,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

,,DIPLOMAŢIE ROMÂNEASCĂ”
-Tema referatului –
,,PERSONALITATEA LUI NICOLAE TITULESCU’’

(1882-1941)

Student: ZIDARU IONUŢ GABRIEL

MASTER, ISTORIE, ANUL II,

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Motto: ,,Tot ce am putut dobândi pentru România în cariera mea

politică a fost fructul luptei şi al rezistenţei iar nu al rugăciunii şi al
imploraţiunilor”
Nicolae Titulescu

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Introducere.
Nicolae Titulescu, personalitate marcantă a scolii de diplomaţie din perioada interbelică,
a rămas în istoria şi conştiinţa poporului român ca un apărător al păcii, al independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a poporului român şi egalităţii în drepturi între statele şi
naţiunile lumii.
În decursul întregii sale cariere politice şi diplomatice Nicolae Titulescu a slujit interesele
supreme ale poporului român şi în primul rând cele legate de făurirea statului naţional român şi
apoi de consolidarea lui economică şi politică, de apărarea independenţei şi integrităţii
României1. Titulescu a promovat interesele României pe scena internaţională timp de aproape
două decenii, cu scopul de a susţine politica de securitate colectivă sub auspiciile Societăţii
Naţiunilor prin respectarea tratatelor, a principiului dreptului internaţional.

Cine a fost Nicolae Titulescu ?

Nicolae Titulescu, celebrul diplomat român de renume mondial, om de ştiinţă şi politic,
personalitate de prestigiu a perioadei interbelice a marcat puternic, prin activitatea sa teoretică şi
practică istoria relaţiilor internaţionale, dar cu deosebire politica de pace şi securitate promovată
de România şi ţările aliate ei din zona central-sud-estică a Europei.
Viitorul diplomat s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia lui Ion N. Titulescu
Preşedintele Curţii de Apel din oraş. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi a urmat
studiile de drept la Sorbona, la Paris, unde a fost printre cei mai buni studenţi din generaţia lui. În
perioada 1904-1909 a fost suplinitor la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi şi Bucureşti,
ca următorii ani să-i dedice avocaturii, perioada care l-a ajutat pe Titulescu să cunoască
îndeaproape situaţia politică şi socială din ţară. Iar debutul politic l-a făcut la vârsta de 30 de ani,
devenind membru al Parlamentului României în 1912, figurând pe lista Partidului Democrat –
Conservator2 condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanaţi. Este posibil ca
debutul şi ascensiunea sa politică să se datoreze lui Take Ionescu. La 10 august 1913, Titulescu a
fost numit în Comisia pentru delimitarea frontierei în sudul Dobrogei, constituită în urma
Conferinţei de pace de la Bucureşti. În vara anului 1918, împreună cu alte personalităţi române

1
Duma Aurel, Aninoiu Dumitru, Şandru Vasile, Turcu I. Constantin, ,,Mari figuri ale diplomaţiei româneşti. Nicolae
Titulescu”, Editura Politică, Buc., 1982, p. 49.
2
Oprea M. Ion, ,,Nicolae Titulescu”, Editura Ştiinţifică, Buc., 1966, p. 9.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

(Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia şi Constantin Mile) înfiinţează la Paris Comitetul
Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român
la unitatea naţională. În anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al
Afacerilor Străine şi a ocupat în două rânduri postul de trimis extraordinar şi Ministru
plenipotenţiar al României (ambasador) la Londra. De asemenea realizează deschiderea
reprezentanţelor diplomatice ale României de la Helsinki, Lisabona, Rio de Janeiro, Buenos
Aires, Santiago de Chile, Ciudad de Mexico, Montevideo, Caracas şi Teheran. Începând cu anul
1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la Liga Naţiunilor de la Geneva, fiind ales
de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii internaţionale. În această calitate a
militat contra revizionismului din Europa, prin păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de
pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea
suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitatea colectivă şi
prevenirea agresiunii. Întreaga sa activitate a fost bazată pe probleme majore, fundamentale ale
politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu a depus o vie
activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene.
Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României,
convenţiile: împotriva agresorului şi a depus eforturi pentru incheierea în 1933 a Micii Înţelegeri
şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice 3. În planu relaţiilor externe Titulescu a
militat pentru semnarea unor alianţe şi pacte defensive care să conserve prevederile Tratatelor de
pace de la Paris. Acest sistem colectiv de apărare pentru care a luptat atât de mult Nicolae
Titulescu, compus din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică se regăsea în sfera de influenţă a
Franţei.
O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuşi de Nicolae Titulescu: Întreaga
politică externă pe care am urmat....n-a avut decât acest ţel: nu de a pregăti războiul, ci de a
pregăti o reţea de alianţe de aşa fel încât războiul să devină imposibil”.4 La 29 august 1936
regele Carol al II lea, îl demite pe Nicolea Titulescu din funcţia de ministru de externe, sub
pretextul unei remanieri guvernamentale. După demitere, Titulescu a iniţiat un turneu prin marile
capitale europene, propagând, prin articole şi conferinţe ideea salvagardării păcii, din perspectiva
războiului mondial care se apropia. În toamna anului 1937, revine în ţară, pentru a participa la
3
Buzatu Gh., ,,Titulescu şi Strategia Păcii”, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 197.
4
Grecescu Ion, ,,Nicolae Titulescu. Concepţia juridică şi diplomatică”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p.
180.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

alegeri, candidând pe un post de deputat de Olt pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, plasându-
se pe locul al doilea. În mod inexplicabil, fără a furniza nici un fel de explicaţie, în data de 27
decembrie 1937, a părăsit România, fără a se mai întoarce.
Nicolae Titulescu moare la Cannes, după o lungă suferinţă la data de 17 martie 1941.

Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu în cadrul Societăţii

Naţiunilor.
Activitatea lui Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul Ligii Naţiunilor, constituie unul din
capitolele de seamă ale vieţii şi operei strălucitului diplomat. Nicolae Titulescu a fost cea mai
prestigioasă prezenţă românească la Geneva. El şi-a legat numele de instituţia geneveză în primul
rând prin aceea că alături de dr. I. Cantacuzino, a semnat în numele României Pactul Ligii
Naţiunilor ce a intrat în vigoare la 10 ianuarie 19205. Participând la Geneva încă de la prima
sesiune inaugurală a Societăţii Naţiunilor, în noiembrie 1920, Titulescu, ami apoi şi ministru al
României la Londra, s-a impus printr-o mare capacitate organizatorică, dovedită pe tot parcursul
şi care a asigurat angajarea fermă şi trainică a României la Geneva. Preocupările sale
organizatorice vizează două direcţii principale, care privesc, pe de o parte România, iar pe de altă
parte, Societatea Naţiunilor. În ceea ce priveşte România, Titulescu urmărea: prezentarea
delegaţiei române cât mai bine informată asupra problematicii aflate în dezbaterea forumului de
la Geneva, stabilirea unor contacte largi cu delegaţiile statelor participante şi făurirea unui front
comun al ţărilor interesate în apărarea şi triumful prevederilor Pactului Societăţii Naţiunilor, iar
în al doilea rând, Titulescu, urmărea îmbunătăţirea permanentă a reprezentării României la
Geneva şi informarea cât mai exactă a opiniei publice din ţară asupra eforturilor şi preocupărilor
întreprinse la Geneva. În acest scop, la Geneva Titulescu introduce întâlniri zilnice şi informări
reciproce între membrii delegaţiei române participanţi la diverse comisii şi stăruie pe lângă
Secretariatul permanent pentru a include un umăr de funcţionari români pentru o mai bună
reprezentare a ţării în organismele de lucru de la Geneva. Ţelul, strategia şi tactica politicii
adoptate de Titulescu faţă de Societatea Naţiunilor izvorau din tradiţiile progresiste ale politicii
externe româneşti, din imperativele majore postbelice care reclamau respectarea independenţei şi
suveranităţii naţionale, garantarea integrităţii teritoriale a României, păstrarea alianţelor sale
tradiţionale şi încheierea de noi raporturi pentru garantarea acestora, a colaborării şi menţinerii
5
Buzatu Gh, op.cit, p. 160.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

păcii6. Titulescu vedea în Societatea Naţiunilor o instituţie care poate fi dezvoltată, perfecţionată
prin întărirea şi completarea Pactului, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor sale, prin
elaborarea unor noi instrumente diplomatice complementare, prin atragerea statelor care nu erau
membre. De aceea Titulescu acţionează cu fermitate şi energie pentru lărgirea, democratizarea şi
creşterea aficienţei Societăţii Naţiunilor. Pentru o mai bună reprezentarea statelor membre în
organismele de conducere ale Societăţii Naţiunilor şi îndeosebi în Consiliu, în 1922, la
propunerea României şi a unui grup de state mici şi mijlocii, s-a aprobat sporirea numărului
membrilor nepermanenţi în Consiliu, de la 4, cât se stabilise iniţial, la 6 şi s-a reglementat ca trei
din aceste locuri să revină în mod permanent, prin rotaţie, reprezentanţilor ţărilor Scandinaviei,
Americii Latine şi Micii Înţelegeri, acceptându-se o mai echitabilă repartiţie a locurilor ce
reveneau statelor mici şi mijlocii din trei zone geografice importante. Faptul a avut o deosebită
semnificaţie, întărind frontul ţărilor mici şi mijlocii la Geneva.
Completarea Pactului Societăţii Naţiunilor şi înlăturarea fisurilor sale, între care
procedualizarea războiului, instituirea doar a unui moratoriu, dar tolerarea a încă patru cazuri,
când războiul era posibil sau legal, a fost o altă direcţie esenţială a eforturilor întreprinse de
Titulescu la Geneva. În ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de acordare a asistenţei împotriva
agresiunii, delegaţia română cerea completarea şi definitivarea noului document, prin noi
propuneri, între care: precizarea cazurilor de agresiune, stabilirea exactă a procedurii de ajutorare
a statului căzut victimă agresiunii şi a mijloacelor de pedepsire a agresorului. Respingerea
proiectului, datorită poziţiei absolut defavorabile adoptată de Marea Bristanie, nu a împiedicat
ţările mici şi mijlocii, între care îndeosebi Cehoslovacia, Grecia şi România să propună şi să
susţină, în 1924, ,,Protocolul pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale”, care
era o nouă încercare de a completa Pactul Societăţii Naţiunilor. Titulescu urmărea, să studieze
posibilitatea pentru a nu admite nici o abdicare de la prevederile iniţiale ale Pactului, să
determine creşterea fidelităţii statelor membre faţă de principiile şi normele din Pact pe baza
principiului suveranităţii. În problema universalităţii Societăţii Naţiunilor prin primirea de noi
membri, prin acceptarea idealurilor proclamate la Geneva şi de către restul statelor, Titulescu a
manifestat de la început o atitudine plină de reponsabilitate. El considera că, pentru ca un stat să
devină de drept şi de fapt membru al Societăţii Naţiunilor, trebuia să îndeplinească o condiţie
esenţială: să adere la Pact şi să respecte prevederile acestuia. În scopul creşterii prestigiului

6
Ibidem, p. 163.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Societăţii Naţiunilor, Titulescu era în principiu, de acord pentru admiterea cât mai curând posibil
în rândul membrilor a marilor puteri rămase în afară: S.U.A., U.R.S.S., Germania cu condiţia
acceptării Pactului. Vorbind despre misiunea sa pe lângă Liga Naţiunilor, Titulescu a remarcat că,
în primul rând, se impunea ,,să facăvdin România un factor armonios în concertul popoarelor, şi
să aducă Societăţii Naţiunilor consimţământul României, de care avea nevoie în aşa de
numeroase ocazii, pentru a-şi putea îndeplini misiunea ei în domenii atât de variate”7.
În adevăr, contribuţia lui Nicolae Titulescu s-a dovedit esenţială la reglementarea unor
probleme interesând România şi aflate în dezbaterea Ligii, precum: problema minorităţilor,
conflictul cu proprietarii ruşi, greci, poloni etc., combaterea tentativei de revizuire a sistemului
procedural în chestiunea ocrotirii minorităţilor, ca şi a acelora de modificare a Pactului, problema
optanţilor şi a colonilor unguri. Rolul lui Titulescu în perfecţionarea activităţii Ligii Naţiunilor,
propunerea unor norme juridice cu valabilitate permanentă asupra problemelor dezarmării,
securităţii colective, păcii şi democratizării relaţiilor internaţionale a fost unanim recunoscute în
diplomatia europeană.

Nicolae Titulescu şi relaţiile româno – sovietice.

Negocierile privind încheierea unui tratat de asistenţă mutuală reprezintă un moment
important în istoria relaţiilor româno-sovietice avându-i drept actori principali pe cei doi miniştri
de externe, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov 8. La 2 mai 1935 s-a semnat tratatul de asistenţă
mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică iar la 16 mai 1935 un document similar s-a semnat
între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică. Titulescu considera alianţa româno-sovietică ca o
continuare a tratatelor franco-sovietic şi cehoslovaco-sovietic, România având încheiate astfel de
documente cu cele două ţări. Totodată acesta considera că pericolul venea de la est iar dacă ar fi
reuşit încheierea acestui tratat ar fi asigurat graniţa de est a României dar s-ar fi bucurat şi de un
mare prestigiu pe plan intern. În concepţia diplomatului român şi natura raporturilor germano-
sovietice argumenta încheierea acestui tratat: ,,România are nevoie de un astfel de Pact, fie că
Germania porneşte un război asupra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult Pactul
cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc
fără noi şi împotriva noastră. Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească
7
Ibidem, p. 168.
8
Potra G. George, Turcu I. Constantin, Oprea M. Ion, ,,Nicolae Titulescu. Politica externă a României”, Editura
Enciclopedică, Buc., 1994, p. 119.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

deja aliaţi cu U.R.S.S9. Prin semnarea acestui tratat, ministrul de externe român urmărea ca
Uniunea Sovietică să nu mai continue politica de cuceriri a Rusiei ţariste asupra teritoriilor
româneşti. Apoi s-ar fi diminuat, într-o anumită măsură, tendinţele revizioniste ale Bulgariei,
Ungariei, Germaniei şi Italiei, întărindu-se în acelaşi timp sistemul de securitate colectivă.
Această idee titulesciană nu a obţinut acordul unanim al clasei politice româneşti. În ciuda
acestui fapt la 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul Tătărăscu să
înceapă negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Gh. I.
Brătianu s-a opus încheierii acestui document oferind o altă alternativă: o alianţă cu Germania
fără a deteriora relaţiile cu Franţa şi Polonia, alianţă româno-germană care trebuia să aibă drept
scop separarea revizionismului german de cel ungar. Astfel, Ungaria, rămasă singură, nu ar fi
îndrăznit să atace România10. Negocierile româno-sovietice au început la 5 noiembrie 1935. Mai
întâi Titulescu a discutat cu Mihail Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti şi apoi cu Litvinov
la Montreaux. Ostrovski a informat Moscova că pe diplomatul român îl interesa în mod deosebit
obţinerea recunoaşterii indirecte a unirii Basarabiei cu România şi mai puţin tratatul în sine.
Răspunsul lui Litvinov a fost categoric: Dacă este aşa Pact nu va fi, căci noi nu vom plăti pentru
pact prin recunoaşterea Basarabiei11. În primăvara anului 1936 negocierile au fost întrerupte la
solicitarea lui Litvinov, motivul invocat de acesta fiind reprezentat de campaniile antisovietice
ale unor organizaţii de extremă dreaptă din România, susţinute din umbră de ambasadele
Poloniei, Germaniei şi Italiei. Titulescu s-a întors în ţară şi la cererea acestuia la14 iulie 1936 s-a
redactat un document prin care se hotăra ,,încetarea atacurilor în presă contra U.R.S.S. şi
combaterea numai a comunismului intern al cărui partizan nici unul dintre membrii guvernului
nu sunt; articole de presă favorabile apropierii cu U.R.S.S. din punct de vedere extern,
considerând că noi nu putem păstra alianţele noastre existente cu Franţa, Cehoslovacia, şi
Turcia, dacă nu cădem la o înţelegere, ba chiar devenim inamicii U.R.S.S., aliatul aliaţilor
noştri”. Totodată documentul preciza faptul că s-a hotărât ,,Păstrarea deplinelor puteri pentru
încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., date deja Domnului Titulescu demult”12.
9
Ibidem, p. 120.
10
Emilian Bold, Ilie Seftiuc, ,,România sub lupta diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi, 1998, p.
106.
11
Ibidem, p. 108.

12
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smarcea, ,,Documente privind istoria României între anii 1918-1944”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1995, p. 515.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

La 21 iulie 1936 la Montreaux, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au perfectat un

Protocol care curpindea principiile de bază ale unui viitor tratat de asistenţă mutuală româno-
sovietic. Articolul 1 prevedea ,,Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor care să nu
vizeze în mod special un stat, ci, în general, orice agresor european”. Era vizat orice agresor
european dar implicit era avută în vedere, în primul rând Germania. Facem această afirmaţie
bazându-ne pe declaraţia ministrului de externe român către Ramsey Mac Donald şi Anthony
Eden din 1935 conform căreia tratatul trebuie să fie ,,astfel făcut încât să nu pară a fi îndreptat
împotriva Germaniei13.
Articolul 2 stipula faptul că Intrarea în acţiune a fiecăreia dintre cele două ţări se va face
numai când Franţa va fi intrat în acţiune”14. Litvinov nu a fost de acord cu această prevedere.
Aceasta era asemănătoare cu cea din articolul 4 al tratatului de asistenţă mutuală dintre
Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiat la 16 mai 1935, care condiţiona acordarea ajutorului
sovietic de intervenţia Franţei pentru sprijinirea Cehoslovaciei, în eventualitatea că această ţară
ar fi căzut victima unei agresiuni neprovocate.
Diplomatul român a rămas fidel sistemului de securitate colectivă promovat de Franţa în
care Polonia într-o primă perioadă şi Cehoslovacia reprezentau pilonii centrali. Titulescu nu
dorea ca România să rămână singură alături de Uniunea Sovietică.
În articolul 3 se prevedea faptul că ,,Guvernul U.R.S.S.recunoaşte că, în virtutea
diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o
cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal
al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o
cerere formală a guvernului U.R.S.S.15”. Analizând acest angajament reciproc desprindem faptul
că Nistrul era menţionat ca fiind frontiera dintre cele două ţări. Astfel, prin această prevedere,
Litvinov a recunoscut implicit apartenenţa Basarabiei la România. Era o confirmare clară a
recunoaşterii graniţei răsăritene a României: râul Nistru.
În articolul 4 se arăta că ,,La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice
trebuiau să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea
guvernului U.R.S.S. trupele române trebuie să se retragă imediat după teritoriul U.R.S.S. la vest
13
Valeriu Florin Dobrinescu, ,,Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-1940)”,Editura Junimea, Iaşi, 1991, p.
113.
14
Ioan Scurtu, op. cit., p. 516.
15
Ioan Scurtu, op. cit., p. 515.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

de Nistru16. Şi din cuprinsul acestei precizări reiese faptul că râul Nistru reprezenta graniţa dintre
România şi Uniunea Sovietică. În baza acesteia, Nicolae Titulescu a fost acuzat că ar fi permis
intrarea Armatei Roşii în România şi implicit ocuparea ţării, că nu există nici o garanţie care să
împiedice Uniunea Sovietică să ocupe România. Ministrul de externe român răspundea acestor
acuzaţii în felul următor: ,,Aşa cum înţeleg eu Pactul de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., noi am fi
cerut asistenţa trupelor sovietice numai în caz că ar fi fost în joc interesele româneşti şi numai
atunci când inamicul s-ar fi aflat deja pe teritoriul României. Altminteri, în absenţa unei cereri
formale din partea noastră, Nistrul ar constitui nu o frontieră, ci o veritabilă barieră”.17
Considerăm că semnarea tratatului de asistenţă mutuală româno-sovietic ar fi permis
implicit traversarea României de către armatele sovietice deoarece numai prin România acestea
puteau ajunge în Cehoslovacia pentru a-i acorda ajutor militar în cazul în care această ţară ar fi
fost atacată de Germania, în baza tratatului dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiat la
16 mai 1935. Polonia care în această perioadă se orienta către Germania, nu ar fi acordat acest
drept de tranzit al teritoriului său armatelor sovietice către Cehoslovacia. Deşi Titulescu ştia că
Litvinov nu va semna acest document, el a insistat în această direcţie. La Montreaux nu s-a reuşit
finalizarea tratatului, Litivnov declarând că nu era împuternicit de guvernul sovietic să semneze
acest document. Astfel, diplomatul sovietic a solicitat ca tratatul să fie semnat în luna septembrie
1936, când se deschidea o noua sesiune a Adunarii Generale a Ligii Naţiunilor. Motivul real era
reprezentat de faptul că serviciile de informaţii sovietice aveau date despre o iminentă demitere a
lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29 august 1936. În urma acestui eveniment Uniunea
Sovietică a declarat că nu mai putea fi semnat tratatul, demiterea diplomatului român fiind
considerată ca o dovadă că România îşi reorientase politica externă.
În realitate Uniunea Sovietică nu dorea încheierea acestui tratat cu România. Stalin nu
dorea să facă nici un fel de concesii românilor în ceea ce priveşte tratatul de asistenţă mutuală.
Îndeosebi după ocuparea zonei renane de către Germania hitleristă la 7 martie 1936, Stalin şi-ar
fi dat seama că nu avea nici un motiv să încheie un tratat cu România, deoarece Marea Britanie şi
Franţa nu reacţionaseră în urma crizei renane. Era clar că politica se securitate colectivă eşuase.
Uniunea Sovietică nu ar fi avut de câştigat în urma semnării acestui tratat. Titulescu nu a sesizat
cele doua feţe ale politicii promovate de Stalin. El credea că Moscova era un partener de

16
Ibidem.
17
Nicolae Titulescu, ,,Politica externă a României”, p. 129.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

încredere în viaţa politică internaţională, opinie împărtăşită şi de alte state europene. Ministrul de
externe român a greşit văzând în Uniunea Sovietică garantul independenţei şi integrităţii
României. Stalin a dorit neîntrerupt recucerirea Basarabiei. Un exemplu în acest sens este
reprezentat de răspunsul categoric dat de Litvinov la cererea din 1937 a lui Victor Antonescu,
succesorul lui Titulescu, prin care se solicita recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a unirii
Basarabiei cu România: ,,Nu vă vom recunoaşte Basarabia niciodată, dar nu vă vom plictisi cu
ea. Dacă însă veţi face vreodată politica germană, v-o luăm imediat”.18
Titulescu afirma că dacă tratatul de asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea
Sovietică s-ar fi semnat ar fi fost împiedicată declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial la 1
septembrie 1939. Considerăm că Al Doilea Război Mondial nu putea fi evitat deoarece acesta ar
era văzut de Germania ca unul de revanşă, unul îndreptat împotriva ,,dictatului” de la Versailles.
Aşadar războiul ar fi izbucnit indiferent de împrejurări.
În concluzie, pelerin al Păcii, securităţii şi cooperării, Nicolae Titulescu n-a încetat să-şi
prezinte în capitalele democraţiilor occidentale punctele de vedere în problemele vitale ale
epocii, având o perspectivă lucidă asupra viitorului. Înfrânt dar nu învins, Nicolae Titulescu a
continuat să existe, să fie ce a fost toată viaţa: un mare român, un mare european, un gânditor, o
conştiinţă.

Anexe:

Discurs ţinut de Nicolae Titulescu, în calitate de preşedinte al celei de-a

12-a sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor

(Geneva, 7 septembrie 1931)

Deosebita cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal chemându-mă să prezidez
din nou lucrările acestei înalte Adunări, îndepărtându-vă în felul acesta cu totul excepţional
de la tradiţia conform căreia acelaşi preşedinte nu poate fi reales, îmi inspiră o recunoştinţă
ce nu se poate reda prin cuvinte. Mă voi strădui să vi-o dovedesc, rămânând credincios

18
Florin Constantiniu, ,,O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 1997, p. 335.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

metodelor folosite anul trecut, încercând să le îmbunătăţesc cât mai mult, pentru ca împreună
cu dumneavoastră munca ce o depunem să-şi poată atinge scopul esenţial, adevărata ei
raţiune de a fi: eficienţa.

O muncă eficientă, o muncă ce poate fi apreciată nu după eforturi, ci după rezultate,

este mai mult ca niciodată indispensabilă în cadrul Societăţii Naţiunilor.

O cumplită neîncredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar şi riscând

chiar să se extindă asupra celorlalte domenii. În timp ce de pretutindeni ne parvin ştiri că
flacăra încrederii abia pâlpâie gata să se stingă, ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria
dacă noi toţi cei întruniţi aici n-am dovedi popoarelor, prin acţiuni concrete vizibile şi rapide,
că focul sacru de la Geneva nu este în pericol să se stingă şi că, dacă nu este încă destul de
puternic, ca să încălzească lumea, poate totuşi s-o lumineze şi s-o călăuzească. Şi, într-adevăr,
o luminează şi o călăuzeşte. Societatea Naţiunilor pare numai la prima vedere o întrunire de
oameni care deliberează în Adunare, în Consiliu, în diferite comisii.

În realitate, ea este un spirit şi o metodă, un fel de a gândi şi un fel de a acţiona, un

avânt pornit din inimă care permite înţelegerea reciprocă şi o disciplină spirituală care
îngăduie apropierea. Societatea Naţiunilor este mai înainte de toate un reflex pe care nu-l poţi
dobândi decât participând cu asiduitate la lucrările de la Geneva, dar care, odată dobândit,
devine parte din tine, o adevărată bogaţie ce te îndeamnă la acţiune oriunde te-ai afla.

Nu avem pretenţia, noi cei de la Geneva, că deţinem monopolul a tot ceea ce poate fi
înfăptuit pentru a menţine pacea şi a realiza apropierea între popoare. Dar a nu recunoaşte că
rezultatele obţinute în domeniul înţelegerii internaţionale fără participarea directă a Societăţii
Naţiunilor sunt rodul spiritului său şi al metodelor sale ar fi o nedreptate, iar a uita acest
lucru atunci când îl ştii ar fi să dai dovadă de nerecunoştinţă.

Deci, departe de a considera că rezultatele dobândite pe tărâmul cooperării

internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor i-ar sărăci activitatea,
dimpotrivă revendic aceste rezultate pentru noi şi le înscriu cu îndrăzneală în bilanţul
profiturilor morale ale Societăţii Naţiunilor.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Dar, dacă Societatea Naţiunilor este activă chiar atunci când rămâne nevăzută, cu atât
mai mult trebuie să fie activă atunci când privirile lumii sunt aţintite asupra ei. Ştiu că
dintotdeauna lumea a fost doritoare de minuni şi că suferinţele de acum nu au făcut decât să
sporească această dorinţă firească. Ne găsim, aşadar, datorită mijloacelor noastre limitate şi
stării de spirit actuale, într-o situaţie serioasă, pe care trebuie s-o analizăm cu toată
luciditatea. Să recunoaştem cinstit că Geneva nu mai este ţara minunilor, dar să dovedim
prin faptele noastre că nicăieri mai bine decât aici, nicăieri mai bine decât în sânul Societăţii
Naţiunilor dorinţa de colaborare şi fermitate în acţiune nu ar putea da roade mai bune.

Sarcina noastră este anevoioasă, este ingrată, dar nu am putea să ne dăm în lături de la
îndeplinirea ei. Suntem păstrătorii celui mai preţios dintre bunuri; cea mai mare speranţă a
lumii, ultima ei speranţă, poate, se găseşte în mâinile noastre. Cine dintre noi ar îndrăzni
pentru satisfacerea unui interes particular, oricât de legitim ar fi el, să distrugă tezaurul sfânt
ce-i este încredinţat spre păstrare? De aceea, în toate discuţiile pe care le vom avea, în cele
importante, ca şi în cele de mai mică însemnătate, să avem veşnic în faţă urmările pe care le-
ar implica un dezacord sau mărturisirea neputinţei noastre.

Trăim un moment greu: trecerea de la o formă de viaţă colectivă la alta este evidentă,
multe adevăruri vechi au pierit; noile adevăruri nu sunt însă destul de clare pentru a se
transforma în forţe active.

În aceste condiţii nu putem să rămânem încremeniţi în formulele trecutului, dar nici nu

putem, în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. În situaţia actuală, să păzim cu
străşnicie tot ce a fost verificat prin practica trecutului şi să pregătim cu grijă, cu răbdare,
poziţiile viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi după multă chibzuială.

Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele patru imperative ale
momentului. Să întărim încrederea prin acţiune, s-o temperăm prin prudenţă, să nu renunţăm
niciodată la ea pentru că implică sacrificiul, iată singurul mijloc de a evita primejdia şi de a
participa în mod conştient la o evoluţie, al cărei sens şi a cărei amploare nu pot fi determinate
cu precizie.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Datoria ne cheamă cu eroism, doamnelor şi domnilor, la un eroism fără strălucire, fără

răsplată imediată, la eroismul care aduce incomprehensiune şi critică, la eroismul mut şi
neştiut de nimeni al vieţii din tranşee. Da, dar numai că de astă dată suntem în tranşeele păcii,
unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva celorlalte într-o bătălie fratricidă, ci unde
pentru prima dată luptă toate împotriva unei soarte potrivnice, pe care numai solidaritatea lor
de nezdruncinat ar putea-o înfrânge.

Putem oare în faţa acestor lucruri rămâne pesimişti? Niciodată de la criza mondială
încoace nu s-a manifestat solidaritatea între naţiuni în mod mai vădit. Să înscriem la pasiv
toate pierderile noastre materiale şi să trecem la contul activ această constatare menită să ne
îmbărbăteze: suferinţa făureşte în clipa de faţă adevărata înfrăţire a naţiunilor.

Nu, nu asistăm la prăbuşirea lumii. Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o

lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să
ne îndoim de izbândă?

Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce

importanţă are faptul că strădaniile primilor muncitori vor fi uitate? Ce importanţă are faptul
că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia
care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa. Acesta
este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.

Mulţumindu-vă, domnule preşedinte al Consiliului, pentru frumoasele cuvinte prin care

aţi avut bunăvoinţa să mă salutaţi ca preşedinte al Adunării, nu-mi mai rămâne decât să
rostesc acele cuvinte care justifică prezenţa mea în acest post: La lucru!

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, pp. 376-379

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Bibliografie:

Duma Aurel, Aninoiu Dumitru, Şandru Vasile, Turcu I. Constantin, ,,Mari figuri
ale diplomaţiei româneşti. Nicolae Titulescu”, Editura Politică, Buc., 1982.
Buzatu Gh., ,,Titulescu şi Strategia Păcii”, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
Emilian Bold, Ilie Seftiuc, ,,România sub lupta diplomaţiei sovietice (1917-1938),
Editura Junimea, Iaşi, 1998.

1
,,Diplomaţie românească” ,,Personalitatea lui Nicolae Titulescu”

Florin Constantiniu, ,,O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers

Enciclopedic, Buc., 1997.
Grecescu Ion, ,,Nicolae Titulescu. Concepţia juridică şi diplomatică”, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smarcea, ,,Documente privind istoria
României între anii 1918-1944”, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1995.
Oprea M. Ion, ,,Nicolae Titulescu”, Editura Ştiinţifică, Buc., 1966.
Potra G. George, Turcu I. Constantin, Oprea M. Ion, ,,Nicolae Titulescu. Politica
externă a României”, Editura Enciclopedică, Buc., 1994.
Valeriu Florin Dobrinescu, ,,Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-
1940)”,Editura Junimea, Iaşi, 1991.
Valeriu Florin Dobrinescu ,,Diplomaţia României, Nicolae Titulescu şi Marea
Britanie”, Editura Moldova, Iaşi, 1991.