CURS 5 GENETICĂ

Structura cursului:

I. Structura genei
II. Controlul epigenetic al expresiei genice
 După Mendel, gena reprezintă un factor ereditar. În prezent, gena
reprezintă un ansamblu liniar de secvențe nucleotidice cu rol în sinteza
unui ARN funcțional, respectiv al unui lanț polipeptidic.
 Deoarece sunt localizate pe cromozomi, genele reprezintă segmente
cromozomiale precis delimitate cu o poziție stabilă pe cromozomi, care
controlează o structură specifică.
 Are 3 caracteristici:
a) Este unitate funcțională
b) Este unitate mutațională
c) Este unitate de recombinare
I. Gena este unitate funcțională cu rol de determinism genetic, deoarece el
determină caracteristicile ereditare.
II. Gena este unitate mutațională deoarece, prin mutație, structura chimică
a genei se modifică ducând la apariția unei forme alternative (alelă) (cuplul
alelic = gene situate pe același locus pe cromozom și care controlează
același caracter)
Se pot forma 3 genotipuri posibile:
 Homozigot -> gene identice (dominante/recesive)
 Heterozigot -> gene diferite
 Hemizigot -> o singură genă (caracteristic pt. XY)
o X > Y  Nu prezintă corespondență
o XY formează zone pseudoautozomale care se unesc în
tandem, formând o veziculă sexuală

Aceeași genă poate forma mai multe alele  polialelie (doar la nivel
global)
Clasificarea genelor după localizare

1. Gene alele – ocupă același locus pe cromozomii omologi și

controlează aceleași caractere
- Au diferite relații
o De dominanță (homo/heterozigoți)
o De recesivitate (homozigoți)
o De codominanță (ambele gene dominante se
exprimă în fenotip)
2. Gene nealelice – sunt reprezentate de restul genelor
- Gene de pe cromozomi diferiți
- Gene de pe același cromozom = gene
sintenice
- Controlează caractere diferite
 prezintă 2 relații:
o fenomenul de linkage (înlănțuire) = genele sintenice
au tendința de a se tranmite împreună
o procesul de epistazie = relația dintre genele
nealelice, cu scopul realizării unui același caracter.
III. Unitatea de recombinare (intra/intercromozomială)
 Deoarece prin crossing over are loc schimbul reciproc de gene
corespunzătoare între cromatidele nesurori ale cromozomilor omologi

DIMENSIUNEA GENELOR

 Intre 1-500 kb (>500)

 35% din gene -> 10-25kb
 Cea mai mare genă umană este gena distrofinei:
o Localizată pe brațul scurt al cromozomului X (Xp 21.2)
o D=2,4-2,5 Mb
o 0,1% din genom
o 79 exoni
o Proteina conține 3685 aa (distrofina)

2
STRUCTURA GENEI

 Gena, în structura sa prezintă la cele 2 capete câte o secvență

netranscriptibilă și necodificatoare iar între aceste secvențe se găsește
regiunea centrală codificatoare = cadrul de citire/lectură = unitatea
funcțională a genei reprezentată de secvențe reglatoare

Clasificarea elementelor structurale ale genei (3 tipuri)

1. Secvențe reglatoare proximale (2 tipuri)

a) Promotor
b) Secvențe activatoare/atenuatoare
2. Secvențe reglatoare distale
3. Secvență codificatoare

1.a. Promotorul

 Este prezent la capătul 5’ al genei și este situat în amonte (înapoi) de

regiunea centrală, cu rol de transcripție
 Prezintă mai multe secvențe (cutii)
o Cutia TATA (Hogness)
 Secvență la nivelul căreia se atașează ARN polimeraza prin
intermediul unui factor de transcripție cu rol în inițierea
transcrierii
 În amonte se găsesc cutiile
 CAAT Secvențe la nivelul cărora se atașează alți factori
 GC de transcripție cu rol în eficiența transcrierii

1.b. Activatoare/Inhibitoare

 În amonte de promotor, se găsesc anumite secvențe cu rol în creșterea

nivelului bazal al transcrierii, care amplifică activitatea promotoruluisau
se găsesc secvențe atenuatoare care încetinesc (suprimă) procesul
transcripțional.

3
SECVENȚE REGLATOARE DISTALE

 Secvența de la capătul 3’ al genei, secvență denumită terminator care

prezintă în structura sa un codon stop care semnalizează oprirea
transcrierii
 La capătul distal, se găsește un stius de poliadenilare, situs care
determină atașarea la transcriptul primar al unei secvențe de 50-200
adenine, denumită și coada poliadenilică cu rol în asigurarea stabilității
ARN-ului și asigurarea capacității lui de a se deplasa din nucleu în
citoplasmă

SECVENȚA CODIFICATOARE

 La eucariote regiunea centrală a genei prezintă o structură discontinuă,

reprezentată de alternanța unor secvențe informaționale denumite exoni,
cu secvențe non-informaționale denumite introni.
 Exonii – secvențe ce codifică lanțuri polipeptidice
o Se găsesc în structura transcriptului primar și se regăsesc în structura
ARN-ului inițial, păstrându-se în ARN-ul matur
o Numărul și dimensiunea variază la anumite gene
o Există gene care prezintă unul sau mai mulți exoni identici 
prezența unor proteine neînrudite, care au domenii asemănătoare
o Exonii > intronii cu 1 deoarece secvența centrală începe și se termină
cu un exon
 Intronii – secvențe necodificatoare
o se găsesc în transcriptul primar, dar care lipsesc din ARNm matur
datorită eliminării lor prin procesul de matisare
o inițial, erau considerați doar reziduuri a evoluției ADN-ului și
spațiatori ai exonilor
o în prezent se consideră că au rol în propria lor excizie și participă la
transcripția secvenței genice
o de regulă, structura unui intron începe cu nucleotidul GT (situs
donor) și se sfârșește structura intronului cu AG (situs acceptor)

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

4
CONTROLUL EPIGENETIC AL EXPRESIEI GENICE. REGLAREA TRANSCRIPȚIONALĂ

 Epigenetica se ocupă cu studiul fenomenelor biochimice care îi permit

ADN-ului să se exprime într-o manieră diferită, datorită activării/reprimării
anumitor gene dar fără a avea loc schimbări în secvența genică
 Acest tip de reglare se referă la exprimarea genelor în anumite organe,
țesuturi, tipuri celulare sau celule individuale, adică la organizarea lor
spațială
 Are 3 caracteristici
a) Implică modificări ale structurii cromatinei (starea necondensată,
interfazică a ADN-ului; molecula de ADN compactată cu ajutorul
histonelor) la nivelul histonelor și ADN-ului.
b) Influențează funcția cromatinei
c) Nu apar modificări în secvența de nucleotide
 Pentru ca o genă să fie transcrisă, trebuie ca factorii de transcripție să aibe
acces la promotorul genei, ceea ce implică aceste procese epigenetice,
adică, prima categorie este reprezentată de modificări ale histonelor, iar a
2-a categorie este reprezentată de metilarea ADN-ului.

Modificări ale histonelor

 Histonele pot suferi procese precum fosforilare, metilare, acetilare la

nivelul cozilor aminoterminale, bogate în reziduuri precum lizină, arginină,
treonină, serină care reprezintă ținta proceselor epigenetice
 FOSFORILAREA – se realizează sub controlul unor protein kinaze și are
drept țintă resturi de serină și treonină
 METILAREA – se realizează sub controlul histon-metil transferaza (HMT) cu
țintă pe reziduurile de arginină și lizină
 2 metilări mai importante la nivelul reziduurilor
 Metilarea lizinei din poziția a 4-a a histonei H3
este asociată cu activarea expresiei genice
 Metilarea lizinei din poziția a 9-a a H3 este
asociată cu atenuarea transcripției

5
  ACETILAREA – se realizează sub controlul histon-acetil transferaza (HAT)
care interesează de regulă reziduuri de lizină și serină și care determină o
relaxare a cromatinei ceea ce favorizează transcripția
 DEACETILAREA HISTONELOR – se realizează sub controlul histon-
deacetilazelor (HDAC) care determină condensarea cromatinei favorizând
în cetininrea transcripției

METILAREA ADN

 La specia umană, metilarea ADN-ului are loc aproape exclusiv în poziția 5’

a citozinei din nucleotid.
 CG sunt prezente sub forma unor insule de CG din structura promotorilor
majorității genelor
 Efect de încetinire, represie, suprimare a transcrierii
 Controlată de enzime ca ADN metil transferaza (DNMT). Sunt 2 tipuri de
enzime mai importante:
 DNMT 3A + 3B – sunt cele care stabilesc modelul de metilare
 DNMT 1 – menține modelul metilării
 DNMT interacționează cu HDAC ceea ce înseamnă că între metilarea ADN
și deacetilarea histonelor există o strânsă legătură care favorizează
suprimarea transcripției
 În final ajungem la:
 Heterocromatină – structură favorizată de DNMT +
Deacetilarea histonelor
 Eucromatină
 Este indusă de ma multe mecanisme (2):
1. Gruparea metil de pe citozină împiedică fixarea factorilor de
transcripție la secvențele lor țintă
2. Există anumite proteine specifice precum MBD1, MeCP2 care au
capacitatea de a recunoaște și a se fixa la această grupare metil de
pe citozină, inhibând transcripția.
 Molecula de ADN nu este rigidă. Forma naturală este de tip B, care poate
să treaca în forma Z (zig-zag). Această trecere determină accesibilitatea
unor secvențe ADN la factorii transcripționali.
6