concentrare şi de relaxare.

Anxietatea ca trăsătură este văzută ca o dispoziţie a persoanei la a avea stări de anxietate accentuată. Ea reprezintă emergenţe ale istoriei individului, determinînd diferenţele individuale în evaluarea situaţiilor ca ameninţătoare şi influenţând stările de anxietate.

Persoanele cu scoruri ridicate la anxietatea-trăsătură sunt mai vulnerabile la stres decît cele cu anxietate scăzută. Anxioşii se disting prin modul de evaluare a situaţiilor, dar şi prin strategiile comportamentale pe care le dezvoltă în situaţii care depăşesc resursele personale.

5.2. Anxietatea la copii

La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este foarte dificil datorită labilităţii afective ce caracterizează copilăria şi datorită faptului că ei încă nu pot exprima

21

suficient prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria normalului.

În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori atât de intens, încât domină

întreaga personalitate.

În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă şi superficialitatea.

În a doua copilărie se urmăreşte labilitatea sa afectivă, capacitatea de stăpânire a emoţiilor, sociabilizarea, capacitatea de a realiza comunicarea afectivă.

În a treia copilărie atitudinile afective faţă de diverse situaţii din ambianţă, succesele

în procesul instructiv-educativ.

Reacţiile de frică la copii sunt considerate normale până la un punct, atunci când sunt motivate raţional şi adecvate situaţiei. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de experienţă. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de anxietate.

Anxietatea la copil are un caracter episodic şi uneori se manifestă sub forma unor explozii emoţionale. Debutul anxietăţii este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual repetându-se în aceeaşi zi şi sunt însoţite de manifestări negative.

Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ţine de mediu.

Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecţiune, de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu primeşte destulă căldură şi afecţiune constă în incapacitatea explicată de propriile lor nevroze. Acţiunile şi atitudinile acestor părinţi nu pot decât să genereze ostilitate şi anxietate. Factorii care generează ostilitatea la copil sunt :

frustrarea, dorinţelor copilului şi gelozia. Copiii pot accepta o mulţime de privaţiuni dacă ei simt că privaţiunile sunt îndreptăţite, fireşti, necesare. Contează şi spiritul în care frustrările sunt impuse. Gelozia ţine de factori contribuitori ca lipsa de afecţiune şi spiritul de competenţă.

O poziţie ostilă faţă de familie sau faţă de un membru al acesteia este nefavorabilă

pentru dezvoltarea copilului. Pericolul constă în reprimarea protestului, reflectarea criticii sau

22

acuzaţiilor. Ca efect copilul îşi ia asupra lui vina şi se simte nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca urmare anxietate.

Motivele pentru a-şi refula ostilitatea într-o astfel de atmosferă ar fi: neputinţa, frica, afecţiunea sau sentimentul de nevinovăţie.

Neputinţa copilului este un dat biologic. El este dependent de mediu în ceea ce priveşte împlinirea trebuinţelor sale – mai întâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul, viaţa intelectuală şi spirituală, până se maturizează şi devin capabili să-şi ia viaţa în propriile mâini. În condiţii nefavorabile neputinţa este în mod artificial accentuată de intimidare (i se ascund laturile dificile ale vieţii, hiperprotejarea), de alintare sau menţinerea copilului în stadiul dependenţei emoţionale. Cu cât mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puţin va îndrăzni el să-şi manifeste opoziţia.

Frica este generată direct prin ameninţări, pedepse precum şi prin accese de mânie sau scene violente la care copilul este martor.

Frica mai poate fi provocată şi de intimidarea directă prin confruntarea copilului cu marile pericole ale vieţii : microbi, accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii needucaţi, căţăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră copilului spaima, cu atât mai puţin va cuteza el să manifeste ostilitate.

Când copilul este intimidat, se poate agăţa de acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil.

Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibiţiile sunt exprimate prin tăceri, ameninţări, prin pedepse şi copilul ajunge să simtă că curiozitatea sexuală şi activitatea sexuală sunt interzise şi le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală, îl poate face pe copil să se simtă vinovat.

În diverse combinaţii aceşti factori îl pot duce pe copil să-şi refuleze ostilitatea, şi în ultima instanţă, îi produce anxietate.

Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu şi o cauză suficientă pentru dezvoltarea unei nevroze. Circumstanţele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar aşa cum adesea se întâmplă, condiţiile de viaţă nu sunt de natură să diminueze anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste, ci va creşte în mod progresiv şi pune în mişcare toate procesele care constituie nevroza.

23

Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită anxietate socială. Un copil crescut în aşa atmosferă ca aceea descrisă nu va îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalţi să fie tot atât de întreprinzător şi de combativ ca ei. El îşi va pierde certitudinea de a fi dorit şi va lua o şicană inofensivă drept o nemiloasă respingere. El va fi lezat mai uşor decât ceilalţi şi va fi mai puţin în stare să apere singur. Aceşti factori duc la dezvoltarea insidioasă a sentimentului predominant de a fi singur şi neajutorat într-o lume ostilă. Reacţiile caracteristice se cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine oricând poate dezvolta o nevroză.

5.3. Anxietatea la adulţi

La varsta adultă, când apar momente cruciale în viaţă şi se impune o nouă adaptare, individul poate avea, termporar, starea de anxietate. Dacă se dovedeşte a fi incapabil să-şi creeze condiţii propice de adaptare, sentimentul de insecuritate va continua să persiste, ducând la nevroză sau psihoză.

Daniel Levison susţine că cei mai mulţi adulţi consideră ca viaţa incepe la 40 de ani, dar marea anxietate începe tot acolo. Conform acestei teorii, la acea varstă se petrece tranziţia de la anii tinereţii la perioada adultă şi lucrul acesta se întampla fără optimism şi speranţe mari de viitor. Sunt schiţate 4 sezoane de viaţă:

-copilaria şi adolescenta;

-perioada adultă timpurie (20-45 de ani);

-perioada adultă mijlocie (40-65 de ani);

-perioada adultă în regresie (de la 65 de ani in sus).

Există o succesiune de bază în etapele vieţii adulte şi că fiecare sezon al vieţii este caracterizat de elemente specifice, iar experienţa de viaţă a unei persoane este influenţată de problemele fiziologice şi sociale, contextul de viaţă în care se petrece experienţa respectivă.

5.4. Anxietatea la vârstnici

Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Pe de o parte, fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate, ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice, iar pe de altă parte, îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la

24

mediul familial şi social, apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor.

Pe scala evenimentelor celor mai stresante sunt pierderea partenerului de viaţă, ce are un scor foarte ridicat, indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. Cu cât persoana este mai în vârstă, adaptarea la noua situaţie de viată este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru strarea psihico-fizică a individului. Problema cu care se confruntă partenerul ramas in viaţă este singuratatea, chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi a prietenilor.

CAPITOLUL VI

6.1. Evaluarea anxietăţii

Această expresivitate simptomatică include:

Simptome subiective (sentimentul de spaimă, frica de animale sau personaje imaginare, frica de eşec şcolar, frica de moarte, frica de a apărea în public etc.);

Simptome exprimate comportamental (nelinişte motrică, hipervigilenţă, refuzul de a merge la şcoală, refuzul de a se urca în lift etc.);

Simptome cognitive (atenţia dispersată, memorie de lucru deficitară, scăderea performanţelor şcolare);

Simptome fiziologice (tahicardie, modificări ale reacţiilor electrodermale, hipertensiune arterială, transpiraţie);

Simptome hipocondriace (cefalee, dureri abdominale, vertijuri, grija exagerată pentru sănătate, alergii).

6.2. Tulburarile anxioase

Anxietatea netratată poate fi întalnita in urmatoarele circumstanţe: tulburări anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia), atacuri de panică, tulburare anxioasă generalizată, tulburare obsesiv-compulsivă, reacţie acută la stres, tulburare de stres posttraumatică.

25

Tulburări anxioase fobice

O fobie se defineşte ca teama de a fi in prezenţa unei situaţii extraordinare

determinate, făraă caracter periculos obiectiv: anxietatea aici este legata de un stimul exterior precis.

Subiectul fobic are conştiinţa caracterului excesiv al temerii sale, dar nu o poate depaşi. Sunt diferenţiate trei tipuri de fobie:

-noţiunea de agorafobie era odinioara rezervată de spaţiile publice descoperite (stradă, piaţă), dar se extinde, o dată cu DSM-IV sau ICD-10, la teama de orice situaţie dificilă sau fără ieşire de urgenţă la care să se poată ajunge cu uşurinţă;

-fobiile sociale sunt legate de temerea de a nu fi expus observaţiei celuilalt. Subiectului îi este frică să nu se comporte în mod umilitor sau jenant in public. Evitarea poate să ducă la consecinţe sociale importante, cu atât mai mult cu cât fobia este adesea legată de activitatea profesională;

-fobiile „simple”cuprind toate fobiile care nu ţin nici de agorafobie, nici de fobiile sociale. Lista lor este nesfarşită: acrofobie-teamă de înălţimi, fobie de sânge, stomatofobie-teama de stomatolog, fobie de injecţii, fobie de animale, fobie de furtună etc.

Atacuri de panică

Această criza survine, prin definiţie, brutal, cu dezvoltarea, în cateva minute, a unui

sentiment de disconfort sau de ameninţare intensa care se sustrage liniştirii: teama de o

catastrofă, de moarte, de pierderea controlului de sine etc.

Semnele somatice bine cunoscute sunt prezente de cele mai multe ori: paloare,

senzaţie de sufocare, palpitaţii, vertijuri, cefalee, transpiraţii, uscaciune a gurii, greţuri,

vomismente. Subiectul păstrează o conştiinţă critică a caracterului neîntemeiat al temerii sale,

dar lucrul acesta nu-l linişteste, ci dipotrivă.

Paroxismul este atins rapid, iar criza nu dureaza mai mult de câteva ore, lăsând o

amintire penibilă cu teama de un nou episod.

În această tulburare, crizele survin în mod repetitiv, imprevizibil şi fără un factor

declanşator clar.

26

Tulburarea axioasa generalizată

Aici subiecţii pastrează un fond de anxietate permanentă vreme de mai mult timp (luni, ani). Subiectul este constient de absenţa primejdiei obiective, dar nu poate să se împiedice să fie cuprins de un sentiment de insecuritate. Aceasta este însoţită de dificultăţi de concentrare, iritabilitate, hipervigilenţă, insomnie. Pe langă o tensiune musculară constantă, subiectul poate prezenta variate somatizări.

6.3. Consilierea si Tratamentul

Când strategiile de tratament sunt gândite în paralel, fără integrare, există o rivalitate între opţiunile terapeutice. Tratementele biologice, în principal cele antidepresive, vizează să reducă intensitatea sau chiar să elimine anxietatea. În unele cazuri această modalitate terapeutică este benefică. Terapiile cognitive şi comportamentale vor stabili legaturi între situaţii, circumstante şi moduri de gândire. Ele introduc ideea că există o amplificare sau o funcţionare independenta a gândirii şi a psihismului. Abordăm schemele disfuncţionale, gândurile dihotomice sau supravalorizările anumitor idei, ele efectueaza un important demers de organizare şi destindere.

Adesea, cele mai eficiente tratamente sunt cele în care psihoterapia este însoţită de medicamentaţie pentru că, de cele mai multe ori, pacientul se afla într-o suferinţa profundă şi trebuie ajutat imediat, şi apoi pentru că la fel ca în multe tulburări psihice, asocierea psihoterapiei cu medicamentaţia sunt mult mai eficiente decât luate separat.

Terapiile cognitive, în ciuda unei aparente complexităţi, sunt destul de simplu de utilizat şi deosebit de eficiente în cazul subiecţilor anxioşi. Progresul pacientului anxios va înregistra trei mari etape:

1. Depistarea acelor gânduri asociate cel mai adesea stării sale anxioase: deseori terapeutul îi va cere ca, în clipa în care se simte extrem anxios, să-şi noteze „discursul interior”;

2. -şi elaboreze un ”discurs interior alternativ” menit să relativizeze gândurile anxioase spontane.

3. -şi discute principalele convingeri anxioase despre lume şi viaţă – probabil cea mai delicată fază a terapiei pentru a le putea repune in chestiune. În terapiile cognitive,

27

terapeutul nu contrazice şi nici nu-i recomanda pacientului un anumit tip de gândire, ci îl ajuta să-şi reconsidere convingerile printr-o serie de întrebari în maniera Socrate.

CONCLUZII

Anxietatea trebuie privită ca un răspuns normal la noutate, la necunoscut, având un rol major în dezvoltarea cognitivă a individului şi un răspuns la pericol, iar scopul ei este de a proteja organismul. Adrenalina şi noradrenalina reglează metabolismul energetic şi determină adaptarea organismului la stres, la situaţii noi. Astfel, hipersecreţia de adrenalină, ca rezultat al factorilor stresanţi, determină creşterea frecvenţei cardiace, hiperglicemia, etc. Acest ansamblu de reacţii de protecţie este denumit Sindromul de luptă / de fugă, deoarece conţine răspunsuri care pregătesc individul pentru a răspunde mai bine situaţiei periculoase, situaţiei neaşteptate care a intervenit.

Anxietatea şi sistemul ei neural trebuie să fie vechi din punct de vedere filogenetic, având în vedere complexitatea lor. În concordanţă cu cercetările privind aportul filogenezei la specializarea neuroreceptorilor. Aceste proprietăţi ale creierului au apărut ca rezultat al selecţiei naturale având în vedere funcţia lor adaptativă. Circuitele neuronale considerate a fi în relaţie cu frica şi anxietatea protejează oamenii şi animalele de vătămături fizice, iar circuitele neuronale, pentru mânie şi agresiune, servesc la învingerea opoziţiei şi a frustrării. În efortulde a explica frica, se arată că speciile sunt genetic predispuse să achiziţioneze frică faţă de stimulii implicaţi în pericolele supravieţuirii din trecutul lor evolutiv.

Analizând anxietatea de separare la copil, se lansează ipoteza că aceasta poate fi privită ca un răspuns biologic ce conţine componente fizilogice şi psihologice, componente ce au fost selectate pe parcursul evoluţiei. Aceasta este cea care a favorizat apariţia funcţiei adaptative a ataşamentului matern, asigurând supravieţuirea speciilor pe baza protecţiei progeniturilor în etapele timpurii de dezvoltare.

Principalele surse de pornire ale acestei lucrări cuprind:

28

1.

Creşterea stresului de zi cu zi pe fondul modificărilor în societate, precum şi scăderea calităţii vieţii;

2. Lipsa de informare asupra acestui simptom;

3. Tratarea necorespunzător a anxietăţii, interpretând-o ca timiditate.

Stresul de zi cu zi, cerinţele tot mai exigente fie din partea părinţilor, fie din partea sistemului de învăţământ sau a serviciului, toate pot duce în timp la instalarea anxietăţii. Într-o societate în care sunt apreciate dezinhibiţia, extroversiunea, o persoană timidă poate să-şi interiorizeze sentimentele şi să trăiască cu frica că toate gesturile si vorbele lui vor fi aspru judecate de către cei din jur, ducând în timp dacă nu este controlată la anxietate. Tratarea anxietăţii necesită răbdare, curaj pentru a face faţă noilor provocări şi pentru a face faţă temerilor care vin odată cu aceste provocări. Mai necesită de asemenea si voinţă pentru a experimenta lucruri şi situaţii noi.

Pas cu pas, persoana care decide să se vindece de anxietate poate învăţa să se simtă mai confortabil. Fiecare pas înainte ajută la construirea încrederii pentru a face următorul pas. Când anxietatea începe să dispară, se construiesc încrederea şi sentimentele pozitive. Curând, persoana va începe să se gândească mai puţin la lucrurile inconfortabile şi mai mult la cele distractive. Astfel că ea va reuşi să iasă din cercul vicios al anxietăţii.

În concluzie instalarea anxietăţii se datorează atât factorilor genetici, dar mai mult factorilor de mediu, deoarece aceştia au un impact major asupra dezvoltării persoanei. Scopul final al acestei lucrări este de a vedea care sunt cauzele anxietăţii, ce o influenţează şi în cadrul unor cercetări viitoare metode de tratament a anxietăţii.

29

Bibliografie

1. Ardelean, M., (2006), „Tulburări din spectrul anxietăţii: anxietate, obsesie, compulsie”,

Edituara ALL.

2. Cochinescu, C., (2005), Şomajul: Anxietatea şi frustraţia la persoanele şomere, Editura

Lumen.

3. Le Gall, A., (1995), Anxietate şi angoasă, Editura Marineasa.

4. Marinescu, D., (2008), „Tulburarea depresivă şi anxioasă: actualităţi, Editura Aius PrintEd.

5. Podea, D.M., (2005), „Tulburările anxioase”.

6. Răscanu, R., Sava, n., (1999), „Anxietate, depresie în perioada de tranziţie”, nr 1-4.

7. Romosan, F., (2003), „Tulburarea de anxietate generalizată şi tulburarea de panică”,

Editura Mirton.

8. Sava, N., (2003), „Anxietate şi performanţă la tineri (aboedare psihoindividuală,

experimentală şi eucaţională), Editura Eurostampa.

9. Francois, L., Crisrophe, A., (2011), „Cum să ne purtam cu personalităţile dificile”, Editura

Trei.

10. Laurent, S. (2011), „Primii paşi în psihoterapie”, Editura Polirom.

11.Graţiela, Sion (2009), „Psihologia vârstelor”, Editura Fundaţiei Romania de Mâine.

12. Michele, M., Jack, D.,(2009), ”Tratat de psihologie clinică şi psihopatologie”, Editura

Trei.

13.Florin Tudose, Catălina Tudose, Letiţia Dobranici (2011) „ Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi”,Editura Trei.

30