Cunoasterea stiintifica si

limbajul ei
in Pedagogie

Stiinta este un ansamblu coerent de cunostinte relative la anumite categorii de fenomene sau
obiecte produs cu ajutorul unei metode specifice si a unui demers special adica prin cercetare.
Stiinta este o activitate care produce cunoastere cu ajutorul metodei stiintifice.

O disciplina stiintifica nu atinge statutul de stiinta autonoma decit respectind urmatoarele

criterii : un obiect de studiu propriu ; stiintificitatea demersului teorii si paradigme, metode
de analiza; un ansmabu de autori de referinta ; o infrastructura academica o comunitate
stiintifica dar si locuri specifice de invatamint si de publicare -lucrari, reviste specialitate -,
adica este o activitatea institutionalizata.

Cercetarea stiintifica este tipul de activitate care consta in procesul de colectare si analiza a
datelor in scopul rezolvarii unei anumite probleme de cercetare

Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin dezvoltarea ei. Fie ca se prezinta ca o acumulare

infinita de cunostinte sau ca o succesiune de revolutii stiintifice (Kuhn), cunoasterea stiintifica
progreseaza neintrerupt. De altfel, nici un cercetator nu reincepe de la zero, ca si cum nimic
nu a fost facut pina la el. El cunoaste teoriile si descoperirile precedente, le utilizeaza fie
pentru a le a dezvolta, fie pentru a le contesta. Intr-un fel sau altul, traditia stiintifica nu este
niciodata ignorata si noi interpretari sint propuse in mod constant. Stiinta, incepind cu
dezvoltarea sa in secolul al XIX-lea, se imbogateste continuu cu cunostinte produse de
comunitatile stiintifice. Aceasta dezvoltare nu este niciodata incheiata, intrucit realitatea pare
inepuizabila.

In concluzie, stiinta este un tip de cunoastere axata pe analiza faptelor. Intreprindere in

continua evolutie, stiinta este o activitate si nu un simplu ansamblu, o suma de cunostinte.
Activitatea stiintifica, orientata catre producerea de cunoastere, se caracterizeaza deci printr-
un mod de organizare specific si un mare dinamism.

A desfasura o activitate stiintifica inseamna in primul rind, si in mare masura, invatarea

limbajului stiintific. Unul din scopurile acestei lucrari este de prezenta o parte din vocabularul
propriu procesuui de cercetare. Stiinta nu se distinge printr-un limbaj ermetic, ci prin
utilizarea termenilor care multi apartin limbajului curent. Ea da acestor notiuni un caracter
formal special pentru ca ea cauta univocitatea. Altfel spus, fiecare termen utilizat nu trebuie sa
aiba decit un singur sens si trebuie interpretat de toti in acelasi fel. In acelasi fel, raporturile
dintre termenii utilizati trebuie sa fie stabilite intr-o logica simpla si clara. Daca vorbim, de
exemplu, de relatie de cauzalitate, trebuie ca toti sa intelegem ca exista cel putin doua
fenomene si ca unul il produce pe celalalt primul fiind cauza si al doilea efectul. Folosim
termenul de cauzalizate numai pentru acest tip de relatie intre fenomene. Limbajul stiintific
stabileste astfel o coerenta, adica un raport logic intre termenii utilizati.
In plus, in cercetarea stiintifica, nu utilizam cuvinte fara sa le definim cit mai exact posibil si
in mod explicit pentru a evita ca el sa fie confundat cu acceptiunea lui curenta. Precizia este
astfel o alta calitate a limbajului stiintific. Aceasta definire a termenilor reprezinta o parte
esentiala a muncii de elaborare stiintifica.

Toate aceste operatii (univocitate, coerenta, precizie) vizeaza sa dea claritate limbajului
utilizat pentru ca el sa fie inteles si interpretat in acelasi fel. Plecind de la definitia termenilor
si a relatiilor dintre ei, cercetatorul poate construi o serie de enunturi referitoare la un fenomen
sau un obiect de studiu. Acest ansamblu de propozitii care surprind esenta realitatii constituie
o teorie, adica un ansamblu de concepte, de definitii si propozitii, in relatie unele cu altele, si
care propune o viziune sistematica a unui fenomen, in scopul descrierii sau expicarii
manifestarilor sale. Teoria joaca un rol major in stiinta deoarece, prin totalitatea enunturilor
ei, permite unificarea si intelegerea a ceea ce afirmam despre realitatea studiata. Mai mult, ea
da coerenta unui domeniu de cunoastere propunind una sau mai multe explicatii care sint
supuse unei analize.

Anumite teorii permit formularea de legi si un astfel de ansamblu de legi este adesea prezentat
teoria unui anumit domeniu de studiu. O lege intr-o teorie este enuntul uner relatii constante
intre fenomene. De exempu, in economie legea cererii si a ofertei.

Teoria este ghidul indispensabil in alegerea de catre cercetator al cailor de urmat, ea permite
ordonarea observatiior, ea justifica tehnicile de analiza, pe scurt ea orienteaza cercetarea. O
teorie, odata verificata, devine sursa de informatii, permitind noi formulari, explicatii noi si
mai profunde.

Spiritul stiintific

Stiinta nu este numai un ansamblu de cunostinte, activitatii stiintifice ii sint proprii si o

anumita atitudine si dispozitii mentale care trebuie sa caracterizeze orice om de stiinta si orice
demers stiintific. Acesta este spiritul stiintific.

Calitatile spiritului stiintific sint : simtul observatiei, curiozitatea (interogatia stiintifica),

rationamentul, metoda, deschiderea si obiectivitatea. Impreuna, ele definesc dispozitiile
mentale pe care trebuie sa le demonstreze un cercetator care intreprinde o activitate stiintifica.

a) Obsevatia

Observatia este activitatea de examinare a unui fenomen. Orice stiinta este orientata catre
verificarea supozitiilor; observarea realitatii este in centrul demersului stiintific. A ne limita la
speculatii, fara a tine cont de concordanta cu experienta concreta, este contrar spiritului
stiintific. Acesta vizeaza cunoasterea si transformarea realitatii; el este deci preocupat
continuu de necesitatea de a verifica, de a testa in realitate ceea ce a fost conceput mental.
Observarea realului este astfel indispensabila oricarui demers care se vrea bazat pe principii
stiintifice. Observatia este, pentru orice cercetator, o preocupare esentiala.

b) Interogatia stiintifica
Interogatia este actiunea de a-si pune intrebari asupra unui fenomen. Chiar daca practicam o
observatie atenta, este imposibil sa vedem totul in a celasi timp sau sa acordam importanta
egala fiecarei situatii observate. Astfel, intrebarile pe care le punem inainte sau in timpul
observatiei sint cele care orienteaza privirea. Altfel spus, intrebarile permit operarea unei
selectii a diferitelor fenomene sau situatii si determina aspectul asupra caruia ne vom
concentra.

Cunoasterea stiintifica decurge din interogatie, care constituie cheia indispensabila

cunoasterii. Orice cunoastere este raspunsul la o intrebare. Daca nu exista intrebare, nu poate
exista cunoastere stiintifica. Interogatia este punctul de plecare al cercetarii, pentru ca faptele
nu vorbesc prin ele insele.

c) Rationamentul

Rationamentul este actiunea de a concepe in mod mental. Gindirea, ratiunea, specific umane,
sint instrumentele intelectuale necesare pentru a sonda, punind intrebari, natura finntelelor si
lucrurilor. Capacitatea de abstractie este facultatea de a concepe ceea ce nu se impune imediat
prin perceptie. A abstrage inseamna izolarea prin gindire anumite elemente ale unui fenomen.
Rationam prin notiuni (concepte) cu care construim propozitii, adica enunturi care exprima,
prin cuvinte si simboluri, relatii intre fenomene.

Rationamentul, conducind la abstractie, este un demers esential in stiinta. De fapt, nu putem

avansa catre descoperirea stiintifica decit formulind propozitii pentru a interoga realitatea
observata, aceste propozitii fiind abstractii in raport cu realul concret. Rationamentul permite
astfel analiza si interpretarea realitatii.

d) Metoda

Daca in cunoasterea stiintifica ne punem intrebari cu ajutorul rationamentului si pentru a

observa cu atentie, o facem in mod metodic, adica riguros. Metoda este definita ca un
ansamblu de proceduri, demersuri precise pentru a ajunge la un rezultat. In stiinta, metoda
este primordiala, si procedeele utilizate intr-o cercetare determina rezultatele acesteia.

Astfel, orice cercetator trebuie sa respecte un demers, o maniera de a proceda, precisa si

exacta, ordonata dupa o anumita logica. Attfel spus, pentru a produce rezultate fiabile,
demersul stiintific cere rigoare, adica o metoda, anumite etape care trebuie urmate in mod
sistematic.

e) Obiectivitatea

Obiectivitatea, adesea sinonima cu impartialitatea, neutralitatea, este in primul rind o calitatea

care reda fidel un obiect, un fenomen, adica ceea ce da o reprezentare conforma realitatii.
Obiectivitatea este un ideal niciodata atins. Chiar daca vrem sa redam fidel ceea ce vedem sau
auzim, o facem nu numai cu ratiunea, dar si cu sentimente, senzatii, experiente, prejudecati,
cunoastere anterioara.
Subiectivitatea

Chiar si in stiinta, domeniu al obiectivitatii, elementul subiectiv intervine inca de la inceput:

este interesul pentru un anumit fenomen sau anumite aspecte ale unei fenomen. Cercetarea
stiintifica cere multa energie, este o provocare dificila daca nu sintem interesati. Interesul
furnizeaza de asemenea motivatia pentru a duce la bun sfirsit un proiect de cercetare. Cu alte
cuvinte, nu sintem niciodata neutri in fata realitatii, si a fi constienti de aceasta este un prim
pas catre obiectivitate. In acest sens, cercetatorul tinde sa depaseasca propriile presupozitii si
foloseste toate mijloacele pe care le are la dispozitie pentru a evita ca rezultatele sa nu fie
influentate de o manipulare indoielnica a datelor.

A fi obiectiv nu inseamna negarea subiectivitatii. Spunem ca spiritul stiintific tinde catre

obiectivitate. Aceasta preocupare constanta face parte din disciplina personala a
cercetatorului, este indispensabila oricui se dedica muncii stiintifice.

In acelasi timp, chiar daca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate, nimic nu garanteaza ca se
vor respecta criteriile obiectivitatii. Impartialitatea, perspicacitatea sau luciditatea, necesare
cunoasterii, nu sint date de la sine. Din aceasta cauza, cercetatorul, pentru a asigura
obiectivitatea studiului, trebuie sa accepte critica celor exercita activitati in acelasi domeniu.
In mediul stiintific este recunoscut ca schimbul de critici este esential mentinerii standardeor
de obiectivitate. Criticile comunitatii stiintifice dau notorietate anumitor membrii ai acestei
comunitati, adica acesti cercetatori au trecut testul recunoasterii stiintifice.

f) Deschiderea de spirit

Deschiderea de spirit consta in a admite ca reaitatea nu coincide mereu cu ideile existente.

Este atitudinea care permite acceptarea unor noi feluri de a gindi. Aceasta deschidere,
primordiala in stiinta, catre tot ceea ce modifica primele impresii necesita o permanenta grija
de a abandona prejudecatile, de a fi capabili de a accepta concluziile care contrazic
prejudecatile si simtul comun.

Distantarea in raport cu credintele, felurile obisnuite de a gindi si a facea, este necesara

deoarece aparentele, ideile si conceptiile prestiintifice, certitudinile prealabile, risca sa
ascunda dimensiuni noi ale fenomenului observat.

Deschiderea de spirit nu trebuie sa se manifeste doar inceputul cercetarii, ci pe tot parsursul

ei, in sensul respingerii propozitiilor initiale. Aceasta respingere nu trebuie sa fie considerata
un esec, intrucit cercetarea nu-si pierde din interes nici din valoare. Nu este vorba in acest
sens de a respinge cunostintele stiintifice anterioare ci de a nu le admite in mod necritic.

Imaginatia este in mod natural legata de deschiderea de spirit. In fata unei probleme de ordin
metodologic sau teoretic cu care ne confruntam in timpul cercetarii, omul de stiinta trebuie sa
gaseasca solutii care adesea fac apel la imaginatia sa, adica la capacitatea de a concepe noi de
investigatie si idei noi.
Munca stiintifica fiind o munca de creatie, imaginatia este indispensabila. Bine canalizata, ea
intervine in orice moment al analizei. Descoperirile, inventia unor noi instrumente de
masurare, cer imaginatie din partea cercetatorilor.

In concluzie, spiritul stiintific este o dispozitie mentala speciala care se dobindeste prin
practica. Astfel, prin munca de cercetare, prin dezvoltarea calitatilor proprii spiritului
stiintific, activitatile sint nu numai interesante dar si posibile.

Discursul stiintific discurs construit

Discurul analitic este un discurs construit. Analiza este o descompunere a realitatii observate,
ea functioneza prin fragmentarea componentelor pentru a intelege o dimensiune a realitatii.
Sinteza este, dimpotriva, o recompunere pentru o vedere de ansamblu.

Obstacolele cunoasterii stiintifice sint sensul sau opinia comuna, adica ideile profane,
aparentele, conceptiile prestiintifice. Acestea constituie o problema in special in stiintele
sociale, relativ tinere, deoarece oricine are o idee despre societate, despre economie sau
guvernare. Dar o analiza stiintifica a faptelor si fenomenelor sociale nu poate pleca de la
aceste notiuni prestiintifice.

Cunoasterea stiintifica pune in prezenta doua componenete distincte : subiectul (observatorul,

analistul) si obiectul (entitatea observata, concreta sau abstracta). Analiza pleaca de la subiect
care construieste, decupeaza, realitatea pe care vrea sa o observe pentru a o explica
(raspunzind la intrebarea de ce) sau a o intelege (intrebarea cum).

Cunoasterea stiintifica este interesata de aspectul universal al fenomenelor si de singularitatea

lucrurilor. Analistul nu se poate limita la simpla descriere a realitatii, diversa in manifestarile
ei. El vizeaza generalizarea plecind de la anumite trasaturi comune unei categorii de obiecte.
De exemplu, economistii studiaza aspectul de schimb al raporturilor sociale, analiza lor retine
doar o dimensiune, un fragment al realitatii raporturilor sociale.

Aceasta reducere este o constructie a sipiritului, o munca de abstractie. Pentru aceasta

constructie abstracta economistii folosesc conceptul de piata cu care desemneaza o retea de
schimb. De exemplu, piata automobilelor este o decupare a realitatii, fara sa fie concreta
nici nu o putem vedea nici simti, nici atinge, dar care permite sa sesizam, prin gindire, un
fenomen acela de schimb al unui produs.

Decuparea unui obiect este stadiul critic al unei analize, deoarece din acest construit deriva
felul in care angajam demonstratia. Demersul este de la subiect catre obiect prin ratiune
care determina felul in care vom face investigatia, ce intrebari ne vom pune referitor la
realitatea observata.

Analiza stiintifica pune in relatie entitati concrete sau abstracte. Cunoasterea stiintifica
vizeaza relatii si nu concepte considerate in singularitatea lor. Dar aceasta punere in relatie
este abstracta de exemplu, legea atractiei corpurilor in fizica mecanica nu exista decit in
abstract : ea prevede, ca o constanta, ca corpurile se atrag dupa produsul dintre masa lor
divizat la patratul distantei dintre ele. Conceptele de masa si distanta nu spun nimic in sine
ci doar relatia dintre ele.

Si Weber spunea ca baza delimitarii domeniilor muncii stiintifice este data de relatiile
conceptuale dintre lucruri. Un concept desemneaza, prin pura conventie, o entitate concreta
sau abstracta. O vigilenta epistemologica particulara cer termenii care, impusi intr-o
disciplina, sint preluati de altele, deoarece tentatia este sa ne raportam la definitia initiala.
Termenii trebuie redefiniti, precizati, in functie de domeniul de analiza. De exemplu, in
economie lucram cu notiunile de oferta, cerere, utilitate. Dar, astazi, in stiinta politica, in
studiul administratiei, utilizam acesti termeni, dar si altii entreprenor, performanta, investitie
initial consacrati in economie.

Conceptele organizeaza perceptia, surprind anumite proprietati, particularitati constante ale

fenomenelor. Dar ele nu sint realitea insasi, nu sint decit o constuctie mentala. Conceptele nu
au sens analitic decit in raport unele cu altele, ele constituie o structura. Un concept nu este
interesant in sine, nici fecund (stiintifc), ci relatia lui cu altele este interesanta. Acesta este
obiectivul discursului stiintific, acela de a pune conceptele in relatie pentru a rapunde la o
intrebare de cercetare.

Gindirea stiintifca este diferita de mistica, de gindirea filozofica (speculatie), de ideologie.

Limbajul profetului, al inteleptului, al politicianului asupra destinului umanitatii, al unei
natiuni, nu tine de gindirea stiintifica. Stiinta nu are rolul de inflama multimile, ca un discurs
politic, ea nu ofera decit o viziune fragmentata a lumii pe care incearca sa o inteleaga.

Ultime consideratii : Aceaste punere in evidenta a particularitatilor discursului stiintific nu

este inocenta, ea corespunde unei anumite viziuni asupra stiintei in general, a stiintelor sociale
in particular, a cunoasterii. Ea are la baza un parti-pris cit priveste aptitudinea ratiunii de a
cunoaste realitatea care ne inconjoara. Altfel spus, postulam capacitatea subiectului de a
gestiona raporturile cu realul (concret sau abstract) urmind regulile observatiei. Cunoasterea
stiintifica nu este normativa, adica nu se raporteaza la judecati de valoare (bine, rau, corect,
just, etc). Ea se raporteaza la fapte. Chiar daca vrem sa remediem o situatie judecata ca
inacceptabila (ceea ce este obiectul stiintelor sociale aplicate), analiza conditiilor sociale
pentru a intelege cauzele acelei situatii trebuie sa fie obiectiva si condusa dupa metoda
stiintifica, fara consideratii normative

Obiectivele stiintei

O cercetare stiintifica poate avea trei obiective : descrierea, explicatia, interpretarea.

Descriere consta in identificarea caracteristicilor (elementelor) obiectului sau fenomenului

studiat. Ea este reprezentarea, fidela si detailata, a unui obiect sau fenomen.

Descrierea ajuta la clasificare (stabilirea de tipologii), pe baza unor criterii alese pentru
pertinenta lor. Astfel, obiectele si fenomenele pot fi regrupate pe baza asemanarii sau
inrudirii: criteriile de regrupare variaza in functie de obiectivele cercetarii. De exemplu,
clasificarea societatilor in functie de nivelul de dezvoltare, sau clasificarea weberiana a
tipurilor de legitimitate in functie de tipurile de dominatie.
Explicatia este un alt obiectiv, cel mai important, al cunoasterii stiintifice. Explicatia consta in
descoperirea de relatii intre fenomene, in stabilirea de raporturi de cauzalitate. Explicatia este
raspunsul la intrebarea de ce ? se produce un anumit fenomen.

Comprehensiunea (intelegerea, interpretarea) este obiectivul cercetarii atunci cind studiem

fiinte umane. Ea consta in descoperirea resorturilor actiunilor si comportamentelor indivizilor,
a sensului, si semnificatiei pe care ei o atribuie gesturilor si faptelor lor.

In stiintele aplicate, scopul cercetarii este transformarea realitatii. In aceste domenii de

cunoastere, stiinta nu se opreste la analiza, la cunoasterea teoretica a fenomenelor,
modificarea starii de fapt este un scop esential al demersului stiintific.

Tipuri de cunoastere stiintifica : stiintele naturii si stiintele sociale

Stiintele naturii sint discipline care au ca obiect de studiu universul fizic si viu, natura fiind
tot ceea ce exista si se produce fara interventie umana. Fizica, chimie, biologie, astronomie,
geologie, biochimie, astrofizica sint astfel de domenii de studiu. Numite fie stiinte naturale,
exacte, pure, sau stiinte pur si simplu, astazi sint numite stiinte ale naturii. In general cind ne
referim la savanti sau la oameni de stiinta ne gindim la cei ce studiaza aceste discipline.

Stiinte umane (sociale) au ca obiect de studiu individul si societatea. Numite anterior stiinte
al omului sau umane, si astazi, in special in lumea anglo-saxona, stiinte sociale, aceste
discipline studiaza fiinta umana sub diferite aspecte. Scopul lor este explicarea si intelegerea
comportamentului uman si a semnificatiei actelor sale. De exemplu, psihologia studiaza
fenomenele psihice, istoria studiaza evolutia sociatatii; raporturile politice, economice,
administrative sint studiate de stiinta politica, stiinta economica, respectiv de stiintele
administrative.

Desi nu exista o definitie clara si universal acceptata a tuturor disciplinelor cuprinse in

sectorul stiintelor sociale, se considera ca fac parte : antropologia, criminologia, demografia,
economia, etnologie, geografia, psihologia, psihologia sociala, stiinta politica, stiintele
administrative, stiintele educatiei, stiinta religiei, stiinte juridice, sociologia, istoria.

Modul de functionare

Stiintele naturii si stiintele sociale au moduri de functionare diferit deoarece au obiecte de

studiu diferite.

Astfel, stiintele naturii incearca sa descopere relatiile dintre fenomenele sau obiectele
materiale. Obiectul de studiu este reproductibil, este masurabil, se preteaza la explicatia
cauzala, nu este compatibil cu analiza comprehensiva

Stiintele naturii utilizeaza un instrumentar avansat pentru observarea lumii materiale (de
exemplu microscopul, audiometrul) care a permis dezvoltarea experimentului, adica
recurgerea sistematica la experienta, analiza prin experienta fiind considerata adevarata
metoda stiintifica. Experimentul consta in reproducerea in laborator a unui fenomen in scopul
studierii lui. Prin experiment se provoaca un fenomen in scopul studierii lui, se creaza
conditiile producerii acestui fenomen manipulind elementele lui. Materie, instrumente,
experiment, sint elementele modelului de cercetare in stiintele naturii care ofera conditii
ideale pentru repetarea experientelor.

Stiintele sociale functioneaza in alt mod. Obiectul de studiu il constituie fiintele umane si
fenomenele sociale. Obiectul de studiu are constiinta existentei sale, da un sens actelor sale,
este complex, nereproductibil, se preteaza la analiza explicativa dar si la analiza
comprehensiva

Stiinta pozitiva vs stiinta comprehensiva ; explicatie vs interpretare

Ca definitie generala, stiinta pozitiva este un mod de investigatie care vizeaza elaborarea de
legi de cauzalitate plecind de la observarea unor regularitati care se manifesta in natura sau in
experiment. Definita ca o teoretizare a cunoasterii obiective, viziunea pozitivista este
proprie stiintelor naturale.

Stiinta pozitiva isi defineste obiectul de studiu (realul) ca o realitate exterioara subiectivitatii
umane. Viziunea pozitivista privilegiaza verificarea, calitatea unei teorii fiind aceea de a
prevede situatii precise de observatie.

Teoriile pozitiviste elaborate prin metode obiective de achizitie de cunostinte au la baza

investigatia empirica. Altfel spus, stabilirea stiintifica a raporturilor de cauzalitate, adica a
unor raporturi constante intre doua evenimente sau fenomene, care sint la baza adevarului
legilor universale, se face prin observatie empirica.

Sintetizind, cunoasterea pozitivista este o cunoastere obiectiva, este un model explicativ

(cauzal) de cercetare, este o cunoastere care face apel la metode cantitative de analiza si la
metoda experimentala.

Stiintele sociale pozitiviste

Inspirat de rezultatele din stiintele naturale, mai ales de cele din bologie, Auguste Comte
(fondator al pozitivismului), si mai ales Durkheim, au urmarit sa adopte metoda stiintifica
pozitivista la analiza problemelor sociale pentru a stabili o stiinta sociala obiectiva.
Durkheim a tradus metoda pozitivista care caracteriza stiinta naturala empirica intr-o serie de
Reguli ale metodei sociologice : obiectul sociologic este lumea sociala ca fiind
independenta de indivizii care o compun. Sistemul social este format din ansamblul faptelor
sociale, structuri constringatoare care formeaza realitatea sociala obiectiva. Fiind o
realitate in sine, faptele sociale sint cuantificabile, adica pot fi definite in mod obiectiv,
explicate prin legi si verificate empiric. Eliminind constiinta sociala a actorilor di definitia pe
care o da realtiilor sociale, Durkheim este unul din fondatorii structuralismului, acest
ansmablu de teorii stiintifice care atribuie structurilor sociale o logica inerenta si independenta
de actiunea umana.

Stiinta interpretativa
 Cercetarea de tip comprehensiv consta in intelegerea actiunii sociale plecind de la
interpretarea sensului acesteia, care nu poate fi atribuit decit motivatiilor actorilor individuali.
Interpretarea este un mijloc de cunoastere subiectiva. Spre deosebire de stiinta pozitiva,
explicarea faptelor sociale este de fapt intelegerea sensului lor, si acesta nu exista decit in
functie de valoarile la care se raporteaza.

Cunoasterea stiintiifca interpretativa consta deci in degajarea ideilor si motivatiilor subiective

care ghideaza actiunea. Din punct de vedere comprehensiv, lumea sociala este locul
intersubiectivitatii, produsul unei interactiuni organice si necesare intre individ si spatiul
caruia ii apartine. In aceasta perspectiva, societatea ca entitate istorica si subiectiva, dar de
asemenea observabila in manifestarile ei individuale si structurale, se defineste mereu
prin intelegerea individuala, particulara, pe care o au actorii sociali despre ea. Cunoasterea
realitatii sociale se face prin interpretare, singura care permite sesizarea semnificatiilor
sensului, semnificatiei pe care actorii o dau actiunii lor. Or, problema semnificatiei este cea a
calitatii.

Contrar pozitivismului care vizeaza enuntarea de legi ultime ale lumii sociale, metoda
interpretativa este in primul rind un mijloc de cunoastere obiectiva. Daca cunoasterea
pozitiva raspunde la intrebarea de ce, vizind despoperirea cauzei existentei sau producerii
unui fenomen, comprehensiunea raspunde la intrebarea cum, adica intelegerea resorturilor
existentei si producerii actiunii sociale.

Este metoda interpretarii propusa de Weber, aproximarea ideal-tipica. Prin acest mijloc
euristic, Weber incearca sa asigure obiectivitatea unei cunoasteri care ramine in acelasi timp
mereu subiectiva.

Tipuri de cercetari in stiintele sociale

In functie de diferite criterii (intentia cercetarii, obiectiv, tipul de date, perioada de timp)
exista urmatoarele tipuri de cercetari:

1. scopul cercetarii :

cercetare fundamentala vizeaza formularea de teorii, de principii de baza, are ca obiectiv

dezvoltarea cunosterii intr-un domeniu fara a se preocupa de implicatiile practice ale
cunoasterii

cercetare aplicata vizeaza precizari asupra unei probleme in scopul unor aplicatii practice

2. dupa obiective

cercetare descriptiva vizeaza reprezentarea in detaliu a unui obiect (de studiu)

cercetare tipologica clasificarea unor fenomene dupa unul sau mai multe criterii
 cercetare explicativa pune in relatie fenomene (relatie cauzala)

comprehensiva vizeaza descifrarea semnificatiei data de individ actiunilor sale

3. dupa specialitate

cercetare disciplinara este cercetarea realizata intr-o singura disciplina

cercetare pluridisciplinara cercetare facuta separat de mai multi cercetatori din doua sau mai
multe discipline asupra aceluiasi subiect

cercetare interdisciplinara cercetare realizata de cercetatori din doua sau mai multe
discipline in mod conjugat asupra aceluisi subiect

cercetarea transdisciplinara urmareste stabilirea un limbaj stiintific comun mai multor

discipline

4. dupa modul de prelevare a datelor

cercetare cantitativa impica procesul de colectarea de date cu caracter masurabil

cercetare calitativa foloseste date cu carcater nemasurabil

5. dupa timp

cercetare sincronica cercetare in care obiectul este studiat la un singur moment

cercetare diacronica studiaza evolutia in timp a obiectului de studiu

6. dupa elementele selectionate

cercetare globala studiaza toata populatia vizata

cercetare esantionata studiaza o parte din populatia vizata

cercetare monografica analizeaza o singura unitate a populatiei

7. dupa loc

cercetare pe teren cercetatorul este aproape de populatia studiata

in laborator cercetare desfasurata intr-un spatiu si cu instrumente specifice

 cercetare documentara consta in culegerea de informatii din documente

8) dupa spatiu

cercetare locala, regionala, nationala, internationala, mondiala

cercetarea omparativa studiaza un grup de unitati pentru a le compara

9) in functie de strategia de cercetare

Exista doua mari tipuri de cercetari experimentala si non-experimentala (ex-post) carora le

se adauga un tip hibrid strategia qusi-experimentala. Ultimele doua sint specifice cercetarii
in stiintele sociale.

Cercetarea experimentala este proprie stiintelor naturii si stiintelor pure. In investigatia

experimentala, cercetatorul stapineste factorii care influenteaza sau pot influenta obiectul de
studiu. Ea permite (cu exceptia astronomiei) reproducerea in laborator a conditiilor realitatii
observabile. In stiintele sociale, se utilizeaza in psihologie experimentala, ocazional in
sociologie sau stiinte politice.

Cercetarea experimentala vizeaza stabilirea unui raport de cauza efect intre fenomene si
variabile. Ea este un studiu de cauzalitate. Pentru a stabili un astfel de raport, se face o
experienta in care se manipuleaza variabila independenta, apoi se observa efectul acestei
variatii asupra variabilei dependente (care suporta actiunea). Proprii acestui tip de cercetare
sint metodele cantitative.

Cercetarea non-experimentala (ex-post) este specifica stiintelor sociale, cind cercetatorul nu

stapineste factorii care pot influenta obiectul de studiu fiind obligat sa studieze
comportamente sau fapte care s-au produs deja (ex-post).

Cercetarea quasi-experimentala este strategia in care cercetatorul nu verifica conditiile de

interventie a variabilei independente, deci nu stapineste deloc variabila dependenta,
multumindu-se sa observe reactiile acesteia la stimuli provocati de variabila independenta.
Cercetatorul nu manipuleaza toate variabilele in cauza, ci incearca sa reproduca cit mai fidel
posibil logica de baza a strategiei experimentale. In stiintele sociale se utilizeaza acest tip de
cercetare in lucrari de simulare, in special al simularii pe calculator, in realizarea de modele
econometrice.

Metoda stiintifica si metode de cercetare

Demersul stiintific presupune o metodologie, adica un ansamblu de metode si tehnici care

orienteaza elaborarea unei cercetari si care ghideaza procesul stiintific. Termenul metoda nu
este un termen univoc. Utilizarea sa se insoteste de obicei de un adjectiv care specifica despre
ce fel de metoda este vorba: metoda stiintifica, metode cantitative, calitative, experimentala,
istorica, sau altele.
Metoda stiintifica

Metoda stiintifica este demersul utilizat in orice domeniu al stiintei. Aceasta inseamna ca
dincolo de metodele particulare de cercetare proprii disciplinei, exista un demers comun
propriu cercetarii stiintifice. Acest demers are acelasi obiectiv : aprofundarea cunoasterii
realitatii. In acest scop, fiecare membru al comunitatii stiintifice se angajeaza sa respecte
aceleasi reguli si procedee, adica aceiasi tip stiintific de metoda. Fundamentele metoda
stiintifice sint conceptualizarea si experimentul, altfel spus ea implica observarea obiectiva a
realitatii, rationament si verificarea.

Metode cantitative si calitative

Pe planul procedurilor, distingem, in cadrul cercetarii in stiintele sociale, procedurile care

vizeaza masurarea fenomenelor de cele care permit prelevarea de date necantitative sau putin
masurabile.

Metodele cantitative vizeaza masurarea fenomenului studiat. Masurile pot fi ordinale, de

genul mai mare decit, mai mic decit, sau numerice care utilizeaza calcule. Cea mai mare
parte a stiintelor sociale utilizeaza masuri : indici, rate, medii, in general instrumente
statistice, date cifrate. De exempu, daca vrem sa cunoastem evoutia preturilor de consum in
ultimii zece ani, intentiile de vot la viitoarele alegeri, legatura dintre gradul de scolaritate si
consumul de droguri, facem apel la metode cantitative.

Metodele calitative sint ansamblul de proceduri utilizate pentru a califica un fenomen. Ele
vizeaza intelegerea realitatii, a sensului unor fapte, comportamente, a unor declaratii. Daca
vrem sa cunoastem sadiile de intelegere ale unui copil, faptele marcante ale unui deceniu,
conceptiile religioase in diferite tari, facem apel la metodele calitative. In general aceste
metode sint asociate studiului de caz sau analizei unui numar mic de indivizi.

Oiectivele urmarite si materialele disponibile determina gradul de cuantificare sau demersul

mai degraba calitativ care va fi adoptat. Cifrele nu inseamna nimic in sine, oricit de exacte
sint, cind vrem sa masuram calitatea unui fenomen si invers, o descriere calitativa oricit de
detaliata este inutila daca datele cifrate sint mai semnificative. Ceeea ce este important este de
a alege mijloacele cele mai pertinente pentru a aprofunda analiza obiectului de studiu si a
cerceta toate dimensiunile lui.

Tehnici de cercetare

Tehnica de cercetare este un ansamblu de proceduri si instrumente de investigatie utilizate

metodic. Sint mijloace concrete utilizate pentru culegerea datelor din realitatea sociala. Daca
metodele sint orientari generale cit priveste felul de a aborda un obiect de studiu, tehnicile
indica cum putem accede la informatiile pe care acest obiect este susceptibil sa le furnizeze.

Pot fi clasate in functie de anumite criterii : contactul sau absenta de contact cu cei care
furnizeaza informatia (tehnici directe si indirecte) ; tipul de contact (observare, interogatie sau
experiment) ; forma produselor (documente sau obiecte) ; sursa informatiilor (indivizi sau
grupuri) ; gradul de libertate al celor ce fuznizeaza informatia (tehnici directive, non-directive
 sau semi-directive) ; continutul documentelor (cifrice sau non-cifrice) si tipul de prelevare
(cantitativa sau calitativa).

Exista sase tehnici principale de cercetare in stiintele sociale care vor fi definite sumar, dar
asupra carora vom reveni cu prezentarea in detaliu intr-un capitol subsecvent.

Observarea in situatie, interviul de cercetare, chestionarul sau sondajul si experimentul sint

tehnici directe : presupun contactul cu cei ce furnizeaza informatia, vizeaza observatia,
interogatia sau experimentul, indivizii sau grupurile sint sursa informatiilor, sint directive,
semi-directive sau non-directive, permit o prelevare cantitativa sau calitativa.

Observarea in situatie este o tehnica directa care vizeaza observarea, de obicei a unui grup, in
mod directiv, pentru o prelevare calitativa.

Interviul de cercetare este o tehnica directa care vizeaza chestionarea citorva indivizi, in mod
semi-directiv, pentru a face o prelevare calitativa.

Chestionarul sau sontajul sint tehnici directe care vizeaza chestionarea unui numar mare de
indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.

Experimentul este o tehnica directa care vizeaza realizarea unei experiente, impicind de obicei
citiva indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.

Analiza de continut si analiza statistica sint tehnici indirecte cit priveste accesul la informatie.
Ele se prezinta sub forma documentelor sau al obiectelor, informatiile provin de la indivizi
sau grupuri, au continut cifric sau non-cifric, sint utiizate pentru a face prelevare canlitativa
sau cantitativa.

Analiza de continut este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documente cu caracter
necifric, provenind de la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa sau
calitativa.

Analiza statistica este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documete cu continut cifric,
referitor la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa.

Etica cercetarii stiintifice

Este ansamblul de principii sau responsabilitati morale referitoare la desfasurarea unei

activitati de cercetare. Aceasta inseamna ca cercetatorul nu poate sa faca, fara respectarea
unor conditii, orice doreste, cum doreste sau la cererea unor terti. Orice cercetare cere o
anumita onestitate si, fara probitate, cercetarea isi pierde orice credibilitate.

Exista deci anumite regului care trebuie respectate care formeaza o etica proprie muncii
stiintifice si care trebuie respectate in toate etapele demersului de cercetare. Acestea sint
coduri deontologice care imbraca forma unor reglementari scrise. Exista astfel comitete
deontologice in institutii unde se efectueaza cercetari. Aceste comitete de supraveghere nu
accepta decit cercetarile care respecta regulile etice stabilite. Principiile etice se refera la :
subiectele cercetarii, adica indivizii, in cazul stiintelor sociale (respectarea integritatii
persoanelor, respectarea vietii private) ; ceilalti savanti apartinind aceleiasi comunitati
stiintifice, carora cercetatorul trebuie sa le puna la dispozitie rezultatele analizelor sale pentru
a permite schimbul generalizat de critici care este garantia obiectivitatii, dar si
responsabiitatea de a evalua studiile colegilor; publicul care are dreptul sa cunoasca, chiar
global, principalele rezultate ale cercetarilor.

Etapele procesului de cercetare

O cercetare stiintifica este un proces organizat pe etape care formeaza un tot distinct si care
cuprinde 3 mari faze : definirea problemei cercetarii, constructia tehnica, prelevarea datelor si
analiza si interpretarea rezultatelor. Aceste faze se descompun la rindul lor in mai multe
momente.

Etapele cercetarii sint transdisciplinare, in sensul ca ele se armonizeaza cu toate cercetarile

din stiintele sociale, oricare ar fi obiectul sau disciplina considerata. Chiar daca vocabularul
variaza adesea, de la o disciplina la alta, regasim si respectam totusi aceleasi etape principale.

Etapa formularii problemei de cercetare

Prima etapa a unei cercetari este definirea problemei. In cercetare, numim problema ceea ce
ridica un semn de intrebare, ceea ce pare pertinent sa fie studiat. Aceasta etapa include
formuarea problemei de cercetare. Este vorba sa identificam problema, s-o definim, sa
precizam pentru a-i deflimita conturul si de a o situa in demersul de reflectie. Formalarea
problemei conduce la enuntarea unei intrebari referitaore la o realitate pe care vrem sa o
cunoastem.

Apoi, deoarece orice cercetare vizeaza verificarea ulterioara, trebuie sa procedam la

operationalizarea problemei. Operationalizarea este definirea problemei in termeni care
permit investigatia empirica, adica analiza concreta. Conceptualizarea este fundamentu
oricarei cercetari. In consecinta, termenii si conceptele utilizate trebuie sa fie definite in asa
fel incit sa poata fi concretizati, adica pina la nivelul in care pot fi tradusi in fapte observabile
in realitate.

Etapa constructiei tehnice

Aceasta etapa vizeaza realizarea constructiei tehnice a cercetarii. Odata problema definita,
trebuie sa decidem cum vom colecta informatiile referitoare la fenomenul studiat. Exista
diferite tehnici de cercetare sau de prelevare a datelor, fiecare din ele prezentind avantaje si
dezavantaje. Alegem de obicei una dintre ele, in functie de definirea problemei si contextul in
care lucram.

Dupa familiarizarea cu tehnica retinuta, incepem contruirea instrumentului cel mai pertinent
in raport cu problematica cercetarii. De exemplu, daca optam pentru tehnica documentarii,
construim un cadru operatoriu ; daca ne-am decis sa procem prin chestionare sau sondaj,
construim un formular de intrebari, si asa mai departe.

Etapa prelevarii de date

Colectarea datelor propriu zise este etapa in care intram in mod concret in contact cu
realitatea. Dar inainte trebuie sa determinam cu precizie unitatile de analiza, adica persoanele
sau elementele de la care sau despre care vrem sa obtinem informatii. Aceasta selectie a
unitatilor este determinata de definirea problemei de cercetare stabilita in prima etapa.
Selectia se realizeaza in mod obisnuit prin esantionare si exista diferite proceduri pentru a o
realiza. Odata esantionul constituit, nu ne ramine decit sa culegem datele cu ajutorul
instrumentelor de cercetare stabilite in etapa precedenta. O buna utiizare a tehnicii de
cercetare este foarte importanta, deoarece, cu cit abordam realitatea pe care vrem sa o studiem
in mod adecvat, cu atit informatiile obtinute vor fi mai valide si fiabile.

Etapa de analiza a datelor si de interpretare a rezultatelor

Aceasta etapa consta in examinarea datelor prelevate si a sensului pe care il dam rezultatelor
analizei. Colectarea a furnizat informatii brute si dispersate care nu se preteaza unei analize
imediate. Pentru a fi analizabile, aceste date trebuie sa fie organizate. Fara o ordonare
prealabila, datele nu au nici o utilitate. Procedam deci la o pregatire a dateor, adica le
sintetizam pentru a putea, ulterior, degaja concuziile.

Dupa pregatirea datelor, sintem in masura sa incepem analiza si interpretarea, pe care le vom
prezenta apoi intr-un raport de cercetare.

Fiecare din aceste etape este distincta de celelalte, dar necesare una alteia. Sint etape ordonate
, indispensabile realizarii unei cercetari. Pentru a ne asigura ca nu ne angajam intr-o etapa fara
a o fi completat pe precedenta, se poate redacta, dupa fiecare etapa, un raport de etapa.Acest
raport permite evaluarea solliditatii etapei parcurse si trecerea la etapa urmatoare. In plus,
aceste rapoarte de etapa servesc raportului de cercetare final deoarece descriu o parte din
traseul urmat.

Proiect de cercetare

Unii autori folosesc expresia cadru de referinta, deviz de cercetare, demers metodologic.
Cel mai exact este proiect de cercetare, aceasta denumire aratind ce vrem sa intreprindem
si cu ce metoda. Proiectul de cercetare cuprinde etapele preliminare ale cercetarii. Cu
proiectul de cercetare trasam parametrii studiului pe care il vom intreprinde.

Proiectul de cercetare este etapa preliminara a cercetarii, prin care stabilim obiectul de studiu
si precizam felul in care realizam fiecare din etapele procesului de cercetare. Nu este un plan
de lucru sau tabla de materii, ci un document scris de 10-50 pagini. Exista mai multe tipuri de
proiecte, dar toate trebuie sa respecte regulile, fundamentele metodei stiintifice:
conceptualizarea si verificarea (experimentarea)
 Proiectul de cercetare fiind construit in functie de metoda stiintifica, inseamna ca orice proiect
poate fi utilizat pentru realizarea oricarei tip de cercetare (mai putin in cazul cercetarilor-
actiune si a observatiei participative).

De ce e necesar un proiect de cercetare ?

Proiectul de cercetare este un instrument de lucru care permite precizarea etapelor muncii de
cercetare, este un instrument de organizare a gindirii care ajuta la structurarea logica a
obiectului de studiu si ajuta sa facem o analiza eficace. Un bun proiect evita sa facem o
demonstratie confuza sau incompleta. Bine facut, reprezinta jumatate din efortul global.

Deci are 3 functii esentiale : ajuta sa precizam obiectul de studiu, permite planificarea etapelor
cercetarii ; ajuta la selectionarea strategiilor si tehnicilor de cercetare cele mai potrivite tinind
cont de ce vrem sa demonstram.

Partile componenete ale proiectului de cercetare sint marile etape ale procesului de
cercetare pe care le-am prezentat :

formularea problemei

enuntarea ipotetei

construirea cadrului operatoriu

alegerea strategiei generale de verificare

alegerea tehnicilor de colectare a informatiei

tehnici de analiza a datelor

prezentarea concluziilor anticipate

bibliogafia PC

Raport de cercetare

Raportul de cercetare este un document scris care prezinta rezultatele cercetarii odata ce
aceasta este terminata. El reia anumite elemente ale proiectului de cercetare (si ale cercetarii),
dar roul lui este de a prezenta rezultatele analizei ale carei etape si proceduri au fost anuntate
in proiect.

Raportul de cerceatre cuprinde o parte introductiva cind se reia formularea problematicii,

enuntarea chestiunii de la care s-a plecat, ipoteze, prezentarea cadrului operatoriu si al
demersului. Partea centrala a raportului este prezentarea si discutarea concluziilor si a
 rezultatelor cercetarii se insista pe verificarea ipotezei, critica metodei utilizate si indica noi
piste de cercetare

Sintetic, raportul de cercetare cuprinde :

parte introductiva pe scurt cele 7 etape din PC

parte centrala prezentarea si discutarea principalelor rezultate ale analizei

concluzii discutarea rezultatelor in raport cu ipoteza intoarcere critica supra metodei

utilizate si propuneri de noi piste eventuale de cercetare

bibliografie