George Meniuc

George Meniuc – unul dintre fruntașii literaturii romane din Republica Moldova, care si-a
început activitatea în condițiile anilor 30 în cadrul României (n. 20 mai 1918, Chișinău - d. 8
februarie 1987) a fost director de revistă, eseist, poet, prozator, publicist și traducător din Republica
Moldova. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii.

Poezii

1948 - Cântecul zorilor, 1954 - Poezii, 1956 - Strofe lirice, 1957 - Poeme, 1958 - Versuri
alese, 1969 - Vremea Lerului, 1979 - Florile dalbe, 1983 - Toamna lui Orfeu.

Nuvele

Delfinul, Scripca prietenului meu, Întunecatul april, Cei trei, Umbre, Povestea vorbei, Amurg,
Nostimă și cu picățele, Negură, Ultimul vagon, Caloian, Ceasornicul vesel, Sentimentul de
recunoștintă, Prichindel, Micul Icar, Vagonul, Era noapte, Amintiri, Accidentul, Mătăhală.

Eseuri

1940 - Imaginea în artă, 1959 - Iarba fiarelor, 1966 - Cadran solar, 1967 - Eseuri.
George Meniuc este o expresie concretă și pregnantă a evoluției literaturii române din
Republica Moldova, a devierilor ei de la adevărul vieții, a depășirii hotărâte a nivelului dictat de
împrejurările vitrege ale timpului, între care mai cu seamă de dogmatismul agresiv în arta și estetică
și de nivelul extrem de scăzut al limbii.

Sărăcia în care au trăit părinții săi Nicolae și Olga, l-a determinat să-și caute un refugiu
salvator în lumea cărții. Împrietenit cu cartea, în 1932 începe să compună versuri, în 1934 publicând
prima poezie, La țară, în revista literar științifică a societății Mihai Eminescu din Chișinau. În 1937
se înscrie la facultatea de litere și filozofie a Universității din București, avându-i ca profesori pe
Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Traian Herseni și pe alți mari reprezentanți ai științei și culturii
române. În 1939 îi apare prima carte de versuri Interior cosmic, întrunind 14 poezii și bucurându-se
de aprecieri înalte, inclusiv din partea lui George Călinescu.

Poezia de până la 1940 îl prezintă pe George Meniuc drept poet ghidat de o atitudine filozofică
față de realitate, de o mare putere de meditație asupra relațiilor dintre om și natură; tânărul scriitor
cultivă o tonalitate reflexiv-filozofică, sonuri elegiace cu adânci reverberații sociale; viziunea
modernă a poeziilor, ținuta intelectuală a versului, metaforele proaspete denotă o sensibilitate
poetică fină, un talent literar original și o cultură estetică solidă. Poezia nu este reductibila la o idee
clara, univocal si imposibil de tagaduit. Acest principiu de creatie venea mai curind din symbolism ,
din Estetica lui Stephame Malarmme. Poezia “Ca Leac” ar fi o expresie potrivita pentru intreaga
expresie a lui Meniuc, aici gasindu-si locul , precizarea ca scriitorul isi vedea salvarea, in poezia –
Confesiune. Poezia de până la 1940 a lui George Meniuc este o artă a metaforei, a aluzivului, a
explorării stărilor sufletești obscure și contradictorii. Este arta unui om sensibil, dublat de un filozof
îndrăzneț și de un virtuos vrăjitor al cuvintelor.

O dovada a caracterului neordinar a creatiei lui Meniuc de pina si dupa 1940 sunt poeziile
axate pe motivul artei(artistului), conditia insasi a poetului este una precara intr-o societate rau
intocmita. In poeziile axate pe motivul artei si al artistului , meniuc exprima o conceptie adinca si
justa asupra fenomenului creatiei, inteles ca o activitate spiritual profund specifica, izvorita din trairi
puternice, de o cugetare filosofica imaginara, rod a unei munci asidue asupra cuvintului si asupra
imaginii plasmuite , pina ca aceasta sa poata exprima in chip impresionant si captivant intregul
adevar al sufletului.

O particularitate distincta a poeziei lui Meniuc rezida in abordarea motivelor folclorice. Din
folclor poetul a luat formula traditionala de colind, facture si structura populara a versului, natura
versificatiei. Monologica in esenta, poezia imita dialogul, de parca personajul ar intreba- in
asteptarea unui raspuns- ce si de ce a facut intre timp exoticul animal de padure.

Poezia lui George Meniuc începuse în zona unui simbolism întârziat, din care va păstra
ulterior teme specifice. În poemele din anii 1937-1938, toamna, singurătatea, fiorul necunoscutului,
răvăşirea, “cirezile spaimei”, “moartea în crepuscul” (motive poetice de sorginte clară) sunt
amestecate cu elementele derutante ale unui tradiţionalism nereprimat: câmpia basarabeană,
pădurea, bucuria, natura, învierea, părinţii, şerpii ca simbol al ispitei – toate învăluite în “ceaţa
zilei”, în “văi muzicale” şi în chemarea zărilor, ceea ce dovedeşte că fondul predominant e
simbolist. Fiorul cosmic, cultul tainei, “luminile învinse”, freamătul stelar, nostalgia miturilor,
sentimentul crepuscular par vagi ecouri din poezia lui Blaga.

George Meniuc luptă dramatic cu o tendinţă melancolică, străduindu-se să ţină partea vieţii, a
energiei şi a tradiţiei, în poeme ca Vlagă, Copilăria-mi verde, Muzeu, Hălăduire, Fântânile
trecutului, Oseminte, Unire etc. Răzvrătit împotriva depresiei şi a “non-eului bizar”, înstrăinat,
poetul apelează la resursele copilăriei şi ale originilor (casa, plaiul natal şi “singurătatea Ierbii”),
pentru a înlătura laşitatea unei sinucideri.

Acest conflict interior dintre tentaţia simbolistă ca semn nefast al unei devitalizări şi căutarea
energică a unui echilibru tonic prin apelul la resursele tradiţiei e mai cu seamă interesant în poezia
lui George Meniuc. Un conflict niciodată rezolvat definitiv. Conjunctural, după 1940, va exploata un
filon folcloric, salvator. Şoltuzul Graur, din 1945, e un poem epic patriotic cu o versificaţie patetică,
în metru popular, şi o naraţiune amplă, ce nu mai sunt în genul poeziei care ne interesează astăzi.
Baladescul şi colindul se potrivesc dispoziţiei ludice a versului. Colindul cerbului, din 1965, pare o
rescriere palidă a poemului labişian Moartea căprioarei, după un model folcloric cunoscut.

George Meniuc s-a manifestat în toate genurile literare. Cu excepţia dramaturgiei, toate
celelalte i-au fost favorabile. Dramaturgia lui Meniuc, evocă personalităţi marcante din lumea
artei (crema-eseu Floarea soarelui. Vernisaj despre biografia de creaţie a lui V. Van Gog şi
P.Gauguin) sau satirizează unele cusururi omeneşti, inadecvarea vorbelor cu fapta (piesa "Raţa şi
răţuştele" pentru care a pătimit la timpul apariţiei).

ESEURILE LUI GEORGE MENIUC

Un loc de seamă în moștenirea rămasă de la George Meniuc revine eseului. Este o specie
literară și filozofică totodată, pe care scriitorul a cultivat-o încă până la 1940, publicând o carte
întreagă de eseuri Imaginea în artă.

Marea Neagra, unul dintre cele mai cunoscute eseuri ale lui George Meniuc, este o serioasă
prelegere despre artă, fără să aibă însă forma prelegerii și spiritul ei rigid, de speculație intelectuală
abstractă, rațională. Pe alocuri autorul apelează la imagini demne de arta veritabilă: ,,în puterea unei
nopți de vară, fără lună, numai cu licurici zburând în întuneric, marea se frământă, răsuflă adânc,
oftează, își zdrelește valurile năprasnice de bolovani, se retrage în larguri enigmatice, apoi revine,
aruncându-se cu muget peste faleză...”. Chiar citatul (din Ovidiu, din Tacit) se topește în text și nu
are valoare de citat dintr-o operă străină, ci e mai curând o impresie personală a eseistului, exprimată
însă până la el.

O poezie realizată cu mijloace diferite de acelea ale poeziei iată ce este eseul Marea Neagra. O
poezie din care nu lipsesc gânduri filozofice, ca acela despre izvoarele perfecțiunii (zice Meniuc
despre mare: ...Prin ce zbucium a trecut, ce furtuni i-a fost dat să sufere o noapte întreagă, spre a fi,
în sfârșit, sublima și maiestuoasa dimineata?).
 Tinzând să fie artă, eseul e plăsmuit cu mijloacele și procedeele acelei ramuri a artei, în care
activează eseistul când nu compune eseuri. Eseurile lui George Meniuc sunt, în majoritatea lor,
poezii. Meniuc rămâne, și în eseuri, în cadrul artei, fără să uite că eseul necesită gânduri, atitudini,
opinii interesante.

Sunt interesante opiniile lui George Meniuc despre împletirea realului cu fantasticul, despre
elementul satiric în operele crengiene, despre arta de portretist a lui Ion Creangă. Cu multă
pătrundere vorbește eseistul despre limba operelor scriitorului clasic, pentru ca în final să se exprime
metaforic despre nemurirea moștenirii rămase de la înaintași: ,,Părăsesc Țicăul, mă duc pe alte
drumuri, și totuși bojdeuca lui Creangă îmi stă în față ca o cetățuie de lumină pe deplin rezistentă la
toate încercările vremii.” E aici o imagine memorabilă și, concomitent, o concluzie filozofică
referitoare la destinul in timp al mostenirii crengiene.

Este poetic și doldora de sugestii importante privind specificul artei și al muncii artistului
eseul Despre sculptură. Din capul locului autorul scoate în evidență deosebirea principială dintre
omul obișnuit, pe de o parte, și omul de artă, pe de altă parte: ,,Într-un bloc de marmură noi nu
surprindem nimic din ceea ce se numește expresia materială a unei existențe sufletești. Nu bănuim
nici o viață în acest bloc imobil, ci constatăm numai piatra nudă. Nu tot așa se petrece cu artistul.
Ochiul sculptorului însuflețește stânca masivă, vede limpede forma pură care să exprime simbolic
interiorul zbuciumat al omului. Meșterul acesta, care încă n-a pus mâna pe blocul de marmură,
bloc văzut simplu de noi, meșterul acesta, care încă n-a tăiat statuia, sculptează dintâi în gând
opera lui de semnificație a omenescului.”.

,,Prezența gândului, ca element constituent esențial al artei, este o obsesie a eseistului. Omul
s-a nascut artist doar în clipa în care a cugetat”, notează el. Și cu toate că în continuare dă exemple
grăitoare pentru toți doritorii de a se instrui din punct de vedere artistic și estetic, evidențiem aici
anume și mai ales pledoaria lui George Meniuc pentru calitatea de gânditor a omului de artă
autentic: ,,Gândul este singurul îndemn sau drum spre artă”.

Așa sunt toate sau, în orice caz, majoritatea eseurilor scriitorului.

Tematica lor, variată și demnă de toată atenția și forma preponderent poetică de tratare a
problemelor și aspectelor procesului de creație conferă acestor lucrări valențe artistice autentice.
 Ca şi în eseistică, în proza sa George Meniuc este înainte de toate poet: cultivă cu predilecţie
metafora, e deosebit de atent la sunetul şi culoarea verbului, apelează la alegorii şi simboluri, textele
fiindu-i cutreierate de o vrajă aparte a comunicării.

Romanul Disc a impresionat prin acurateţea povestirii, valenţele lirice şi simbolice, proiecţia
retrospectivă. Mihail Vrânceanu, naratorul, delegat al autorului, reconstituie trecutul unui bun
prieten, pictorul Adrian Tonegaru, dispărut în vâltoarea celui de-al doilea război, îngropând cu el
speranţa unei cariere artistice excepţionale şi un ideal de artă înrudit cu al lui Ştefan Luchian.

Retrospectiva, pusă sub semnul impreciziilor şi invenţiei oniricului, se realizează la îndemnul

fiicei Marcela Tonegaru, rezultat al iubirii pictorului cu Iolanda Mladin, cunoscută la Antifala,
localitate imaginară din Delta Dunării. Denumirile de localităţi sunt stranii, ca la Ştefan Bănulescu:
Genucla, Ramidava. Romanul evocă drama războiului şi sfârşitul unui artist.

Trecutul pierdut declanşează obsesia memoriei, cu întoarceri în timp până în 1939-1940. E

vorba şi de un spaţiu pierdut, sudul Basarabiei, învăluit în ambiguitate. Cursivitatea tonului
melancolic dobândeşte virtuţi poetice, descriptive, naturiste, nostalgice. Urmând "firul amintirii",
naratorul descoperă omul "singur în faţa istoriei", vegheat de ochiul triunghiular al lui Dumnezeu,
ascuns în metafora discului solar.