Caragiale.

Marele paradox

de Gelu Negrea

Recenzie

Mîrza Mona-Mădălina, SLR II.

Gelu Negrea este critic, romancier, jurnalist, istoric literar și regizor. Printre volumele
sale se numără mai multe studii dedicate lui I. L. Caragiale: Anti-Caragiale (Editura Cartea
Românească, 2001), Dicționar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale (vol. I, Editura Cartea
Românească, 2004), Best of I. L. Caragiale, antologie și prefață (Editura Academiei Române,
2015).

Volumul său, Caragiale. Marele paradox (Editura Cartea Românească, 2012) este
structurat în șase capitole: Reprezentativitatea, Romantismul, Dincoace și dincolo de canon,
Spirit Românesc, Enigma ca operă, Jurnalistul și epistolierul. Ambiția criticului este aceea de a
da o imagine revitalizată și actualizată asupra ceea ce a fost Caragiale atît pentru exegeza literară,
cît și pentru alte planuri (cum este, de exemplu, cel gazetăresc), de a vedea măsura în care acesta
aderă la romantism și de a pune în discuție niște aspecte mai puțin discutate din creația autorului.

Încă din primul capitol lectura pare că este ușoară, coerentă, urmărește un fir cronologic
în ceea ce privește receptarea lui Caragiale din timpul vieții, în interbelic, în perioada
comunismului pînă în perioada anilor `90 și contemporaneitate. Redarea percepțiilor numeroșilor
critici se face cu ajutorul comentariilor de citate pe care le redă, totuși fără a avea note de subsol
sau o bibliografie la finalul volumului, fapt care face dificilă identificarea surselor originale și a
paginilor exacte pe baza cărora criticul își redactează argumentările. Textul are scăpări în ceea ce
privește inexactitățile: „opera i-a fost reeditată în sute de mii, poate milioane de exemplare”1.

Critica pe care o face la adresa textelor de exegeză anterioare este nedisimulat ironică, iar
comentariile acide au darul de a aduce un plus în ceea ce privește apropierea de cititor și
convingerea lui: „[...] criticul Eugen Simion – consacră mai bine de jumătate din sărbătoareasca

1
Negrea, Gelu, Caragiale. Marele paradox, Editura Cartea Românească, 2012, p.27.
alocuțiune celor <<cîteva valuri de negații sau tipuri de respingere>> a autorului. Vreo cinci la
număr, dacă am socotit bine. Niște răi și niște fameni, se-nțelege.”2

În ceea ce privește limbajul folosit pentru acest studiu, acesta cuprinde în sine, pe lîngă
observațiile mucalite, „caragialiane”, o doză destul de evidentă de neologisme preluate din
engleză: all time, outsider, anti-mainstream, la acestea adăungîndu-se alocuri un limbaj greoi
datorită referințelor culturale multiple: „De mare folos în imputarea acestei imagini este citarea
trunchiată din literatura critică anterioară lui august 1944 care, astfel reciclată și fasonată,
contribuie la fortificarea alegațiilor prolecultiste vehiculate pe seama operei lui Caragiale”3 sau
o combinație bizară între termeni de specialitate și adresări familiare: „Cănuță [...] dispune de o
anvergură limitată, iar Cănuță, om sucit, ca text literar, de o la fel de limitată reprezentabilitate
pentru axologia operei lui nenea Iancu”4. Alăturările lexicale neconvenționale face să pară că
publicul-țintă căruia îi este destinat acest studiu este neclar.

Această alternanță lingvistică ocazională este neconvențională datorită inserării de

paragrafe accesibile unor categorii de cititori nespecializați, iar pe de altă parte, unele secvențe
par a cere o cunoaștere temeinică în ceea ce ține de jargonul critic literar. Acest lucru ar putea
reprezenta punere în pagină a intenției a autorului de a crea o barieră lingvistică intenționată
(adresată doar unei categorii de lectori experimentați), lăsînd fragmente ample într-un discurs
accesibil cititorilor, lărgind accesul la toate categoriile de public. Sau, o altă supoziție poate fi
aceea de a parodia stilul elitist deseori întîlnit în anumite volume fundamentale de critică.

Capitolul al doilea, Romantismul, este compus din șapte subcapitole (Personajul; Home,
sweet home; Noaptea; Onirismul; Fenomenologia meteo; Zoologia; Folclorul) în cadrul cărora le
este prezentat cititorilor atît secvențe din biografia lui Caragiale, cît și cîteva analize pe
fragmente de text (nici acestea nu au menționate referințe bibliografice). Aceste analize care duc
la inventarieri de termeni, motive, teme recurente, iar forma lor se apropie de cea a close
reading-ului. Prin aceste îndosarieri de teme autorul pare că încearcă să demonstreze aparteneța
lui Caragiale față de romantism, dar concluzia generală e cel puțin neclară: „Pleodaria pentru un
Caragiale fundamental romantic depășește, în opinia mea, limitele unei simple chestiuni de

2
Ibidem, p. 8.
3
Ibidem, p.31.
4
Ibidem, p.65.
istorie literară. Întoarcerea la romantism, ca filosofie existențială, dar și ca gest de asumare a
valorilor sale esențiale de conduit socială – identitate, iubire, solidaritate, vis, generozitate,
altruism, trăire subiectivă, excepționalitate etc. – nu este doar un imperativ livresc, ci o șansă de
salvare.5” De reținut din acest capitol sunt mai degrabă de reținut secvențele legate de elementele
de biografie decît cele de analiză de text, care, pe alocuri, par să fie chiar ușor cam forțate.

Al treilea capitol, Dincoace și dincolo de canonic, cuprinde la rîndul său subcapitole ce

vizeză într-o primă fază elemente aflate în legătură cu geografia literară; de altfel, unul dintre
subcapitole se adresează specific acestui aspect (Tropisme, Naratorul itinerant, Migrația,
Geografii literare, Non-Spusul, Dialectica real-imaginar, Viața ca lobby, Arta montajului,
Pantomima textelor non-orale). În general sunt inventarieri, la fel ca în capitolul al doilea, și
treceri în revistă a numeroaselor texte care în mediile școlare și academice sunt poate prea puțin
aprofundate. Probabil unul din marile avantaje ale studiului îl conferă tocmai abundența
referințelor la texte complementare

Capitolul al patrulea, Spirit Românesc se înscrie în același tipar ca și celelalte, împletind

analize de fragmente de texte non literare, cu întrebări retorice relativ frecvente, analizînd doar
aspecte biografice.

Capitolul cinci, Enigma ca operă vizează două din nuvelele caragialiene (Inspecțiune și
Două loturi) unde se aplică analize asupra aspectelor detectivistice ale scriitorului.

Ultimul capitol, Jurnalistul și epistolierul vizează aspectele istorice și socio-politice în

care se desfășura activitatea din sfera jurnalismului a lui Caragiale.

În concluzie, volumul lui Gelu Negrea este în mare măsură, o analiză a criticii în tandem
cu analiza pe texte. Lectura este suficient de accesibilă în majoritatea situațiilor, fiind de
asemenea facilitată prin lipsa trimiterilor în subsolul paginilor, care sacrifică de dragul fluenței
acuratețea științifică. Stilul dezinvolt, pe alocuri retoric și persuasiv, alături de întrebările pe care
și le adresează sieși, mărește apropierea față de cititori, iar inserțiile ironice adaugă o notă
plăcută lecturii.

5
Ibidem, p. 161.
 Aspectele de istorie literară au darul de a capta atenția, ajuntînd la aspecte demiticizante
ale vieții și receptării autorului, iar analizele foarte amănunțite în vederea evidențierii anumitor
elemente comune în lectura comparativă a mai multor texte din repertoriul ales de către critic își
pot găsi utilitatea în cadrul unei sesiuni de close reading pe texte caragialiene, sau în studii
comparative cu alți romancieri care pun problema acestor aspecte. Trimiterile numeroase
constante, atît la autori romîni cît și la autori străini pun însă sub semnul întrebării gradul real al
originalității volumului. De altfel, și anumite divigații sporadice conduc la îndepărtare de tema
pincipala abordată, fapt care pe alocuri pune probleme gradul de coerență al lecturii, cum de
asemenea și tehnica de a adăuga textului numeroase referințe la adresa variilor exegeți străini
pare pe alocuri mai mult o formă de autenticizare și validare decît de menținere a unei ipoteze de
lucru. Un aspect cu adevărat intersant și demn de menționat, în opinia noastră, îl reprezintă cel al
viziunii ex-centrice a personajelor caragialiene, raportul dintre provincie și Capitală.