J.

Dewey (1859-1952) este, filosofic vorbind, reprezentantul pragmatismului si fondatorul unei

variante a acestuia – instrumentalismul. Conceptul central al filosofiei sale este experienta, ca interactiune
a organismului cu mediul, care imbraca doua forme: actiunea si cunoasterea. Pentru ca experienta nu este
niciodata definitiva, omul este sortit unei continue reconstructii, unei repetate adaptari a mijloacelor la
noi scopuri. In acest sens, el considera ca educatia constituie o dezvoltare a experientei actuale, pe baza
experientei trecute.

Conceptia sa se construieste pornind de la critica sistemului traditional de educatie, caruia ii

reproseaza ca este intemeiat pe autoritatea educatorului, pe folosirea metodelor axate pe activitatea acestuia
care cultiva cu precadere atitudinea de subordonare a tinerilor fata de adulti si care omite preocuparea pentru
dezvoltarea raporturilor de colaborare interumana. Faptul ca se separa activitatea fizica de cea intelectuala
era un aspect absolut nepotrivit in formarea unui tanar care urma sa se integreze societatii democratice si
industriale. Conceptia clasica presupunea transmiterea unui ansamblu de informatii si exercitii elaborate in
trecut. Dewey propune o educatie care sa afirme necesitatea libertatii de expresie a elevului intr-un
invatamant legat organic de experienta. Esenta educatiei rezida tocmai in ideea ca exista orelatie intima si
necesara intre procesul experientei si cel al educatiei.

In opinia lui J. Dewey procesul educativ are doua aspecte: unul psihologic si altul sociologic, primul
fiind fundamental, pana intr-acolo incat „copilul devine soarele in jurul caruia se invartesc mijloacele de
educatie”(4, p.103). El incearca sa concilieze psihologicul cu socialul, subliniind ca dezvoltarea este imposibila
daca nu se creeaza un mediu educativ care sa permita potentelor si intereselor valoroase sa se manifeste.

Interesanta pentru punctul sau de vedere este conceptia privind deschiderea oferita
de imaturitatea copilului. Daca pentru pedagogia clasica aceasta reprezenta o lipsa, adica un aspect negativ,
pentru Dewey imaturitatea inseamna o forta pozitiva pentru ca ea face, prin caracteristicile sale - dependenta
si plasticitatea – posibila dezvoltarea. Copilaria promite multe, pe cand maturitatea nu. Copilaria duce in multe
directii, in timp ce maturitatea presupune deja inchiderea intr-o optiune. Castigandu-si autonomia mult mai
tarziu decat oricare alta fiinta vie, omul va putea actiona diferit in situatii diferite. Ca atare, plasticitatea
asigura formarea deprinderii de a invata, capacitate care nu trebuie sa se atenueze dupa varsta copilariei.
Dimpotriva, adultul ar trebui sa faca efortul de a-si pastra curiozitatea, reactia impartiala, franchetea gandirii
specifice copilului.

Concluziile sale cu privire la educatie sunt inedite, in masura in care ajunge sa inteleaga educatia ca
proces de crestere (5,p.67) „scopul educatiei scolare este sa asigure continuarea educatiei prin organizarea
aptitudinilor care asigura cresterea”. Pentru el a educa insemna cultivarea capacitatii de readaptare a activitatii
la conditii noi sau, cu alti termeni, organizarea si reorganizarea experientei care, adaugandu-se
experientei precedente, mareste capacitatea de a dirija evolutia experientei care urmeaza. Un om educat este
acela care are puterea de a merge mai departe, de a achizitiona alte experiente in virtutea experientei
posedate deja. Cel educat trebuie sa fie un „profitor”, care sa exploateze experienteleincorporate pentru
accederea la experiente noi. Experienta prezenta este importanta in masura in care ea pregateste individul
pentru experiente viitoare. Ideile sunt adevarate in masura in care sunt utilizate si ajuta la transformarea
efectiva a realitatii. Altfel spus, ideile nu sunt adevarate ci devin adevarate in actiunea concreta, cand se
supun probei practicii.

O insemnatate deosebita pentru analiza prezinta conceptia sa didactica. Conform acesteia, ainstrui
inseamna a crea anumite situatii pentru ca cei tineri sa dobandeasca aceeasi semnificatie despre lucruri ca si
adultii in mediul in care traiesc, cunostintele dobandind autenticitate tocmai prin sursa lor directa, experienta.
Continuand si dezvoltand teoria intuitiei, el sustine, pe buna dreptate, ca nu este suficient ca un copil sa
perceapa un obiect, pentru a-i intelege esenta; el trebuie sa vada la ce foloseste, cum este utilizat, ce efecte
produce. In procesul experientei apare gandirea, „experienta cuprinde cunoastere” (5, p.122). Se
produce, pe aceasta baza atat de mult dorita unitate dintre practica si teorie, elevul invatand din actiune
(learning by doing). Experienta este cu atat mai valoroasa cu cat la ea este antrenata si clasa de elevi. In
scoala sa experimentala de la Chicago, copiii continuau, in clasa, activitatea pe care o desfasurau acasa –
activitati practice de gradinarit, bucatarie, tamplarie, croitorie, tesatorie. Pe aceasta cale ei invatau botanica,
aritmetica, geometrie, chimie; cunostintele asimilate astfel devin instrumente pentru rezolvarea unor noi
probleme ce apar in cursul unor noi experiente. Tocmai de aceea el nu este de acord cu ideea lansata de H.
Spencer conform careia „scoala pregateste pentru viata”, propunand, in schimb, ideea dupa care „scoala este
insasi viata”. Rezulta concluzii cu privire la metodele didactice, metode care trebuie sa asigure similitudinea
situatiilor de invatare cu cele de viata.