04.07.

2004

1. Dezvoltarea istorică şi situaţia actuală a

sociologiei sportive

Sociologia sportului: obiect, dezvoltare istorică

Sociologia sportului, poziţie subordonată faţă de alte ştiinţe

Specialiştii domeniului recunosc că sociologia sportului are o poziţie
academică slabă, care se materializează prin absenţa disciplinei din
curriculumul de sociologie sau de sport la nivelul învăţământului
universitar. Din acest punct de vedere excepţie fac SUA, Canada,
Germania, Franţa, Polonia, Marea Britanie unde, în mai multe
universităţi, există catedre şi se predau cursuri de sociologia sportului.
O explicaţie pentru această realitate este lipsa de cerere pentru
specialişti în sociologia sportului. Deoarece cursul se adresează
educatorilor fizici, antrenorilor şi unor categorii de profesionişti asociaţi
sportului, cum ar fi ziariştii, înţelegem că recunoaşterea utilităţii
interpretării sociologice a fenomenului sportiv se lasă aşteptată.
O explicaţie ar fi faptul că cei cărora aceste cursuri li se
adresează, antrenorii de pildă, doresc să rezolve probleme concrete
(participarea feminină redusă, violenţa, rolul antrenorului în politicile de
selecţie / recrutare), ceea ce a dus la dezvoltarea cercetării aplicate, dar
cu mai puţină aplecare către teoretic. Pe de altă parte, disciplina are o
redusă legitimare în mediul academic, posibilităţile de realizare
profesională în această nişă fiind destul de mici. Astfel, la Universitatea
din Michigan cursul de sociologia sportului este orientat către probleme
rasiale, titularul cursului găsind o şansă în dezbaterile legate de
oportunităţile egale. La fel, şi cei din mediul sportiv consideră
sociologia mai puţin valoroasă decât alte ştiinţe aplicate, cum ar fi
biologia, fiziologia sau psihologia. Pe lângă aceste probleme, corelative
mediului instituţional al sociologiei sportului, disciplina e afectată de
vicii precum terminologia sofisticată, frazeologia banală şi stufoasă, de
caracterul multiparadigmatic al sociologiei, de faptul că, de obicei
sociologia sportului devine o critică radicală antisport, şi de intervenţia
multor nespecialişti care tind să facă sociologie fără să fie chemaţi.

Primii paşi
Încă din secolul al XIX-lea apar lucrări, mai ales antropologice,
preocupate de semnificaţiile culturale ale jocurilor şi competiţiilor
tradiţionale. În domeniul sociologic, creşte interesul la începutul
secolului al 20-lea, dar lucrările sunt înţesate cu consideraţii filosofice şi
pedagogice. Marii fondatori ai sociologiei au atins doar în treacăt
problema. Sociologii americani interesaţi de realităţile urbane din

1
04.07.2004

comunităţi (aşa zisa Şcoală de la Chicago) au studiat, de pildă,

importanţa crescândă a folosirii timpului liber prin sport în epoca
respectivă. Importantă este lucrarea antropologului francez Mauss
despre „Tehnicile corpului” din 1934. Tot în 1934 apare „Homo
Ludens” de Johann Huizinga (1949) care constituie punct de referinţă
pentru analiza socială a jocului. Lucrarea revendică o poziţie culturală
centrală a jocului sportiv, acesta nefiind un aspect marginal ci unul
central, de vreme ce jocul are o valoare centrală în geneza culturii.

După al doilea război mondial (până în 1965)

În această perioadă apar lucrări care abordează probleme centrale şi
astăzi:
¾ relaţia dintre practica sportivă şi cerinţele de compensaţie a
frustrărilor zilnice produse de societatea industrială;
¾ dihotomia dintre caracteristicile şi funcţiile sportului de
performanţă şi cele ale sportului de masă;
¾ impactul cantitativ şi semnificaţia calitativă a timpului liber
consacrat activităţilor sportive;
În această epocă, caracterul de spectacol al sportului era încă destul de
estompat, aşa încât discuţiile se purtau în jurul funcţiei de loisir a
practicii sportive.

După 1965
Are loc o evidentă instituţionalizare a sociologiei sportului, manifestată
prin
¾ Apariţia unei asociaţii internaţionale de sociologie a sportului;
¾ Apariţia câtorva reviste de specialitate;
¾ Au fost editate mai multe volume, manuale, cursuri pentru această
disciplină şi s-au organizat primele conferinţe pe această tematică.

Revoltele din 1968

Un moment important în dezvoltarea sociologiei sportului l-a
reprezentat revolta din 1968, cu mare ecou în SUA, Franţa şi Germania.
În ceea ce priveşte sportul, reprezentanţii acestor mişcări, în mare
majoritate militanţi de orientare marxistă, au plecat de la constatarea că
sportul burghez este o sursă de alienare. Din punctul lor de vedere
sportul este o instituţie de clasă care are anumite funcţii pentru
capitalismul industrial, precum integrarea şi controlul social al
minorităţilor. Critica lor remarcă faptul că relaţiile dintre antrenor şi
sportivi sunt autoritare şi agresive sau că practicile de selecţie la juniori
reproduc practicile de selecţie ale societăţii mai vaste. În acest sens s-au
auzit chiar propuneri pentru un sport necompetitiv, fără concursuri,
după un model ce a fost pus în practică, dar abandonat rapid, în China
lui Mao Zedung. Chiar dacă revoltele din 1968 rămân în istoria

2
04.07.2004

sociologiei sportului ca un accident, importanţa lor rezidă în faptul că,

cu această ocazie, sociologia sportului devine interesantă pentru cele
mai înalte foruri precum Comitetul Internaţional Olimpic.

Sociologia sportului astăzi

În ultimii 30 de ani a avut loc o creştere a interesului pentru sport, ca şi
a practicării sportului şi, în consecinţă, pentru sociologia sportului.
Interesul mai mare pentru sport se poate explica prin mai mulţi factori:
¾ Oamenii au mai mult timp liber;
¾ Oamenii au mai mulţi bani, care fac anumite sporturi considerate
aristocratice mai apropiate de mase (deşi, prin strategii specifice de
distincţie apar întotdeauna sporturi pentru elite);
¾ Percepţia crescândă a valorii estetice a sportului în asociere cu
sporirea preocupării pentru atributele estetice ale corpului;
¾ Creşterea numărului de baze sportive;
¾ Dezvoltarea unor metodologii de antrenament mai eficiente.

Mişcările sociale noi afectează şi ele percepţia şi practicarea sportului.

Astfel, feminismul a reuşit să inducă preocupare pentru rolul şi
participarea femeii în sport. Majoritatea cursurilor de sociologie a
sportului cuprind astăzi capitole dedicate problematicii prezenţei
femeilor în mişcarea sportivă. Într-un mod similar, ecologismul a
susţinut dezvoltarea unor sporturi care apropie omul mai mult de natură
cum ar fi căţărările libere, surfing, mountain biking.

Investiţiile în sportul de performanţă au sporit complexitatea şi

rezonanţa fenomenului. Sportul de performanţă devine obiect de
cercetare sociologică cu teme, precum:
¾ Factorii sociali ai succesului sportiv (originea socială, nivelul de
instrucţie, pregătirea pentru competiţie, sarcinile de
antrenament, influenţa mass media – pot ele şi cum să
influenţeze performanţele sportive;
¾ Integrarea socio-profesională a foştilor sportivi de performanţă,
care constituie o temă interesantă mai ales în fostele ţări
comuniste;
¾ Barierele sociale din calea participării la activităţile sportive de
performanţă sau relaţia dintre sportul de performanţă,
raporturile de clasă şi mobilitatea socială (cum ar fi rolul
baschetul sau al boxului pentru mobilitatea socială a tinerilor
negrii în SUA).

Alte teme actuale ale sociologiei sportului

¾ Selecţia tinerilor pentru activităţile sportive în condiţiile:
• declinului demografic;

3
04.07.2004

• oraşelor ostile activităţilor sportive;

• ratelor înalte ale abandonului practicii sportive.
¾ Sportul spectatorilor (cei din tribune, cititorii ziarelor sportive,
publicul emisiunilor TV sportive);
¾ Economia spectacolului sportiv;
¾ Violenţa în sport.

În paginile de mai jos vom prezenta pe scurt unele dintre temele care
preocupă în modul cel mai acut sociologia sportului în epoca recentă:
- relaţia dintre joc, sport şi cultură;
- variabile socio-demografice asociate practicării sporturilor;
- relaţia dintre gen, vârstă sau clasă socială şi practicarea
sportului;
- abordarea macro-sociologică a sportului;
- sportul şi petrecerea timpului liber.
Majoritatea acestor teme vor fi reluate în detaliu în capitolele acestui
manual.

Joc, sport şi cultură

Jocul şi sportul par a constitui un fapt universal în orice cultură.
Sunt suficiente analize privitoare la activităţile competiţionale din
diferite perioade ale istoriei – din neolitic până astăzi. Numeroase studii
de exemplu, vizează caracteristicile şi evoluţia spiritului olimpic în
paralel cu schimbările politice şi sociale (cucerirea Greciei de romani,
căderea Imperiului Roman etc.). Sunt multe studii privind sporturile
locale:
¾ dezvoltarea fotbalului în Florenţa;
¾ trecerea de la sportul amator la cel profesionist în Europa secolului
al XIX-lea;
¾ consolidarea organizaţiilor sportive la sfârşitul secolului al XIX-lea;
¾ rolul sportului în timpul dictaturilor – naziste, fasciste, comuniste.

Numeroase sunt şi studiile privitoare la jocurile populare (folk-games).

Cine sunt practicanţii sportului?

O primă posibilitate de descriere a practicanţilor sportului se poate face
prin caracteristicile lor socio-demografice. Pentru aceasta, sunt necesare
anchete pe eşantioane reprezentative. Într-una din temele următoare
vom studia modalitatea de realizare concretă a anchetelor sociologice.
Vom prezenta într-un capitol ulterior variabilele asociate
participării sportive, în ţările Occidentale dar şi în România.

4
04.07.2004

Câteva teme care pot fi cercetate prin anchete sociologice

Cu ajutorul anchetelor sociologice se pot testa anumite ipoteze prin care
se pun în legătură caracteristici socio-demografice ale persoanelor şi
caracteristicile practicii sportive:
Relaţia dintre sex (gen) şi practica sportului:
Organizarea patriarhală (tradiţionalistă) a relaţiilor dintre femei şi
bărbaţi îndepărtează femeile de la practica sportivă:
¾ femeilor le este atribuit mediul privat şi sarcinile specifice
acestuia; deoarece majoritatea activităţilor sportive presupun
ieşirea în public, astfel de conduite nu sunt considerate
conforme cu rolul feminin;
¾ stereotipurile de rol de sex consideră femeile depozitarele
gingăşiei, blândeţii iar pe bărbaţi pe cei care trebuie să fie
agresivi – asociindu-se sportul cu agresivitatea, este clar că
femeilor nu li se permite să practice sporturi;
¾ femeile, în societatea contemporană, au o încărcare dublă: sunt
angajate atât pe piaţa muncii salariate suportând în acelaşi timp
majoritatea sarcinilor casnice, ceea ce le oferă foarte puţin timp
pentru activităţi de loisir. Cu alte cuvinte, măsura în care
femeile sunt implicate în mişcarea sportivă exprimă şi
eliberarea femeii din această dublă servitute care rezultă dintr-o
modernizare parţială a viziunii despre rolul femeii în societate.
Relaţia dintre vârstă şi practicile sportive
Care este locul sportului în diferitele etape ale unei biografii? Ce
tendinţe sunt din acest punct de vedere?
Raporturile dintre poziţia în stratificarea socială sau calitatea vieţii
şi practicile sportive
A face loisir sportiv presupune un anumit stil de viaţă cât şi anumite
resurse; pe de altă parte sporturile sunt şi ele diferenţiate din punctul de
vedere al semnificaţiei lor culturale cât şi din cel al resurselor implicate.

Există numerose cercetări care abordează problema raporturilor dintre

apartenenţa socială – denumită adeseori apartenenţă de clasă – şi
activitatea sportivă. Aşa cum am precizat mai sus fenomenul este
deosebit de complex şi nu a permis încă răspunsuri categorice. Una
dintre ipotezele care au orientat acest gen de cercetări a fost cea a
democratizării progresive a sportului.
O altă ipoteză a fost cea afinităţii dintre anumite categorii sociale şi
anumite sporturi (fotbalul este al claselor muncitoreşti şi mijlocii
inferioare iar călăria este pentru cei din clasele superioare; nici tenisul
nu este indiferent din acest punct de vedere). Această afinitate se
explică de obicei printr-un complex de valori asociat sportului şi
practicanţilor şi de resurse materiale necesare practicării sporturilor
respective. La acest nivel, o ipoteză mai interesantă este că în fiecare

5
04.07.2004

sport există factori limitativi de natură socială care fac acest sport mai
mult sau mai puţin plăcut anumitor grupuri sociale. În mod particular,
frecvenţa contactului fizic dintr-un sport trebuie să fie un diferenţiator
puternic al participării practicanţilor aparţinând unor categorii sociale
diferite. Altfel spus anumite categorii sociale preferă mai mult decât
altele sporturile cu contacte fizice intense (box, catch, judo, fotbal,
volei, tenis, călărie etc.). Cercetările realizate în jurul acestei ipoteze nu
au reuşit să aducă argumente empirice suficiente. Una dintre
dificultăţile cele mai mari derivă din greutăţile metodologice ale
definirii unor concepte precum „clasă socială”.

Cunoaşterea acestor fenomene poate fi de o mare importanţă pentru

instituţiile sportive, pentru elaborarea planurilor privitoare la activitatea
sportivă (mai ales a celei de masă), luând în considerarea
interdependenţele dintre fenomenele sportive şi alte categorii de
fenomene care, dacă nu sunt luate în considerare, pot duce la consecinţe
neaşteptate.

Rolul sportului în societatea contemporană. Teorii macro -

sociologice
Relaţiile sportului cu sistemul social constituie temă de reflecţie macro-
sociologică. Vom prezenta pe scurt modul în care este abordată relaţia
dintre aceste două elemente în două tradiţii puternice de gândire
sociologică – cea funcţionalistă şi cea conflictualistă.
Funcţionalismul îşi are originea în antropologie unde a fost
aplicat pentru explicarea sistemelor sociale închise ale populaţiilor
preliterate - primitive. Modul de explicare în funcţionalism este derivat
din biologie şi caută explicarea unui lucru (fenomen, entitate, normă
socială etc.) prin rostul, utilitate sa. A explica un fenomen social
înseamnă a răspunde la întrebarea: „la ce foloseşte?”. În decursul
secolului au fost elaborate mai multe forme de funcţionalism.
(trimitere....)
Conflictualismul este tipul de gândire din ştiinţele sociale care
izvorăşte din filosofia socială marxistă şi care pune la baza explicării
fenomenelor sociale relaţiile dintre clase sociale antagoniste.
Incontestabil clasele sociale există şi ele pot fi chiar în conflict. Nu
trebuie, însă, absolutizată această perspectivă, şi mai ales este greu de
demonstrat că exploatarea şi conflictul sunt tot timpul acolo, chiar dacă
nimeni nu le intenţionează sau doreşte.
Perspectiva funcţionalistă
Examinând orice aspect al societăţii, funcţionaliştii subliniază
contribuţia pe care acel aspect o are la stabilitatea socială generală.
Sportul poate fi şi el descris prin raportare la utilitatea sa socială.

6
04.07.2004

• Funcţionaliştii consideră sportul ca o instituţie cvasi-religioasă care

foloseşte ritualul şi ceremonia pentru a întări valorile împărtăşit
într-o societate într-un mod asemănător funcţionării bisericii.
• În acelaşi timp, sportul furnizează experienţele educative care
socializează tinerii în valori precum competiţia şi patriotismul.
Atleţii devin modele de rol şi sunt trataţi cu respect şi consideraţie.
• Sportul contribuie la nevoile adaptative ale sistemului ajutând la
menţinerea bunăstării fizice a oamenilor.
• Sportul serveşte ca o supapă de siguranţă atât pentru participanţi cât
şi pentru spectatori cărora li se permite să-şi elibereze tensiunile şi
agresivitatea într-o manieră acceptată social.
• Sportul reuneşte membrii unei comunităţi sau chiar ale unei naţiuni
promovând, în general, un sentiment general de unitate şi
solidaritate socială.
Sportul a fost văzut de majoritatea sociologilor funcţionalişti ca fiind
important pentru maniera în care educă, integrează şi promovează
social pe cei care-l practică, mai ales în cazul categoriilor sociale
marginalizate. Această funcţionalitate a sportului a fost evidenţiată chiar
şi pentru epoci demult apuse – precum în Grecia antică, aşa cum a arătat
Elias. Este demult loc comun că, prin sport, mulţi tineri de culoare,
emigranţi sau aparţinând altor categorii marginale, au fost socializaţi în
valorile dominante ale societăţilor occidentale.
Perspectiva conflictualistă
Teoreticienii conflictualişti susţin că ordinea socială se bazează pe
constrângere şi exploatare. Ei subliniază faptul că sportul reflectă, şi
chiar exacerbează, multe dintre diviziunile sociale, inclusiv cele bazate
pe sex, clasă socială sau rasă. Ideile principale ale acestei perspective,
cu rădăcini directe din gândirea marxistă, sunt prezentate în lista de mai
jos:
• Sportul este o formă de mare afacere în care profitul este mai
important decât sănătatea sau siguranţa muncitorilor (sportivii).
• Sportul perpetuează ideea falsă că succesul poate fi obţinut simplu
prin muncă intensă, în timp ce eşecul trebuie să fie atribuit
individului singur (mai degrabă decât nedreptăţilor societăţii în
general).
• Sportul serveşte ca un „opiu” care încurajează oamenii să găsească
soluţii temporare (paleative) sau să evadeze mai degrabă decât să se
concentreze pe problemele personale sau cele sociale. Este mult mai
simplu să te gândeşti la un şut-bombă al lui Hagi decât la bombele
care omoară copii în Afghanistan sau în Macedonia.
• Sportul contribuie la menţinerea poziţiei inferioare a unor categorii,
precum femeile sau ţiganii (negrii sau hispanici în SUA) care fac
performanţe bune în sport dar au un acces dificil la poziţii de

7
04.07.2004

supraveghere precum cele de antrenor, manageri sau preşedinţi de

cluburi.
• Sportul întăreşte rolul secundar al femeii de spectator sau de trofeu
sexual şi identifică masculinitatea cu puterea brută, insensibilitatea
şi dominarea, mai ales în SUA.
• Sportul este mai mult decât exerciţiul şi recreaţia. Pentru
funcţionalişti sportul întăreşte tradiţiile societale, consensul,
valorile şi stabilitatea. Dimpotrivă, conflictualiştii consideră sportul
doar ca o altă reflecţie a luptelor politice şi sociale din interiorul
unei societăţi.
Corespunzând chemării spre determinism economic a paradigmei,
marxiştii au interpretat economic dezvoltarea sportului şi a educaţiei
fizice şcolare în ultimele secole, ca efect al cerinţei de adaptare a
performanţei fizice a omului la realităţile tehnologice specifice epocii
moderne. Sportul are, din acest punct de vedere, două ipostaze
alternative, a căror primordialitate depinde de tipul de societate în care
emerge:
1. aristocratic: în care nu există asociaţii sportive, iar sportul este
practicat în timpul liber în exces al reprezentanţilor nobilimii ori
ca formă de pregătire paramilitară;
2. burghez: sportul devine o instituţie a clasei mijlocii burgheze,
care o impun în programele şcolare.

O serie de autori au subliniat strânsa relaţie care există între dezvoltarea

sportului şi cea a societăţilor industriale. Alţii au documentat diferitele
forme organizatorice pe care sportul le-a luat în diferite contexte
politice şi culturale – diferenţe în natura sporturilor de elită între ţările
occidentale şi cele mai puţin dezvoltate (la noi tenisul şi schiul sunt
sporturi pentru elita socială iar yachtingul este practicat doar în vis până
şi de bogătani). Alte teme de interes privind rolul raporturile dintre sport
şi sistemul social ar fi:
- rolul mass media în profesionalizarea sportului;
- funcţionalitatea practicii sportive ca mecanism de control
social eficient în menţinerea unor condiţii de inferioritate
sau de dominanţă;
- raporturile dintre sport şi economie
- raporturile dintre sport şi puterea politică
- globalizare şi sport (mai nou)

Sportul şi petrecerea timpului liber

Sportul amator recreaţional este o activitate specifică petrecerii timpului
liber (loisir).
Dumazedier (Dumazedier 1971, pp. 613-619)identifică trei funcţii ale
petrecerii timpului liber, care pot fi atribuite şi recreaţiei sportive:

8
04.07.2004

1. Odihna. Petrecerea timpului liber e menită a elibera persoana de

oboseală sau tensiune. Modalitatea de petrecere a timpului liber e
determinată în parte şi de măsura în care munca efectuată de
persoană e obositoare. Anumite modalităţi de petrecere a timpului
liber, printre care şi sportul, presupun angajament fizic şi
concentrare, resurse care pot să fie epuizate în cadrul activităţii
profesionale. Astfel, o persoană care desfăşoară zilnic o muncă
solicitantă fizic e puţin probabil să se angajeze frecvent în practici
sportive.
2. Distracţia. Petrecerea timpului liber vine să acopere nevoia
persoanei de a se elibera de plictis. Potrivit specialiştilor în
sociologia muncii, munca industrială este caracterizată de
monotonie şi alienare, stări care sunt asociate unui nivel scăzut al
satisfacţiei, şi care determină căutarea vieţilor paralele. Prin urmare,
acestei funcţii i se mai poate spune şi funcţie de evaziune. Evadarea
se poate realiza prin două tipuri de activităţi. O soluţie o reprezintă
activităţile reale, precum schimbul ritmului, a locului, a stilului de
viaţă, prin călătorii, sport sau jocuri. De altă natură sunt activităţile
fictive, care presupun identificarea sau proiectarea individului în
contexte imaginare furnizate de cinema, TV, teatru sau lectură.
3. Dezvoltarea personalităţii. Petrecerea timpului liber poate
contribui la eliberarea de automatismele gândirii şi acţiunii
cotidiene. O modalitate de realizare a acestei funcţii este integrarea
voluntară în grupuri recreative sau prin dezvoltarea voluntară a
aptitudinilor (de exemplu hobby - uri, bricolaj, etc). Chiar şi loisirul
de evadare prin activităţi fictive poate contribui la dezvoltarea
personalităţii, prin folosirea activă a mediilor care transferă realităţi
ficţionale.
Cele trei funcţii sunt în mod evident solidare şi se realizează în
mod simultan, chiar dacă diferitele activităţi de petrecere a timpului
liber contribuie în măsuri diferite la acoperirea necesităţilor specifice.
Participarea la un joc de fotbal ajută la eliberarea tensiunii, la
înlăturarea plictisului prin evadarea prin joc din constrângerile
cotidiene, şi la dezvoltarea unor aptitudini precum ar fi viteza de reacţie,
spirit de echipă, etc.
Modalităţile de petrecere a timpului liber sunt influenţate de un
complex de factori economico-sociali. Din punctul de vedere al
individului, dincolo de variabilele de ordin cultural, accesul şi apelul la
diferite forme de loisir sunt determinate de venituri. Modalităţile de
petrecere a timpului liber presupun costuri de diferite ordine de mărime
(transport, echipamente, taxe, etc.). majoritatea celor active sunt mai
costisitoare decât cele pasive. Nu e de mirare faptul că majoritatea
persoanelor se angajează în loisiruri pasive.

9
04.07.2004

Structura loisirului este determinată şi de oferta de bunuri şi

servicii colective necesare petrecerii timpului liber. Aceasta este
determinată, pe de o parte, de bunăstarea economică generală şi, pe de
altă parte de politicile economice şi sociale.
Indiferent de politici, într-o ţară săracă vor fi mai puţine
facilităţi de practicare de sporturi decât într-o ţară bogată. Politica
economică generală pe de o parte, conceptualizată în distincţii precum
cea dintre liberalism şi social - democraţie, afectează accesul la aceste
facilităţi. Într-un regim economic liberal investiţiile în stadioane, centre
sportive, vor aparţine sectorului privat, iar accesul va fi contra cost sau
rezervat unei minorităţi. Prin urmare inegalitatea în accesul la utilităţile
necesare practicării sporturilor de pildă, va fi puternic asociată
inegalităţilor economice. Evident, un regim social-democrat va încerca
egalizarea acestor şanse de acces prin investiţii publice, reduceri de taxe
şi susţinere a sectorului nonprofit.
Statele pot avea politici explicite în domeniul petrecerii
timpului liber. Acestea sunt derivate din dezbaterile ideologice curente.
Astfel, un curent naţionalist hegemonic cu accente militariste va
considera importantă dezvoltarea unor calităţi precum disciplina şi tăria
fizică. Un asemenea regim va promova educaţia fizică în şcoli, dar şi
practicarea sporturilor competitive de echipă în timpul liber de către
tineri. Acesta a fost cazul Germaniei hitleriste sau al majorităţii
guvernelor comuniste din perioada războiului rece. Alte exemple de
implicare directă a politicului în configurarea structurii loisirului ar fi
campaniile de tipul ‘sportul pentru toţi’, demarate în ţările occidentale
în anii ’70 (şi maimuţărite şi de regimurile comuniste sub forma
Daciadelor).
Mass media şi publicitatea afectează practicile de loisir în
multiple forme. Evident, se poate vorbi de efecte pozitive sau negative.
Publicitatea poate cultiva anumite norme a căror materializare se va
regăsi şi în planul petrecerii timpului liber. Reclamele accentuează teme
precum igiena, frumuseţea corpului şi instituie referenţi pentru
persoane. Se poate vorbi totuşi şi de capacitatea publicităţii de a altera
gusturile, mai ales prin ceea ce se denumeşte mainstreaming care, într-o
traducere liberă, ar însemna reducere la un numitor comun, mediocru şi
ieftin. Prototipurile umane şi practice furnizate de telenovele, best-
seller-uri şi muzica de consum ieftină sunt exemple în acest sens. Ba
mai mult, mass media poate impune şi stereotipuri precum cel al
negrului jucător de baschet sau al ‘fotbalistului român tehnic’.
Plecând de la teoretizările anterioare, Dumazedier propune trei
ipoteze cu privire la tendinţele în petrecerea timpului liber în societăţile
capitaliste avansate.
1. Funcţia distractivă e permanent incitată în dauna celei de
dezvoltare, altfel spus se încurajează evaziunea în dauna

10
04.07.2004

reflecţiei. În această realitate nu trebuie văzute doar

dezavantaje. O asemenea orientare stăvileşte pedagogiile
plicticoase şi propaganda, spune Dumazedier. Dincolo de
neajunsul neacoperirii celorlalte funcţii ale loisirului, o
asemenea tendinţă determină şi standardizarea alegerilor celor
mai mulţi vizavi de acest aspect.
Dumazedier face aici o analiză detaliată a evoluţiei sportului. El
pleacă de la principiul lui Coubertin, potrivit căruia sportul
trebuia să aducă ‘calmul, filozofia, sănătatea şi frumuseţea’. În
societatea actuală, în contrast cu principiile lui Coubertin,
sportul este dominat de spectacol şi urmărirea profitului. Presa
sportivă se dedică aproape în exclusivitate sportului
profesionist, transformându-i pe actorii acestuia în semizei.
Amatorii devin în aceste condiţii o masă anonimă a cărei
singură funcţie constă în întreţinerea afacerilor. Dumazedier
remarcă faptul că în câteva decenii toate idealurile lui Coubertin
au fost trădate. Sportul de masă, din dimensiunea esenţială a
mişcării sportive, a fost transformat într-un accesoriu.
Campionii nu sunt animatori ci vedete care nu mai au nici un
rol social în afară de acela de idoli sau grup de referinţă. În
afara pedagogilor nu se observă niciodată o dorinţă serioasă de
a scoate din sport un stil de viaţă, o cultură estetică, dramatică,
socială, umană.
2. În sistemul loisirului totul nu este decât un mijloc de a-l reduce
pe om în stadiul infantil. Revistele de scandal, emisiunile
comerciale, ştirile, produc şi reproduc o lume mitologică,
fabuloasă, doar pentru că spaţiul publicitar trebuie să se vândă.
3. Conţinutul mass media nu încearcă să convingă ci să subjuge şi/
sau să şocheze. Planificatorii media şi instrumentele lor,
vedetele, reduc publicul la instinct şi portmoneu. Procedeul este
simplu, excităm instinctul şi golim portmoneul. De aici derivă şi
cele trei componente principale ale mediilor comerciale: bani,
putere şi sex. Analizând conţinutul principalelor ziare de sport
din România, ne-ar fi foarte greu să găsim vreun material care
să nu se reducă la apelul la unul sau la combinaţie a acestor
elemente.

De reţinut
¾ Sociologia sportului are o poziţie academică delicată.
¾ Adevărata constituire a sociologiei sportului ca ramură distinctă
a sociologiei poate fi plasată după al doilea război mondial.
¾ După 1965 are loc instituţionalizarea disciplinei, prin apariţia
unor asociaţii profesionale, publicarea unor reviste de
specialitate şi organizarea de reuniuni ştiinţifice.

11
04.07.2004

¾ Dezvoltarea sociologiei sportului a fost influenţată de

modificările în percepţia sportului, jalonate de mişcări sociale
de amploare mai mică sau mai mare, precum revoltele din 1968,
feminismul sau ecologismul.
¾ Creşterea bunăstării ca şi a preocupări individuale şi sociale
pentru calitatea vieţii a dat un impuls sportului de masă şi, prin
urmare, sociologiei sportului.
¾ Printre temele abordate cel mai frecvent în sociologia sportului
putem aminti:
o relaţia dintre joc, sport şi cultură;
o variabile socio-demografice asociate practicării
sporturilor;
o relaţia dintre gen, vârstă sau clasă socială şi practicarea
sportului;
o abordarea macro-sociologică a sportului;
o sportul şi petrecerea timpului liber.
¾ Rolul sportului în societatea contemporană poate fi obiect de
dezbatere macrosociologică. Astfel, funcţionaliştii subliniază
maniera în care educă, integrează şi promovează social pe cei
care-l practică, mai ales în cazul categoriilor sociale
marginalizate. În schimb, conflictualiştii subliniază faptul că
sportul reflectă, şi chiar exacerbează, multe dintre diviziunile
sociale, inclusiv cele bazate pe sex, clasă socială sau rasă.
¾ Sportul poate fi înţeles şi prin prisma teoriilor timpului liber.
Precum orice activitate de loisir, sportul îndeplineşte în raport
cu practicanţii trei funcţii: divertisment, dezvoltarea
personalităţii şi, într-o măsură mai mică, odihnă. Modalităţile de
petrecere a timpului liber sunt influenţate de venituri, oferta de
bunuri şi servicii colective necesare petrecerii timpului liber,
politica economică şi socială şi chiar de politicile explicite
referitoare la petrecerea timpului liber şi de mass media.
Evoluţiile ultimelor decenii în practicile sportive pot fi
interpretate şi prin prisma celor trei ipoteze formulate de
Dumazedier cu privire la tendinţele loisirului modern: 1)
incitarea preponderentă a funcţiei distractive; 2) conţinutul
loisirului modern constituie în primul rând o cale de a reduce
individul la stadiul infantil iar 3) conţinutul mass media nu
încearcă decât să şocheze sau să subjuge.

12
04.07.2004

2. Natura sportului
Adeseori, încercările de conceptualizare par sterile jocuri intelectuale.
În cazul sociologiei sportului este vorba mai mult decât de o pedagogică
introducere în termeni decât de o necesară circumscriere a sensurilor
noţiunii de sport, fiind destul de complicată dezvoltarea oricărui ramuri
ştiinţifice în afara delimitării clare a colecţiei de fenomene pe care o
adresează. Mai mult, capitolul de faţă va arăta dificultatea definirii
sportului, în contradicţie cu relativul confort al bunului simţ în raport cu
utilizarea acestui concept.
Deşi originile activităţilor fizicalizate definită prin accent pe
performanţă, joc sau competiţie se pierd în negura timpului, sportul aşa
cum îl cunoaştem în societatea contemporană este un construct uman cu
origini recente. Potrivit reputatului explorator al procesului de civilizare
a lumii europene, Norbert Elias (1978), sportul, în adevăratul sens, s-a
dezvoltat doar după revoluţia industrială a secolului al XIX-lea şi
trebuie să fie distins de jocurile haotice şi violente ale epocilor
precedente.
Până la revoluţia industrială, diferitele activităţi analoage
sportului modern aveau funcţii care depăşesc instrumentalitatea actuală
a ceea ce se cheamă sport. Multe dintre activităţile aşa zis sportive din
lumea pre-modernă aveau semnificaţie explicit religioasă, fiind
organizate ca ritualuri. În anumite epoci şi în anumite contexte pre-
moderne educaţia tinerilor a inclus şi o importantă componentă fizică1,
precum în cetăţile greceşti pre-socratice (incluzând şi Atena dinaintea
şcolilor sofistice) dar aceasta era strict limitată la anumite caste şi
orientată către îndeplinirea funcţiilor militare ale cetăţenilor ori la
desăvârşirea în sens metafizic (şi religios în consecinţă) a celor care
beneficiau de acest fel de iniţiere.
Conceptul de sport însuşi a evoluat dintr-un cuvânt englezesc
(de origine franceză) care desemna o mare varietate de activităţi de
amuzament. Că era vorba de petrecere, vânătoare sau „agăţat”, termenul
utilizat până în secolul al XVIII-lea era tot „sport”. Abia după jumătatea
respectivului secol încep să intre în sfera termenului respectiv activităţi
considerate sportive potrivit uzajului actual. Cursa de cai de la Derby
este denumită sportivă pentru prima oară în 1779. Tot în Marea
Britanie, sportul ca pregătire fizică este inclus prima oară în
curriculumul şcolilor considerându-se că ar avea un aport important la
construirea caracterelor (Sleak, 1998, pp. 1-2).

1
Vezi Marrou (1997)

13
04.07.2004

Definirea sportului
Căutând intensiunea (caracteristicile) practicilor desemnate îndeobşte ca
sportive observăm că termenul de sport cuprinde practici care pot fi
descrise prin două categorii oarecum opuse de atribute:
1. practici fizice instituţionalizate, competitive şi reglementate,
sau
2. practici fizice caracteristice petrecerii timpului liber (loisir) şi
care presupun o mare doză de spontaneitate şi de libertate.

În primul caz se recunoaşte mai ales natura organizată şi reglementată a

sportului, în al doilea importanţa acestuia pentru recreere, amuzament şi
dezvoltare. Cele două maniere de concepere a sportului se regăsesc în
următoarele trei exemple:

„Sportul este un sistem instituţionalizat de practici fizice competitive,

delimitate, codificate şi guvernate convenţional care au scopul explicit
de a-l selecta pe cel mai bun competitor.”
(Brohm, 1978, p.69)

„Sportul este activitate fizică liberă, spontană desfăşurată în timpul

liber; funcţiile sale sunt recreerea, amuzamentul şi dezvoltarea.”
(Consiliul Europei, 1971, pp. 5-6)

„Sportul este o activitate umană care implică organizaţii administrative

specifice şi un fundal istoric de reguli care definesc obiectivele şi care
limitează modalităţile de comportament; implică competiţie sau / şi
provocare şi un rezultat specific determinat în primul rând de calităţi
fizice”.
(Singer, 1976, p.40)

Ambiguitatea reflectată în cele două orientări contradictorii în definirea

sportului se manifestă şi în incertitudinile referitoare la utilizarea
conceptului de sport relativ la activităţi de genul voleiului pe plajă,
dansului sportiv, orientării turistice, şahului sau bridge-ului şi
aerobicului.

Caracteristicile sportului
Sintetizând mai multe concepţii, atributele definitorii ale sportului sunt:
• fizicalitatea
• competiţie
• codificarea, reglementarea.
La acestea, unii autori adaugă şi jocul.

14
04.07.2004

O analiză a activităţilor sportive relevă că simpla trecere în revistă a

acestor atribute nu poate fi suficientă.

Jocul, caracterul ludic

Sportul implică o componentă ludică, de joc, de plăcere, dar aceasta par
a fi mai redusă în sportul profesionist, intens comercializat. Cu toate
acestea, şi aici putem găsi destule exemple de sportivi care se amuză
foarte bine (Rică Răducanu în poartă, pe vremuri, sau Ilie Năstase) la fel
cum, adeseori, meciurile de fotbal din cartier se desfăşoară cu o
încrâncenare care nu mai are nimic în comun cu amuzamentul.

Capacităţile fizice
Acestea sunt solicitate şi la campionatele mondiale şi la jocurile din
curtea şcolii. Dar ce ne facem cu şahul sau cu bridge-ul?

Activitate fizică
Nu toate sporturile presupun aceeaşi implicare fizică. Biliardul sau
golful solicită mult mai puţin fizicul decât fotbalul, ca să nu mai vorbim
despre haltere. Activitatea fizică nu defineşte sportul în mod evident, de
vreme ce o sumedenie de activităţi nesportive presupun efort fizic (toate
muncile fizice de altfel)

Recreaţie fizică
Recreaţia fizică este un specific al sportului şi cu toate acestea nu toate
activităţile de recreere fizică sunt sportive, cum ar fi de exemplu
plimbarea câinelui. Pe de altă parte, ceea ce este recreere pentru unii,
adică activitate relaxantă în timpul liber, poate fi activitate profesională,
sau cu alt scop decât recreaţia, desfăşurată nu pentru relaxare, pentru
alţii precum în cazul sportivilor profesionişti, al antrenorilor, al mişcării
pentru slăbire, etc..

Exerciţiul
Deoarece sportul presupune anumite capacităţi şi abilităţi fizice,
obţinerea unor performanţe presupune exerciţiu. Sportul şi exerciţiul nu
sunt, cu toate acestea acelaşi lucru.

Competiţie
Competiţia este unul dintre cele mai neambigue atribute ale sportului.
De obicei, avem indivizi în competiţie cu alţi indivizi sau echipe în
confruntare cu alte echipe. Cu toate acestea, competiţia poate viza şi
cronometrul, depăşirea unui anumit record, atingerea unei anumite
destinaţii etc. În esenţă competiţia poate presupune încercarea de a fi
primul, de a înfrânge adversari sau de a obţine anumite recorduri.

15
04.07.2004

Esteticul
Oricărei activităţi sportive (fotbal, înot sau şah) i se pot asocia calităţi
estetice. Gândiţi-vă la un gol „frumos” al lui Hagi sau la un sacrificiu
„frumos” în şah.

Structură
O caracteristică importantă a sportului este faptul că este guvernată de
reguli. Aceasta înseamnă convenţii referitoare la suprafaţa de joc,
durată, reguli de joc, convenţii stabilite de corpurile guvernante ale
sportului respectiv. În acelaşi timp, adeseori se utilizează arbitri, care
urmăresc respectarea regulilor. Caracterul structurat al sportului se
referă şi la instituţionalizarea sa, adică prezenţa sa semipermanentă în
viaţa noastră, cu o organizare şi o structură care vor continua mult în
viitor (depinde, evident, şi de talibani...).

Orientare spre scop

Mai multe scopuri motivează participanţii în activităţi sportive. În mod
direct, poate fi vorba de marcarea unor goluri sau de obţinerea unor
performanţe. Pe plan general poate fi recreaţia, amuzamentul,
îmbunătăţirea stării de sănătate iar pentru spectatori, distracţia.

Impredictibilitatea
Competiţia sportivă nu ar avea nici o noimă dacă rezultatele ar fi
predictibile. Tocmai meciurile cu rezultat incert sau cele care pot
produce surprize, în afara celor cu mare miză psihologică sau simbolică,
atrag cei mulţi spectatori la stadioane.

Chiar dacă termenul este banal, este greu să definim operaţional

termeni precum „sportiv” sau „sportiv amator”
În cercetarea demografică a mişcării sportive apar câteva dificultăţi
legate chiar de definiţia conceptului de sportiv, de delimitare a
diferitelor categorii de practicanţi ai sportului sau de stabilire a unui
cadru de eşantionare:
1)unii sportivi practică mai multe sporturi, putând fi membri a mai
multor federaţii, astfel că datele pot sugera existenţa mai multor sportivi
practicanţi decât sunt în realitate;
2)graniţa dintre activitatea competiţională şi cea de amatori este greu de
stabilit;
3) este posibil ca unele federaţii să umfle artificial numărul de
legitimaţi, mai ales dacă finanţările sunt proporţionale cu numărul de
persoane legitimate;
Din cauza unor astfel de dificultăţi, comparaţiile dintre diferitele seturi
de date disponibile sunt destul de greu de realizat.

16
04.07.2004

Relaţia dintre sport, joacă şi muncă

Natura diversă şi oarecum difuză a sportului transpare şi din studierea
relaţiilor dintre joc, sport şi muncă.
Astfel relaţia dintre sport şi joc e funcţie de gradul de
reglementare sau de organizare al unor activităţi. Astfel, un meci de
fotbal între prieteni în „spatele blocului” este joacă în mai mare măsură
decât un meci oficial de campionat, a cărei miză este alta decât recreaţia
sau distracţia. Joaca poate fi şi parte a celei mai serioase activităţi
competiţionale oficiale dacă aplică definiţia lui Huizinga pentru joacă:

„o activitate liberă care este situată în mod conştient în afara vieţii

‘obişnuite’ ca nefiind serioasă, absorbindu-l, în acelaşi timp, pe cel care
se joacă, în mod intens şi complet”.
(Huizinga, 1949, 13)

Distincţia dintre joacă şi muncă este similară celei dintre motivaţia

intrinsecă şi cea extrinsecă. Motivaţia jocului constă în joc însăşi, în
timp ce munca este realizată pentru salariu sau pentru anumite beneficii
din afara activităţilor presupuse de muncă. În plus, munca este
instrumentală, serveşte la realizarea anumitor scopuri care depăşesc
activitatea în sine.

Sportul ca parte a culturii contemporane

Practicile sportive au devenit din ce în ce mai accesibile în secolul XX.
Aceasta s-a datorat creşterii prosperităţii cât şi sporirii numărului de
facilităţi sportive. Cu toate acestea au rămas largi categorii sociale
cărora accesul la practicarea sportului este închis. În mod evident,
modelele de participare sportivă depind de evoluţia calităţii vieţii.
Perioadele de recesiune, de scădere a nivelului de trai sunt însoţite de un
declin al cifrelor de participare. Acest lucru s-a întâmplat şi în România
după 1989, ca urmare a scăderii nivelului de trai ca şi a investiţiilor în
sportul de masă. În acelaşi timp, înregistrăm ascensiunea
comercialismului în sport.
Studiul sportului priveşte nu numai pe practicanţii sportului ci şi
pe beneficiarii spectacolului sportiv, milioanele de persoane care
constituie publicul evenimentelor sportive, fie live fie, mai ales prin
intermediul mass media. De fapt, o privire analitică demonstrează
caracterul extrem de diversificat al rolurilor celor implicaţi în mişcarea
sportivă şi îi întăreşte caracterul de industrie. Analiza sociologică a
sportului ţi relevă caracterul său de construcţie socială. Practicile
sportive reflectă structura socială sub forma asocierii cu identităţile
locale sau naţionale, a reflectării competiţiei dintre diferite categorii ca
şi a diviziunilor sexuale etc. Simbolistica sportivă colportează valori

17
04.07.2004

specifice societăţii în care acest fenomen a căpătat importanţa sa

deosebită:
¾ acceptarea regulilor
¾ supunerea la autoritate
¾ competiţie
¾ preocupare pentru efortul individual etc.
În general, este valabilă teza potrivit căreia sportul conţine structurile şi
procesele societăţii. Acestea se regăsesc în maniera de organizare şi în
valorile câmpului sportiv.

Valorile şi regulile sportivilor

Se cunoaşte foarte bine că sportivii au valori şi comportamente
specifice. În această categorie intră:
¾ Machismul – tendinţa de a accentua caracteristicile fizice sau
agresivitatea şi de a desconsidera activităţile intelectuale;
¾ Discriminarea feminină – tendinţa de atribui o valoare mai mică
realizărilor sportive ale femeilor;
¾ Fair-play, sportivitatea;
¾ Superstiţiile.

Cele de mai sus au doar o valoarea de exemplu, şi nu epuizează întreaga

problematică. Aceste valori şi norme constituie fundalul acţiunilor
sportivilor, astfel că multe dintre evenimentele care alcătuiesc biografia
unui sportiv pot fi mai bine înţelese în raport cu valorile care îl
orientează.
Pe de altă parte, este limpede că multe dintre asemenea „valori”
au o valoare ideologică sau simbolică. Ele sunt de obicei ataşate
imaginilor sportivilor de performanţă iar imaginea nu este întotdeauna
conformă cu realitatea. S-ar putea studia, deci, şi reprezentările
construite de mass media, de exemplu, pentru sportivii care asigură
spectacolele care aduc venituri substanţiale, şi relaţia dintre aceste
„religii” şi ceea ce se întâmplă concret în mediile sportive, cum este
influenţată performanţa sportivului de performanţă de astfel de aşteptări
de rol şi rolul acestor imagini în întreţinerea spectacolului sportiv.

Pe de altă parte fiecare sport, pe lângă regulile formale – prevăzute în

regulamente – este ghidat şi de seturi de reguli informale, care ţin de
tradiţia sa. Pentru analiza culturală a sporturilor, este interesantă
decelarea modalităţilor prin care sportivii internalizează (procesul de
internalizare a normelor şi valorilor este denumit în sociologie
socializare) aceste valori şi reguli. Trebuie cercetată şi maniera în care
aceste elemente de natură culturală influenţează performanţele sportive.
În fine, să remarcăm că studiul factorilor care determină individul să
recurgă la comportamente care contravin regulilor, deviante, a fost unul

18
04.07.2004

dintre cele mai constante preocupări ale sociologiei. Se pot studia astfel,
sociologic, factorii care determină sportivii să încalce regulile jocului –
prin dopaj de exemplu.
Abordări macro-sociologice ale sportului contemporan
Abordarea teoretică sociologică a sportului relevă caracterul funcţional
din punct de vedere societal a fenomenului sportiv. Din punct de vedere
conflictualist, sportul este considerat o supapă de eliberare a pulsiunilor
agresive în timp ce, din punct de vedere funcţionalist moderat,
fenomenul sportiv poate fi tratat doar ca mecanism de control social.
La rândul său, sportul influenţează domenii ale vieţii sociale
precum loisirul (petrecerea timpului liber), educaţia, economia,
comunicarea de masă sau chiar diplomaţia internaţională.

Despre sportul modern se pot formula câteva concluzii generale:

¾ Accentul tot mai mare pus pe performanţă, şi nu pe participare,
cum ar vrea să sugereze sloganul olimpic „Important este să
participi...”. Aceasta presupune un accent pe cantitate şi nu pe
calitate şi poate induce anumite comportamente deviante de la
etica sportivă (blaturi, dopaj etc.)
¾ Câmpul sportiv poate fi clasificat în mai multe niveluri. Avem
astfel un sport de elită ca şi un sport pentru toţi; sau sport
amator sau sport profesionist, sau sport de performanţă sau
sport pentru recreere. Un accent deosebit s-a pus pe sportul
pentru recreere în Europa odată cu adoptarea de către Consiliul
Europei a mişcării „Sportul pentru toţi” în 1966. Poate vă
aduceţi aminte că şi guvernul ceauşist a găsit de cuviinţă să
mimeze interesul pentru introducerea sportului a viaţa de zi cu
zi a cât mai mulţi oameni prin „Daciada”.

De reţinut
¾ Cuvântul „sport”, cu semnificaţia sa actuală, a apărut abia la
sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia.
¾ Atributele definitorii ale sportului sunt: fizicalitatea,
competiţia şi reglementarea.
¾ Sportul poate fi caracterizat pe următoarele dimensiuni:
caracter ludic, capacităţi fizice, activităţi fizice, recreaţie,
exerciţiul, competiţia, esteticul, structura, orientarea către
scop, impredictibilitate.
¾ Activitatea sportivă este simultan, dar în măsuri variabile, şi
joacă şi muncă.
¾ Sportul reproduce structura socială, depinzând de distribuţia
veniturilor şi exprimând valorile dominante ale societăţii,
cum ar fi acceptarea regulilor, supunerea la autoritate,
competiţia şi preocuparea pentru efortul individual.

19
04.07.2004

¾ Sportul modern accentuează profesionismul şi cantitatea în

dauna valorilor sportive tradiţionale.

20
04.07.2004

3. Modele de participare în sport

Secolul a 20-lea a cunoscut o expansiune a oportunităţilor de a practica
sporturile pentru masele populare în majoritatea regiunilor lumii. Deşi
sportul poate fi asociat mai ales condiţiilor din ţările industrializate, se
poate vorbi despre o adevărată explozie a sportului de masă, această
expansiune incluzând şi România. Evident, fenomenul este legat de
procesele de modernizare, creştere economică şi de adoptare a
modelului instituţional al statului naţional. Fenomenele respective au
însemnat la un nivel mai concret, o sporire a bunăstării relative a
majorităţii, augmentarea cantităţii de timp liber disponibil, investiţii mai
mari în facilităţi pentru petrecerea timpului liber din partea diverselor
categorii de deţinători de capitaluri (state sau particulari) ca şi o atenţie
specială din partea elitelor politice pentru starea de sănătate a
popoarelor ca şi pentru pregătirea paramilitară a tinerei generaţii,
materializată în generalizarea orelor de educaţie fizică în programele
şcolare.

Participarea sportivă
În sens larg, participarea sportivă semnifică tipul de sport, frecvenţa şi
intensitatea practicării sportului. Ea se referă fie la indivizi fie la diferite
populaţii umane. Principalele modalităţi de înregistrare a participării
sportive sunt: observaţia cantitativă şi ancheta. Prima metodă are
avantajul de a fi precisă dar dezavantajul de a fi extrem de costisitoare
în timp ce ancheta, mult mai ieftină, produce măsuri supraevaluate ale
participării sportive. Principalele măsuri ale participării sportive sunt
numărul de sporturi practicate, frecvenţa practicării sporturilor sau
popularitatea anumitor sporturi.
Noţiunea care face obiectul capitolului nostru presupune un anumit
efort de conceptualizare. Semnificaţia sa este importantă având în
vedere că ideile care urmează se vor a fi susţinute de date empirice.
Mare majoritate a anchetelor care furnizează date privitoare la
participarea sportivă introduce practicile sportive ca o unică, simplă,
categorie în lista diverselor activităţi specifice petrecerii timpului liber
sau în liste de activităţi menite a constitui reper pentru elaborarea
bugetelor de timp. În realitate, participarea sportivă are mai multe faţete
iar măsurarea sa validă ar necesita o operaţionalizare mai avansată.
Se pot lista mai multe surse de dificultate în analizarea participării
sportive:
ƒ Neclaritatea conceptului de sport, aspect menţionat chiar în primele
capitole al cursului, aspect care vizează mai ales utilizările triviale
ale conceptului; nu se face distincţia între practicarea unor exerciţii
sau a unor activităţi de loisir fizic şi practicarea propriu-zisă a
anumitor sporturi.

21
04.07.2004

ƒ Nu se precizează sportul pe care îl are în vedere subiectul când

bifează variantele din chestionar, deşi sporturile variază din puncte
de vedere importante, mai ales din cel al fizicalităţii sau al
intensităţii.
ƒ Nu se menţionează dacă se are în vedere practicarea instituţională a
sportului (în cluburi, asociaţii, în cadrul unor programe obligatorii
pentru studenţi sau pentru militari, de exemplu) sau în cadrul unor
activităţi deliberate de petrecere a timpului liber.
ƒ Nu se înregistrează frecvenţa, intensitatea sau durata respectivelor
practici.

În aceste condiţii de precaritate a măsurătorilor, comparaţiile sau

analizele aprofundate sunt greu de realizat. Lipsa măsurătorilor adecvate
în anchetele sociologice generale sugerează şi lipsa de importanţă a
sportului, ca domeniu a vieţii, pentru majoritatea cercetătorilor.

Participarea sportivă în ţările occidentale

A doua jumătate a secolului al 20-lea s-a caracterizat printr-o relativă
expansiune a participării sportive în ţările cele mai dezvoltate ale
planetei. Explicaţiile de ordin individual au fost:
ƒ Mai mult timp şi mai mulţi bani disponibili;
ƒ Oamenii revin acasă de la locurile de muncă mai puţin obosiţi;
ƒ Televiziunea sporeşte cunoaşterea deferitelor posibilităţi de
petrecere sportivă a timpului liber;
ƒ Sistemul de transport eficient uşurează accesul la o reţea de facilităţi
sportive mult îmbunătăţită;
ƒ Schimbare a atitudinii faţă de sport în sensul transformării acesteia
într-un set de practici la îndemâna şi recomandabile tuturor
categoriilor sociale.

Sportul practicat de tineri

Studiile occidentale prezintă o imagine îmbucurătoare a practicilor
sportive în copilărie şi adolescenţă. Pe de o parte, programele de
învăţământ ale şcolilor din aceste ţări trebuie să ofere o varietate de
activităţi sportive, şcolile şi comunităţile fiind bine dotate, la rândul lor,
cu facilităţile necesare practicării diferitelor sporturi, caracteristicile
psiho-sociologice ale vârstei predispunând această categorie la o
participare sportivă mai intensă decât a celorlalte grupe. Astfel, un
studiu al Consiliului pentru Sport al Marii Britanii, din 1995, arată că, în
afara orelor de educaţie fizică, tinerii iau parte în medie la zece sporturi
într-un an (Sports Council, 1995), în timp ce participarea frecventă (cel
puţin de zece ori într-un an) este redusă la o medie de 4 sporturi. Cele
mai populare sporturi sunt înotul, ciclismul şi unele jocuri de echipă,
mai ales fotbalul. Nu s-a dovedit o diferenţă semnificativă între copiii

22
04.07.2004

din ciclul primar şi cel gimnazial, deşi la nivel secundar (gimnazial)

fetele practică mai puţine sporturi decât băieţii. În afara ambiguităţilor
în definirea sporturilor şi în delimitarea practicării frecvente, în acest
studiu, problema cea mai serioasă o implică faptul că măsurările
participării sportive obţinute prin autoraportare sunt semnificativ
supraestimate, de obicei. Armstrong (apud Sleak, 1998, p. 20) a stabilit,
prin monitorizarea ritmului cardiac, că adolescenţii sunt mult mai puţin
activi decât se crede îndeobşte, foarte puţini dintre aceştia fiind angajaţi
în practicarea regulată a sporturilor. Multe alte studii arată şi ele că rata
de participare sportivă a tinerilor este relativ scăzută în SUA şi Marea
Britanie.

Participarea adulţilor
Anchetele occidentale, britanice şi nord-americane mai concret,
prezentate de către Sleak (1998, pp. 20-26), descriu modelele de
participare sportivă ale populaţiilor adulte prin următoarele tendinţe
generale:
ƒ În ultimele decenii se poate vorbi de o uşoară creştere a participării
sportive, atât la femei cât şi la bărbaţi. Sportul priveşte mai ales
sporturile de sală iar, în ceea ce priveşte modalităţile de petrecere a
timpului liber, activităţile sportive au suferit cea mai importantă
creştere. Cu toate acestea, mai puţin de jumătate din adulţii britanici
realizează activităţile sportive necesare păstrării unei bune condiţii
de sănătate.
ƒ Participarea descreşte odată cu înaintarea în vârstă. Cifrele depind şi
de conceptualiazarea sportului. Dacă se introduce, de pildă, în sfera
sportului plimbarea, cifrele privitoare la participarea celor în vârstă
vor fi mai mari.
ƒ Cei mai mulţi dintre cei implicaţi constant în activităţi sportive la
vârste înaintate continuă o carieră de practică sportivă îndelungată,
începută în copilărie. Dacă o persoană practică sistematic sportul la
30 de ani, este mare probabilitatea să o facă şi la bătrâneţe. Cel mai
delicat moment, din acest punct de vedere este adolescenţa, când se
produc cele mai multe abandonuri şi care, cu mici excepţii, sunt
ireversibile.

Participarea sportivă în România

Barometrul de Opinie Publică din luna noiembrie 2000, realizat de
CURS la comanda Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, înregistrează
frecvenţa participării sportive pe un eşantion de 1700 de persoane
selectate din populaţia de peste 18 ani din România. Frecvenţa este
măsurată pe o scală ordinală, pe baza întrebării ‘Dumneavoastră cât de
des faceţi sport?’, care are următoarele variante de răspuns: ‘de loc’ / ‘o
dată pe an sau mai rar’ / ‘de câteva ori pe an’ / ‘de câteva ori pe lună’ /

23
04.07.2004

‘o dată pe săptămână’ / ‘nu ştiu, nu răspund’. Această modalitate de

măsurare manifestă aceeaşi ambiguitate care a fost identificată pentru
anchetele occidentale, şi anume definirea imprecisă a sportului.
Oare practicarea sporturilor în România suferă alte condiţionări
decât în ţările occidentale?
Figură 1 Frecvenţa participării sportive2 (sursa: Barometrul de
Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000)

90
83
80

70

60

50

40

30

20

10 6
3 3 4
1
0
Deloc O data pe an De cateva ori De cateva ori O data pe NS/NR
sau mai rar pe an pe luna saptamana

Figură 2 Frecvenţa participării sportive şi genul (sursa: Barometrul

de Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000)

100%
90%
80%
70%
60%
Sex-subiect Feminin
50% Sex-subiect Barbati

40%
30%
20%
10%
0%
Deloc

an sau mai

De cateva

NS/NR
ori pe luna

saptamana
De cateva
ori pe an
O data pe

O data pe
rar

Dvs. cat de des faceti sport?

2
Cifrele din grafic reprezintă procente.

24
04.07.2004

Figură 3 Frecvenţa participării sportive şi vârsta (sursa:

Barometrul de Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000)

Frecvanţa participării sportive şi vârsta

100%
Varsta subiectului
90% recodificata pe 4 categorii
cuartile peste 60 de ani
80%
70% Varsta subiectului
recodificata pe 4 categorii
60% cuartile 48-60 ani
50%
40% Varsta subiectului
recodificata pe 4 categorii
30% cuartile 33-47 ani
20%
Varsta subiectului
10% recodificata pe 4 categorii
cuartile 18-32 ani
0%

NS/NR
Deloc

an sau mai

De cateva

ori pe luna

saptamana
De cateva
ori pe an
O data pe

O data pe
rar

Dvs. cat de des faceti sport?

Figură 4 Frecvenţa participării sportive şi nivelul de instrucţie

(sursa: Barometrul de Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000)

Frecvenţa participării sportive şi nivelul de instrucţie

100%
90% nivelul de instructie
80% recodificat studii
superioare
70%
60%
nivelul de instructie
50% recodificat liceu si sc.
40% postliceala
30%
20% nivelul de instructie
recodificat 10 clase sau
10%
profesionala
0%
NS/NR
Deloc

saptamana
an sau mai

De cateva

ori pe luna
De cateva
ori pe an
O data pe

O data pe
rar

Dvs. cat de des faceti sport?

Distribuţia răspunsurilor la această întrebare reliefează faptul că

majoritatea covârşitoare (83%) a românilor cu vârstă mai mare de 18 ani
nu fac deloc sport.

25
04.07.2004

În ceea ce priveşte factorii care influenţează participarea sportivă

rezultatele pe datele româneşti reproduc concluzii obţinute în studii
occidentale:
• Bărbaţii practică mai mult sport decât femeile.
• Există o puternică corelaţie pozitivă între vârstă şi frecvenţa
practicării sportului.
• Cu cât o persoană este mai instruită, cu atât frecvenţa practicării
sportului este mai mare.
• Venitul influenţează în mod pozitiv implicarea în activităţi sportive.
• Cei de la oraş se implică în activităţi sportive mai frecvent decât cei
de la sat.
Ipoteza că aceste corelaţii se datorează în bună măsură relaţiilor
dintre variabilele socio – demografice însele, este destul de plauzibilă.
S-ar putea ca persoanele cu venit mare să facă mai frecvent sport
deoarece sunt mai instruite, sau invers. Analizele statistice aprofundate
demonstrează că sexul, vârsta, nivelul de instrucţie, venitul şi rezidenţa,
determină frecvenţa participării sportive independent de celelalte
variabile. Astfel spre exemplu, la acelaşi venit, o persoană cu studii
superioare va avea o probabilitate mai mare de a face sport decât una cu
studii medii, sau un bătrân de la oraş va face mai mult spor decât un
bătrân de la sat.
Figură 5 Frecvenţa participării sportive şi veniturile (sursa: Barometrul
de Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000)

Frecvenţa participării sportive şi veniturile

100%
venitul pe persoană in
90%
familie recodificat in 4
80% categorii (cuartile) peste
70% 1100000
60% venitul pe persoană in
50% familie recodificat in 4
40% categorii (cuartile) 666666-
1100000
30%
venitul pe persoană in
20%
familie recodificat in 4
10%
categorii (cuartile) 350000-
0% 666666
Deloc

NS/NR
an sau mai

De cateva

ori pe luna

saptamana
De cateva
ori pe an
O data pe

O data pe

venitul pe persoană in
rar

familie recodificat in 4
categorii (cuartile) pana la
350 de mii
Dvs. cat de des faceti sport?

Căutarea diferenţelor dintre ratele de participare sportivă din România şi

ţările occidentale trebuie să fie mai nuanţată. Studii aprofundate ar
reliefa probabil următoarele specificităţi:

26
04.07.2004

• În ceea ce priveşte ratele de participare absolută, şi datorită

nivelului de trai, acestea sunt mai scăzute în România decât în ţările
occidentale
• Tipurile de sporturi practicate la noi vor fi diferite de cele
evidenţiate în ţările capitaliste avansate. În acest caz, determinările
de ordin economic şi instituţional sunt, din nou, cele mai
importante, un rol important jucându-l şi cele de natură socio –
culturală.
Figură 6 Frecvenţa participării sportive şi mediul rezidenţial
(sursa: Barometrul de Opinie Publică, CURS, noiembrie 2000):

Frecvenţa participării sportive şi mediul rezidenţial

100%
90%
80%
70%
60% Mediu rezidential Mediu rural
50%
Mediu rezidential Mediu
40%
urban
30%
20%
10%
0%
NS/NR
Deloc

an sau mai

De cateva

ori pe luna

saptamana
De cateva
ori pe an
O data pe

O data pe
rar

Dvs. cat de des faceti sport?

De reţinut
¾ Secolul al XX-lea a cunoscut o adevărată explozie a participării
sportive, consecinţă a modernizării şi a efectelor ei:
prosperitate, mai mult timp liber, sporirea facilităţilor de
petrecere a timpului liber, mutaţii cultural propice practicării
sporturilor.
¾ Participarea sportivă, ca şi concept sociologic, semnifică tipul
de sport, frecvenţa şi intensitatea practicării sportului.
¾ Măsurarea participării este, practic, dificilă din mai multe
cauze: ambiguitatea conceptului de „sport”, nedistingerea dintre
diferitele tipuri de sport, lipsa demarcaţiei dintre sportul
instituţionalizat şi cel recreativ, absenţa unei cuantificări
adecvate.
¾ Introducerea sporturilor în programele de învăţământ a produs
efecte pozitive în ceea ce priveşte ratele de practicare a

27
04.07.2004

sporturilor de către tineri, cel puţin în ţările occidentale. Datele

de cercetare trebuiesc privite cu circumspecţie, fiind dovedită
tendinţa de supraraportare a frecvenţei practicării sporturilor de
către tineri.
¾ În ceea ce priveşte adulţii, după al doilea război mondial se
poate vorbi de o uşoară creştere atât la femei cât şi al bărbaţi.
Cel mai delicat moment în stabilirea carierei sportive a unei
persoane pare a fi adolescenţa: cine se lasă de sport în
adolescenţă va practica cu o probabilitate scăzută sporturi
sistematic în viaţa adultă.
¾ Datele româneşti arată că practicarea sporturilor este influenţată
direct de următoarele variabile: vârsta, veniturile, nivelul de
instrucţie, sexul, mediul de rezidenţă.

28
04.07.2004

4. Explicaţii ale comportamentului sportiv

Analizele statistice pe eşantioane identifică doar tendinţe. La acelaşi
nivel de instrucţie, venit, şi apartenenţa la aceeaşi categorie de gen sau
mediu de rezidenţă, există numeroase specificităţi individuale care nu
pot fi interpretate doar pe baza datelor statistice de anchetă. Este nevoie
de o abordare multidimensională care să ia în calcul toate determinările
– inclusiv cele psihologice sau culturale.

Abordări psihologice
Motivaţia de a face sport este o caracteristică individuală.
Comportamentul sportiv poate fi considerat ca o funcţie a nevoilor
persoanei, satisfacţia în viaţă depinzând de selecţia activităţilor care
acoperă aceste necesităţi. Unele activităţi de loisir, printre care şi sportul
par a satisface bine unele dintre nevoile individuale, cum ar fi nevoia de
independenţă. O caracteristică psihologică importantă capabilă să
explice implicarea în activităţi sportive este stima de sine, care depinde
şi de autoevaluarea abilităţilor fizice. Practicarea sportului determină un
cerc virtuos în raport cu imaginea de sine, realizările în sport sporind
motivaţia pentru acest gen de activităţi, ceea ce determină continuarea
practicării sportului. Nu degeaba cercetările de specialitate au arătat că
sportivii au o bună imagine de sine (Sleak, 1998, p. 29). Cu alte cuvinte,
te apuci de sport şi pentru a-ţi îmbunătăţi imaginea de sine, încrederea.

Socializarea în sport
Socializarea implică învăţarea şi internalizarea unor deprinderi,
competenţe, norme, valori şi atitudini. Teoretic, este de aşteptat ca
introducerea în practicarea sporturilor în copilărie să determine
practicarea sporturilor şi mai târziu în viaţa adultă, mai ales dacă
experienţele legate de sport au fost pozitive. Cu toate acestea,
cercetările care au încercat să analizeze această legătură nu au produs
rezultate concludente.
Multe cercetări au abordat procesele de socializare privitoare la
sportivii de elită o concluzie consistentă fiind că, în cazul acestei
categorii de sportivi, întăririle pozitive sporesc probabilitatea de a
continua practicarea sporturilor, spre deosebire de cei care primesc
întăriri neutre sau negative (McPherson, Curtis şi Loy, 1989, p. 49).
Un studiu britanic din anii 80 a concluzionat că factorul care
pare a determina implicarea în practici sportive în viaţa adultă este
numărul de sporturi diferite pe care indivizii le-au practicat regulat şi în
care aceştia au devenit eficienţi în timpul copilăriei şi tinereţii.
Diferitele schimbări de statut şi de stil de viaţă fac unele sporturi mai
puţin practicabile astfel că vor practica sporturi după asemenea

29
04.07.2004

schimbări indivizii care pot alege alt sport, mai adecvat noii situaţii.
Astfel, cei care au jucat în copilărie doar fotbal vor practica acest sport
la maturitate cu o foarte redusă probabilitate, fiind un sport foarte
viguros, de contact şi care presupune ceva organizare (Roberts şi
Brodie, 1992, pp. 41-42).
În derularea ciclurilor de viaţă, individul este parte din grupuri
diferite, grupuri care au o influenţă socializatoare asupra sa. Vom
discuta în paragrafele de mai jos concluziile obţinute până acum prin
cercetarea impactului grupurilor primare şi secundare asupra structurii
normative şi a comportamentelor sportive ale indivizilor din culturile
moderne.

Grupurile primare
Grupurile primare sunt grupuri sociale în care indivizii au relaţii faţă în
faţă zilnice. În această categorie includem familia, vecinătatea şi şcoala.
Familia
Familia este cea mai importantă unitate socializatoare. Cu toate acestea,
foarte puţină atenţie a fost acordată rolului ei în determinarea
comportamentului sportiv. Cea mai mare parte a timpului liber este
petrecută acasă dar este dificil să se estimeze durata diferitelor activităţi.
Căminul este atât o sursă fizică pentru petrecerea timpului liber cât şi o
sursă socială prin oferta de grupuri pentru petrecerea timpului liber.
Studii timpurii au constatat că familia exercită cea mai puternică
influenţă asupra gândirii şi comportamentului copilului (Neumeyers,
apud Ibrahim, 1991, p. 200), . Un alt studiu mai recent (Bradshaw şi
Jackson, apud Ibrahim, 1991, p. 200) arată că elevii de liceu îşi
dobândesc majoritatea preferinţelor în ceea ce priveşte petrecerea
timpului liber înaintea vârstei de 13 ani. Aceste rezultate sunt extinse de
constatarea potrivit căreia indivizii care sunt activi în activităţi
recreative exterioare (în aer liber?) în copilărie continuă să fie activi şi
ca adulţi, iar copii inactivi devin adulţi inactivi.
Constatarea generală a autorilor occidentali este că, în timp ce
activităţile culturale şi lectura încep în afara familiei, sportul şi alte
activităţi exterioare încep în interiorul familiei. Nu este necesar ca
situaţia să fie identică în România.
Importanţa familiei în socializarea pentru sport derivă din faptul
că alegerile tinerilor sunt foarte limitate, astfel încât ei sunt expuşi la
activităţi pe care de fapt nu le-au ales.
În perioada adultă, familia rămâne un context important al
practicării sportului. Însă modul de petrecere a timpului liber în familie
depinde mai puţin de modele dobândite în copilărie şi mai mult de o
constelaţie de factori din cadrul căsniciei. Marea majoritate a studiilor
americane (Orthner, apud Ibrahim, 1991, p. 201) arată că petrecerea
timpului liber este pe locul trei în cadrul celor mai frecvente conflicte

30
04.07.2004

maritale. Orthner construieşte o sinteză privind principalii factori ce

conduc la conflicte maritale în ceea ce priveşte petrecerea timpului
liber:
1. Insuficienţa timpului liber;
2. Preferinţe diferite pentru petrecerea timpului liber. Într-un studiu
din 1976 (Carlson, 1976) s-a raportat că 75% dintre cuplurile
chestionate au declarat că au neînţelegeri în ceea ce priveşte
petrecerea timpului liber, ceea ce provoacă sentimente de neglijare;
3. Alegerea nepotrivită a activităţilor. Bărbaţii mai ales, nu reuşesc să
se sincronizeze cu activităţile de cuplu. Cele mai stresante par a fi
vacanţele petrecute în afara căminului;
4. Întreruperea modului de petrecere a timpului liber. Un exemplu
destul de familiar este schimbarea canalului favorit de televiziune;
5. Ritmurile circadiene. Adams şi Cromwell (apud Ibrahim, 1991, p.
201) au identificat două categorii de persoane după activităţi diurne
şi nocturne. Preferinţele specifice celor două categorii afectează
calitatea relaţională a oricărei relaţii.
Şcoala
Îndepărtându-se de tradiţia şcolii greceşti în care învăţarea se făcea doar
de dragul învăţării şi era un apanaj al elitei, învăţământul modern a pus
accentul în primul rând pe instruire în dauna educaţiei. Şcoala modernă
este preponderent o instituţie dedicată activităţii academice, şi într-o
măsură neglijabilă activităţii expresive. Până nu de mult şi în România,
chiar şi la orele de educaţie fizică, se sublinia mai ales disciplina şi
dobândirea anumitor calităţi şi mai puţin expresia personală. Cel puţin
în raport cu şcoala românească, activităţile expresive sunt domeniul
vieţii extraşcolare. Studiile privind rezultatele şcolare arată că dihotomia
şcoală – recreaţie este mai degrabă dăunătoare. Datele empirice arată că
elevii cu rezultate bune, de obicei combină viaţa şcolară cu petrecerea
timpului liber, în timp ce elevii cu rezultate mai proaste exclud şcoala
din activităţile lor recreative. Într-un studiu din SUA(Rehberg şi
Schafer, 1968) se arată că elevii de liceu care fac sport în cadrul şcolii
au rezultate şcolare mai înalte decât cei care nu sunt membrii ai
cluburilor sportive şcolare.
Pe de altă parte, este o relaţie bine susţinută empiric, asocierea
dintre nivelul de instrucţie şi participarea sportivă. Persoanele mai
educate, în afară de faptul că au acces la resurse mai valoroase,
manifestă o preocupare mai puternică pentru propria satisfacţie şi pentru
sănătate.

Curriculum sportiv

Cum ar trebui gândită din punct de vedere psiho-sociologic ora de

educaţie fizică?

31
04.07.2004

Mizele mari ale cercetărilor din acest domeniu sunt:

¾ atragerea tinerilor (copii, adolescenţi) în activităţile sportive;
¾ orientarea celor cu aptitudini către sportul de performanţă;
¾ evitarea abandonului activităţii de performanţă.

Multe dintre cercetări au vizat decelarea motivaţiilor care îi determină

pe copii să se implice în activităţile sportive organizate – de obicei sub
formă de joacă. Cunoaşterea motivaţiilor de acest gen trebuie să
orienteze elaborarea lecţiilor de educaţie fizică şi a antrenamentelor,
cunoscând că pentru majoritatea copiilor implicaţi în astfel de activităţi
interesul nu este obţinerea unor satisfacţii amânate – în competiţii - prin
antrenamente intense, „ştiinţifice” – ci motivarea pentru astfel de
activităţi este de obicei intrinsecă – plăcerea jocul, a efortului de
moment.
Ştim că în învăţământul preuniversitar un număr mare de elevi
evită activităţile sportive organizate folosindu-se de tot felul de
subterfugii, mai ales de scutiri medicale. Ar fi interesant de studiat
motivaţiile pentru care elevii şi părinţii au o părere negativă faţă de
orele de educaţie fizică. Cunoscându-se motivaţiile elevilor şi ale
părinţilor, dar şi răspunsurile actorilor din sistemul de învăţământ –
manageri educaţional, profesori de educaţie fizică – se pot imagina
politici prin care se pot reduce efectele negative ale acestui fenomen
(asupra copiilor care nu fac sport, dar şi asupra imaginii orelor de
educaţie fizică).

Grupurile secundare
Deşi grupurile secundare cuprind şi ele relaţii faţă în faţă, acestea sunt
de obicei mai scurte şi mai puţin frecvente decât în grupurile primare.
Dintre grupurile secundare care constituie contextul practicării sportului
menţionăm cluburile şi asociaţiile sportive.
Modele organizatorice ale activităţii sportive
Cea mai frecventă formă de organizare a vieţii sportive este clubul, sau
federaţiile de cluburi, a căror origine este în lumea anglo-saxonă. Aceste
forme de organizare sunt şi cele mai studiate, în ideea că sportul este un
fel de joc instituţionalizat, formele de organizare spontană în sport,
precum pe terenurile de joacă rămânând a fi cercetate.
Pe ce se bazează succesul unor noi sporturi, californiene cum
sunt ele denumite, în raport cu cele „clasice”? Cum se organizează
activitatea sportivă din timpul liber? Acestea sunt câteva întrebări care
preocupă sociologii sportului din Occident în contextul discuţiilor
despre organizarea practicii sportive.
În ţările anglo-saxone sau în Germania sunt dezvoltate studiile
referitoare la funcţionarea cluburilor sportive, mai ales a celor
universitare. O direcţie de cercetare importantă vizează procesele

32
04.07.2004

decizionale, prin care se stabilesc strategii sau tactici la nivelul

organizaţiei sportive. O altă zonă de interes este cea a modificărilor de
strategie a organizaţiilor sportive în condiţiile transformărilor pieţei
sportive (a beneficiarilor mai ales – îmbătrânire, etc.). La noi ar fi
interesant de studiat maniera de funcţionare a cluburilor în perioada
comunistă – relaţiile cu puterea, cu structurilor socio-politice ale
momentului; schimbările de structură de după revoluţie, impactul pe
care transformările din ultimii 10 ani l-au avut asupra funcţionării
cluburilor sportive, impactul pe care obişnuinţele dar şi resursele
(materiale, dar şi sociale – relaţii etc.) acumulate în anii de totalitarism
le au asupra funcţionării actuale ale cluburilor. Evident, în noile condiţii
problematica sportului s-ar pune în mod diferit: organizarea clubului
trebuie să urmeze principii de management, promovarea activităţii ar
trebui gândită în termeni de marketing. Locul instituţiilor bugetare sau
al întreprinderilor socialiste a fost luat de sponsori. Obţinerea şi
păstrarea sponsorilor sunt sarcini esenţiale pentru cluburile româneşti
subfinanţate. Un studiu interesant ar putea viza cauzele pentru care FC
Bihor a găsit atât de greu un sponsor.
Tot în discuţiile despre organizarea sportului pot intra şi
preocupările de socio-geografia sportului, care vizează distribuirea
teritorială a sporturilor, folosirea spaţiilor urbane şi, în mod mai general,
practicile generale şi locale de amplasare a instalaţiilor şi impactul
ambiental al politicii sportive. Unde sunt amplasate spaţiile de
practicare a sportului în Oradea în raport cu alte facilităţi urbane şi mai
ales în raport cu zonele de locuire? Cum a fost gândit acest aspect de
către sistematizatorii care au construit cartierele în epoca comunistă?
Cum a fost afectat peisajul sportiv urban de de-industrializare şi de
„privatizarea” spaţiilor publice? Cât şi care dintre facilităţile sportive au
dispărut sau s-au alterat ca urmare a lipsei de susţinere sau de protecţie,
în faţa unor interese private? Cum influenţează aceste evoluţii practica
sportului în zona respectivă? Cum este văzut acest aspect de diferite
categorii de actori – locuitori, decidenţi, cai care au „privatizat” zonele
publice, adeseori ilegal?

Variabile socio-demografice
Multe cercetări încearcă să estimeze impactul diferitelor variabile socio-
demografice asupra participării în activităţi sportive. Rezultatele
obţinute nu sunt surprinzătoare. S-a constatat în multe studii că
practicarea sportului scade odată cu vârsta, sporeşte cu nivelul de
instrucţie şi că bărbaţii fac mai mult sport decât femeile. Aceleaşi
rezultate le-am obţinut şi noi pe baza datelor din barometrul de opinie
din noiembrie 2000. Trebuie reţinut că sesizarea unei relaţii statistice nu
este totuna cu identificarea unei relaţii de cauzalitate.

33
04.07.2004

Vârsta
Studiile de dezvoltare umană au arătat că perioada de la 6 la 12 ani şi
jumătate este cea mai importantă pentru formarea unor obiceiuri
durabile de petrecere a timpului liber. Prin urmare, programele destinate
transmiterii valorilor şi normelor ce susţin practicarea sportului trebuie
să ţintească exact această grupă de vârstă. Cei care proclamă întoarcerea
la disciplinele de bază în instituţiile educative ar trebui să cunoască un
experiment care s-a desfăşurat în Franţa. Copiii din Vandes, o suburbie
a Parisului, petreceau multe ore în băncile lor, aşa cum se întâmplă de
multe ori cu copiii din clasele primare. Municipalitatea a introdus un
nou program în care timpul disciplinelor academice a fost redus,
introducându-se discipline precum sport, artă, muzică, teatru. Spre
surprinderea generală, rezultatele şcolare ale copiilor s-au îmbunătăţit,
astfel încât acest program a fost extins în toată ţara (Baily, 1975)
În perioada adolescenţei, petrecerea timpului liber este una din cele
mai importante activităţi, un loc important ocupându-l din acest punct
de vedere sportul. În această etapă, timpul alocat sportului totuşi scade,
deoarece adolescenţa este o perioadă de tranziţie iar tinerii se angajează
în diferite activităţi care conduc la construcţia identităţii lor, cum ar fi
întâlnirile. Este perioada în care se defineşte identitatea sexuală, astfel
încât principala preocupare a adolescenţilor este dragostea.
Aşa cum am arătat şi în alt paragraf, timpul disponibil pentru sport
este funcţie de ciclul de viaţă. Căsnicia, copiii şi cariera limitează
drastic posibilităţile de implicare în activităţi sportive ale adultului.
Datele statistice indică scăderea puternică a participării sportive
odată cu intrarea în vârsta a treia. În această perioadă a vieţii numărul de
celule scade iar ţesuturile de legătură îşi pierd elasticitatea. Toate
sistemele corpului scad în eficienţă. Riscul problemelor cardiace, a
cancerului, diabetului sau al maladiilor mentale este de asemenea mai
mare. Cu toate că creşterea calităţii vieţii în societăţile tehnologizate a
determinat o scădere dramatică a acestor riscuri, datele nu indică o
creştere corespunzătoare a participării în activităţi sportive. În ţările
occidentale, la fel ca şi în România, persoanele în vârstă adoptă mai ales
modalităţi de recreare pasive, precum vizionarea programelor de
televiziune, lectura, iar activităţile fizice uzuale sunt grădinăritul şi
eventual plimbările. Potrivit lui McGuire (apud Ibrahim, 1991, p. 210),
factorii care inhibă implicarea în activităţi fizice a persoanelor în vârstă
pot fi grupaţi în cinci categorii: externi, timpul, acceptarea, abilitatea,
bunăstarea fizică. Prin urmare, orice program destinat încurajării
participării sportive a seniorilor trebuie să identifice factorii care
constrâng persoana în vârstă la loisir pasiv, şi să se adreseze în primul
rând problemei corespunzătoare. Asemenea programe sunt necesare
având în vedere că petrecerea timpului liber este esenţială pentru
sănătatea mentală şi moralul persoanelor în vârstă.

34
04.07.2004

Tabel 1 Schimbări în ciclul de viaţă în raport cu sportul, după

Bammel, G. şi R. L. Bammel, 1982 (apud Ibrahim, 1991, p. 208)
Vârstă Sporturi
10- 19 ani Participare activă, în forme de activităţi recreaţionale
viguroase; înăuntru cât şi în aer liber
20- 29 ani Participare activă, mai ales în activităţi în aer liber;
drumeţii, canoe
30- 39 ani Participare mai puţin activă, frecvent în activităţi
recreaţionale exterioare; tabăra este înlocuită de drumeţie
40- 49 ani Participare mai puţin activă, mai mult vizionare; maşina
şi rulota înlocuiesc sacul de dormit
50- 59 ani Mare accent pe vizionare pentru marea majoritate;
reluarea încercărilor de îmbunătăţire a formei fizice
60- 69 ani Vizionare şi descreştere a activităţii fizice; grădinărit
70- 79 ani Anumite noi activităţi pot începe cu pensionarea; golf,
înot

Gen3
O mare parte a diferenţelor de participare sportivă dintre bărbaţi şi
femei se datorează rolurilor de sex diferite şi resurselor diferite de timp
liber a persoanelor aparţinând celor două sexe.
Dacă rolurile de sex îşi au originea în totalitate în determinări
culturale sau sunt determinate biologic este încă o problemă în dispută.
Studiile care au abordat comportamentul primatelor sau pe al copiilor
mici par a indica faptul că băieţii au o agresivitate mai mare decât
fetele, ca urmare a unei condiţionări genetice. Aceasta ar putea explica
faptul că băieţii se angajează încă de timpuriu în jocuri mai agresive
decât fetele. Aceste diferenţe se observă şi mai târziu în şcoala primară,
când băieţii prezintă o abilitate mai mare la aruncare şi alergare în timp
ce fetele excelează în sarcinile ce solicită agilitate, ritm şi flexibilitate.
Odată cu înaintarea în vârstă diferenţele sporesc. Adolescentul băiat
continuă să-şi îmbunătăţească rezultatele, în timp ce rezultatele fetelor
se plafonează (după 11 ani, etc.). Corbin (apud Ibrahim, 1991, p. 210)
sugerează că aceasta ar putea fi produsă de motivaţia fricii de a fi rănită
la organele interne feminine sau de teama de a apărea prea masculină în
raport cu valorile dominante din societate.
Csikszentmihalyi şi Larson (1984, p. 80) au descoperit în
studiul lor realizat pe 75 de adolescenţi din Chicago că principalele
diferenţe între băieţi şi fete, atunci când abordează problema petrecerii
timpului liber, este că băieţii petrec mai bine de 6 ore pe săptămână

3
Vom dedica un capitol întreg participării feminine în sportul
contemporan.

35
04.07.2004

făcând sport, în timp ce fetele dedică doar jumătate din perioada

respectivă acestui gen de activităţi. În schimb, fetele petrec mai mult
timp în activităţi artistice sau în discuţii cu adulţii.
Comparaţiile internaţionale SUA – Israel – Norvegia (Ibrahim
1991, pp. 210-211) în practicarea sportului arată că diferenţele de gen
sunt mult mai mult legate de efecte de socializare adânc înrădăcinate
decât de constrângeri structurale. Timpul liber discreţionar nu este egal
distribuit între bărbaţi şi femei. Femeile alocă muncii profesionale un
interval de timp apropiat de cel al bărbaţilor, dar majoritatea activităţilor
casnice consumatoare de timp (gătit, spălat, îngrijirea copiilor) cad încă
în sarcina femeii. Astfel, femeile au mult mai puţine resurse de timp,
motivaţie, energie, pentru a se angaja în activităţi sportive. Distribuţia
inegalitară a sarcinilor în gospodărie este indicator al gradului de
modernitate / tradiţionalitate al unei societăţi. Este de aşteptat prin
urmare ca această variabilă să afecteze în mod negativ şansele femeii
din România de a face sport în comparaţie cu tendinţele din Occident.
Pe de altă parte, dezindustrializarea prin revenire la modele patriarhale
de organizare a familiei şi ieşirea multor femeii de pe piaţa muncii şi
transformarea lor în casnice ar putea susţine practicarea sportului de
către acestea. Această ipoteză aşteaptă să fie verificată.

Educaţia
Nivelul de instrucţie cuprinde numărul de ani d şcoală precum şi tipul
acreditării educaţionale obţinute (diploma). Toate studiile arată că, cu
cât o persoană este mai educată, cu atât mai mult se implică în activităţi
sportive. Aceasta se întâmplă în ciuda faptului că persoanele mai
educate dispun de mai puţin timp liber. Relaţia menţionată se poate
explica prin accesul mai mare la resurse necesare practicării sportului,
ca şi prin norme şi valori favorabile activităţilor fizice. Aceasta impune
o mai mare preocupare pentru calitatea vieţii, incluzând căutarea
satisfacţiilor din activităţi recreative, preocuparea pentru sănătate şi
pentru aspectul estetic al corpului.

Ocupaţia
Persoanele ocupate fac mai mult sport decât cele neocupate, cu excepţia
elevilor şi a studenţilor. Explicaţia este destul de evidentă, categoria
neocupată este alcătuită din persoane în vârstă sau cu nivel educaţional
scăzut, fapt ce nu favorizează participarea sportivă.
Între diferite categorii ocupaţionale există de asemenea
diferenţe. Muncitorii fac mai rar sport decât cadrele superioare şi liber
profesioniştii. O parte din cauză rezidă din natura şi organizarea muncii
în cazul muncitorilor. Aceştia trebuie să desfăşoare o activitate fizică
rutinieră, adeseori intensă la locul de muncă, pe durata a 8 ore zilnic.
Epuizarea fizică şi psihică pe care acest mod de organizarea la muncii o

36
04.07.2004

provoacă predispune mai degrabă spre activităţi recreative pasive, de

evaziune decât pentru activităţi sportive. Pe de altă parte, persoanele din
poziţii ocupaţionale înalte au mai mult timp liber şi un stil de petrecere a
timpului liber mai activ.
Roberts (1970) sintetizează concluzii cu privire la mecanismele
prin care ocupaţia individului influenţează modalitatea de petrecere a
timpului liber.
1. Ocupaţiile manuale solicită mult timp şi energie, făcându-i pe oameni
incapabili să cultive modalităţi active de petrecere a timpului liber.
2. Ocupaţiile manuale sunt epuizante fizic, determină nevoia de a
petrece timpul liber prin simplă relaxare / recuperare.
3. Persoanele cu resurse financiare slabe nu au veniturile necesare pentru
a investi în activităţi de petrecere a timpului liber în afara căminului şi
nu au bani la discreţie pentru a plăti abonamente la cluburi sau asociaţii
sportive.
4. Familiile din categoriile ocupaţionale înalte au şanse mai mari de a
călători în străinătate, iar această experienţă poate stimula alte interese
de petrecere a timpului liber. Anumite activităţi de loisir par a declanşa
altele.
5. Educaţia trezeşte în rândul persoanelor cu ocupaţii înalte interesul
pentru alte activităţi de loisir decât în cazul muncitorilor manuali.
6. Profesia unui individ cu status ocupaţional înalt poate oferi multe
şanse de dobândire a unor calităţi ce pot fi exploatate sau valorificate în
timpul liber.
7. Obiceiurile de loisir se dezvoltă ca şi atitudini de status, care sunt
generate la locul de muncă şi influenţează locul de muncă.

Venitul
Impactul venitului asupra practicilor sportive este evident. Sportul costă
bani, solicitaţi pentru plata anumitor tarife, abonamente, antrenori,
închirierea sau pentru achiziţia echipamentelor necesare practicării
sportului. În consecinţă, cu cât o persoană are venituri mai mari, cu atât
mai mult se va angaja în activităţi sportive.
Bineînţeles că sporturile se diferenţiază şi în funcţie de costurile
pe care le presupun practicarea lor. Astfel încât, în condiţii egale este de
aşteptat ca persoanele cu venituri reduse să practice sporturi ‘ieftine’, iar
persoanele cu venituri mai mari, sporturi mai scumpe.

Mediul de rezidenţă
S-a constatat că în Occident locuitorii din mediul urban sunt mai
predispuşi spre practicarea sporturilor decât cei din mediul rural.
Aceleaşi specificităţi se înregistrează şi pentru România, situaţia de la
noi solicitând cu siguranţă o explicaţie specifică, având în vedere natura

37
04.07.2004

diferită a raportului urban / rural la noi în comparaţie cu ţările

occidentale.
Dintre explicaţiile care pot fi invocate pentru a justifica slaba
participare a locuitorilor mediului rural în activităţi fizice, menţionăm:
1. Venituri şi resurse de timp liber mult mai mici;
2. Echipamente şi facilităţi pentru practicarea sporturilor aproape
inexistente sau în stare precară, în afara unor stadioane pentru fotbal;
3. Munca agricolă este determinată de ciclurile agricole, în perioada de
tranziţie rămânând foarte puţin timp liber;
4. Munca agricolă presupune un mare consum fizic.

Abordări multidimensionale

Teoria comportamentului planificat

Teoria comportamentului planificat, propusă de Ajzen în 1988 este o
abordare socio-cognitivă care a fost folosită extensiv în relaţie cu
petrecerea timpului liber. Figura de mai jos arată cum intenţia şi
comportamentul pot fi prezise pe baza atitudinii individului faţă de
respectivul comportament, percepţia sa privitoare la presiunea socială
spre realizarea sau nerealizarea respectivului comportament (norma
subiectivă) şi perceperea uşurinţei sau a dificultăţii în performarea
respectivului comportament (control comportamental perceput).

Figura 1. Teoria comportamentului planificat

Atitudine faţă de
comportament

Norma
subiectivă Intenţie Comportament

Control
comportamental
perceput

Teoria comportamentului planificat pleacă de la premisa că acţiunile

individului sunt dependente de credinţe ale individului care sunt
relevante pentru comportament. Trei tipuri de credinţe pot fi distinse:
¾ credinţe comportamentale, care influenţează atitudinea faţă de
respectivul comportament;

38
04.07.2004

¾ credinţe normative, referitoare la aşteptările altora;

¾ credinţe de cotrol, referitoare la uşurinţa sau dificultatea
realizării respectivului comportament.

Măsurând credinţele se pot prezice intenţiile şi de aici şi acţiunile

individului. Evident, comportamentele nu sunt determinate doar de
credinţe ci şi de situaţia practica, ce implică restricţii sau facilitează
anumite acţiuni.

Modelul interacţional al comportamentului sportiv

Modelul lui Weiss şi Glenn (apud Sleak, 1998, p. 33) prezintă
modalitatea în care comportamentul sportiv este influenţat de factori
biologici, de maturitate, psihologici şi sociali. Se sugerează că
influenţele abilităţilor fizice şi ale suportului social sunt mediate de
procesele psihologice precum percepţia de sine şi scopurile generale ale
individului. Între aceste aspecte există relaţii reciproce deoarece
experienţele legate de sport influenţează percepţia competenţei şi
perspectiva aspura scopurilor. Mai mult practicarea sporturilor va
influenţa abilităţile individuale şi natura susţinerii sociale. Modelul
acesta, mai specific preocupat de sport decât cel prezentat înainte
aşteaptă testarea empirică.

Procesul de adoptarea a activităţilor recreaţionale

Ideea de start a acestui model propus de Brandenburg în 1982 (apud
Sleak, 1998, pp. 34-35) este că, pentru adoptarea unui anumit
comportament, este nevoie ca individul să fie interesat de respectivul
câmp acţional. Evident pot exista şi excepţii – nu te interesează deloc
parapantele dar dacă ţi se oferă ocazia şi ai tupeu, de ce nu?.
În plus, este nevoie ca anumite condiţii să fie satisfăcute pentru
ca o anumită activitate să fie adoptată:
¾ să existe oportunităţi pentru realizarea respectivei acţiuni (nu poţi
înota dacă nu este piscină sau măcar o apă suficient de adâncă, şi
curată bineînţeles);
¾ conştientizarea posibilităţii acţiunii respective – trebuie să afli prima
oară despre ski pentru a-l practica;
¾ mediu social favorabil – prieteni cu care să joci şi familie care să nu
te bată la cap că, spre pildă, joggingul este o aiureală;
¾ disponibilitate de a accepta să încerci o nouă activitate.

Chiar dacă sunt realizate aceste condiţii este nevoie să se producă

anumite evenimente cheie care să declanşeze comportamentul respectiv,
practicarea sportului respectiv. Cum ar fi nişte prieteni care să te invite
la un meci de tenis (care nu se poate juca singur), sau o reducere de

39
04.07.2004

preţuri la centrul sportiv din localitate care să determine trecerea la

acţiune.

Figura 2. Modelul interacţional al comportamentului sportiv

Factori
contextuali şi
maturitate

Abilitate fizică Imaginea de sine Participare

Suport social Scopuri generale

Figura 3. Un model conceptual de adoptare a activităţilor recreative

Unul sau mai multe evenimente cheie

Oportunităţi
Experienţă anticipată ca satisfăcătoare
Preocupări şi interese

Cunoaştere

Adoptarea
Mediu social experienţei
favorabil

Receptivitate

40
04.07.2004

Modelul valorilor aşteptate

Modelul lui Eccles (apud Sleak, 1998, pp. 35-36), prezentat în Figura 4
presupune că activităţile sunt selectate dintr-un set de opţiuni care sunt
influenţate de numeroşi factori precum mediul cultural, experienţele
anterioare, percepţii individuale, scopuri personale, orientări
motivaţionale şi expectaţiile privitoare la succes. Precum se observă din
figură, modelul este sofisticat. Mai are nevoie şi de confirmare
empirică.

Abandonarea sportului
De ce marea majoritate a tinerilor peste 17 ani abandonează practicarea
sporturilor? Într-o cercetare calitativă americană (Lindner, Johns şi
Butcher, 1991, p. 4), motivele cele mai des invocate de către tineri
pentru renunţarea la practicarea sporturilor au fost:

„Alte treburi mai importante”

„Nu mi s-a mai părut amuzant”
„Nu am jucat destul” (în sporturile de echipă, adică nu a fost inclus în
lot)
„Nu mi-a plăcut clubul”
„Nu mai sunt atât de bun ca la început”
„Îmi lua prea mult timp”
„Nu mă mai interesa”
„Nu mi-a plăcut antrenorul”
„Prea mare presiunea”

Aceste justificări ascund de cele mai multe ori adevărate cauze ale
abandonului activităţilor sportive. Şi pentru această temă au fost
dezvoltate unele teorii.

Teorii ale abilităţilor percepute

Abilitatea percepută este un factor important în explicarea
comportamentului sportiv, astfel că trebuie luat în considerare şi în
problematica abandonării activităţii sportive. Dacă experienţele iniţiale
legate de sport nu produc senzaţie de succes şi de control abandonul
este foarte probabil. Tot astfel, dacă este sesizată o scădere a
capacităţilor, abandonul poate fi aproape. Teoria nu este acoperitoare
deoarece indivizi care se percepeau foarte competenţi au abandonat
activitatea sportivă.

Teoria epuizării
Foarte pe scurt, teoria stipulează că sportivii de elită abandonează
practica sportivă de performanţă datorită stresului cronic determinat de

41
04.07.2004

solicitările excesive la care sunt supuşi. Teoria este foarte populară,

adică este populară mai degrabă decât ştiinţifică. Ea se aplică probabil
sportivilor de elită doar şi mai aşteaptă să fie şi testată empiric.

Teorii ale dezvoltării

Schimbările cognitive, psihologice şi sociale pe care le suferă individul
în viaţă afectează relevanţa individuală a sportului. Odată cu intrarea în
adolescenţă tânărul poate resimţi activităţile sportive din ce în ce mai
puţin atractive, alte interese devenind mai pregnante. Angajamentele
solicitate de şcoală, de familie sau de locul de muncă devin şi ele din ce
în ce mai importante, în dauna celor sportive. Până la urmă decizia în
favoarea unora este în detrimentul celorlalte. Sunt destul de cunoscute
renunţările pe care trebuie să le accepte sportivii de performanţă în
domeniul vieţii personale şi a şcolii. Multe studii referitoare la
abandonarea sportului arată că nu o scădere percepută în abilităţile de a
desfăşura activitatea sportivă determină renunţarea ci presiunea altor
zone de relevanţă din viaţa individului. Pe de altă parte, cercetările
realizate pe modalităţile de petrecere a timpului liber arată că persoanele
sunt dispuse să depăşească diferite constrângeri pentru a se angaja în
activităţi specifice de loisir, cum ar fi cele sportive.

42
04.07.2004

Figura 4. Modelul valorilor aşteptate al alegerii activităţii

Mediu cultural Scopuri individuale şi

1. Stereotipuri privind Percepţia individuală scheme generale
rolurile de gen asupra: referitoare la sine:
2. Stereotipuri 1. credinţelor, 1. scheme de percepere
Aşteptarea
culturale privitoare atitudinilor, a sinelui
succesului
la disciplină sau aşteptărilor 2. scopuri pe termen
caracteristicile socializatorului scurt
ocupaţionale 2. roluri de gen 3. scopuri pe termen
3.stereotipuri lung
Opţiuni
4. sinele ideal
Credinţele şi referitoare la
5. reprezentarea
comportamentele realizări
propriilor abilităţi
socializatorului 6. percepţia asupra
solicitărilor
sarcinilor
Valoarea subiectivă a
Interpretarea individuală a sarcinii
Aptitudini, temperamente şi experienţelor:
talente 1. Valoarea stimulentului şi
1. atribuiri cauzale Amintiri afective a realizării
2. loc al controlului ale individului 2. Valoarea instrumentală
3. Costuri
Experienţe anterioare
(realizări eşecuri)

43
04.07.2004

De reţinut
¾ Practicarea sportului poate acoperi anumite nevoi psihologice
ale persoanei, cum ar fi nevoia de independenţă sau cea de
creştere a stimei de sine.
¾ Practicarea sporturilor în viaţa adultă poate fi şi dependentă de
influenţele socializatoare (internalizarea normelor şi valorilor
referitoare la sport) din diferitele perioade ale vieţii. Acestea se
întâmplă în grupuri, primare, în care interacţiunile sunt
frecvente şi faţă în faţă, şi secundare.
¾ Copii dobândesc în familie deprinderile de petrecere a timpului
liber. În perioada adultă, contează mai puţin modelele însuşite
în familia de origine ci factorii reuniţi în căsnicie. Incongruenţa
preferinţelor privind modalităţile de petrecere a timpului liber
ale partenerilor de cuplu poate influenţa participarea la activităţi
sportive.
¾ Datele par a indica o corelaţie pozitivă între rezultatele şcolare
şi practicarea sportului. Oricum, pentru rezultate şcolare, este
benefică îmbinarea muncii şcolare cu recreaţia, în contrast cu
tendinţa de a opune cele două dimensiuni ale vieţii elevului. Pe
de altă parte, este bine stabilit faptul că persoanele cu nivel de
instrucţie ridicat fac mai mult sport decât cele cu nivel de
instrucţie scăzut.
¾ Curriculumul de educaţie fizică ar trebui astfel construit încât să
contribuie la atragerea tinerilor (copii, adolescenţi) în
activităţile sportive; orientarea celor cu aptitudini către sportul
de performanţă şi evitarea abandonului activităţii de
performanţă.
¾ Principalele grupuri secundare în care are loc socializarea
sportivă sunt cluburile sau asociaţiile sportive.
¾ Practicarea sportivă este determinată decisiv de ciclurile de
viaţă. Ieşirea din adolescenţă la băieţi şi intrarea în pubertate la
fete, ca şi intrarea în vârsta a treia reprezintă cele două
momente delicate în care majoritatea oamenilor se lasă de sport.
¾ Bărbaţii fac mai mult sport decât femeile. Aceasta se datorează
rolurilor de sex diferite şi resurselor diferite de timp liber a
persoanelor aparţinând celor două sexe.
¾ Toate studiile arată că, cu cât o persoană este mai educată, cu
atât mai mult se implică în activităţi sportive. Relaţia
menţionată se poate explica prin accesul mai mare la resurse
necesare practicării sportului, ca şi prin norme şi valori
favorabile activităţilor fizice.
¾ Persoanele ocupate fac mai mult sport decât cele neocupate, cu
excepţia elevilor şi a studenţilor. Explicaţia este destul de

44
04.07.2004

evidentă, categoria neocupată este alcătuită din persoane în

vârstă sau cu nivel educaţional scăzut, fapt ce nu favorizează
participarea sportivă. Pe de altă parte, există diferenţe notabile
în ceea ce priveşte participarea sportivă între diferitele categorii
ocupaţionale.
¾ Sportul costă. În consecinţă, cu cât o persoană are venituri mai
mari, cu atât mai mult se va angaja în activităţi sportive.
¾ Atât în Occident ca şi în România, persoanele din mediul rural
fac mai puţin sport decât cele din mediul urban.
¾ Abordările multidimensionale, de factură psihosociologică au
încercat să arate determinanţii deciziilor individuale referitoare
la practicarea sporturilor:
¾ Teoria comportamentului planificat pleacă de la
premisa că acţiunile individului sunt dependente de trei
tipuri de credinţe:
ƒ credinţe comportamentale, care influenţează
atitudinea faţă de respectivul comportament;
ƒ credinţe normative, referitoare la aşteptările
altora;
ƒ credinţe de cotrol, referitoare la uşurinţa sau
dificultatea realizării respectivului
comportament.
¾ Modelul interacţional al comportamentului sportiv
prezintă modalitatea în care comportamentul sportiv
este influenţat de factori biologici, de maturitate,
psihologici şi sociali.
¾ Procesul de adoptarea a activităţilor recreaţionale,
model care pleacă de la premisa că pentru adoptarea
unui anumit comportament, este nevoie ca individul să
fie interesat de respectivul câmp acţional.
¾ Modelul valorilor aşteptate presupune că activităţile
sunt selectate dintr-un set de opţiuni care sunt
influenţate de numeroşi factori precum mediul cultural,
experienţele anterioare, percepţii individuale, scopuri
personale, orientări motivaţionale şi expectaţiile
privitoare la succes.
¾ În ultima parte a capitolului vom investiga cauzele abandonării
activităţii sportive, facând trimitere la mai multe teorii
dezvoltate pe această temă.

45
04.07.2004

5. Femeia în sport

Introducere
Studii occidentale (Sleak, 1998, pp. 59 – 64) indică faptul că femeile
sunt doar într-o mică măsură mai inactive decât bărbaţii, dar dacă se
compară sporturile în care sunt active, diferenţele devin mult mai mari.
Date româneşti produc acelaşi pattern al unei participări mai active a
bărbaţilor în activităţi sportive (vezi capitolul „Femeia în sport”).
Deşi femeile sunt implicate într-un număr mare de activităţi,
participarea regulată în sporturi tradiţionale e limitată la o minoritate de
femei tinere. În afara creşterii frecventării aerobicului, participarea
sportivă a femeii s-a modificat puţin în ultimele două decenii,
înregistrându-se chiar un declin al participării feminine în SUA.

Factori care influenţează participarea feminină în sport

Factori fizici
Există diferenţe morfologice şi fiziologice între bărbaţi şi femei, care
influenţează într-o măsură semnificativă performanţele sportive.
Diferenţele fizice influenţează potenţialul sportiv în felul următor:
• Forţă: femeile au doar 65% din forţa unui bărbat, deci potenţialul de
forţă bărbătesc va fi mai mare
• Elemente anaerobe care solicită putere / forţă mai puţin de un
minut: femeia are o proporţie mai mică de ţesut muscular ceea ce
reduce cantitatea de fosfaţi cu mare energie, şi le face mai puţin
capabile să suporte un deficit de acid lactic. Bărbaţii vor acea un
avantaj în evenimente scurte precum sprintul atletic
• Evenimente aerobe, între un minut şi o oră: inima mai mare a
bărbatului şi conţinutul mai bogat în hemoglobină şi hematocrit pot
spori rata de absorbţie a oxigenului. Proporţiile corpului masculin
asigură un metabolism mai rapid în timpul exerciţiilor, prin raportul
putere / greutate mai bun. Bărbaţii vor avea prin urmare un avantaj
în asemenea evenimente
• Evenimente pe distanţe foarte mari: femeile sunt bine dotate pentru
utilizarea grăsimii ca şi combustibil pentru exerciţii, de unde rezultă
o mai mare capacitate pentru activităţi ce presupun rezistenţă. Când
se utilizează capacitatea totală, şi când echilibrul termic este un
factor, femeile au un avantaj.
Există numeroase mituri privind problemele medicale la care se supun
femeile care fac sport:
• Sportul afectează fertilitatea şi naşterea
• Sportul dereglează ciclul menstrual

46
04.07.2004

• Performanţele sportive sunt afectate negativ în timpul ciclului

menstrual
• Sportul provoacă un număr substanţial de răniri la femei
• Sportul produce o musculatură masivă / neatractivă.
Cercetările arată că nici unul din aceste enunţuri nu este adevărat. În
ceea ce priveşte performanţele comparative între bărbaţi şi femei, în
majoritatea sporturilor bărbaţii obţin rezultate mai bune, dar este greu de
stabilit dacă aceste diferenţe se datorează factorilor fiziologici sau
familiarizării mai timpurii a bărbaţilor cu practicile sportive şi a
participării mai reduse a femeilor la activităţi sportive.

Influenţe sociale
Stereotipuri de rol de sex
Nou născuţii au un sex biologic când se nasc, dar nu au identitate
masculină sau feminină. Aceasta se dezvoltă rapid prin contact cu lumea
socială şi culturală, astfel încât o înţelegere suficient de matură a
genului este obţinută în jurul vârstei de 8 – 9 ani.
Socializarea presupune preluarea modelului şi întărirea lui de la
ceilalţi semnificativi: părinţi, prieteni sau profesori. Mai târziu poate lua
forma situaţiilor socializatoare (cluburi de fotbal, de exemplu) unde
există un etos negativ cu privire la fetele care practică acest sport.
Comportamentul părinţilor este critic în acest proces, de vreme ce
băieţii sunt încurajaţi să fie aventuroşi şi activi, în timp ce fetele
beneficiază de mai puţină libertate fizică. Fetele care au părinţi / prieteni
/ profesori / antrenori suportivi au o şansă mai mare de a continua
practicarea sportului.
Cercetarea lui Brown, Frankel şi Fennell (1989) în Canada, a
investigat formele recreaţionale şi competitive ale sportului în şcoală şi
comunitate. Ei au constatat că implicarea feminină în sport este limitată
deoarece participarea sportivă:
• ‘violează comportamentele de gen dezirabile’
• ‘inhibă implicarea în alte activităţi’
• ‘nu conduce la o puternică întărire socială’
Stereotipurile de gen există deoarece sunt anumite calităţi care sunt
percepute ca fiind tipic feminine / masculine. În cele mai multe culturi
europene bărbaţii sunt văzuţi ca fiind agresivi, independenţi,
dominatori, activi, aventuroşi, competitivi iar femeile sunt văzute ca
fiind fragile, emotive, înţelegătoare, cu tact, liniştite şi dependente.
Imaginile stereotipe despre feminitate / masculinitate întâlnesc
aşteptările privind comportamentul normal la bărbaţi şi femei. Astfel,
înţelegerea inegalităţii în sport trebuie să ia în calcul în primul rând
construcţia socială a genului şi nu diferenţele biologice.
Definiţiile feminităţii / masculinităţii au influenţat şi activităţile
sportive. Simţul comun defineşte unele sporturi ca fiind potrivite şi

47
04.07.2004

altele nepotrivite pentru femei, funcţie de caracteristicile sportului

respectiv. Se consideră astfel că sporturile care presupun contact fizic
sunt nepotrivite pentru femei (boxul de exemplu) în timp ce presupun
mişcare estetică le sunt potrivite (gimnastică, patinaj artistic). Diferite
studii au arătat că masculinitatea este asociată unor sporturi competitive,
tradiţional masculine (de exemplu fotbal), sporturilor cu mare risc
(alpinism), sporturilor de apă care implică forţă şi riscuri şi activităţilor
care solicită contact fizic direct (box). Activităţile atribuite femeilor
includ sporturi tradiţional feminine, cum ar fi voleiul, sau activităţi
necompetitive (aerobic).
Un alt aspect important este relaţia pozitivă între încrederea de sine
a femeii şi participarea la activităţi fizice. Cu alte cuvinte, fetele şi
femeile cu încredere în propriile abilităţi sportive vor practica sport.
După cum este de aşteptat, femeile au încredere mai scăzută în propriile
abilităţi atunci când practică sporturi specific masculine, şi, în cazul
activităţilor şi competiţiilor sportive, îşi pierd încrederea în sine atunci
când sunt evaluate. Fetele cu o încredere în sine mai scăzută vor alege
activităţi mai puţin solicitante şi vor fi mai uşor descurajate de eşec.
Pentru a spori încrederea în sine a fetelor şi a femeilor este necesară
realizarea următoarelor obiective:
• fetele să fie învăţate deprinderi care să le îmbunătăţească şansele de
succes
• să crească numărul de modele de rol pentru femei în mass media
• feed – back pozitiv, cu accent pe ideea că succesul este datorat
calităţilor iar eşecul lipsei de efort.
Conflictul de rol
Conflictul de rol apare atunci când persoana este preocupată de
nepotrivirea între comportament şi expectanţele sociale. Masculinitatea
asociată cu multe sporturi este în conflict cu rolul de sex în cazul
femeilor. Cu toate acestea, s-a înregistrat un nivel scăzut în cazul
conflictului de rol pentru sportivele americane (Alison, 1991). Aceasta
se poate datora şi faptului că femeile care au trăit un conflict de rol
serios au renunţat la practicarea sporturilor.
Imaginea feminităţii în educaţia fizică şi sportul contemporan
Cu toate că în perioada recentă orele de educaţie fizică sunt mixte, este
probabil ca profesorii să pună în practică imaginile lor privind
masculinitatea / feminitatea. Un studiu britanic (Scraton, 1982) a
constatat că profesorii de educaţie fizică acceptă diferenţele fizice în
abilitatea sportivă dintre băieţi şi fete şi sunt dornici să adapteze aceste
diferenţe în desfăşurarea orelor de educaţie fizică. Astfel, unele
activităţi sunt încă asociate fetelor (dansul sportiv), iar altele băieţilor
(fotbalul). Fetele sunt protejate de la contacte fizice directe care ar putea
afecta negativ părţile sexuale ale corpului. Pe de altă parte şi copiii vin
cu un bagaj de stereotipuri care-i determină de pildă să-şi bată joc de

48
04.07.2004

băieţii care preferă sporturile mai feminine, sau de fetele care se implică
în activităţi dure.
O soluţie implementată şi în România la apatia pe care o
manifestă fetele faţă de orele de educaţie fizică a fost introducerea
orelor de educaţie fizică opţionale. La noi acest lucru se aplică în liceu
şi facultate. Deşi opţionalele sunt mai atrăgătoare pentru fete, ele
întăresc expectanţele sociale privind feminitatea. Fetele aleg mai ales
sporturi individuale, necompetitive, de sală, şi care au legătură cu
înfăţişarea fizică (aerobic). Astfel, cei care planifică orele de educaţie
fizică în şcoală sunt într-o veritabilă dilemă: să provoace retragerea
fetelor din activităţile sportive sau să întărească anumite diviziuni de
gen legate de sport.
Cultura feminină asociată diviziunii sociale între genuri
limitează implicarea fetelor şi femeilor în activităţi sportive în mai
multe feluri. Astfel, schimbările fizice produse de pubertate pot provoca
jenă, ruşine. Pe de altă parte, imaginea convenţională a femeii le cere
fetelor să fie preocupate mai ales de imaginea fizică. Cunoscând
carierele sociale şi economice care le sunt destinate, în care căsătoria şi
maternitatea sunt esenţiale, femeia tânără poate decide că investiţia de
timp şi bani în practicarea sportului este nerentabilă. De asemenea,
băieţii sunt încurajaţi să fie competitivi şi ‘în formă’, ceea ce poate duce
la sentimente de incompetenţă în domeniul sportului din partea fetelor şi
să descurajeze participarea ulterioară.
În general se poate spune că fetele renunţă la implicarea activă
în practicarea sportului pentru că acestea nu fac parte din nucleul central
al existenţei lor. Cultura adolescentină feminină se centrează pe
încercarea toaletelor în dormitor, experimentarea cosmeticalelor,
lecturarea revistelor, audiţii muzicale şi bârfa cu prietenii. Sportul este
periferic şi cel mai adesea singurul contact cu sportul al unei fete are
legătură cu căutarea băiatului ideal. Preocupări recente din cultura
adolescentină, pentru sănătate, dietă, exerciţii au sporit interesul pentru
activităţi de genul aerobicului, dar în nici un caz nu au stimulat
participarea feminină în sporturi competitive.

Alţi factori
Religia şi cultura
În anumite culturi, precum cea musulmană, femeilor le este interzis să-
şi dezvelească anumite părţi ale corpului sau să participe la activităţi ce
presupun contact fizic, împreună cu bărbaţii. Pe altă parte interdicţiile
legate de anumite perioade (Ramadanul la musulmani) pot limita serios
oportunităţile de participare la activităţi sportive.
Factorii de context
Aşa cum am mai menţionat, femeile au la dispoziţie resurse pentru
practicarea sportului mici în comparaţie cu bărbaţii. Fiind nevoite

49
04.07.2004

adeseori să îndeplinească şi roluri tradiţional casnice pe lângă cele

asociate profesiei, femeilor le rămâne puţin timp şi energie pentru a se
implica în activităţi sportive.
Distribuţia puterii în sport
Structurile de putere în sport au favorizat în mod tradiţional bărbaţii.
Bărbaţii au deţinut întotdeauna cele mai importante poziţii în cluburi, iar
sporturile feminine au de obicei un status financiar şi social mai mic
decât cele masculine. Un aspect important este şi cel al subreprezentării
femeii în rolul de antrenor. Chiar şi în sporturi în care femeile deţin o
pondere importantă majoritatea antrenorilor sunt bărbaţi. În consecinţă
există puţine modele de rol feminin chiar şi în aceste sporturi, iar
antrenorii bărbaţi au o anumită putere asupra fetelor pe care le
antrenează. Acest aspect se manifestă în mod extrem în cazurile de
abuz sexual.
Mass media
Maniera în care mass media prezintă competiţiile sportive poate întări
stereotipurile legate de implicarea feminină în sport. S-a constatat că
revistele sportive acoperă în mult mai mare măsură competiţii
masculine şi prezintă mult mai frecvent sportivi bărbaţi decât sportive.
Aceasta se datorează în primul rând faptului că publicul acestor reviste
este eminamente masculin.

De reţinut
¾ În general participarea sportivă a femeilor este mai redusă decât
cea a bărbaţilor.
¾ O parte din explicaţia pentru această discrepanţă poate fi
realizată prin trimiterea la caracteristicile fizice ale femeilor.
¾ Studiile au infirmat majoritatea miturilor referitoare la
capacităţile fizice ale femeilor şi la efectele pe care sportul le-ar
putea avea asupra corpului feminin.
¾ Stereotipurile de rol de sex determină în cea mai mare măsură
diferenţele de participare ale bărbaţilor şi ale femeilor. Acestea
indică ce sporturi sunt potrivite femeilor şi care sunt nepotrivite,
influenţând implicarea femeilor şi pe căi indirecte, cum ar fi
încrederea în raport cu posibilităţile de a face sport eficient.
¾ Alte aspecte corelate stereotipurilor de rol de sex sunt conflictul
de rol, între sport şi feminitate, care de obicei este rezolvat în
dauna sportului sau socializarea acestor diferenţe de
reprezentare de rol chiar prin orele de educaţie fizică mixte.
¾ Alţi factori care reproduc situaţia în care majoritatea femeilor
sunt excluse de la activităţi sportive sunt cei religioşi, de
context şi distribuţia puterii în sport.

50
04.07.2004

6. Clasă socială şi sport

Gândirea socială modernă continuă să identifice în societăţile dezvoltate
clase sociale, grupuri definite prin acces diferenţiat la proprietate, la
status sau la privilegii. În general se face distincţia între trei categorii
sociale importante: clasa de sus, sau dominantă, alcătuită din marii
proprietari sau din elita managerială ori politică; clasa mijlocie care
cuprinde masa antreprenorilor, care deţin afaceri de mărime mică sau
mijlocie plus majoritatea funcţionărimii şi a intelectualităţii şi clasa
muncitoare care se recunoaşte mai ales după absenţa proprietăţilor sau
a unei poziţii ocupaţionale prestigioase. Această modalitate de
reprezentare a stratificării sociale derivă, evident, din gândirea marxistă.
Chiar dacă în România criteriile de ierarhizare sunt oarecum diferite, iar
compoziţia grupurilor se îndepărtează de la tipurile ideale descrise,
putem concepte societatea ca fiind ierarhizată într-un mod similar celor
occidentale.

Teoria clasei loisirului. Sportul-consum ostentativ (după

Veblen, 1966)
Veblen a fost printre primii sociologi care au contrazis teza economistă
clasică potrivit căreia proprietatea privată şi acumularea de bogăţii îşi au
originea în lupta omului pentru supravieţuire şi pentru acoperirea
diferitelor nevoi. (teză convenţională şi astăzi, regăsită în formule de
genul piramidei nevoilor a lui Maslow). Motivul principal care
orientează tendinţa de acaparare a lucrurilor, şi a oamenilor în societatea
sclavagistă, este” distincţia” invidioasă care este ataşată bogăţiei.
Distincţia vizează poziţia în ierarhia socială, valoarea averii
determinând reputaţia, respectabilitatea şi, în fine, un anumit status.
Competiţia pentru bogăţii, avere, aţâţată de invidie este denumită de
Veblen “emulaţie pecuniară”. Societăţile se clasifică, de altfel, în
concepţia sociologului norvegian după modalităţile uzuale de obţinere o
criteriului de distincţie, proprietatea, în prădalnice şi productive. Chiar
dacă noţiunile vorbesc de la sine, să exemplificăm prima categorie prin
societăţile aristocratice iar al doilea tip prin societatea modernă,
burgheză.
Stabilirea ierarhiei stratificării sociale prin compararea
proprietăţilor materiale produce două consecinţe logice: pe de-o parte, o
importanţă mai mare decât proprietatea va avea expunerea, prezentarea,
bogăţiei, pentru a produce respectivele comparaţii şi ierarhizări; pe de
altă parte, întrucât munca ajunge să fie asociată precarităţii condiţiilor
materiale ale existenţei, unei poziţii sociale inferioare, ea va fi nu numai
evitată dar va căpăta şi semnificaţii negative pentru cultura claselor
superioare. Avem deci, din partea claselor superioare, un consum
ostentativ şi o respingere a muncii productive. Datorită modalităţii

51
04.07.2004

specifice de utilizare a timpului, clasele dominante sunt denumite de

Veblen “clase ale loisirului”. Autorul menţionează că antagonismul cu
activităţile instrumentale de tipul muncii nu transformă loisirul în lene
sau indolenţă în cazul acestei categorii. Loisir (termen francez care
semnifică petrecerea timpului liber) înseamnă că timpul este consumat
non-productiv 1) din punctul de vedere al lipsei de respectabilitate a
muncii productive şi 2) ca o dovadă a capacităţii pecuniare de a susţine
a viaţă de inactivitate. Activităţile aparent inutile, non-productive, în
care se angajează membri clasei loisirului sunt producătoare de
distincţie, de capital simbolic precum ar spune Bourdieu, de prestigiu şi
de respectabilitate, de legitimitate în raport cu pretenţiile de apartenenţă
la o categorie umană de esenţă superioară. Cu alte cuvinte, loisirul are şi
a avut întotdeauna o contribuţie la reproducerea ierarhiei sociale.
Importanţa sa în acest sens se poate deduce şi din timpul enorm alocat
de către clasa socială dominantă învăţării abilităţilor, cunoştinţelor,
deprinderilor care constituie marca poziţiei lor superioare – limbi
clasice, bune maniere, artă, filosofie etc.
Alături de activităţi artistice şi de divertisment, de preocupare
pentru stil şi pentru rafinament în toate domeniile, plus de aplecare
către ştiinţe uneori, mai ales spre cele mai puţin aplicative, sportul a
constituit unul din domeniile prin care clasele dominante obişnuiau să-şi
construiască respectabilitatea.
Urmărind exemplele britanice putem înţelege sursa
generalizărilor lui Veblen. În timpul secolului al XIX-lea, în Marea
Britanie, întrecerile de canoe aveau un caracter social, regatele de pe
Tamisa constituind importante evenimente sociale. La începutul
secolului XX, călăria avea şi ea un puternic caracter de clasă, mulţi
dintre proprietarii de cai având titluri nobiliare iar membri înaltei
burghezii adoptau acest hobby costisitor în încercarea de a fi acceptaţi
în rândul înaltei societăţi. În aceeaşi situaţie erau şi golful sau tenisul,
sporturi ale claselor superioare infiltrate încetul cu încetul de burghezia
industrială. Dincolo de consumul ostentativ, apartenenţa la cluburile
respective oferea şi şansa de a încheia afaceri cu persoane cu gândire
asemănătoare.
Cu toate schimbările suferite de stratificarea socială în ţările
occidentale faţă de perioada în care teoria lui Veblen a fost elaborată, un
specialist de talia lui Bourdieu (1984) consideră că noţiunea de consum
ostentativ rămâne actuală de vreme ce clasele dominante preferă şi
acum sporturi care le disting de celelalte categorii sociale. Dacă un sport
precum tenisul a devenit popular, prin democratizare, clasele de sus au
trecut la practicarea yachtingului, rămânând astfel departe de mulţime.
Gruneau (1983, p. 80) sugerează că ideile lui Veblen formează un cadru
prin care pot fi judecate evoluţiile din sport şi raporturile de clasă în
ultimul secol. Participarea de masă la activităţile sportive din a doua

52
04.07.2004

jumătate a secolului XX înseamnă declinul aparent al inegalităţilor de

clasă în sport iar în loc de o clasă a loisirului avem, astăzi, o masă a
loisirului.
Cultul sportului în şcolile publice occidentale din secolul XIX
constituia o caracteristică importantă a pregătirii claselor superioare
pentru poziţii prestigioase şi cariere de elită. În contrast, clasa
muncitoare era supusă la exerciţii care urmăreau producerea unei forţe
de muncă disciplinate care putea fi mobilizată pentru forţele armate în
caz de război. În această perioadă, a existat o distincţie rigidă între
profesionişti, care făceau sport pentru bani „amatori” care practicau
jocurile sportive pentru plăcere, status sau alte motive neinstrumentale.

Clasa mijlocie
Clasa mijlocie din perioada victoriană britanică avea o atitudine
entuziastă faţă de sport, considerând că acesta are efecte benefice asupra
societăţii. Pe lângă faptul că producea disciplină şi suprima violenţa în
rândul clasei muncitoare, sportului organizat i se atribuia calitatea de a
produce ‘creştini loiali şi puternici care vor putea exercita un control
social asupra propriilor instincte sexuale, inclusiv asupra
homosexualităţii (Riess, 1994, p. 155). Pe lângă aceasta, clasa mijlocie a
îmbrăţişat conceptul de club sportiv de vreme ce oferea status, ordine,
demnitate ca şi o modalitate de socializare.
Clasa mijlocie s-a implicat în aproape toate sporturile, adesea
imitând pe cei din clasa superioară, iar dacă accesul în cluburile
exclusiviste era oprit şi-au organizat propriile cluburi, precum în cazul
tenisului. Clasa mijlocie s-a infiltrat chiar şi în sporturile clasei
muncitoare, de exemplu, pe lângă practicarea fotbalului, mulţi au
devenit acţionari şi directori de cluburi profesioniste de fotbal.

Clasa muncitoare
În prima parte a secolului XIX membrii clasei muncitoare au fost
determinaţi să renunţe la formele haotice sau dezorganizate de sport şi
să adopte activităţi sportive mai puţin brutale. Atunci când persuasiunea
morală a fost ineficientă s-au adoptat legi împotriva exceselor violente
şi haotice din sporturi.
Către sfârşitul secolului XIX, clasa muncitoare manifesta deja
un interes larg către cluburile sportive, mai ales prin pătura ei
superioară. Creşterea comercialismului din sport a oferit oportunităţi
suplimentare pentru participarea sportivă. Fotbalul, un joc violent şi
haotic practicat de clasa muncitoare era, la începutul secolului XX, bine
organizat şi structurat. Unii membri ai clasei muncitoare devin jucători
profesionişti de fotbal şi au jucat un rol important în a-i determina pe
tinerii din categoria lor socială să ia parte la jocuri recreative de fotbal.

53
04.07.2004

Nu este clar în ce măsură clasa muncitoare şi-a determinat

propriul destin sportiv în această perioadă. Pe de o parte se pare că în
secolul XIX clasa mijlocie a influenţat practicile sportive ale clasei
muncitoare din mai multe motive:
• În primul rând datorită îngrijorării referitoare la comportamentul şi
moravurile majorităţii muncitorilor urbani, situaţie care a determinat
multe grupuri caritabile şi religioase să înfiinţeze cluburi de fotbal
sau cricket, pentru a ordona comportamentul şi a-i ‘creştina’ pe
muncitori.
• În al doilea rând, mulţi întreprinzători au investit în facilităţi
sportive pentru a spori forma fizică şi productivitatea, şi pentru a
dezvolta sentimente de loialitate. Astfel Riess (1994, p. 164) arată că
firmele de ciocolată Cadbury’s şi Rowntree ofereau angajatelor mai
tinere de 16 ani pauze pentru înot şi exerciţii la sala de forţă a
companiei, sub supravegherea instructorilor profesionişti.
Este de asemenea posibil ca sportul să reflecte încercările unui mare
număr de persoane de a accede la statusul clasei mijlocii. În timp ce
clasa mijlocie practica sporturi pentru a imita clasa superioară, acelaşi
proces se întâmplă şi cu activităţile recreative ale clasei muncitoare.
Cu toate acestea Holt (1989) exprimă un punct de vedere diferit,
afirmând că muncitorimea şi-a impus propriile valori tradiţionale:
duritatea, tenacitatea, loialitatea, în timp ce cluburile lor sportive, spre
deosebire de cele ale clasei mijlocii care aveau o largă arie geografică
de recrutare, se bazau pe grupuri restrânse la nivel de stradă şi
vecinătate. Această linie de gândire este susţinută de includerea în
sportul clasei muncitoare a unor valori precum: victoria, subiectivitatea,
câştigul material, dispreţul faţă de autoritate şi reguli, solidaritate
reciprocă prin efort colectiv şi comportament de masă vulgar, valori
direct opuse celor promovate de clasa mijlocie. Predomina duritatea şi
necioplirea în timp ce fair-play-ul şi sportivitatea erau desconsiderate.
Mişcarea socialistă de la sfârşitul secolului XIX era divizată în
ceea ce priveşte problema sportului. Potrivit socialiştilor critici
consumerismul şi goana după profit în sport constituiau doar alte căi de
a-i exploata pe muncitori. În contrast, unii dintre conducătorii mişcării
socialiste recunoşteau valoarea intelectual / morală şi pentru sănătate a
sportului şi promovau sportul în organizaţiile muncitoreşti.
Hargreaves (apud Sleak, 1998, p.94) constată că o creştere
semnificativă a participării sportive a clasei muncitoare a avut loc între
anii 1920 – 1930. Aceasta a fost stimulată de evoluţii precum includerea
educaţiei fizice în programele şcolare, îmbunătăţirea calităţii vieţii,
expansiunea comercială şi mediatică în sport, creşterea timpului liber.
Deşi cultura sportivă a clasei muncitoare a fost într-o anumită măsură
influenţată de clasele conducătoare, specialiştii constată menţinerea şi

54
04.07.2004

reproducerea semnificaţiilor şi atitudinilor proletare în perioada

interbelică.
Un element important pentru sportul clasei mijlocii îl reprezintă
barul. Sporturi precum boxul, fotbalul şi popicele, care aduceau
profituri şi din pariuri, erau promovate de către proprietarii de baruri
care urmăreau beneficiile comerciale ce reies din creşterea clientelei cu
ocazia evenimentelor sportive.
Polarizarea pe linie de clasă s-a produs atât între sporturi cât şi
în cadrul aceluiaşi sport. Clasele superioare şi-au păstrat exclusivitatea
prin costuri excesive sau prin limitarea accesului în cluburi, în timp ce
clasele muncitoare erau atrase de amuzamentul grosier al unor sporturi
precum boxul, luptele sau cursele de câini. Toate aceste polarizări s-au
produs şi în cadrul aceluiaşi sport, de exemplu în rugby. Deşi au existat
excepţii, amatorii din clasa mijlocie (gentleman) au constituit o uniune
de rugby, în timp ce profesioniştii din clasa muncitoare şi-au organizat
propria ligă de rugby (Sleak, 1998, p. 94). Abia în anii ’90 cele două
categorii au început să se amestece, alcătuind un amestec social
interesant.
Astfel, în secolul care tocmai s-a încheiat sportul nu a constituit
un context al dominaţiei de clasă totală. Mişcarea socialistă a încercat să
inducă reforme în sport, reforme care au îmbunătăţit accesul clasei
muncitoare la practicarea jocurilor sportive. În acelaşi timp, deşi
anumite valori burgheze au fost încorporate, supravieţuiesc în mod clar
caracteristici ale clasei muncitoare: partizanat, importanţa victoriei şi
hedonismul vulgar.

Educaţia fizică şi sportul în şcoală

În timpul secolului XIX şi începutul secolului XX, copiii trăiau
experienţe sportive diferenţiat, funcţie de tipul şcolii unde erau înscrişi.
Factorul determinant era originea de clasă. Abia după al doilea război
mondial învăţământul de masă a intenţionat egalizarea experienţelor
sportive ale şcolarilor. Măsura în care acest deziderat a fost tins este
dificil de evaluat, comparaţiile internaţionale ar arăta probabil că
factorul determinant în acest caz este măsura în care sistemele şcolare
au reuşit să egalizeze şansele de acces pe diferite trepte de învăţământ
sau funcţionează pentru reproducerea inegalităţilor sociale. În afară de
acest factor, importante sunt şi modalităţile de organizare a orelor de
educaţie fizică şi sport promovate în cadrul programei şcolare. Factorii
menţionaţi interacţionează cu preferinţele şi valorile copiilor şi ale
părinţilor acestora.
Studii occidentale (Sleak, 1998, p. 95) indică o participare mai
redusă la orele de educaţie fizică din partea fetelor pe de o parte, şi a
copiilor proveniţi din cadrul clasei muncitoare pe de altă parte.
Explicaţia constă în faptul că programa sportivă este deformată în

55
04.07.2004

favoarea sporturilor clasei mijlocii. Stereotipurile şi prejudecăţile

profesorilor de educaţie fizică pot, la rândul, lor să ducă la defavorizarea
copiilor din anumite medii sociale. Un profesor de educaţie fizică sau
un antrenor pot să aibă următoarele aşteptări cu privire la tinerii din
categoriile dezavantajate:
• Anumite sporturi pot fi considerate nepotrivite pentru ei
• Nu vor fi susţinuţi de familie pentru a urma o carieră sportivă
• Vor provoca dezordine la lecţii / antrenamente
• Nu sunt de încredere sau nu se pot implica în angajamente pe
termen lung.
Aceşti tineri pot fi prin urmare discriminaţi, drepturile şi alegerile lor
fiind limitate.
În timp ce anchetele britanice înregistrează o conservare a
diferenţelor în ceea ce priveşte rata participării sportive între diferite
clase sociale, datele din SUA sugerează diminuarea acestor discrepanţe.
Diferenţele de clasă persistă din mai multe cauze. Printre acestea
menţionăm: lipsa facilităţilor, a timpului liber sau a unui loc de muncă.
Doar cei mai bogaţi îşi pot permite practicarea unor sporturi precum
aviaţia sau călăria. Înotul sau tenisul sunt prohibite pentru cei mai săraci
dacă se doreşte o practicare frecventă. Factori precum costul
echipamentelor sau lipsa mijloacelor de transport constituie o piedică
pentru mulţi. Se pare că în fond lipsa banilor constituie un obstacol
major în calea participării sportive, fiind însă delicată admiterea acestui
aspect.
Un studiu din 1982 al lui Sleak (1998) arată, pe de altă parte, că
de fapt facilităţile şi timpul erau disponibile, dar participarea sportivă a
membrilor clasei muncitoare era obstrucţionată de un etos sportiv
dominat de valorile clasei mijlocii, străin de stilul de viaţă al clasei
muncitoare. Schilling (1983) consideră că membrii diferitelor clase
sociale îşi percep corpul în maniere diferite şi preferă în consecinţă
activităţi sportive diferite. Membrii clasei muncitoare au o orientare
instrumentală faţă de corp şi, astfel, sporturi precum fotbalul sau boxul
constituie mijloace de a obţine experienţe plăcute. Clasa dominantă,
dimpotrivă, tratează corpul ca scop în sine, angajându-se în sporturi care
dezvoltă fizicul şi contribuie la sănătate. Teoria lui Schilling nu este în
întregime convingătoare, existând cu siguranţă un element instrumental
în constituirea corpului frumos şi sănătos, iar pe de altă parte multe
persoane bogate sunt implicate în sporturi ‘excitante’, precum
motociclismul.

Mobilitatea socială prin sport

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a devenit posibil
pentru bărbaţii clasei muncitoare să obţină câştiguri financiare şi
avantaje de status în urma carierei sportive. Transformarea în vedete a

56
04.07.2004

unui număr de sportivi din clasa muncitoare a stimulat speculaţiile

privind sportul ca rută de mobilitate socială ascendentă. În ultima
perioadă recompensele financiare pentru sportivii de elită au crescut în
mod dramatic. Sporturi precum boxul sau fotbalul au permis
persoanelor provenite din clasele de jos să-şi îmbunătăţească situaţia
financiară ca şi poziţia socială. Din păcate nu există studii sistematice
privind această problemă.
În SUA (Riess, 1994) s-a stabilit că, indiferent de sport,
principalul avantaj obţinut de sportivii profesionişti proveniţi din clasa
muncitoare constă în promovarea în instituţii de învăţământ superioare,
şi ocuparea unei poziţii ocupaţionale corespunzătoare. Sportivii de
culoare ajung rareori să fie acceptaţi în cercurile clasei mijlocii
americane, în ciuda parităţii financiare cu membrii acestei elite. Cauza
constă, evident, în discriminarea rasială.
Deşi sportul poate oferi şanse pentru progres financiar, sunt
puţine dovezi care să ateste un efect de mobilitate socială ascendentă.
În domeniul sportului mai sunt multe de făcut pentru a obţine
egalizarea şanselor de participare. În ciuda aparentei prosperităţi a
societăţii post industriale şi a democratizării în anumite sporturi, rămân
chiar şi în societăţile occidentale multiple restricţii care limitează
participarea în sport. Costul sportului continuă să inhibe participarea, la
fel şi barierele sociale. La fel, selecţiile exclusiviste, stilurile de viaţă şi
specificităţile psiho – sociale perpetuează inegalităţile în participarea
sportivă.
Datele empirice arată că funcţia de promovare socială a
sportului funcţionează destul de limitat. Promovarea socială prin sport
se întâmplă doar în cazul unei elite restrânse, în timp ce pentru
majoritatea sportivilor de nivel mediu, prin sport nu se produce o
îmbunătăţire semnificativă a poziţiei în stratificarea socială. Şi la noi
există puţine cercetări din acest punct de vedere. În epoca „de aur” au
practicat sporturi de o manieră organizată un număr impresionant de
persoane. Ar fi interesant de studiat maniera în care societatea a
beneficiat de pe urma acestui fenomen de masă. Au beneficiat indivizii
practicanţi, şi în ce fel? Oare beneficiul major nu era de fapt pentru
conducerea comunistă care, prin competiţiile sportive interne cât şi prin
participarea la competiţiile internaţionale, găsise o bună supapă de
eliberare a tensiunilor acumulate în societate ca şi de reunire a
populaţiei şi de înăbuşire a vocilor discordante sub stindardul
patriotismului sau al unităţii şi solidarităţii?

De reţinut
¾ Sociologul norvegian Thorsten Veblen a introdus conceptul de
clasă a loisirului pentru a desemna clasa dominantă.
Modalităţile de petrecere a timpului liber fac parte din

57
04.07.2004

strategiile de reproducere a inegalităţii sociale. S-a constatat

faptul că membri clasei dominante tind să practice sporturi
inaccesibile claselor de jos şi să reunească în organizaţii
exclusiviste.
¾ Clasa mijlocie din societăţile occidentale a îmbrăţişat toate
sporturile, crezând în efectul social benefic al sporturilor sau
pentru a căpăta acces în cercurile păturilor superioare.
¾ Clasa muncitoare a avut de la început anumite preferinţe
sportive. Acestea au încercat a fi modificate atât prin eforturile
activiştilor clasei mijlocii, inclusiv a patronilor, pentru
disciplinare sau chiar creştinare cât şi prin activitatea unor
cercuri socialiste. Se consideră însă, că o mare parte a valorilor
sportive ale clasei muncitoare de la începutul secolului al XX-
lea: competiţia, partizanatul, duritatea, tenacitatea, loialitatea,
dispreţul faţă de autoritate şi reguli, solidaritate reciprocă prin
efort colectiv şi comportament de masă vulgar, se regăsesc şi
acum.
¾ Diferenţele de clasă în ceea ce priveşte practicile sportive tind
să fie întărite prin orele de educaţie fizică, în ciuda accesului tot
mai democratic la educaţie şi facilităţi sportive.
¾ Capacitatea sportului de genera mobilitate socială este
discutabilă.

58
04.07.2004

7. Sport şi sănătate (după Sleak, 1998)

Oamenii contemporani doresc din ce în ce mai mult să trăiască în stiluri
de viaţă sănătoase iar oamenii se preocupă de avantajele pe care ţi le
poate oferi starea pe care o denumim în limbajul popular “a fi în
formă”. În trecut, sănătatea era văzută în general ca fiind absenţa bolii
în timp ce, în epocile mai recente a ajuns să semnifice şi un sentiment
de bunăstare fizică, socială şi emoţională. În acest capitol, atenţia
noastră va fi concentrată asupra percepţiei sănătăţii şi a capacităţii
funcţionale.
Se recunoaşte că multe dintre problemele de sănătate în
societatea contemporană sunt legate de un mod de viaţă sedentar. Lipsa
de activitate este asociată cu bolile arterelor coronariene, anumite forme
de cancer, atacul de cord, mellitus-ul diabeticilor non-insulino-
dependenţi, obezitate, osteoporoză şi alte probleme de sănătate. În
consecinţă, un mare număr de cercetări au investigat corelaţia dintre
implicarea sau non-implicarea în activităţi fizice şi tipurile şi gravitatea
problemelor de sănătate. Există un larg consens în ceea ce priveşte
efectele benefice ale exerciţiilor fizice în combaterea diferitelor forme
de arteroscleroză, în susţinerea sănătăţii musculare şi osoase, în
prevenirea unor forme de cancer sau în întărirea funcţiei imunitare ca şi
în susţinerea sănătăţii psiho-sociale în diferitele etape ale vieţii.
Autorităţile medicale din Marea Britanie au oferit o sinteză a
avantajelor pe care le oferă sănătăţii exerciţiile fizice:

Tabel 2. Beneficii de sănătate ale exerciţiilor fizice

Mortalitate scăzută
Risc scăzut al afecţiunilor cardiace
Mortalitate scăzută după atac de cord
Risc redus al atacului de cord la obezi
Scăderea hipertensiunii arteriale
Probabilă scădere a riscului atacului cerebral
Mortalitate scăzută datorată cancerului de colon
Incidenţă scăzută a diabetului non-insulino-dependent
Control mai bun al diabetului non-insulino-dependent
Contribuie la controlul greutăţii
Risc scăzut al osteoporozei
Scade anxietatea şi depresia medie
Îmbunătăţeşte puterea musculară şi flexibilitatea celor în vârstă
Încetineşte deteriorările produse de vârstă prin exerciţiile de tip aerobic
Memorie îmbunătăţită la cei în vârstă
Stimă de sine şi încredere îmbunătăţită la cei în vârstă

59
04.07.2004

Sursă: Autoritatea Britanică pentru Educaţie pentru Sănătate, 1996, p.7

Pe lângă impactul asupra indicatorilor bunăstării fizice, trebuie luate în

considerare şi componentele socio-psihologice. Participarea la sport
poate ajuta un individ să se simtă bine, poate fi o cale de auto-realizare,
aspecte a căror abordare aparţine psihologiei şi psihologiei sociale. S-a
constatat că exerciţiile fizice pot combate depresia uşoară iar în
combinaţie cu alte mijloace terapeutice, contribuie şi la îndepărtarea
depresiei severe. Activitatea fizică regulată de tip ritmic poate reduce
anxietatea. Adolescenţii care participă în activităţi viguroase sau
sportive au o bunăstare emoţională mai bună. Într-o sinteză a
cercetărilor privind impactul exerciţiilor fizice asupra condiţiei psihice
Biddle (apud Sleak, 1998, p. 50) a concluzionat că acestea contribuie
într-o manieră moderată la înlăturarea efectelor depresiei, conduc la
îmbunătăţirea indicilor anxietăţii, a stării de spirit, stimei de sine şi a
altor indicatori ai bunăstării psihice. Aceste concluzii, derivate cu
precumpănire din date statistice, nu pot, totuşi, dovedi impactul
activităţii fizice asupra sănătăţii psihice. Este posibil ca beneficiile pe
care exerciţiile să le aducă în combaterea depresiei, spre exemplu, să fie
rezultatul caracterului social al acestor exerciţii şi mai puţin al activităţii
de tip fizic în sine. Este posibil ca aceste efecte să fie dependente şi de
intensitatea activităţii fizice implicate.

Relaţia dintre nivelul activităţii fizice şi sănătate

Până de curând se credea că menţinerea unei sănătăţi optime solicită
exerciţii susţinute şi viguroase. Se recomanda ca oamenii să ia parte la
câte trei sesiuni de câte 20 de minute de exerciţii fizice viguroase
săptămânal. Participarea la sport acoperea aceste recomandări, astfel că
s-a dezvoltat o asociere între practicarea sporturilor şi sănătate optimă.
Aici există două probleme. Pe de-o parte, cele trei sesiuni de câte 20 de
minute săptămânale erau concepute mai ales ca o cale de combatere a
bolilor cardiovasculare, ceea ce a dus la ignorarea căilor de luptă
împotriva altor categorii de afecţiuni. Pe de altă parte, din diferite
motive, doar o parte redusă din populaţie adoptă un asemenea stil de
viaţă.
Mai nou, recomandările medicilor sunt mai modeste, precum:
ƒ câte 30 de minute de activitate fizică de intensitate moderată
(plimbare susţinută) cel puţin de 5 ori pe săptămână.
ƒ O repriză de 30 de minute de activitate fizică de intensitate
moderată este optimă, dar şi două reprize de câte 15 minute sunt
acceptabile;
ƒ Activitatea fizică de intensitate moderată sporeşte pulsul, astfel că
încălzeşte corpul şi taie respiraţia, precum plimbarea susţinută,

60
04.07.2004

urcatul scărilor, înotul, dansul social, exerciţiile şi activităţile

casnice grele.

În timp ce tenisul de masă sau yachtingul pot îndeplini aceste cerinţe,

activităţi precum biliardul sau ţintarul nu se apropie de criteriile de
identificare a activităţilor fizice moderate.

Niveluri de activitate în diferite sporturi

Există patru aspecte principale ale oricărei activităţi fizice, care trebuie
luate în considerare când se ia în considerare relaţia dintre sport şi
sănătate.

1. Frecvenţa participării
Avantajele pentru sănătate vor creşte odată cu frecvenţa practicării
respectivului sport, acest principiu fiind valabil pentru oricare dintre
sporturi. Un meci de tenis de 30 de minute la câteva zile este mult mai
sănătos decât un meci de tenis jucat la câteva luni.

2. Tipul activităţii fizice

Unele sporturi, precum înotul, implică întreg corpul, în timp ce altele,
precum tirul cu arcul, solicită doar anumite componente ale corpului. Se
cunoaşte că mişcările care implică tot corpul sunt mai valoroase decât
cele în care doar anumite segmente musculare sunt necesare, pentru
sănătatea generală şi pentru reducerea riscului afecţiunilor
cardiovasculare. Cu toate acestea, sporturile de genul tirului cu arcul
produc beneficii specifice, de genul creşterii densităţii masei osoase sau
întărire umărului.

3. Durata activităţii fizice

Se crede că activităţile de tip sportiv mai lungi de 30 de minute sunt
cele recomandate, spre comparaţie cu cele scurte, realizate în asalt.
Adevărul este, cel puţin în baza evidenţelor empirice existente, că şi
acestea pot influenţa starea de sănătate în bine în acelaşi mod.

4. Nivelul intensităţii activităţii fizice

Unele sporturi, cum ar fi baschetul, presupun activitate viguroasă, în
timp ce altele, de pildă golful, implică niveluri scăzute de activitate iar
altele, cum ar fi pescuitul nu implică activitate aproape deloc.

Deşi datele de cercetare sunt limitate, se pare că cei mai mulţi parametri
de sănătate sunt legaţi de cantitatea şi intensitatea activităţii fizice
realizate de un individ cu un anumit stil de viaţă. Această relaţie mai
este cunoscută şi ca relaţia doză-răspuns aceasta fiind un aspect
important, de vreme ce participarea la activităţi sportive poate varia

61
04.07.2004

puternic în ceea ce priveşte cantitatea şi intensitatea activităţii fizice

presupuse.
Sporturile care îndeplinesc recomandările de activitate fizică
enunţate mai sus vor contribui cu siguranţă la sănătatea optimă şi vor
ajuta la prevenirea bolilor cronice. Nu sunt studii care să investigheze
beneficiile pentru sănătate ale diferitelor sporturi, deşi se poate specula
pe această temă. De exemplu, părţile corpului care sunt implicate în
anumite sporturi particulare ar putea contribui la o mai mare mobilitate
a acestor părţi la bătrâneţe. Toate sporturile au capacitatea probabilă de
a stimula bunăstarea psihologică.

Rezultatele unor anchete privind relaţia dintre participarea

sportivă şi sănătate
Datele psihologice şi studiile de epidemiologie au dovedit cu claritate
valoarea pentru sănătate a unui stil de viaţă activ. Să recunoaştem că
noţiunea de stil de viaţă activă este destul de eterogenă, cuprinzând o
varietate de posibilităţi concrete.
Unele studii britanice (Sleak, 1998, p. 48) au arătat că speranţa
de viaţă a canotorilor universitari din Marea Britanie este mai mare
decât a studenţilor care nu practică sporturile. Aceste rezultate sunt
discutabile de vreme ce canotorii universităţilor britanice sunt selectaţi
din categorii sociale privilegiate. Potrivit lui Montoye (apud Sleak,
1998, p. 49) studiile recente, valide metodologic, au relevat că nu există
nici o diferenţă importantă între speranţa de viaţă a foştilor sportivi
universitari şi cea a celorlalţi colegi de clasă. Această concluzie nu ar
trebui să fie surprinzătoare de vreme ce majoritatea efectelor fiziologice
ale activităţilor fizice se pierd în câteva zile iar foştii sportivi s-ar fi
putut să fie mai puţin activi după retragerea din port decât ceilalţi.
Acelaşi rezultat l-a produs şi un studiu realizat pe absolvenţi ai
Universitatea Harvard, care a concluzionat că implicarea în activitate
cotidiană este mai importantă pentru reducerea riscului atacului de cord
decât participarea în activităţi sportive în perioada studenţiei. Aceste
rezultate pot fi contrazise la rândul lor de posibilitatea ca persoanele
care nu au participat la activităţi sportive formale în studenţie să fie
active la nivelul unor activităţi informale. În orice caz, datele de până
acum arată că în ceea ce priveşte factorii care determină sănătatea, dacă
se renunţă la activităţile sportive din tinereţe, participarea la sport în
perioadele timpurii ale vieţii are un impact neglijabil asupra stării
ulterioare de sănătate.
Din Ancheta Socială pe Gospodării britanică din 1980, Gratton
şi Tice (1989) au arătat că, indiferent de vârstă şi de venit, participanţii
la sport se consideră mai sănătoşi decât non-participanţii. Participanţii la
activităţi sportive prezintă o probabilitate mai mică de a suferi de boli
cronice sau acute iar după 40 de ani s-au prezentat mult mai bine decât

62
04.07.2004

non-participanţii la un mare număr de indicatori de sănătate. În plus, cei

care practică sporturi fumează mai puţin dar, în mod curios, deşi
consideră că băutul dăunează sănătăţii, prezentau o probabilitate mai
mare de a fi consumatori moderaţi sau înrăiţi de băuturi alcoolice.

Studiul Universităţii din Liverpool

Acesta este una dintre cele mai detaliate cercetări în domeniu, realizată
în 1991 pe un eşantion de mai bine de 4000 de adulţi. Cercetarea a
inclus o anchetă, interviuri la domiciliu şi o evaluare în profunzime a
sănătăţii şi a bunăstării fizice. Fără a intra în detaliile concluziilor
cercetării, vom menţiona cele mai importante concluzii.
Acest studiu a demonstrat o corelaţie pozitivă între participarea
la sport şi sănătate, relaţie care s-a menţionat şi în condiţiile în care
sexul, vârsta şi statusul socio-economic sunt menţinute constante.
Deoarece studiul a fost transversal, realizând o fotografie “la moment” a
populaţiei investigate, nu se poate spune dacă participarea sportivă
determină indicatori mai buni de sănătate sau dacă cei care fac sport
sunt chiar cei care sunt mai sănătoşi. Cercetarea demonstrează o relaţie
între activitatea sportivă energică şi indicatori ai sănătăţii, dar nu cu toţi
aceşti indicatorii. Spre exemplu, practicarea sportului nu reduce rata
apelurilor la asistenţă medicală, câtă vreme cei care fac sport sunt încă
vulnerabili la infecţii şi boli. În plus, s-a mai realizat o anchetă
longitudinală derulată în 12 luni, care a produs rezultate contradictorii.
Autorii au constatat că alţi indicatori ai stilului de viaţă, precum dieta,
fumatul sau consumul de alcool, interferează cu impactul sportului
asupra stării de sănătate. Prin urmare, este posibil ca efectul asupra
indicatorilor stării de sănătate în cazul celor care practică sporturi să fie
influenţat în mod negativ de fumat sau de o alimentaţie precară. În ciuda
acestor echivocuri, imaginea generală este că sportul contribuie la
întreţinerea şi întărirea sănătăţii. Sunt necesare însă şi studii
longitudinale mai ample, precum şi cercetări care să investigheze
impactul diferitelor sporturi asupra stării de sănătate ca şi diferenţele
între genuri în ceea ce priveşte beneficiile obţinute din practicarea
sporturilor.

Efectele negative ale sporturilor asupra sănătăţii

Primul caz celebru de accident care poate fi asociat sportului este cel al
soldatului atenian care a murit după ce a alergat mai bine de 42 de km
pentru a le aduce concetăţenilor vestea victoriei de la Marathon. Mass
media prezintă pe larg cazurile de accidentare a sportivilor care sunt
cele mai spectaculoase. În activitatea sportivă se produc multe accidente
dar doar într-un număr mic de cazuri este necesar tratamentul. La cele
mai grave pericole se expun cei care practică aşa-zisele sporturi
extreme: aeriene, acvatice, căţărare sau motociclism sau automobilism.

63
04.07.2004

În restul sporturilor marea majoritate a accidentelor sunt superficiale, iar

riscul apariţiei lor sau gravitatea acestora poate fi redusă printr-o
pregătire şi echipare adecvată. Incidenţa atacurilor de cord după un efort
susţinut este redusă şi se limitează aproape în totalitate la indivizi
sedentari. Din aceste perspective, decesele recente ale unor fotbalişti
români sunt destul de suspecte. Probleme de inimă tind să apară mai
ales atunci persoane care au boli de inimă ascunse se supun unor
eforturi intense. O parte din responsabilitatea accidentelor aparţine şi
sportivilor care adeseori ignoră semnalele pe care organismul lor le
trimite.
În timp ce practicarea sportului are în general doar efecte
pozitive, situaţia pare ceva mai complicată în cazul sportivilor de elită.
Acei dintre aceştia care se supun unor exerciţii grele şi îndelungate
dezvoltă mai rapid decât alte persoane osteoartrită. În unele studii s-a
relevat că mai bine de 50% dintre cele mai performante canoiste,
alergătoare sau cicliste suferă de amenoree (întrerupere a ciclului).
Pentru majoritatea sportivilor rănirea este foarte probabilă dacă efortul
nu este abordat gradual, dac sunt ignorate problemele minore ori dacă
echipamentul este inadecvat.

Concluzii
Efectele benefice ale exerciţiilor regulate sunt bine documentate iar
datele indică faptul că sportul, la rândul său, are şi el un efect pozitiv
asupra stării de sănătate. Cu toate acestea, este absolut necesară izolarea
efectului sportului deoarece acesta este de obicei tratat împreună cu
exerciţiul fizic în literatura citată. Practicarea sporturilor produce
beneficii superioare celor aduse organismului şi psihicului de către
simplele exerciţii? Chiar dacă afecţiunile şi accidentele care rezultă din
practicarea unor sporturi nu pot fi ignorate, marea majoritatea a
rezultatelor negative ale acestora sunt minore şi ar putea fi evitate cu o
pregătire corespunzătoare.

De reţinut
¾ Exerciţiile fizice au multiple efecte de sănătate pozitive, atât pe
plan fizic cât şi pe plan psihic.
¾ Pentru o viaţă sănătoasă sunt necesare 30 de minute de
activitate fizică de intensitate moderată cel puţin de 5 ori pe
săptămână.
¾ Intensitatea activităţii fizice se evaluează după frecvenţa
participării, tipul activităţii fizice, durata şi nivelul intensităţii.
¾ Dacă se renunţă la activităţile sportive din tinereţe, participarea
la sport în perioadele timpurii ale vieţii are ulterior un impact
neglijabil asupra stării de sănătate.

64
04.07.2004

¾ Studiile sugerează ca practicarea sporturilor are efecte pozitive

asupra sănătăţii, deşi rezultatele cercetărilor sunt adeseori
ambigue şi tentative.
¾ Accidentele sportive serioase sunt rare şi ar putea fi evitate
printr-o pregătire corespunzătoare.
¾ Efectele de sănătate ale sportului ar trebui separate, în cercetări,
de cele ale exerciţiilor fizice.

65
04.07.2004

8. Dopajul în sport (după Sleak, 1998)

Introducere

Acest capitol oferă la început informaţii generale despre medicamente

şi despre cum se utilizează în sport. În continuare este descrisă evoluţia
controlului anti-dopaj şi procedurile de testare adoptate de autorităţile
sportive. Restul capitolului explorează diferite probleme corelate
dopajului în sport.

Informaţii generale despre dopajul în sport

Folosirea stimulentelor în sport nu este nimic nou. Grecii antici credeau

că anumite tipuri de ciuperci îmbunătăţesc capacităţile sportive, iar
despre unii sportivi se spunea că mâncau testicule de berbeci
pregătindu-se pentru Jocurile Olimpice. Cavalerii medievali consumau
din abundenţă vin înaintea turnirurilor, iar utilizarea stimulentelor era
obişnuită în cursele de cai de la sfârşitul secolului XIX, când se foloseau
diferite medicamente pentru a-i face pe cai mai iuţi sau mai lenţi.
Abuzul de medicamente a fost pentru prima dată identificat în ciclism,
în 1979, iar în prima parte a secolului XIX maratoniştii consumau un
amestec de stricnină şi coniac.
Prima ţară în care s-au luat măsuri împotriva dopajului a fost
Germania, în anii ’30, preocuparea germanilor lansând tema printre cele
mai importante ale sportului contemporan. În deceniul 1950-1960
abuzul de medicamente în sport a devenit o problemă serioasă şi
recunoscută. Între timp apăruseră substanţe puternice cu efecte toxice
mai scăzute. Sportivii sovietici realizaseră îmbunătăţiri dramatice ale
performanţelor folosind steroizi anabolizanţi. Implicaţiile pentru
sănătate ale dopajului au fost relevate la Jocurile Olimpice de la Roma
din 1960 când un membru al echipei daneze de ciclism a decedat,
aparent în urma unui atac de cord.
În timpul războiului rece s-a speculat constant despre faptul că
sportivii din Europa Centrală şi Răsăriteană erau dopaţi în scopul
îmbunătăţirii performanţelor şi dobândirii dominaţiei mondiale în multe
domenii ale sportului. După reunificarea Germaniei s-au făcut
dezvăluiri privind masivul program secret de dopaj care era coordonat
de statul Est German. Sportivii pe care competitorii din Germania
Răsăriteană i-au învins se simt probabil foarte frustraţi.
În ciuda folosirii răspândite a stimulentelor în sport, lumea
academică a avut multă vreme o poziţie ambiguă referitor la beneficiile
dopajului în îmbunătăţirea performanţelor sportive.

66
04.07.2004

Medicamentele
Medicamentele sunt substanţe care afectează funcţiile fizice ale
corpului, starea emoţională sau comportamentală. Pot fi clasificate în
medicamente terapeutice, recreaţionale şi stimulente ale performanţei.
Noţiunea de medicament se suprapune doar în parte cu noţiunea de
medicament în limba engleză. În timp ce în limba română acoperă
substanţele cu efecte terapeutice, termenul englez ‘drug’ cuprinde şi
substanţe care provoacă dependenţă, gen nicotină, heroină. În cele ce
urmează vom folosi noţiunea de medicament pentru a desemna
stimulentele folosite în sport pentru a îmbunătăţi performanţele.
Folosirea oricărei substanţe interzise în sport este denumită dopaj, şi
este destinată îmbunătăţirii performanţelor, tratării rănilor sau a bolii,
îmbunătăţirii antrenamentului sau transformării formei corpului. Este
important de notat faptul că în terminologia medicală medicamentul este
destinat pentru a rectifica problemele induse de boală sau rănire, dar nu
pentru a afecta sistemele corporale ale oamenilor sănătoşi.
În timp ce un medicament anume poate provoca îmbunătăţirea
performanţelor într-un sport, poate avea efecte dăunătoare în altul.
Calmantele pot fi contraindicate în sporturile în care e nevoie de un
mare grad de excitabilitate, iar stimulentele nu sunt de ajutor în
sporturile care solicită o stare de calm. Adevăratele efecte ale
medicamentelor asupra performanţelor nu vor fi niciodată cunoscute
deoarece sunt folosite în secret, astfel încât cercetări planificate adecvat
nu vor fi niciodată realizate.
Potrivit Codului Medical al Comitetului Olimpic Internaţional,
căruia i se supun majoritatea instituţiilor sportive din lume, sunt
interzise următoarele clase de substanţe şi metode:
Tabel 3. Substanţe şi metode interzise sau cu utilizare restrânsă
1. Substanţe interzise:
a) Stimulente;
b) Narcotice;
c) Agenţi anabolizanţi;
d) Diuretice;
e) Peptide şi hormoni glicoproteici, şi analogii acestora;
2. Metode prohibite:
a) Dopaj sanguin;
b) Manipulare farmacologică, chimică, fizică;
3. Substanţe supuse anumitor restricţii:
a) Alcool;
b) Marijuana;
c) Anestezice locale;
d) Cortico- steroizi;
e) Beta- blocante.

67
04.07.2004

Substanţele interzise.
Stimulente.
Stimulentele afectează sistemul nervos central, sporind viteza de reacţie
şi agresivitatea, reducând oboseala şi ascunzând durerea. Dintre reacţiile
adverse menţionăm hipertensiunea arterială, temperatura corporală
ridicată, posibile probleme cardiace. În plus, sportivii suferă de
modificări comportamentale manifestând ostilitate crescută şi
comportament iraţional.
Cofeina stimulează rezistenţa sportivilor, dar folosirea ei ridică
probleme, deoarece cantitatea necesară producerii efectului produce
crampe intestinale şi diaree, cofeina fiind un iritant gastric. Pentru a
contracara acest fapt, sportivii folosesc supozitoare cu echivalentul a 25
de ceşti de cafea, pentru a evita stomacul şi efectele adverse.
Aminoacizii simpato-mimetici cresc pulsul şi fluxul de sânge în
muşchi. Unele substanţe simpato-mimetice cum este efedrina sunt deja
de găsit în medicamentele pentru tuse, răceală, gripă. Prin urmare
sportivii pot să consume în mod nevinovat aceste medicamente pentru a
reduce simptoamele răcelii, iar apoi să iasă pozitivi la testarea anti-
dopaj.
Analgezice, narcotice.
Acestea au fost utilizate mai ales pentru a mări rezistenţa la durere în
antrenamente şi competiţii. Ele pot avea şi efecte negative deoarece
astfel sportivul poate suferi răni irecuperabile.
Steroizii anabolizanţi.
Steroizii anabolizanţi stimulează creşterea ţesuturilor şi inhibă
degradarea acestora, permiţând sportivului să realizeze antrenamente
mai grele şi să se recupereze mai repede. Ele sunt cel mai eficiente dacă
sunt folosite în combinaţie cu exerciţii de forţă şi o dietă hipercalorică şi
hiperproteică. Steroizii sunt derivaţi ai testosteronului (hormonul
masculin natural), şi au potenţialul de a dezvolta masa musculară. Din
păcate provoacă şi alte schimbări ale corpului masculin, cum ar fi
chelie, infertilitate şi impotenţă. În afară de efectele fizice şi cele psihice
sunt îngrijorătoare. Comportamentul psihotic al sportivului ce foloseşte
steroizi include agresivitate, halucinaţii, ignorarea siguranţei proprii,
provocarea de durere altora sau propriei persoane.
Femeile care folosesc steroizi sunt într-un pericol şi mai mare,
deoarece substanţele de creştere sunt antagonice cu corpul femeii.
Efectele secundare includ dezvoltarea trăsăturilor masculine, oprirea
creşterii, acnee şi creşterea părului pe corp, toate cu consecinţe
ireversibile.
Diureticele.
Diureticele au fost adăugate pe lista cu substanţe interzise în 1986,
după ce a devenit clar că sportivii le folosesc pentru a-şi dilua urina şi a
falsifica testele anti-doping. O altă utilizare importantă se referă la

68
04.07.2004

pierderea în greutate, o tactică folosită înaintea competiţiilor în

încercarea de a obţine înscrierea la o categorie de greutate inferioară.
Aspecte negative ale pierderii în greutate constau în oboseală,
slăbiciune, crampe musculare.
Hormonii de creştere umani
Hormonul de creştere uman este produs natural de glanda pituitară
pentru a regla creşterea şi dezvoltarea. Sportivii cred că măreşte masa
musculară, îmbunătăţeşte creşterea oaselor şi întăreşte ţesuturile de
legătură. Avantajul constă în faptul că utilizarea hormonului de creştere
uman nu poate fi detectată de testele actuale, motiv pentru care acest
hormon este la mare cerere. În ciuda opiniilor contrare sunt multe
riscuri asociate cu abuzul de hormoni. Acestea includ probleme
tiroidiene, dezordini menstruale, impotenţă şi declanşarea diabetului,
care sunt în majoritatea cazurilor ireversibile.
Epoetina este eritropoetină recombinantă umană modificată
genetic, care stimulează producţia de celule roşii în sânge şi e dificil de
detectat. Potenţialul său este identic cu dopajul de sânge de care am
vorbit anterior, deşi sunt puţine dovezi cu privire la efectele benefice în
îmbunătăţirea performanţelor. Dintre efectele adverse menţionăm
vâscozitatea crescută a sângelui ce poate determina hipertensiune.
Încetinitorii de creştere
Performanţele spectaculoase ale gimnastelor sunt condiţionate de
caracteristicile lor fizice care se transformă dramatic odată cu apariţia
pubertăţii. În această perioadă corpul creşte în greutate şi se schimbă
proporţiile ceea ce duce la scăderea performanţelor. Se crede că în cazul
anumitor gimnaste pubertatea a fost amânată prin folosirea
medicamentelor de genul acetatului de medroxiprogesteron şi a
acetatului de ciproteron, care interferează cu echilibrul hormonal al
femeii.

Metode interzise.
Dopajul sangvin.
Dopajul sangvin implică injectarea de sânge în corp pentru a creşte
numărul de celule. Aceasta dezvoltă rezistenţa datorită numărului
crescut de celule roşii din sânge care transportă oxigen către muşchi.
Aproximativ un litru şi jumătate din sângele atletului este recoltat şi
îngheţat cu 2- 3 luni înaintea competiţiei, iar cu puţin timp înainte
celulele roşii care au fost separate de ser sunt reintroduse în corp.
Metoda poate fi folositoare pentru atleţi, ciclişti, schiori sau în alte
sporturi de rezistenţă, estimându-se o îmbunătăţire cu 15- 30 % a
rezistenţei. Riscurile induse prin această transfuzie includ reacţii
alergice, hepatita sau SIDA, suprasolicitarea sistemului circulator,
embolii, afecţiuni ale rinichilor.

69
04.07.2004

Manipularea farmaceutică, chimică, fizică.

Prin aceasta se înţelege folosirea de substanţe şi metode care pot
modifica eşantioanele de urină la controlul anti-doping, cum ar fi:
cateterizarea, înlocuirea urinei sau inhibarea excreţiei renale cu, de
exemplu probenecit.

Clase de substanţe supuse anumitor restricţii.

Se pot efectua teste pentru alcool sau canabinoide, iar rezultatele
pozitive pot conduce la sancţiuni. Sunt permise cu anumite condiţii
anestezicele locale, în timp ce folosirea cortico- steroizilor este interzisă
cu excepţia folosirii locale prin inhalare sau injecţii intra articulare sau
locale.
Beta-blocantele
Sunt folosite mai ales pentru a scădea tensiunea nervoasă pentru sportivi
care au nevoie de calm iar capacităţile fizice nu sunt atât de importante.
Sporturile care beneficiază de aceste substanţe sunt tirul, tirul cu arcul
sau golful şi, într-o anumită măsură gimnastica şi patinajul artistic.
Beta- blocantele încetinesc pulsul şi pot provoca probleme cardiace
sportivilor sănătoşi.
Suplimentele nutritive
Datorită metodelor din ce în ce mai sofisticate de testare împotriva
dopajului şi conştientizării efectelor negative ale folosirii stimulentelor,
sportivii au căutat metode alternative non- farmaceutice, ergogenice, de
îmbunătăţire a performanţelor.
Cercetări recente au studiat folosirea unor doze mari de nutrienţi
non-farmaceutici şi mai ales efectul lor asupra îmbunătăţirii
performanţelor. Există câteva direcţii promiţătoare în acest sens. Se pare
că o rezistenţă crescută poate fi obţinută prin mărirea consumului de
carbohidraţi, care sporeşte nivelul de glicogen şi amână oboseala.
Sportivii care au nevoie de putere şi forţă consideră proteinele ca
un nutrient important pentru constituirea masei musculare. Suplimentele
cu anumite lanţuri de aminoacizi amână şi ele oboseala în situaţii care
necesită efort prelungit. Astfel, creatina pare a fi valoroasă în sporturile
care necesită forţă în utilizare explozivă, permiţând sportivilor să
continue efortul mult timp. Nu se cunosc efectele negative ale creatinei.
Vitaminele nu îmbunătăţesc performanţa sportivilor ce au o dietă
echilibrată. Anumite rezultate experimentale pozitive au fost obţinute cu
megadoză de vitamina B, care ajută la relaxare, şi vitamina E, care
reduce degradarea ţesutului muscular în timpul antrenamentelor.
Suplimente minerale
În ceea ce priveşte suplimentele minerale, rezultatele sunt ambigue, în
timp ce consumul de apă este benefic în îmbunătăţirea performanţelor,
mai ales în condiţii de căldură.

70
04.07.2004

Abuzul de substanţe în sport

Rigorile competiţiei sportive moderne, căutarea gloriei şi a altor
recompense sociale şi economice asociate victoriei, îi obligă pe sportivi
să-şi îmbunătăţească performanţele cu orice preţ. Datorită naturii secrete
a dopajului este dificilă descrierea fenomenului în termeni cantitativi.
Multe persoane autorizate din interiorul competiţiei sportive afirmă că
un mare număr de competitori de dopează, dar afirmaţiile lor nu au fost
dovedite. Dimpotrivă, numărul cazurilor de sportivi testaţi pozitiv la
marile competiţii este destul de scăzut (câteva zeci de sportivi la ultima
Olimpiadă la care au participat între 10- 20.000 de sportivi).
O cale de a estima amploarea fenomenului o reprezintă cifrele
referitoare la comerţul cu substanţe interzise în sport. Aceste cifre nu
diferenţiază însă între utilizatorii sportivi şi nesportivi. Steroizii pot fi
consumaţi şi de către culturiştii amatori. Astfel, Weinhold (apud Sleak,
1998, p. 126) afirmă că în SUA se cheltuiesc între 400-500 milioane
dolari în fiecare an pentru aceste substanţe. O publicaţie americană
intitulată "Manualul secret al steroizilor" (Underground steroids
handbook) care îi informa pe sportivi cum să obţină şi să folosească
substanţe interzise s-a vândut în deceniul trecut în sute de mii de
exemplare. Se pare însă că înăsprirea restricţiilor cu privire la folosirea
substanţelor dopante a dus la o scădere a consumului acestora în anii
’90.

Controlul anti-doping
Controlul anti-doping are o istorie agitată datorită dificultăţilor ridicate
de dezvoltarea unui sistem eficient. În primii ani ai secolului trecut
sportivii erau rugaţi doar să-şi dea cuvântul de onoare că nu au
consumat substanţe interzise, dar ineficienţa acestei metode a condus
către dezvoltarea de teste care să detecteze substanţele în corpul
sportivilor.
Primele teste de urină au fost realizate în Italia, în anii ’50, când
fotbaliştii şi cicliştii au fost testaţi de Federaţia Italiană de Medicină.
Primul test oficial pentru substanţe anabolizante s-a realizat la Jocurile
Olimpice de la Mont Real, 1966. Rezultatul pozitiv al lui Ben Jonson la
Olimpiada din ’88 de la Seul a reprezentat un moment important în
controlul dopajului, publicul devenind conştient în mod acut de
problema dopajului în sport.
Controlul anti-dopaj a întâmpinat probleme complicate, precum
obţinerea unui consens cu privire la definirea dopajului, distingerea
dopajului de tratamentul medical legitim, stabilirea dovezilor unui caz
de dopaj. În acelaşi timp propunerile pentru rezolvarea acestor probleme
au intrat adeseori în contradicţie cu legi naţionale sau internaţionale,
astfel încât s-a manifestat o lipsă de standardizare în proceduri. În 1990
Consiliul Europei a adoptat Convenţia Anti-Dopaj, la care participă 28

71
04.07.2004

de ţări membre C.E.. Principala realizare a convenţiei este că obligă

guvernele pentru adoptarea unor standarde minimale pentru organizarea
controlului anti-doping.

Evitarea controlului anti-doping

Sportivii au încercat să evite depistarea stimulantelor prin câteva căi:
¾ Manipularea eşantioanelor de urină. Pentru a falsifica procedeele de
testare s-au introdus în laboratoarele de testare prezervative cu urină
curată, s-au băut mari cantităţi de apă înainte de testare, sau s-a
introdus apă din toaletă în eşantionul sportivului. Aceste metode au
fost utilizate în lipsa unor proceduri de colectare insuficient
supravegheate.
¾ Folosirea medicamentelor, precum diuretice şi promenecid. Aceste
medicamente, acum interzise, au fost folosite pentru a falsifica
rezultatele testelor şi a masca substanţele interzise.
¾ Renunţarea la medicamente înainte de teste. Această metodă este
utilizată mai ales atunci când testele se realizează în timpul
competiţiilor.
¾ Teste preventive înaintea competiţiilor. Unele ţări au ignorat sau
încurajat dopajul în rândul propriilor sportivi. De teama unei proaste
publicităţi, aceste ţări organizează sesiuni de testare înainte de
participarea la competiţii internaţionale şi interzic participarea
sportivilor depistaţi pozitivi.
Asemenea tactici au determinat îmbunătăţirea şi sofisticarea
metodelor de control împotriva dopajului. În replică, sportivii şi
consilierii lor medicali au fost nevoiţi să adopte noi tactici pentru a evita
depistarea consumului de substanţe. Astfel s-au folosit medicamente cu
acţiune mult mai rapidă, dar cu efecte mult mai toxice. O altă tendinţă a
fost folosirea hormonilor de creştere umani, care sunt mult mai greu de
depistat.

De reţinut
¾ Abuzul de substanţe stimulante a devenit o problemă
recunoscută în sport după cel de-al doilea război mondial.
¾ Dopajul constă în folosirea unor medicamente interzise pentru
îmbunătăţirea performanţelor, tratării rănilor sau a bolii,
îmbunătăţirea antrenamentelor sau pentru transformarea formei
corpului.
¾ Sunt interzise stimulentele, narcoticele, anabolizanţii,
diureticele, peptidele şi hormonii glicoproteici ca şi dopajul
sanguin şi manipularea farmacologică, chimică sau fizică a
probelor destinate controlului anti-doping.
¾ Alcoolul, marijuana, anestezicele locale, cortico-steroizii şi
beta-blocantele sunt supuse anumitor restricţii.

72
04.07.2004

¾ Deoarece este o practică secretă, consumul global de substanţe

interzise de către sportivi este dificil de estimat.
¾ După o îndelungată perioadă de încercări şi dificultăţi, se
încearcă introducerea unor standarde minimale pentru
organizarea controlului anti-doping.
¾ Sofisticarea mijloacelor de dopaj duce la sofisticarea testelor
anti-doping şi viceversa.

73
04.07.2004

prin eroi negativi scoşi parcă direct din filmele horror, cum este
Iron Mike Tyson.)

Este greu să se găsească soluţii infailibile pentru astfel de probleme. O

parte a răspunsurilor la astfel de deficienţe constă în înăsprirea
controlului, ceea ce poate fi eficient, dar trebuie să fim conştienţi că
tentaţiile ilicite se manifestă la fel de bine şi în cazul celor care
veghează la respectarea reglementărilor – ce se poate spune cu
certitudine despre controalele antidoping efectuate cu ocazia Olimpiadei
din 2001, având în vedere scandalurile teribile iscate cu acest prilej, ca
şi, rezultatele negative obţinute mai târziu, care le-au anulat pe cele
pozitive din timpul competiţiei. O altă soluţie, complementară, este cea
a transparenţei fluxurilor financiare din sfera sportivă. Aceasta
înseamnă şi declararea tuturor veniturilor realizate de către sportivi.

Întrecerea sportivă, construcţie socială cu două nivele

Plecând de la Jocurile Olimpice din 1986, P. Bourdieu (1998, pp. 97-
102) propune o modalitate critică de înţelegere a competiţiilor sportive
internaţionale care depăşeşte trimiterile ideologice la sportivitate sau
idealuri olimpice.
Competiţiile internaţionale sunt configurate de două forţe majore:
naţionalismul şi comercialismul. Pentru a înţelege o competiţie de genul
Jocurilor Olimpice, trebuie studiată în ansamblul câmpului de producţie
ca spectacol televizat. Competiţia sportivă este construită ca o bătălie
între naţiuni iar organizarea acesteia este subordonată intereselor şi
constrângerilor transmisiei televizate. Mai concret, trebuie analizate
toate relaţiile obiective dintre agenţii şi instituţiile angajate în
concurenţă pentru producerea şi comercializarea discursurilor
referitoare la joc:
• Comitetul Olimpic Internaţional
• Marile companii de televiziune
• Marile întreprinderi multinaţionale
• Producătorii de imagini şi comentarii destinate televiziunii
Spre exemplu, drepturile de retransmisie a Jocurilor Olimpice de la
Barcelona au însumat 633 de miliarde de dolari şi au constituit miza
competiţiei acerbe dintre mari companii de televiziune, mai ales cele
americane. În schimbul a 70 de milioane de dolari la Olimpiada din
1986 orice marcă putea fi asociată Jocurilor Olimpice şi, în ciuda
preţului aparent mare, concurenţa pentru acest privilegiu a fost acerbă.
Pe de altă parte, prin ceea ce Bourdieu numeşte ‘planetarizarea
spectacolului sportiv’, miza naţionalistă devine pregnantă, şi determină
stabilirea unor politici sportive ale statelor orientate către obţinerea unor

87
04.07.2004

le utilizează echipamentul; este important, deci, pentru aceste

firme să investească în dezvoltare dar şi în motivarea
sportivilor.

Economia sportului
Ponderea sportului în economiile naţionale nu face obiectul unor
măsurări speciale, astfel încât, în acest domeniu avem doar estimări. În
ţările dezvoltate, ponderea economică a sportului este de 1-2% din PNB
(produsul naţional brut), cifra fiind mult mai mică în cazul ţărilor mai
puţin dezvoltate. Comerţul mondial cu materiale sportive reprezintă 2-
2,5% din comerţul internaţional. Se vede clar că sectorul sportiv nu este
neglijabil, chiar dacă este mai puţin important decât alte sectoare
precum cel automobilistic sau electronic.
Din punct de vedere calitativ, economia sportului este un sector
dinamic. El a traversat mai bine decât multe alte ramuri diferitele crize
care au lovit economiile capitaliste în ultimii treizeci de ani. Dincolo de
capacitatea mare a industriei sportive de a se adapta la condiţii
economice precare (chiar în epocile de scădere economică, ramurile
legate de sport au crescut), dinamica economiei sportului este
determinată de caracteristici specifice societăţii contemporane (post
moderne sau post-industriale): reducerea timpului de lucru, orare de
muncă flexibile – care produc mai mult timp disponibil pentru activităţi
sportive sau pentru consumul spectacolelor sportive, folosirea timpului
liber în creştere, cultura, preocupare pentru „aspectul exterior” – look şi
pentru mass media (în care sportul a dobândit deja un rol esenţial),
spectacularizarea relaţiilor sociale, internaţionalizarea modelor şi a
gusturilor.

Internaţionalizarea economiei, internaţionalizarea sportului

Etalonul performanţelor sportive este din ce în ce mai internaţional.
Această internaţionalizare a performanţelor o presupune şi pe cea a
tehnicilor: pentru a fi cât mai competitivi sportivii trebuie să se
pregătească după cele mai moderne tehnici, fie ele şi străine. De aici
rezultă o internaţionalizare a pieţei articolelor sportive care
incorporează aceste tehnici, plus o multinaţionalizare a companiilor care
produc aceste materiale sportive (care înseamnă de fapt
internaţionalizare a capitalurilor acestor firme). Din acest punct de
vedere, putem spune că economia sportului este la fel de globalizată
precum alte ramuri ale economiei, piaţa tehnicii sportive fiind dominată
de gigantice corporaţii multinaţionale, care au sediile într-o ţară,
unităţile de producţie distribuite după tot felul de considerente în toată
lumea, şi se adresează unei pieţe globale (cum ar fi Adidas, Nike,
Fischer, etc.). Pe de altă parte, internaţionalizarea capitalului în sport

75
04.07.2004

¾ Sportul comunist avea toate defectele economiei socialiste:

lipsa constrângerilor bugetare şi competiţia pentru acumularea
resurselor, indiferent de profituri.
¾ Dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a determinat
dezvoltarea sportului-spectacol. Vizionarea spectacolului
sportiv poate însemna antrenarea, completarea sau substituirea
practicării sportului însuşi.
¾ Televiziunea are atât efecte negative cât şi pozitive asupra
sportului.
¾ Echipele de fotbal pot obţine finanţări prin sponsorizări,
vânzare de echipamente, abonamente, bilete sau drepturi de
transmisie.
¾ Sponsorizarea poate fi de mai multe feluri: pentru evenimente,
indivizi, echipe, activităţi sau premii. Obiectivele firmei care
oferă sponsorizarea pot fi diverse.
¾ Comercializarea sportului a dus la legitimarea unor instituţii
precum agenţiile de sponsorizare sau promoterii sportivi.
¾ Publicul reacţionează cel mai puternic la calitatea produsului, la
miza şi incertitudinea meciului, la confortul şi facilitatea
accesului la stadion.
¾ Mass media a generat apariţia unei categorii de sportivi-vedetă
care obţin venituri impresionante şi care investesc considerabil
(bani, timp şi consum psihic) în propriile performanţe.
¾ Efectele negative ale liberalismul sportiv indică necesitatea
anumitor reglementări. Dintre efectele negative ale
comercialismului, sunt de amintit: dopajul, fixarea calendarelor
şi a orarelor, chiar a regulilor, sau trucarea meciurilor.
¾ Sociologul francez Pierre Bourdieu consideră că două sunt
forţele care animă mişcarea sportivă internaţională:
naţionalismul şi comercialismul.

89
04.07.2004

diferitele segmente ale ceea ce este denumit poporul român şi pentru a

escamota conflictele interne (România nu era şi nu este nici acum, o ţară
omogenă – cu cetăţeni la fel de bogaţi, la fel de bine plasaţi din punctul
de vedere al oportunităţilor etc., identici din punctul de vedere al
apartenenţelor etnice, religioase, ideologice etc.) şi mai ales
resentimentele majorităţii faţă de oprimarea la care regimul comunist îi
expunea. Putem spune că sportivii contribuiau – fără voia lor – la
crearea prin propagandă a comunităţii imaginare a poporului român
comunist. Un loc special ocupă aici fotbalul, şi campionatul intern.
Echipele locale de fotbal erau susţinute ca parte a proceselor de
construcţie şi susţinere a identităţilor locale în oraşele muncitoreşti care
au apărut masiv în epocile de industrializare forţată. Persoanele
îngrămădite în masivele cartiere muncitoreşti veneau din medii
tradiţionale, cu puternice adeziuni comunitare. Lipsa, ruperea de aceste
legături comunitare (familia extinsă, controlul social al satului etc., plus
instituţiile morale clasice satului modern – învăţătorul şi preotul) erau
văzute ca posibile surse de pericole pentru echilibrul social al noilor
spaţii urbane. De altfel, sociologia urbană clasică identificase de mult –
în contextul urbanizării din ţările capitaliste avansate – originea
mizeriilor urbane (viciul, delicvenţa etc.) în lipsa legăturilor comunitare
care oferă omului obişnuit, venit din mediul rural la oraş, suportul şi
controlul necesar. Cu ajutorul echipelor de fotbal, se susţinea
reconstrucţia identitară a colectivităţilor dislocate – oamenii învaţă să se
identifice cu cartierul, cu oraşul, cu uzina. Funcţia competiţiilor de
fotbal, a căror rost de spectacol este atestat de investiţiile în stadioane în
fiecare dintre oraşele ţării, poate fi interpretată oarecum şi psihanalitic,
ca şi loc de sublimare a frustrărilor acumulate pe timpul săptămânii,
frustrări care erau augmentate de mediul de viaţă urban.

Ca şi restul activităţilor, sportul era, în perioada comunistă, centralizat,

şi planificat subordonat autorităţilor centrale. Diverse interese dictau
distribuirea de la centru a resurselor destinate sportului. Potrivit logicii
oficiale, accentul trebuia pus pe dezvoltarea sportului de masă la care
accesul să fie cât mai democratic, astfel încât pături cât mai largi ale
clasei muncitoare că aibă acces la posibilităţile de recreere prin mişcare
fizică. În realitate, o mare parte a resurselor erau alocate dezvoltării
sportului de performanţă, dezvoltându-se o puternică reţea de centre de
recrutare şi de antrenament, a căror funcţionare nu avea nimic de a face
cu sportul de masă. Pe de altă parte, cu cât conducerea comunistă
devenea mai birocratică şi mai oligarhică, cu atât sportul intra mai mult
în sfera de interese a diferitelor grupări din sânul conducerii statului
comunist. Este încă de studiat ce a determinat diverse instituţii şi
persoane sus-puse să se preocupe atât de acut de sport. Este clar că, la
un moment dat, sportul – nu toate ramurile bineînţeles – devenise unul

77
04.07.2004

Cercetarea sociologică

Marea majoritate a afirmaţiilor cu valoare de generalitate referitoare la

aspectele sociologice ale practicii sportive din acest manual sunt bazate
pe date empirice, pe cercetare. Nu există ştiinţă fără cercetare şi nici o
construcţie teoretică cu pretenţii de teoreticitate nu face cât o ceapă
degerată dacă nu a fost supusă probei realităţii. În esenţă, acest capitol,
destul de consistent, al manualului de sociologie a sportului va aborda
căile prin care sociologii ajung să fundamenteze empiric concluziile lor
cu privire la fenomenele sociale. Acest capitol cuprinde două părţi la fel
de importante: căile prin care cercetarea este planificată pentru a se
adecva necesităţilor construcţiei teoretice şi expunerea principalelor
metode şi tehnici de colectare a datelor. Din raţiuni pedagogice am
decis să prezentăm prima parte, care îndeobşte poartă denumirea de
metodologie, pe scurt şi să detaliem aspectele legate de metodele şi
tehnicile de cercetare.

1. Metodologia cercetării sociale

Obiectivul fundamental al practicii ştiinţifice constă în elaborarea de
teorii cu privire la obiectul cercetării. Nu există o cale riguros stabilită
pentru a atinge acest deziderat, nici măcar pentru ştiinţele naturii,
existând, în esenţă, două rute prin care teoriile ajung să fie enunţate în
cadrul unui anumit câmp de producţie ştiinţifică. Prima dintre acestea
este calea deductivă, în care se deduc ipoteze din enunţurile teoretice
preexistente, ipoteze care apoi sunt confruntate cu realitatea pe baza
observaţiilor, pentru a fi acceptate sau respinse. Cealaltă cale este
inductivă şi propune căutarea modelelor, a regularităţilor pe baza
observaţiilor, aceste regularităţi putând fi transformate în ipoteze care,
la rândul lor vor fi supuse testării empirice prin metode sistematice de
observaţie. Epistemologii consideră că ruta deductivă este standard
pentru dezvoltarea normală a unei ştiinţe care se vrea nomotetică, adică
ale cărei concluzii sunt sintetizate în legi. În ştiinţe sociale, cele două
căi sunt asociate unor orientări metodologice diferite: rutei deductive îi
corespunde orientarea verificaţionistă, pozitivistă în timp ce căii
inductive îi este proprie orientarea calitativistă, etnografică.

Epistemologul Wallace a surprins într-o schemă elocventă funcţionarea

(ideală) a ştiinţei:

92
04.07.2004

Ceea ce am arătat până acum sugerează că economicul era

adeseori un factor secundar în funcţionarea sportului românesc.
Resursele nu circulau deloc într-un sistem de piaţă. Sportivii valoroşi
erau împiedicaţi să părăsească ţara astfel că ne-am trezit câştigători ai
Cupei Campionilor Europeni la Fotbal. Între cluburi, alocarea resurselor
se făcea tot după criterii iraţionale, depinzând mai mult de arbitrarul şi
relaţiile din cadrul sistemului agitat al oligarhiei comuniste
(promovările dintr-o divizie în alta erau tema unor acerbe competiţii
dintre haitele de potentaţi locală, iar adeseori rezultatele nu făceau decât
să marcheze poziţiile relative ale susţinătorilor unei echipe sau alta; un
sportiv bun devenea automat membru al clubului Steaua la înrolare, ori
al clubului Dinamo, dacă miliţienii se mişcau mai repede; intrarea şi
promovarea fără griji la facultate erau răsplata pentru adeziunea la
cluburile studenţeşti).

Spectacolul sportiv
Ceea ce este specific sportului din ultimele decenii este caracterul său
de spectacol. Dezvoltarea sportului-spectacol a fost determinată în
primul rând de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă şi de
creşterea accesului indivizilor la aceste mijloace.
Spectacolul sportiv este de două tipuri: direct – vizionat pe
stadioane şi alte locuri de desfăşurare a competiţiilor sportive şi
indirecte – difuzat în mass media, vizionat la televizor de obicei.
Ce efecte au spectacolele sportive asupra spectatorilor? Se
poate presupune că spectacolul sportiv, cel practicat de sportivii de
performanţă, profesionişti, ucide sportul de masă.?
Efectele spectacolelor sportive pot fi tratate în termeni de
antrenament, complementaritate şi substituire în raport cu
practicarea sporturilor respective de către spectatori. Avem un efect de
antrenament când spectacolul determină practicarea sportului
(motivând, seducând...). Complementaritatea este atunci când
vizionarea spectacolului sportiv este asociată cu practicarea sportului
respectiv iar efectul de substituire, cel considerat nociv, este acela în
care vizionarea spectacolului împiedică practicarea sportului. Din acest
punct de vedere, s-a constatat că spectatorii spectacolelor sportive
transmise la televizor sunt din ce în ce mai mult nepracticanţi,
emisiunile sportive de la televizor având un efect de substituire.

Relaţiile economice dintre TV şi sport

Sportul are atât avantaje cât şi de pierdut din relaţia cu televiziunea. La
capitolul efectelor pozitive ale televiziunii asupra mişcării sportive,
putem aminti:
¾ Televiziunea atrage sponsorii către sport;
¾ Televiziunea promovează sportul;

79
04.07.2004

¾ Datorită concurenţei dintre canalele de televiziune drepturile de

retransmisie sunt din ce în ce mai mari – aspect din care câştigă
echipele.
Influenţele ce pot fi considerate dăunătoare nu sunt de neglijat:
¾ TV goleşte stadioanele (e mai simplu şi, uneori, mai plăcut
chiar, să vezi meciul la TV);
¾ TV modifică desfăşurarea spectacolelor sportive, transformă
unele practici, amenajări iar uneori creează chiar probe sportive
(cum ar fi Jocurile Bunăvoinţei);
¾ TV retransmite de preferinţă anumite jocuri, cele care strâng
cea mai bună audienţă, periclitând alte discipline sportive (câte
ore de tir cu arcul aţi văzut la JO2000?).

Surse de finanţare pentru echipele profesioniste de fotbal

Banii pe care îi cheltuie echipele de fotbal din Europa provin în cea mai
mare parte din mai multe surse:
1)Sponsorizările pentru echipe:
Finanţarea prin sponsorizare are anumite riscuri. În cazul discutat de
noi, cel al echipelor profesioniste de fotbal, consecinţele negative ale
aceste proceduri de susţinere financiară sunt destul de clare:
a) Să fie finanţate doar echipele şi sporturile cele mai vizibile.
Din acest motiv sunt necesare politici de redistribuire a
fondurilor către federaţii şi ligi mai puţin favorizate de public;
b) Sponsorizările să fie doar un paravan pentru reclamă pentru
produse a căror publicitate este interzisă;
c) Impune echipelor obligaţii care adeseori sunt dificil de
îndeplinit (participarea la conferinţe de presă de ex.)

2) Sponsorizările individuale – care aduc venituri vedetelor, fiind

derivate mai degrabă din cultul eroilor sportivi – şi care au sporit
importanţa impresarilor sportivi; Nivelul sponsorizărilor depinde
adeseori puţin de performanţele individuale ci şi de alte caracteristici
precum charisma sau foto(tele)genia sportivilor;

3) Vânzarea către fani a echipamentelor sportive. Echipele faimoase fac

de multă vreme bani vânzând replici ale echipamentelor purtate de
vedetele lor. Mai nou se folosesc strategii mai cinice care cresc enorm
cifra acestei afaceri:
a) multiplicarea echipamentelor – schimbarea din ce în ce mai
frecventă a echipamentului standard – mode, etc.
b) introducerea echipamentelor personalizate – tricouri unice
pentru jucători, care au numerele rezervate, astfel încât fanii
pot să-şi exprime admiraţia şi faţă de vedete nu numai faţă

80
04.07.2004

de echipe în ansamblu. Această tactică nu ar fi posibilă fără

cultul eroilor.

4) Abonamente. Este o cale de a dispune de un capital sigur cu

„dezavantajul” de a fi responsabil în faţa asociaţiei, clubului
suporterilor. Aceasta cale de finanţare este cu atât mai importantă cu cât
clubul respectiv se identifică mai bine cu o anumită colectivitate. În
toată lumea occidentală echipele sporturilor celor mai legitime caută pe
toate căile să devină simboluri ale comunităţilor în care activează, ceea
ce determină o susţinere susţinută din partea autorităţilor locale,
prezenţă importantă la spectacolele sportive şi, evident, număr
considerabil de abonamente vândute.
5) Vânzarea de bilete la spectacolele sportive.
6) Vânzarea de drepturi de transmisie a spectacolelor sportive de către
canalele mass media, care a devenit, în ultimele două decenii, una dintre
cele mai importante modalităţi de asigurare a finanţării echipelor
sportive, cu dezavantajele pe care aceasta le presupune.

Sponsorizarea în sport
Este una dintre căile prin care mişcarea sportivă poate beneficia de
resurse materiale. Sponsorizarea înseamnă susţinerea unei echipe sau a
unui jucător de către o companie în scopul realizării de beneficii
reciproce. În schimbul sprijinului material, sportivii se obligă să facă o
publicitate bună sponsorului. Sponsorizarea a cunoscut creşteri
dramatice după apariţia televiziunii, astfel că şi într-un campionat de
fotbal sărăcăcios precum cel din România se învârt sume de sute de mii
de dolari la contractele de sponsorizare. Este de remarcat, şi în calitate
de subiect de dezbatere, că o bună felie din sumele din sponsorizări în
cele mai important spectacole sportive (cum ar fi Formula 1) provin de
la companiile producătoare de ţigări. Sponsorizarea poate fi de mai
multe feluri:
1. Eveniment, când sprijinul este destinat unui anumit eveniment
sportiv (campionatul naţional de fotbal, divizia A a fost până nu
demult, adică până s-au săturat de scandaluri, susţinută de o
companie producătoare de bere);
2. Indivizii, când contractul de sponsorizare se încheie cu un sportiv,
cum a fost, recent, cazul Gabrielei Szabo, susţinută financiar de o
cunoscută companie orădeană;
3. Echipele sunt adeseori beneficiarele sprijinului financiar al
companiilor comerciale (echipa naţională de fotbal este
sponsorizată de o companie producătoare de bere);
4. Promovarea unor activităţi sportive, când compania consideră că
poate câştiga noi pieţe prin susţinerea anumitor programe de

81
04.07.2004

Cercetarea explicativă
Cercetarea explicativă urmăreşte să răspundă la întrebări de tipul ‘de
ce?’. De ce femeile au o participare sportivă semnificativ mai mică
decât bărbaţii? În varianta standard cercetarea explicativă îşi propune să
testeze ipoteze şi astfel să contribuie la definitivarea teoriilor cu privire
la fenomenul studiat. Un proces asociat explicaţiei este predicţia. O
bună teorie bazată pe cercetări explicative sistematice ar trebui să facă
posibilă prezicerea fenomenului. Acesta este punctul slab al sociologiei.
Marea majoritate a interpretărilor sociologice sunt post – hoc.
Sociologia nu a reuşit să prezică sau să integreze teoretic marile
fenomene sociale ale ultimului deceniu.
Evident, cercetările descriptive şi cele explicative se
întrepătrund adesea. Pe de o parte cercetările explicative presupun
măsurarea validă a conceptelor implicate şi capacitatea de a descrie cu
acurateţe fenomenul studiat. Pe de altă parte cercetările descriptive pot
contribui la rafinarea modalităţilor de abordare empirică a fenomenelor
implicate în studiile explicative.
O altă clasificare după scop a cercetărilor le împarte în cercetări
fundamentale şi aplicative.

Cercetarea fundamentală
Cercetările fundamentale, care pot fi identificate cu cele explicative
descrise anterior, urmăresc cunoaşterea legităţilor de producere a
fenomenelor.

Cercetarea aplicativă
Cercetările aplicative urmăresc legăturile dintre fenomene pentru a
fundamenta măsuri, strategii de influenţare a acestora. Diferenţa faţă de
cercetarea fundamentală constă în faptul că, spre deosebire de aceasta,
cunoaşterea obţinută prin cercetare nu este scop în sine ci cale pentru a
acţiona asupra realităţii.
În afară de categoriile mari de cercetări descrise anterior, în
practica ştiinţelor sociale s-a impus un număr de tipuri specifice,
definite de obiectivele pragmatice ale acestora, cum ar fi diagnoza sau
cercetarea evaluativă. Amândouă sunt stiluri de cercetare mai degrabă
descriptivă. Cercetarea diagnoză urmăreşte descrierea universului
cercetării în raport cu anumite criterii convenţionale (cum ar fi
identificarea familiilor care trăiesc în sărăcie extremă), în timp ce
cercetarea evaluativă permite judecarea unor măsuri de intervenţie în
domeniul social prin compararea situaţiei de după intervenţie cu
obiectivele propuse la început.

97
04.07.2004

de dură a presei româneşti la pierderea calificării la Cupa Mondială:

absenţa României de la acest turneu va determina încasări de publicitate
mult mai mici decât cele scontate.

Preţul şi comportamentul spectatorului

Specialiştii britanici au reuşit sintetizarea rezultatelor cercetărilor
privitoare la factorii care influenţează participarea la spectacole
sportive. Tabelul de mai jos listează aceşti factori, în ordinea
descrescătoare a importanţei reliefate prin cercetări:
Tabel 4. Factori care influenţează participarea publicului la
spectacole sportive (după McPherson, Curtis, Loy, 1989, p. 121)
Starea vremii
Performanţele echipei
Mărimea populaţiei
Compoziţia comunităţii
Cantitatea de violenţă
Preţul biletelor
Accesibilitatea la stadion
Intensitatea promovării
Gradul de rivalitate între competitori
Popularitatea vedetelor
Programarea la un moment convenabil (De exemplu în week-end)
Alternative concurente (alte modalităţi de divertisment)

Analiza economică simplă spune că mărimea cererii este dependentă de

preţ – cu cât preţul este mai mare cu atât cererea va fi mai mică. Sunt
unele aspecte din sport care determină ca aceste „legi” să nu fie atât de
uşor aplicabile. De exemplu, unele preţuri sunt reglementate, şi doar la
anumite meciuri preţurile sunt libere. Aceasta face ca uneori echipele să
joace cu tribunele goale (când ar fi trebuit ieftinite biletele) ori cu casa
închisă (când biletele ar fi trebuit scumpite). Publicul reacţionează
destul de puţin la variaţiile de preţ ale spectacolelor, fiind mai sensibil la
alte variabile:
¾ calitatea produsului (a spectacolului) – cine cu cine joacă, de ce
nivel este meciul, etc., miza şi incertitudinea meciului;
¾ confortul şi facilitatea accesului la stadion;
Miza, incertitudinea meciului nu pot fi controlate de organizatori. Dacă
se dispută un meci între Steaua şi UMT este destul de clar care va fi
deznodământul, miza va fi mică, incertitudinea aşişderea, numărul
spectatorilor va fi redus iar încasările nemulţumitoare pentru
organizatori. Este demonstrat că încasările pe ansamblul unui campionat
sunt cu atât mai mari cu cât echipele sunt mai apropiate din punctul de
vedere al valorii. Poate aşa se explică şi creşterea dramatismului

84
04.07.2004

campionatului de fotbal din ultimii doi ani de la noi – puşi în faţa unui
faliment iminent, organizatorii cooperativei au hotărât să lase rezultatele
mai puţin certe iar atractivitatea (chiar dacă nu şi calitatea)
campionatului a sporit. În multe cazuri, problema mizei, care dacă este
redusă face competiţia puţin interesantă, este rezolvată prin creşterea
numărului spectatorilor şi spectacularizarea agresivă a unor competiţii,
indiferent de miză. Aceasta este situaţia, de pildă în SUA, unde în ligile
profesioniste sau universitare de baschet, fotbal sau hochei, sezonul
competiţional cuprinde un număr foarte mare de întâlniri iar fiecare
întâlnire este însoţită de un tam-tam teribil, menit să transforme cele
mai banale incidente în evenimente de dimensiuni cosmice. Iar uneori,
lipsa de spectacol sportiv este înlocuită cu agresivitate din partea
competitorilor, care fac întrecerile (hocheiul de pildă) să arate ca luptele
de gladiatori mai degrabă. Reversul s-a sesizat deja, din ce în ce mai
mulţi americani evită aceste competiţii, considerare prea zgomotoase şi
destul de artificiale.

Sportivii profesionişti
Sportivii care luau parte la jocurile Olimpice din vechea Eladă erau
profesionişti, în sensul că îşi câştigau existenţa prin practicarea
sporturilor. În jurul anului 1700 existau toreadori plătiţi în Spania iar
unii dintre jockey se întreţineau alergând în cursele de cai.
Profesionismul se extinde mai ales începând cu secolul al 20-lea. Înainte
de anii 60, când evenimentele sportive au început să fie televizate,
foarte puţini sportivi profesionişti reuşeau să obţină sume mari prin
profesia lor. Posibilităţile de finanţare deschise de televiziune au produs
vedete care trăiesc în lux şi care sunt permanent înconjuraţi de o armată
de impresari agenţi şi consilieri care caută ocaziile cu valoare
comercială. Sportivii profesionişti pot obţine venituri pe trei căi: salariu
pe bază de contract cu clubul la care se adaugă premii pentru victorii;
obţinerea de premii prin câştigarea unor competiţii şi recepţionarea
unor sume pentru participarea la evenimente sportive. Cele mai mari
vedete obţin venituri substanţiale prin participarea la acţiuni publicitare,
adică din promovarea anumitor mărci valorificând calitatea de idol a
sportivului. Astfel, averile unor personalităţi precum Michael Jordan,
Michael Schumacher ori Andre Agassi provin într-o măsură destul de
mică din cele trei surse menţionate mai sus ci mai ales din contractele
de publicitate angajate pe parcursul carierei sportive. În spatele
strălucirii acestor exemple se află mii de sportivi profesionişti care
câştigă sume derizorii, adeseori insuficiente pentru acoperirea
necesităţilor zilnice sau a costurilor participării la competiţii.
Sportivii de elită au devenit entertaineri şi sunt supuşii
solicitărilor publicurilor, pentru care nu precupeţesc efort, se supun unor
programe competiţionale epuizante şi pierderii intimităţii. Nu e de

85
04.07.2004

mirare că aceşti sportivi angajează agenţi sau impresari care negociază

contracte de participare la evenimente sportive, rezolvă contracte de
sponsorizare şi se ocupă de interesele de afaceri ale sportivului.

Sport şi laissez-faire
Aspectele menţionate mai sus ridică problema dezirabilităţii unei
gestionări liberale a sportului. Sportul nu poate fi lăsat la cheremul
forţelor pieţei, ceea ce ar încuraja dispariţia unor sporturi considerate
mai puţin spectaculoase, şi ar afecta vizibilitatea unor sporturi şi
competiţii legitime în condiţiile unei concurenţe acerbe între posturi şi
federaţii. Deja se pot observa consecinţele negative unei abordări
laissez-faire, când competiţia dintre posturile de televiziune determină
ca întreceri potenţial interesante sunt programate la aceeaşi oră, ceea ce
face ca audienţa acestor competiţii să scadă, ori datorită dominaţiei unui
post de televiziune, anumite meciuri ori sporturi să rămână chiar fără
public, deci, fără venituri din publicitate. Este recomandabilă,
coordonarea calendarelor între diferitele asociaţii sportive, chiar dacă
aceasta intră în contradicţie cu interesele unora dintre instituţiile mass
media sau ale unor sponsori. Dată fiind forţa acestor actori economici,
este destul de limpede că cel mai simplu poate să reprezinte interesele
federaţiilor mai puţin imperialiste (nu e cazul fotbalului, la noi, sau al
hocheiului în SUA) chiar statul.

Aspecte negative ale intervenţiei economiei în sport

Riscul ca banul să denatureze sportul este, prin urmare, adeseori o
realitate. Catchul, mă refer mai ales la luptele organizate de WWF
(World Wrestling Federation) este un caz extrem al impactului orientării
către profit asupra desfăşurării întrecerilor. Nu există adevărată
competiţie în cazul wrestlingului, ci spectacol pur, desfăşurarea, ca şi
câştigătorul fiind dinainte stabiliţi. Alte materializări ale acestor riscuri
ar fi:
¾ Dopajul (se face pentru bani, cu bani), care va fi abordat într-un
capitol separat;
¾ Fixarea orarelor, calendarelor, regulamentelor întrecerilor
sportive de către canalele TV, funcţie de interesele lor
comerciale. Pentru acest aspect, un exemplu concludent poate fi
cel al Formulei 1, ultimele reglementări privind primele
antrenamente; alte exemple constau în modificările din
regulamentele anumitor întreceri sportive precum fotbalul ori
baschetul, pentru a le face mai spectaculoase;
¾ Trucarea meciurilor, a întrecerilor – datorită intereselor
financiare implicate, prin pariuri mai ales (curse de cai, meciuri
de box profesionist – sport care este pe moarte, şi rezistă doar

86
04.07.2004

prin eroi negativi scoşi parcă direct din filmele horror, cum este
Iron Mike Tyson.)

Este greu să se găsească soluţii infailibile pentru astfel de probleme. O

parte a răspunsurilor la astfel de deficienţe constă în înăsprirea
controlului, ceea ce poate fi eficient, dar trebuie să fim conştienţi că
tentaţiile ilicite se manifestă la fel de bine şi în cazul celor care
veghează la respectarea reglementărilor – ce se poate spune cu
certitudine despre controalele antidoping efectuate cu ocazia Olimpiadei
din 2001, având în vedere scandalurile teribile iscate cu acest prilej, ca
şi, rezultatele negative obţinute mai târziu, care le-au anulat pe cele
pozitive din timpul competiţiei. O altă soluţie, complementară, este cea
a transparenţei fluxurilor financiare din sfera sportivă. Aceasta
înseamnă şi declararea tuturor veniturilor realizate de către sportivi.

Întrecerea sportivă, construcţie socială cu două nivele

Plecând de la Jocurile Olimpice din 1986, P. Bourdieu (1998, pp. 97-
102) propune o modalitate critică de înţelegere a competiţiilor sportive
internaţionale care depăşeşte trimiterile ideologice la sportivitate sau
idealuri olimpice.
Competiţiile internaţionale sunt configurate de două forţe majore:
naţionalismul şi comercialismul. Pentru a înţelege o competiţie de genul
Jocurilor Olimpice, trebuie studiată în ansamblul câmpului de producţie
ca spectacol televizat. Competiţia sportivă este construită ca o bătălie
între naţiuni iar organizarea acesteia este subordonată intereselor şi
constrângerilor transmisiei televizate. Mai concret, trebuie analizate
toate relaţiile obiective dintre agenţii şi instituţiile angajate în
concurenţă pentru producerea şi comercializarea discursurilor
referitoare la joc:
• Comitetul Olimpic Internaţional
• Marile companii de televiziune
• Marile întreprinderi multinaţionale
• Producătorii de imagini şi comentarii destinate televiziunii
Spre exemplu, drepturile de retransmisie a Jocurilor Olimpice de la
Barcelona au însumat 633 de miliarde de dolari şi au constituit miza
competiţiei acerbe dintre mari companii de televiziune, mai ales cele
americane. În schimbul a 70 de milioane de dolari la Olimpiada din
1986 orice marcă putea fi asociată Jocurilor Olimpice şi, în ciuda
preţului aparent mare, concurenţa pentru acest privilegiu a fost acerbă.
Pe de altă parte, prin ceea ce Bourdieu numeşte ‘planetarizarea
spectacolului sportiv’, miza naţionalistă devine pregnantă, şi determină
stabilirea unor politici sportive ale statelor orientate către obţinerea unor

87
04.07.2004

succese internaţionale, ce implică recursul la dopaj şi la forme autoritare

de antrenament4.
Analiza sportului trebuie să depăşească frazeologia talentului,
efortului, a dăruirii şi trebuie să recunoască în sportiv un subiect produs
de două ori:
1. Toţi agenţii care contribuie la buna desfăşurare a competiţiei (atleţi,
antrenori, medici, organizatori, arbitri)
2. Toţi cei ce produc reproducerea în imagini şi discurs spectacolul
sportiv, de obicei sub presiunea concurenţei.

Concluzii
Întotdeauna sportul a atras spectatori şi, în această calitate, a fost o
formă de divertisment. Se poate argumenta, prin urmare, că interesul
comercial este legitim pentru mişcarea sportivă. Capitalismul încearcă
să exploateze la maximum pieţele de care dispune, iar sportul are, în
mod clar, o piaţă vastă. Astfel, într-o epocă de loisir abundent, sportul
va fi utilizat pentru obiective de afaceri, iar dacă lumea comercială va
afecta sportul într-un sens negativ, publicul general îşi va pierde
interesul iar piaţa va fi pierdută. Este, în ce le din urmă, în interesul
celor implicaţi în afaceri sportive, să se asigure că principiile sportive
care atrag atenţia publicului sunt păstrate.

De reţinut
¾ Economicul era prezent în sport deja în antichitate, ajungând să-
l domine în zilele noastre.
¾ Motivarea şi facilitarea accesului la resurse sunt căile principale
prin care economicul determină performanţele sportive.
¾ Sectorul sportiv constituie 1-2% din PNB-ul ţărilor dezvoltate,
reprezentând o componentă dinamică şi adaptabilă a
economiilor naţionale.
¾ Globalizarea s-a manifestat în sport prin globalizarea
competiţiilor ca şi a firmelor implicate în sport.
¾ În epoca socialistă, sportul avea o funcţie de reprezentare
internaţională, de coagulare a solidarităţii interne şi de supapă
de refulare a conflictelor interne. Sportul ajunsese să fie
dominat de interesele diferitelor grupuri care conduceau
destinele ţării.

4
Comentariul lui Bourdieu privitor la robotizarea corpului şi
industrializarea antrenamentelor se potriveşte ca o mănuşă zvonurilor
care răzbat din când în când din cantonamentele echipei naţionale de
gimnastică feminină, ale cărei procese de pregătire au fost deseori
acuzate de duritate extremă.

88
04.07.2004

¾ Sportul comunist avea toate defectele economiei socialiste:

lipsa constrângerilor bugetare şi competiţia pentru acumularea
resurselor, indiferent de profituri.
¾ Dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a determinat
dezvoltarea sportului-spectacol. Vizionarea spectacolului
sportiv poate însemna antrenarea, completarea sau substituirea
practicării sportului însuşi.
¾ Televiziunea are atât efecte negative cât şi pozitive asupra
sportului.
¾ Echipele de fotbal pot obţine finanţări prin sponsorizări,
vânzare de echipamente, abonamente, bilete sau drepturi de
transmisie.
¾ Sponsorizarea poate fi de mai multe feluri: pentru evenimente,
indivizi, echipe, activităţi sau premii. Obiectivele firmei care
oferă sponsorizarea pot fi diverse.
¾ Comercializarea sportului a dus la legitimarea unor instituţii
precum agenţiile de sponsorizare sau promoterii sportivi.
¾ Publicul reacţionează cel mai puternic la calitatea produsului, la
miza şi incertitudinea meciului, la confortul şi facilitatea
accesului la stadion.
¾ Mass media a generat apariţia unei categorii de sportivi-vedetă
care obţin venituri impresionante şi care investesc considerabil
(bani, timp şi consum psihic) în propriile performanţe.
¾ Efectele negative ale liberalismul sportiv indică necesitatea
anumitor reglementări. Dintre efectele negative ale
comercialismului, sunt de amintit: dopajul, fixarea calendarelor
şi a orarelor, chiar a regulilor, sau trucarea meciurilor.
¾ Sociologul francez Pierre Bourdieu consideră că două sunt
forţele care animă mişcarea sportivă internaţională:
naţionalismul şi comercialismul.

89
04.07.2004

BIBLIOGRAFIE
1. Ajzen, I. Attitudes, Personality, and Behavior, Open University
Press, London, 1988
2. Baily, D.A. WThe growing child and the need for physical
activity” în School-age children: Development and
relationships, Smart, R.C. şi M.S. editori, MacMillan,
New York, 1975
3. Bammel, G.; Leisure and Human Behavior, Wm. C. Brown,
Bammel, L.L. Dubuque, IA, 1982
4. Bourdieu, Distinction, Routledge and Paul Kegan, London, 1984
Pierre
5. Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998
Pierre
6. Brohm, J.-M. Sport: a Prison of Measured Time, Ink Links, London,
1978
7. Carlson, L. „The Recreation Role” în Role, structure and the
family, F.L. Nye (ed.), Sage, New York, 1976
8. Council of Minutes, 2 (1971)
Europe
9. Csikszentmih Being Adolescent, Basic Books, New York, 1984
alyi, M.;
Larson, R.
10. Elias, Norbert The Civilizing Process, Oxford University Press,
Oxford, 1978
11. Gratton, C.; „Sports Participation and Health”, Leisure Studies, 8, 1989,
Tice A. pp.77-92
12. Gruneau, R. Class, sports, and Social Development, University of
Massachusetts Press, Amherst, 1983
13. Health Active for Life Newsletter, Health Education Authority,
Education London, 1996
Authority
14. Holt, R. Sport and the British: A Modern History, Oxford
University Press, Oxford, 1989
15. Huizinga, J. Homo Ludens, a Study of the Play Element in Culture,
Routledge and Kegan Paul, London, 1949
16. Ibrahim, Leisure and Society, Wm. C. Brown, Dubuque IA,
Hilmi 1991
17. Lindner, K.J.; „Factors in Withdrawal from Youth Sport. A Proposed
Johns, D.P.; Model”, Journal of Sport Behavior 14, 1991, pp. 3-18
Butcher, J.

90
04.07.2004

Ancheta directă
Calitatea datelor rezultate din anchetele directe depinde în mare parte de
operatorii de interviu. astfel, o buna parte din atenţia cercetătorilor
trebuie sa se îndrepte către soluţionarea unor probleme legate de
selecţia, instruirea, motivarea si supervizarea operatorilor de ancheta.

Erori datorate operatorilor

Rotariu şi Iluţ (1997, pp. 112-114) trec în revista mai multe tipuri de
erori din anchete, care pot fi atribuite operatorilor:
Erori determinate de trăsături de personalitate
Acestea includ aspecte care variază de la aspectul fizic, la cel
comportamental până la aspectul moral care determina refuzuri sau
erori de completare intenţionate sau nu . aici intra si fraudele comise de
operatori - când aceştia, în mod deliberat, deformează răspunsurile
subiecţilor sau completează de la sine din burta chestionare sau
porţiuni din instrumente de cercetare.
Erori determinate de corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea
sau opinia intervievatorului
Asemenea corelaţii pot apare în legătură cu temele investigate -
operatori puternic partizani vor tinde sa deformeze rezultatele cum ar fi
de exemplu operatorul greco-catolicul din Cluj, care avea sistematic,
80-90 din subiecţi greco-catolici şi votanţi ai PNŢCD .
Erori rezultate din anticipaţiile operatorului
Ele pot fi de mai multe tipuri:
¾ anticipaţii de structura-atitudine: pe baza răspunsurilor la
primele întrebări cercetătorul evaluează structura atitudinală a
subiectului îl etichetează, clasifica; ex.: stânga, dreapta si va
interpreta răspunsurile la întrebările următoare prin prisma
acestei clasificări;
¾ anticipaţii de rol: operatorii tind sa clasifice subiecţii după date
obiective factuale iar în cazul în care primesc răspunsuri
ambigue, vagi, sa decidă pentru răspunsul "adecvat" respectivei
categorii rol ;
¾ anticipaţii de probabilitate - operatorii au, uneori, supoziţii
despre distribuţia anumitor variabile opinii sau factuale în
populaţia pe care o investighează. daca datele din teren nu
confirma aceste supoziţii, unii operatori tind sa schimbe
răspunsurile pentru a le face conforme cu aceste teorii.

Caracteristicile operatorului
Erorile datorate operatorilor pot fi minimizate printr-o selecţie riguroasa
a operatorilor, motivarea lor, instruire de calitate si control strict, care sa
sancţioneze orice abatere. se poate vorbi de încercarea de a construi un
portret robot al operatorului ideal ( Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 184 ).

105
04.07.2004

Cercetarea sociologică

Marea majoritate a afirmaţiilor cu valoare de generalitate referitoare la

aspectele sociologice ale practicii sportive din acest manual sunt bazate
pe date empirice, pe cercetare. Nu există ştiinţă fără cercetare şi nici o
construcţie teoretică cu pretenţii de teoreticitate nu face cât o ceapă
degerată dacă nu a fost supusă probei realităţii. În esenţă, acest capitol,
destul de consistent, al manualului de sociologie a sportului va aborda
căile prin care sociologii ajung să fundamenteze empiric concluziile lor
cu privire la fenomenele sociale. Acest capitol cuprinde două părţi la fel
de importante: căile prin care cercetarea este planificată pentru a se
adecva necesităţilor construcţiei teoretice şi expunerea principalelor
metode şi tehnici de colectare a datelor. Din raţiuni pedagogice am
decis să prezentăm prima parte, care îndeobşte poartă denumirea de
metodologie, pe scurt şi să detaliem aspectele legate de metodele şi
tehnicile de cercetare.

1. Metodologia cercetării sociale

Obiectivul fundamental al practicii ştiinţifice constă în elaborarea de
teorii cu privire la obiectul cercetării. Nu există o cale riguros stabilită
pentru a atinge acest deziderat, nici măcar pentru ştiinţele naturii,
existând, în esenţă, două rute prin care teoriile ajung să fie enunţate în
cadrul unui anumit câmp de producţie ştiinţifică. Prima dintre acestea
este calea deductivă, în care se deduc ipoteze din enunţurile teoretice
preexistente, ipoteze care apoi sunt confruntate cu realitatea pe baza
observaţiilor, pentru a fi acceptate sau respinse. Cealaltă cale este
inductivă şi propune căutarea modelelor, a regularităţilor pe baza
observaţiilor, aceste regularităţi putând fi transformate în ipoteze care,
la rândul lor vor fi supuse testării empirice prin metode sistematice de
observaţie. Epistemologii consideră că ruta deductivă este standard
pentru dezvoltarea normală a unei ştiinţe care se vrea nomotetică, adică
ale cărei concluzii sunt sintetizate în legi. În ştiinţe sociale, cele două
căi sunt asociate unor orientări metodologice diferite: rutei deductive îi
corespunde orientarea verificaţionistă, pozitivistă în timp ce căii
inductive îi este proprie orientarea calitativistă, etnografică.

Epistemologul Wallace a surprins într-o schemă elocventă funcţionarea

(ideală) a ştiinţei:

92
04.07.2004

Figură 7. Roata ştiinţei (Wallace), după Babbie (1991)

Teorii

Generalizări empirice Ipoteze

Observaţii

Procesele de cunoaştere din cele două căi, inductivă şi deductivă, pot fi

rezumate precum în tabelul de mai jos:

I. Metoda deductivă II. Metoda inductivă

a) Ipoteza a) Observaţii
b) Observaţii b) Căutarea modelelor (patterns)
c) Accept sau resping c) Concluzii tentative
ipoteza?
Tabel 5. Calea deductivă şi inductivă în ştiinţe sociale

Cercetarea verificaţionistă (pozitivistă)

În varianta standard, cercetarea pozitivistă, verificaţionistă, are trei
componente majore: formularea ipotezelor teoretice (în care anumiţi
factori sunt descrişi ca fiind funcţie de alţi factori), operaţionalizarea (în
care ipotezele sunt făcute verificabile empiric) şi testarea empirică a
acestor ipoteze. Desenul de mai jos rezumă această succesiune.
Metodologul Babbie (1994) a sintetizat într-o schemă sinoptică etapele
detaliate ale unei cercetări pozitiviste.

93
 04.07.2004

Figură 8. Demersul ştiinţific verificaţionist

Idee/ interes

ÎNŢELEGERE TEORETICĂ
B C D
A K I

Y
J
H

IPOTEZE
Y=f(D)
Y=f(I)
Y=f(H)
OPERAŢIONALIZARE
??
y=f(d)
y=f(i)
y=f(h)
TESTAREA
IPOTEZELOR

94
 04.07.2004

Teorie
Interes Idee
?-x x-y A B E F
y-? a-b
C D X Y

Modelul teoretic
-studiul literaturii
-formularea ipotezelor teoretice

Conceptualizare Alegerea metodei

de cercetare Populaţie şi
-specifică semnificaţia eşantionare
conceptelor şi a experimente
variabilelor care vor fi anchete - Cine, ce va fi
cercetare de teren observat
studiate
analiză de conţinut pentru a
metaanaliză studia
cercetare istorică problema

Operaţionalizare
-cum vor fi măsurate
de fapt variabilele
studiate

Observaţii
- colectarea datelor pentru analiză şi intepretare

Transformarea datelor

Analiza

Aplicare
Raportarea rezultatelor, evaluarea
implicaţiilor
95
04.07.2004

Tipuri de cercetări
În funcţie de obiectivele cercetării acestea se clasifică în cercetări
explorative, descriptive şi explicative.

Cercetarea explorativă
Explorarea presupune realizarea unei familiarizări cu o anumită
temă. Scopul acesta este tipic când se explorează un nou domeniu de
interes sau când domeniul de studiat este insuficient cunoscut. Acesta
este cazul majorităţii temelor de sociologia sportului în România, cum
ar fi mobilitatea socială a sportivilor de profesie sau integrarea socio –
profesională după abandonarea carierei sportive.
Exemplu de teme care înainte de abordarea descriptiv –
explicativă ar necesita explorarea ar fi în ţara noastră:
• Mişcări sociale sau proteste sociale în România
• Adopţii în străinătate
• Conflicte religioase
Evident, explorarea este necesară adesea şi pentru fenomene mult mai
persistente. O modalitate adesea uzitată în realizarea cercetării
exploratorii este interviul de grup, adică discuţii controlate în grupuri
mici.
Scopurile tipice ale cercetării exploratorii sunt:
1. Satisfacerea curiozităţii cercetătorului şi a dorinţei pentru o mai
bună înţelegere
2. Testarea fezabilităţii studiului elaborat
3. Dezvoltarea metodelor aplicate în studiul elaborat
Este de reţinut faptul că cercetările explorative nu sunt definitive în
sine, motivul principal fiind faptul că nu sunt reprezentative.

Cercetarea descriptivă
Cercetarea descriptivă urmăreşte descrierea sistematică a unor anumite
caracteristici sau fenomene sociale. Caracterul sistematic diferenţiază
descrierea de explorare şi se referă la calitatea descrierii şi la capacitatea
acesteia de a fi generalizabilă. Altfel spus, măsurările realizate în
cercetarea descriptivă trebuie să fie valide (adică să măsoare ceea ce
pretind că măsoară), şi fidele (să fie constante, adică să nu depindă de
factori externi necontrolaţi). În fine, măsurările trebuie să fie realizate
astfel încât rezultatele să poată fi generalizate asupra întregii populaţii
care se pretinde a fi descrisă (reprezentativitate).

96
04.07.2004

Cercetarea explicativă
Cercetarea explicativă urmăreşte să răspundă la întrebări de tipul ‘de
ce?’. De ce femeile au o participare sportivă semnificativ mai mică
decât bărbaţii? În varianta standard cercetarea explicativă îşi propune să
testeze ipoteze şi astfel să contribuie la definitivarea teoriilor cu privire
la fenomenul studiat. Un proces asociat explicaţiei este predicţia. O
bună teorie bazată pe cercetări explicative sistematice ar trebui să facă
posibilă prezicerea fenomenului. Acesta este punctul slab al sociologiei.
Marea majoritate a interpretărilor sociologice sunt post – hoc.
Sociologia nu a reuşit să prezică sau să integreze teoretic marile
fenomene sociale ale ultimului deceniu.
Evident, cercetările descriptive şi cele explicative se
întrepătrund adesea. Pe de o parte cercetările explicative presupun
măsurarea validă a conceptelor implicate şi capacitatea de a descrie cu
acurateţe fenomenul studiat. Pe de altă parte cercetările descriptive pot
contribui la rafinarea modalităţilor de abordare empirică a fenomenelor
implicate în studiile explicative.
O altă clasificare după scop a cercetărilor le împarte în cercetări
fundamentale şi aplicative.

Cercetarea fundamentală
Cercetările fundamentale, care pot fi identificate cu cele explicative
descrise anterior, urmăresc cunoaşterea legităţilor de producere a
fenomenelor.

Cercetarea aplicativă
Cercetările aplicative urmăresc legăturile dintre fenomene pentru a
fundamenta măsuri, strategii de influenţare a acestora. Diferenţa faţă de
cercetarea fundamentală constă în faptul că, spre deosebire de aceasta,
cunoaşterea obţinută prin cercetare nu este scop în sine ci cale pentru a
acţiona asupra realităţii.
În afară de categoriile mari de cercetări descrise anterior, în
practica ştiinţelor sociale s-a impus un număr de tipuri specifice,
definite de obiectivele pragmatice ale acestora, cum ar fi diagnoza sau
cercetarea evaluativă. Amândouă sunt stiluri de cercetare mai degrabă
descriptivă. Cercetarea diagnoză urmăreşte descrierea universului
cercetării în raport cu anumite criterii convenţionale (cum ar fi
identificarea familiilor care trăiesc în sărăcie extremă), în timp ce
cercetarea evaluativă permite judecarea unor măsuri de intervenţie în
domeniul social prin compararea situaţiei de după intervenţie cu
obiectivele propuse la început.

97
04.07.2004

2. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN

SOCIOLOGIE
Vom aborda, în paginile care urmează, două metode fundamentale ale
practicii de cercetare sociologice: ancheta şi observaţia. Prima constituie
cea mai uzitate cale de cercetare cantitativă, în timp ce observaţia, care
este utilizată şi în variantă cantitativă, este una dintre cele mai complete
căi ale cercetării calitative, de tip etnografic.

ANCHETA
Este metoda cea mai utilizată în cercetarea sociologică, fiind cea mai
cunoscută, fiind uneori identificată cu cercetarea sociologică însăşi.

Definiţii
Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a
acestei metode. Prezint mai jos câteva dintre acestea pentru a ilustra
varietatea posibilităţilor de abordare.

„O metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un

eşantion, cu scopul de afla informaţii despre populaţia din care este
extras eşantionul. „
(Ferber, apud May, 1990, p. 65)

„Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup

social dat ( un stat, un grup etnic, o regiune, o clasă socială etc.). Aceste
informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă cuantificabilă.”
(Javeau, 1970 )

Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,

motivaţii etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de
analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor.
(Cauc, 1997, p. 167)

În cele ce urmează vom aborda câteva probleme de clasificare:

raporturile metodei cu sondajele de opinie şi cu interviul sociologic (ca
metodă).

Raportul dintre anchetă şi sondaj

Ancheta sociologică include, ca şi categorie, sondajul. Sondajele sunt
anchete pur şi simplu. Dar trebuie să fie făcute de profesionişti. Nu
ajunge să fii în stare să extragi un eşantion aleator, pentru a putea
accepta rezultatele unui sondaj.

98
04.07.2004

Sondajul se ocupă mai ales cu descrierea opiniilor. Sondajele,

spre deosebire de majoritatea celorlalte anchete, sunt mai rapide, mai
eficiente. Pe de altă parte, ancheta face uz de metode complementare
(observaţia, analiza documentară)

Iluţ şi Rotariu (1997) dezbat pe larg relaţia dintre anchetă şi sondaj? Ei

identifică următoarele caracteristici ale sondajelor:
¾ centrare pe aspectul opinional
¾ centrare pe probleme de interes public
¾ pronunţat caracter descriptiv
¾ realizate foarte rapid
¾ rezultatele sunt prezentate rapid
¾ se realizează la comanda unui beneficiar
¾ fac parte din viaţa unei societăţi democratice

Anchetă şi interviu
De ce şi de către cine se identifică cele două metode? Metodologul
român Chelcea (1998) precum şi mulţi autori anglo-saxoni operează
această identificare. Logica lor ar fi următoarea: aplicarea chestionarelor
presupune adeseori intervievarea (discuţia între un operator şi subiect)
prin urmare, ancheta ar fi doar o formă a interviului standardizat – iar
chestionarul – ghid de interviu standardizat.
De fapt, diferenţele sunt esenţiale şi ţin de orientările
metodologice diferite care susţin cele două metode, de calitatea datelor
obţinute, de modalitatea de prelucrare şi de finalitatea teoretică şi
paradigmatică a cercetării.

Ancheta, tehnici (directă, indirectă) – de ce îi zice directă la cea în care

informaţia este obţinută prin intermediar (operatorul de interviu?)
Interviul (individual, de grup)

Caracteristicile anchetei:
¾ metodă cantitativă, accent pe validitatea şi fidelitatea
măsurărilor, prelucrare statistică
¾ rezultatele sunt generalizabile – se lucrează pe eşantioane
reprezentative
¾ ţine de metodologia pozitivistă – empiristă

Caracteristicile metodologice ale interviului:

¾ tehnică (metodă) etnografică, calitativă
¾ datele sunt arareori cuantificate şi analizate statistic
¾ se lucrează pe un număr redus de cazuri, pe loturi, grupuri care
nu sunt reprezentative

99
04.07.2004

Este adevărat că uneori se utilizează protocoale de interviu pentru a

obţine date care vor fi utilizate în analize cantitative. Aceasta se
întâmplă:
- în preanchetă (când se explorează o problematică mai puţin
cunoscută şi se experimentează construcţia unui instrument –
chestionar – într-o temă sau pentru o populaţie – puţin
cunoscută);
- când cercetătorii au dificultăţi în operaţionalizarea anumitor
concepte, excluzând situaţiile de mai sus, e vorba de cercetători
cam tâmpiţei;
- când protocoalele de interviu sunt folosite pentru analiză
secundară – analiza lor de conţinut.

Faptul că se foloseşte interviul în asociere cu metodele cantitative nu-l

face metodă cantitativă în sine. În primele două situaţii interviul este
doar o cale spre realizarea unui chestionar, spre desăvârşirea unei
anchete concrete. În situaţia în care interviurile se prelucrează prin
analiză de conţinut (ceea ce, îndeobşte, nu se face) pe analist îl
interesează caracteristicile discursului, ale textului, pe care încearcă să
le descrie cantitativ. Premisa anchetei este că datele obţinute se referă la
o realitate obiectivă, la ceva care este dincolo de discurs.

Ce fel de informaţii se caută

Ancheta poate servi la înregistrarea următoarelor categorii de
caracteristici ale populaţiei investigate:
¾ opinii, atitudini, comportamente
¾ aspiraţii, trebuinţe, motivaţii
¾ cunoştinţe
¾ caracteristici demografice
¾ caracteristici ale mediului sociale

Ancheta poate servi la:

¾ descriere
¾ explorare
¾ explicare (verificare de ipoteze, construcţie de modele) – uzând
de canonul variaţiilor concomitente, pe care Durkheim l-a
considerat calea fundamentală a sociologiei (Durkheim, 1974),
care poate fi aplicat în forme foarte diversificate disponibile în
aplicaţiile statistice.

Elementele anchetei sociologice

1. stabilirea eşantionului
2. elaborarea instrumentului

100
04.07.2004

3. administrarea chestionarului
Aceasta este ordinea cronologică (nu se respectă întotdeauna, ce-I
drept). Maniera de administrare depinde, în fond de eşantion
(caracteristicile populaţiei, temă şi resurse). Modalitatea de
administrarea determină maniera de construcţie a instrumentului de
cercetare (de colectare a datelor). Nu e totuna dacă este citit de operator
sau de către subiect însuşi.

Modalitatea de administrare defineşte tehnicile de anchetă, care sunt:

- Anchetă directă
- Anchetă indirectă
Diferenţa dintre cele două modalităţi constă în modalitatea de colectare
a datelor. În cazul anchetei indirecte instrumentul de cercetare,
chestionarul, este completat de către subiect, în timp ce la ancheta
directă, operaţiunea aceasta îi revine operatorului de anchetă, care poate
realiza comunicarea cu subiectul pe diferite căi.

Ancheta directă are ca variante:

- faţă în faţă, la domiciliu, de obicei, dar oriunde unde e potrivit.
Cel mai bine este la domiciliul, totuşi; De ce – cadrele de
eşantionare trimit la domicilii (avem de fapt populaţii de
domicilii din care selectăm, apoi din fiecare locuinţă trebuie să
alegem persoana). Când instrumentul este lung, e recomandabil
ca interviul să se realizeze la domiciliu (confort, sentimentul
controlului). Se poate face observaţie (să se valideze
răspunsurile subiecţilor). Are cea mai mică rată de non-
răspunsuri parţiale datorită prezenţei operatorului.
- prin telefon, tehnică descrisă mai jos.

Anchetele prin telefon

Anchetele realizate prin telefon, în care comunicarea între operator şi
subiect se realizează telefonic este o procedură foarte populară de
culegere a datelor în ţările occidentale. Colectarea telefonică a
informaţiilor este o strategie fezabilă în aceste ţări deoarece un procent
satisfăcător de cămine dispun de abonament telefonic (peste 90%). În
alte contexte, mai deprivate din punct de vedere economic sau al
infrastructurii disponibile, aplicarea telefonică a chestionarelor nu este
recomandabilă datorită problemelor de reprezentativitate. Astfel este
situaţia şi în România unde ponderea gospodăriilor care au acces direct
la reţeaua telefonică este de sub 50%. Deoarece deţinerea
abonamentelor telefonice nu este omogen distribuită în populaţie sunt
rare situaţiile în care prin procedura aceasta se pot constitui eşantioane
reprezentative.

101
04.07.2004

Americanii au dezvoltat cel mai bine tehnica anchetei

telefonice. Aceasta se realizează direct prin calculatoare conectate prin
modemuri la reţeaua telefonică (computer assisted telephone
inteviewing), dotate cu microfoane şi căşti. Calculatorul generează
aleator numărul de telefon (random digit dialing) iar datele se introduc
de către operator direct în baza de date. Este, în mod cert, cea mai
rapidă şi ieftină modalitate de a realiza o anchetă.

Avantajele anchetelor prin telefon:

¾ rapiditate ( se pot realiza 500 chestionare cu 30 operatori, într-o
zi);
¾ mare arie de acţiune (se pot lua eşantioane aleatoare din toate
localităţile patriei);
¾ cost redus (telefonul e mai ieftin decât deplasare, diurnă etc.);
¾ fiabilitate (puţine refuzuri, oricum mai puţine decât în cazul în
care subiectul este solicitat să primească în casă un străin);
¾ studiu pilot în condiţii ideale (se poate îmbunătăţi instrumentul
pe parcurs, cooperare, coordonare permanentă între membri
echipei de cercetare);
¾ control constant al terenului (întrucât totul se întâmplă într-o
cameră cu telefoane);
¾ introducerea rapidă a datelor.

Anchetă indirectă (în scris, sau prin autoadministrarea

chestionarului)

Modalităţi de aplicare în scris:

¾ în prezenţa operatorului (care îi oferă instrucţiuni)
¾ aplicarea în grup
¾ prin poştă
¾ chestionare publicate în presă
Avantaje autoadministrării sunt multiple:
¾ cost redus;
¾ se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului;
¾ se înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare ale
operatorului;
¾ anonimatul răspunsului este mai bine protejat;
¾ operatorul are timp de gândire;
¾ subiecţii pot fi dispersaţi în teritoriu.
Dezavantaje pot, la rândul lor, afecta validitatea cercetării:
¾ nu ştim, în funcţie de modalitatea de administrare, cine
răspunde la chestionar
¾ se pierde spontaneitatea răspunsurilor

102
04.07.2004

¾ se pierde posibilitatea de a se elimina efectul de contaminare a

răspunsurilor
¾ multe non-răspunsuri
¾ se pierde multă informaţie (oamenii scriu greu)
¾ teama de răspunsuri în scris
¾ apar multe erori datorate chestionarului
¾ nu putem clarifica sensul anumitor răspunsuri.

Ancheta poştală (după Babbie, 1994)

Metoda de bază în acest caz este distribuirea chestionarelor în cutiile
poştale. Se introduc în cutiile poştale: chestionarul, scrisoare explicativă
şi un plic timbrat. (în cazul în care introduceţi plicuri timbrate plătiţi şi
pentru subiecţii care nu vor completa chestionarul. Probabil că există
soluţii, negociabile cu Poşta Română, pentru problema asta).
Problema cea mai spinoasă la distribuirea prin poştă o constituie
rata de retururi – procentul din chestionare care sunt returnate
completate cercetătorilor. În cazul de bază, în care se face simpla
distribuire, prezentată mai sus, rata obişnuită de retururi nu depăşeşte
30%, care este arareori satisfăcătoare. Supărător este mai ales faptul că
eşantionul astfel obţinut nu constituie niciodată un eşantion
reprezentativ, completarea şi returnarea chestionarelor depinzând de
diferite caracteristici socio-demografice ale subiecţilor.
Esenţial este de a face completarea şi returnarea chestionarului
mai uşoară îmbunătăţeşte calitatea studiului.

Monitorizarea retururilor
Se poate urmări rata retururilor printr-un grafic care va cuprinde, pe
zile, numărul de chestionare returnate, ca şi frecvenţa cumulată a
acestora. Urmărind curba retururilor va fi mai uşor să stabiliţi când să
interveniţi pentru a stimula completarea şi expedierea chestionarelor
completate.
Chestionarele primite vor primi numere de ordine,
corespunzătoare ordinii în care au sosit, chiar dacă au fost deja atribuite
alte numere de identificare. Aceasta va contribui la evaluarea erorilor
induse de non-răspunsuri.
Exemplu
Să presupunem că vârsta subiecţilor este corelată linear negativ
cu acest număr de ordine (cei tineri răspund mai greu, nu-I
interesează, spre exemplu). Este corect să presupunem că, după
utilizarea mai tehnicilor de stimulare a răspunsurilor, cei care
nu au răspuns fac parte din categoriile cele mai tinere. Datele
pot fi ponderate în consecinţă.

103
04.07.2004

Ce se poate face?
• O strategie care poate fi aplicată este colectarea chestionarelor
de către operatori de la domiciliul subiecţilor. Aceasta va mări
rata retururilor.
• Pentru mărirea ratei retururilor se pot folosi chestionare auto-
timbrate, care nu mai solicită introducerea în plicuri.
• Cea mai eficientă soluţie găsită până acum este stimularea
periodică a subiecţilor în direcţia completării şi returnării
chestionarelor. Se utilizează aşa-numitele scrisori de urmărire
(follow-up mailing). Concret, după un număr de zile,
cercetătorii trimit subiecţilor de la care nu au primit încă
instrumentele de cercetare completate plicuri conţinând
chestionarul şi o scrisoare în care se justifică necesitatea
completării chestionarului. Treaba asta se poate face de 2-3 ori,
şi se pot obţine chiar 80% din chestionare completate.
• Utilizarea de stimulente materiale: Într-o cercetare realizată de
noi la Cluj am organizat o tombolă, în care cei care au returnat
chestionarele completate puteau câştiga premii, cât de cât
substanţiale. Cu toate acestea nu ne-au fost returnate mai mult
de 25% din chestionare.
Specialiştii Universităţii din Hawaii au identificat un model de retururi
care transcede, se pare, diferitele specificităţi. În primele 2 săptămâni se
primesc aproximativ 40% din chestionare. La alte două săptămâni de la
prima scrisoare de urmărire revin încă 20% din chestionare. Iar în cele
două săptămâni care urmează expedierii ultimei scrisori de urmărire
revin încă 10% din chestionare. Chiar dacă realizarea unor cercetări prin
cercetări poştale ar produce cifre diferite, este evident că, odată cu
trecerea timpului, probabilitatea ca un chestionar să fie returnat scade.

Rate de retururi acceptabile

Rata de retururi spune destul de mult despre reprezentativitatea
eşantionului obţinut (chiar dacă, şi aşa, nu putem fi siguri cine a
completat fiecare chestionar în parte). Nu există reguli cu privire la
evaluarea acurateţii datelor de anchetă poştală funcţie de numărul de
chestionare completate şi returnate. Totuşi se pot face unele evaluări pe
baza experienţei de cercetare. Babbie notează astfel următoarele rate de
retur:
- 50% - adecvat
- cel puţin 60% - bun
- cel puţin 70% - foarte bun

104
04.07.2004

Ancheta directă
Calitatea datelor rezultate din anchetele directe depinde în mare parte de
operatorii de interviu. astfel, o buna parte din atenţia cercetătorilor
trebuie sa se îndrepte către soluţionarea unor probleme legate de
selecţia, instruirea, motivarea si supervizarea operatorilor de ancheta.

Erori datorate operatorilor

Rotariu şi Iluţ (1997, pp. 112-114) trec în revista mai multe tipuri de
erori din anchete, care pot fi atribuite operatorilor:
Erori determinate de trăsături de personalitate
Acestea includ aspecte care variază de la aspectul fizic, la cel
comportamental până la aspectul moral care determina refuzuri sau
erori de completare intenţionate sau nu . aici intra si fraudele comise de
operatori - când aceştia, în mod deliberat, deformează răspunsurile
subiecţilor sau completează de la sine din burta chestionare sau
porţiuni din instrumente de cercetare.
Erori determinate de corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea
sau opinia intervievatorului
Asemenea corelaţii pot apare în legătură cu temele investigate -
operatori puternic partizani vor tinde sa deformeze rezultatele cum ar fi
de exemplu operatorul greco-catolicul din Cluj, care avea sistematic,
80-90 din subiecţi greco-catolici şi votanţi ai PNŢCD .
Erori rezultate din anticipaţiile operatorului
Ele pot fi de mai multe tipuri:
¾ anticipaţii de structura-atitudine: pe baza răspunsurilor la
primele întrebări cercetătorul evaluează structura atitudinală a
subiectului îl etichetează, clasifica; ex.: stânga, dreapta si va
interpreta răspunsurile la întrebările următoare prin prisma
acestei clasificări;
¾ anticipaţii de rol: operatorii tind sa clasifice subiecţii după date
obiective factuale iar în cazul în care primesc răspunsuri
ambigue, vagi, sa decidă pentru răspunsul "adecvat" respectivei
categorii rol ;
¾ anticipaţii de probabilitate - operatorii au, uneori, supoziţii
despre distribuţia anumitor variabile opinii sau factuale în
populaţia pe care o investighează. daca datele din teren nu
confirma aceste supoziţii, unii operatori tind sa schimbe
răspunsurile pentru a le face conforme cu aceste teorii.

Caracteristicile operatorului
Erorile datorate operatorilor pot fi minimizate printr-o selecţie riguroasa
a operatorilor, motivarea lor, instruire de calitate si control strict, care sa
sancţioneze orice abatere. se poate vorbi de încercarea de a construi un
portret robot al operatorului ideal ( Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 184 ).

105
04.07.2004

operatorul trebuie sa fie plăcut din punct de vedere fizic, de preferat de

sex feminin. din punct de vedere psihologic, se recomanda ca operatorii
sa fie extrovertiţi, cu abilităţi de comunicare si cu un anumit grad de
empatie vis-a-vis de subiecţi fără a exagera în momente de compasiune,
care pot compromite cercetarea pregătirea anchetei directe. Importante
sunt şi trăsăturile de caracter, cinstea, corectitudinea şi
conştiinciozitatea fiind cerinţe fără de care nu se poate imagine
activitatea de operator.
Operatori angajaţi?
Experienţa firmelor de sondaje şi a institutelor de cercetare arată că
operatorii angajaţi manifestă arareori aceleaşi valori dedicate
corectitudinii muncii ştiinţifice pe care le întâlnim la savanţi. Pentru
operatorii angajaţi, această activitate este la fel ca orice slujbă, pe care
încearcă să o ducă la îndeplinire în mod satisfăcător. Aceasta înseamnă
şi fraudă, dacă asta înseamnă o strategie satisfăcătoare din partea
operatorului. Roth (apud Baker, 1994, p. 190) spune că nu este o
problemă de caracter, ci este ceea se poate aştepta de la orice muncitor.
Soluţia propusă este de a implica cât mai puternic operatorii de
activitatea de cercetare. Dacă se simt angajaţi în planificarea şi
executarea proiectului de cercetare, operatorii vor fi mai puţin tentaţi să
producă fraude.

Este destul de clar că, din punctul de vedere al organizării echipei de

operatori, conducătorii au de rezolvat două probleme fundamentale:
- motivarea operatorilor care, precum în orice activitate organizată

Operatorii trebuie să fie suficient de instruiţi şi de inteligenţi pentru a

îndeplini cerinţele anchetei, dar să nu depăşească anumite praguri
superioare deoarece:
- operatorii foarte educaţi sunt greu de motivat – adeseori aceştia
consideră aplicarea chestionarului ca subangajare, ceea ce
determină superficialitate în aplicare sau chiar fraudă; o altă
consecinţă este că operatorii de acest gen se vor plictisi mult
mai repede, vor încerca să producă variaţie în desfăşurarea
interviurilor – modifică formularea întrebărilor, comentează şi
negociază cu subiectul aspectele surprinse de întrebările din
chestionar etc. ceea ce induce automat erori;
- operatorii foarte educaţi şi cei evident erudiţi/ inteligenţi pot să
inhibe subiecţii (reacţii de prestigiu, dezirabilitate socială etc.),
ducând la deformarea răspunsurilor;

Instruirea operatorilor
Realizatorii cercetării vor elabora un set de instrucţiuni pentru operatori.
Acest material trebuie să fie prelucrat astfel încât cercetătorii să se
asigure că prevederile sale sunt înţelese iar lămuririle necesare au fost

106
04.07.2004

făcute. Setul de instrucţiuni trebuie să cuprindă toate regulile de bază pe

care intervievatul trebuie să le respecte pentru succesul cercetării.
Acesta cuprinde:
- reguli generale privind interacţiunea cu subiecţii;
- reguli privind selectarea subiecţilor de interviu – adeseori
revine operatorului sarcina de a stabili persoana căreia îi va
aplica instrumentul (în eşantionare pe metoda itinerariilor);
- reguli cu privire la completarea chestionarului;
- reguli cu privire la interacţiunea cu colectivul de cercetare;

Recomandări generale pentru operatori

În esenţă, recomandările care se pot face operatorilor sunt:
a. Operatorii să se poarte decent, ceea ce presupune curăţenie,
modestie şi un stil vestimentar şi comportamental care nu
şochează subiecţii;
b. Operatorii să fie pur şi simplu amabili, relaxaţi şi prietenoşi,
fără a fi prea familiari ori prea insistenţi. Un intervievator bun
îşi dă seama imediat cu ce fel de persoană se simte subiectul
confortabil.
c. Operatorul trebuie să cunoască instrumentul. Măcar pentru că se
pierde timp preţios dacă, în momentul aplicării chestionarului
operatorul încearcă să-şi dea seama de formulările ori de sensul
unor formulări din chestionar.
d. Operatorul să respecte formulările din chestionar. Cercetările
comparative au arătat că reformularea întrebărilor poate duce la
schimbarea răspunsurilor.
e. Operatorul să înregistreze precis răspunsurile. Recomandarea
este evidentă pentru întrebările închise, dar se pune acut şi în
cazul întrebărilor deschise. Evident, la acest tip de întrebări,
dacă subiectul începe să bată câmpii, operatorul va fi nevoit să
sintetizeze răspunsul primit. Uneori, va fi nevoit chiar să
întrerupă subiectul.

De ce acceptă oamenii să coopereze cu operatorii de

interviu?
Este greu de crezut pentru mulţi dintre cei care nu sunt familiarizaţi cu
cercetările realizate prin anchetă că mii de oameni, din diferite categorii
sociale, acceptă să primească necunoscuţi în căminele lor şi le oferă
informaţii de natură personală, pe care le-ar împărtăşi cu greu altor
persoane. Rotariu şi Iluţ (1997, p. 190) sintetizează motivaţiile care
explică gradul destul de mare de cooperare din partea subiecţilor în
anchetele sociologice.
¾ reflexul de politeţe ( e greu să refuzi...)

107
04.07.2004

¾ dorinţa de influenţare
¾ nevoia de a vorbi
Problemele de securitate din mediul urban, şi măsurile de securizare a
locuinţelor ridică dificultăţi în calea operatorilor.
Remarcarea gradul înalt de colaborare din partea populaţiei la
realizarea anchetelor sociologice nu înseamnă că refuzurile nu ar
constitui, adeseori, o problemă serioasă în desăvârşirea operaţiunilor de
colectare a informaţiilor în anchetă. Dimpotrivă, în funcţie de momentul
realizării anchetei şi de tematica acesteia, rata refuzurilor poate ajunge
la valori îngrijorătoare. Un număr mare de refuzuri afectează negativ
realizarea obiectivele cercetării în cel puţin două modalităţi:
¾ îngreunează culegerea datelor, întârzie obţinerea rezultatelor şi
sporeşte costurile;
¾ poate compromite reprezentativitatea eşantionului, persoanele
care refuză să colaboreze cu operatorul neconstituind un
eşantion aleator.
Evitarea unei rate mari de refuzuri subliniază importanţa momentului
realizării contactului cu subiectul. O parte din refuzuri pot fi evitate
printr-o atentă pregătire a operatorilor. Cu toate acestea, contactul
efectiv cu subiecţii depinde de ei, iar cercetătorii trebuie să urmărească
numărul de refuzuri obţinut de fiecare operator. Aceia dintre operatori
care înregistrează sistematic un număr mare de refuzuri vor trebui
excluşi din echipa de cercetare.

Construcţia chestionarului
Ceea ce diferenţiază ancheta de alte metode de investigare ştiinţifică
este faptul că este necesară construcţia unui instrument de colectare a
datelor nou cu ocazia fiecărei investigaţii. Acest aspect este neplăcut
mai ales deoarece face dificilă compararea rezultatelor din cercetări
diferite. Pe de altă parte, întrucât nu există instrumente standardizate, cu
excepţia unor scale de atitudini care au fost deja scalate pe populaţia
care urmează a fi investigată, trebuie să se abordeze faza elaborării
instrumentului cu cea mai mare atenţie.

Chestionarul în ancheta indirectă

La chestionarea cu operatori de anchetă subiectul depinde de operator
pentru accesul la întrebările de chestionar. Prin urmare, operatorul
controlează aplicarea întrebărilor din chestionar, înţelegerea lor de către
subiecţi şi înregistrarea răspunsurilor. În acest caz, discuţia trebuie să se
concentreze, în mod evident, pe evitarea erorilor pe care le pot produce
operatorii. În cazul anchetelor indirecte, chestionarul se dovedeşte
foarte important, de vreme ce este interfaţa prin care subiecţii comunică
cu echipa de cercetare. Chestionarul trebuie să fie astfel construit încât
datele colectate să fie valide şi fidele, altfel spus, să aibă acelaşi înţeles

108
04.07.2004

pentru toţi subiecţii, înţeles care să fie identic cu cel plănuit de către
cercetător.
Reguli generale pentru construirea chestionarelor în anchete
indirecte
Se pot elabora câteva reguli generale pentru construirea chestionarelor
auto-administrate (Baker, 1994, pp. 176-177):
1. Includeţi toate întrebările care acoperă interesele cercetării şi
pe care planificaţi să le analizaţi;
2. Faceţi chestionarul cât mai atrăgător pentru subiecţi;
3. Chestionarul să fie cât mai scurt, în măsura în care se acoperă
temele care se intenţionează a fi analizate;
4. Instrucţiunile să fie scurte, dar să conţină toate informaţiile
necesare pentru completarea corectă a chestionarului;
5. Luaţi în considerarea toate problemele pe care le poate
întâmpina un subiect în momentul în care primeşte
chestionarul. Fiţi siguri că instrumentul construit de voi
rezolvă aceste probleme.

În afară de chestionar, setul de materiale recepţionat de subiect în cazul

anchetei indirecte trebuie să cuprindă şi o scrisoare de introducere şi un
set de instrucţiuni.
Scrisoarea de introducere (cover letter)
Acesta va prezenta subiecţilor obiectivele cercetării şi solicită
cooperarea din partea subiectului. Obiectivele studiului trebuie
prezentate onest, suficient de simplu pentru a fi înţelese de orice subiect
şi de o manieră care, într-un fel sau altul, indică importanţa cercetării.
Importanţa studiului susţine şi apelul al participare. Acesta poate fi
egoist – cazul în care se subliniază interesul subiectului în derularea cu
succes a cercetării (fără a se exagera prea mult) sau altruist, când i se
solicită subiectului să facă un gest de generozitate faţă de cercetători
prin completarea chestionarului. Pe lângă aceasta, scrisoarea de
introducere va include şi informaţii referitoare la sponsorul cercetării, la
modalitatea de selecţie a subiecţilor şi asigurări privind păstrarea
anonimatului răspunsurilor.
Setul de instrucţiuni
Instrucţiunile trebuie să conţină toate informaţiile necesare completării
corecte a formularului. Exemplificăm câteva probleme pe care trebuie
să le abordeze aceste instrucţiuni:
- Modul de marcare a răspunsurilor – codurile se încercuiesc, sau
se marchează în alt fel?
- Numărul de variante care pot fi marcate în cazul întrebărilor
închise. Problema este importantă, multe seturi de date fiind
compromise de exprimarea unui număr de opţiuni mai mare
decât cel dorit de cercetători. De regulă se alege o singură

109
04.07.2004

variantă, iar acest principiu se afirmă de la început iar în cazul

întrebărilor unde se solicită mai multe răspunsuri se va
menţiona expres în formular.
- Instrucţiuni clare pentru abordarea întrebărilor filtru.
Instrucţiuni pentru returnarea chestionarului
Nu insist pe acest capitol al chestionarului din ancheta auto-
administrată.

Evident, toate aceste amănunte devin mai puţin importante în cazul

aplicării în grup a chestionarului. În astfel de situaţii instructajul va fi
realizat de un membru al colectivului de cercetare, care va fi la
dispoziţia subiecţilor pe durata completării instrumentului de cercetare.

Divagaţie
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a
operaţionalizării. În această etapă se construiesc procedeele de măsurare
a diferitelor concepte care intervin în cercetare.( De exemplu: coeziunea
grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru
participarea la orele de educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de
timp alocat pentru activităţi fizice, etc.). Finalitatea acestei etape este
asigurarea unei cât mai bune validităţi şi fidelităţi a măsurărilor noastre.

Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund

indicatorilor identificaţi pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm.
De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele de educaţie fizică
poate să îi corespundă un singur indicator, şi deci, un singur item:

Cât de mulţumit sunteţi de orele de educaţie fizică?

4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit
9. nu ştiu/ NR

Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-
un set de ipoteze referitoare la fenomenul cercetat. Adeseori, ipotezele
nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic şi
conştient construcţia instrumentului.
Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din
chestionar se aplică atât în anchetele indirecte cât şi în cele directe.
Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne bizuim pe
aceştia, care putea adapta formulările la capacitate de înţelegere a
subiecţilor, cel mai bine este ca întrebările să fie formulate şi în
chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi destinate auto-
administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a
formulărilor din chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor
putând provoca erori sistematice.

110
04.07.2004

Tipuri de întrebări.
După conţinut
a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor
sau ale comunităţilor în care trăiesc. Se referă la date direct
observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult, preferăm
să-i întrebăm direct pe subiecţi.

Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună? .....

Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul
chestionarului pentru a nu permite modificarea
răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că
aceste informaţii socio-demografice sunt solicitate doar
datorită rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor
fiind asigurat.
b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la
universul interior al subiectului, adică păreri, opinii, atitudini,
motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi obţinute prin observaţie
directă, e nevoie de interogarea subiecţilor. Interesul pentru opinii
este justificat de presupoziţia că universul „interior” al persoanei
explică în mare parte comportamentul acesteia. Măsurări valide şi
fidele ale atitudinilor presupun utilizare scalelor, adică a mai multor
întrebări care să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să
elimine erorile sistematice care ne pândesc la fiecare întrebare în
parte.
c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care
subiecţii cunosc anumite subiecte, pentru a evidenţia preocupările
intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica onestitatea sau doar
simpla tendinţă a subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din
punct de vedere social.

După formă de înregistrare

1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;
2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns
prestabilite. Pe lângă acestea apar destul de des următoarele
variante:
3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este
tipică întrebărilor închise, dar subiectului nu i se cere să aleagă
dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce răspunsul
liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar.
4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de
variantele prestabilite apare şi o variantă deschisă, alta, care.....

111
04.07.2004

Discuţie: întrebări închise şi întrebări deschise

Chestiunea merită ceva discuţie, mai ales în ceea ce priveşte alegerea
între întrebările deschise şi cele închise.
• Răspunsurile la întrebările închise se înregistrează prin coduri.
Codurile sunt pur şi simplu nişte simboluri, asociate variantelor
de răspuns. Este de dorit ca aceste simboluri să fie numerice,
deoarece programele de prelucrare a datelor se descurcă mai
bine cu cifre decât cu litere.
• La întrebările închise, variantele de răspuns trebuie să satisfacă
anumite cerinţe:
o Exhaustivitate – oricărui răspuns posibil să i se poată
asocia o variantă prestabilită; mai mult în cazul
întrebărilor de opinie, variantele pozitive trebuie să fie
simetrice cu cele negative;
o Exclusivitate – unui răspuns concret primit să-i
corespundă o singură variantă prestabilită.

• Întrebările deschise vor fi transformate în final tot în cifre.

Diferitele răspunsuri primite sunt clasificate în categorii.
Categoriile acestea, stabilite după colectarea datelor seamănă
foarte mult cu variantele de răspuns ale întrebărilor închise.

• Se discută mult despre avantajele şi dezavantajele celor două

tipuri fundamentale de întrebări. Părerea mea este că avantajele
sunt mult în favoarea întrebărilor închise din următoarele
motive:
o Datele se prelucrează mult mai uşor şi mai rapid;
o Chestionarele se completează mult mai repede;
o Conţinutul întrebării este precizat în întregime;
o Înţelegerea întrebării şi a răspunsurilor este uniformă;
o Se evită erorile datorate operaţiilor de postcodificare;
o Întrebările închise ajută la găsirea răspunsurilor
potrivite (fiind mai uşor să recunoşti decât să
reproduci), numărul non-răspunsurilor fiind mai mic.

Întrebările închise au, bineînţeles şi dezavantaje:

- întrebările închise sugerează răspunsurile (s-a arătat, de
pildă, că la formele închise, ponderea răspunsurilor
pozitive este semnificativ mai mare decât la formularea
deschisă);
- nu se pretează la studierea fenomenelor complexe şi a
celor prea puţin studiate.

112
04.07.2004

Reguli de formulare a întrebărilor din chestionare

Am mai afirmat, în altă parte, că rezultatul operaţionalizării îl constituie,
cel puţin în cazul anchetei sociologice, chestionarul. Întrebările din
chestionar reprezintă instrumentul prin care se înregistrează indicatorii
conceptelor şi dimensiunilor identificate. O bună parte din chestionarele
sociologice sunt alcătuite din scale de atitudine, a căror construcţie am
abordat-o într-un curs anterior. Chiar dacă par mai simplu de elaborat,
itemii care nu fac parte din scale de atitudine trebuie să îndeplinească
aceleaşi rigori vis-a-vis de validitate şi fidelitate. Recomandările de mai
jos sunt formulate tocmai în vederea rezolvării acestor probleme
(Oppenheim, 1992, p.128):
• Lungime. Întrebările să nu fie prea lungi. Frazele să fie de mai
puţin de 20 de cuvinte (asta în limba engleză). Este bine ca
înaintea fiecărei secţiuni să fie un text introductiv care să-l
acomodeze pe subiect şi să-l tempereze pe intervievator.
Uneori, în cazul în care întrebarea solicită lămuriri e bine să se
renunţe la regula cu privire la lungimea întrebării.
• Evitaţi întrebările cu două sau mai multe sensuri (double
barrelled questions): „Aveţi o bicicletă sau o motocicletă?”
• Evitaţi proverbele, ele vor provoca o reacţie afirmativă. La fel,
nici citatele nu ar trebui să fie utilizate.
• Evitaţi dublele negaţii: textul întrebării trebuie să fie pozitiv.
Deci, pe de o parte, textul întrebării nu trebuie să conţină
negaţii. În ceea ce priveşte dublele negaţii, este clar că nu sunt
recomandabile datorită caracterului lor confuz.
• Nu ştiu şi Nu e cazul nu trebuie să lipsească atunci când sunt
posibile aceste răspunsuri. Potrivit lui Chelcea (1998)
răspunsurile „nu ştiu” indică neinformare sau lipsă de interes în
tema abordată. Nu este de mirare, deci, că primim mai des gen
de răspunsuri de la cei cu un nivel de instrucţie scăzut sau de la
femei. Frecvenţa răspunsurilor „nu ştiu” poate fi redusă printr-o
formulare şi prezentare atractivă.
• Folosiţi cuvinte simple, evitaţi acronimele, abrevierile, jargonul
şi termenii tehnici (de exemplu termenii din jargon vor provoca
reacţie de prestigiu – răspunsuri aiurea).
• Unele cuvinte sunt notorii pentru ambiguitatea lor – trebuie
evitate ori sensul lor trebuie făcut clar; de exemplu: „Aveţi o
maşină?” cine are maşina? Familia, subiectul, firma? Cum o
are, cumpărată, închiriată...?
• Toate întrebările închise trebuie să-şi înceapă existenţa ca
întrebări deschise. (închiderea întrebărilor se face în urma
studiilor pilot). Nu trebuie să lipsească varianta Altceva.... acolo
unde este cazul;

113
04.07.2004

• Evitaţi întrebările prezumtive. Altfel spus, întrebările nu trebuie

să sugereze subiecţilor răspunsul la acestea.
• Evitaţi cuvintele cu încărcătură axiologică şi afectogenă –
democratic, negru, liber, sănătos. Etc.
• Nu supralicitaţi memoria subiecţilor. Când se solicită estimarea
unui frecvenţei unui comportament întrebarea nu trebuie să fie
generală ci să solicite o privire retrospectivă pe un orizont
temporal precis şi adecvat posibilităţilor memoriei. În nici un
caz să nu suprasolicitaţi memoria celor anchetaţi.

De ex. Nu întrebaţi:
Câte pachete de ţigări consumaţi pe an?

Nici

Câte pachete de ţigări aţi consumat în ultimul an?

Ci:

Câte pachete de ţigări aţi fumat în ultima lună?

Fiţi atenţi la detalii – forme, prezentare, săgeţi etc.

Ordinea întrebărilor în chestionar (după Chelcea, 1998)

Tipuri de întrebări după funcţia lor în chestionar

1.Introductive , de „spart gheaţa”, care au rolul de a „încălzi
atmosfera”. Prima întrebare trebuie să fie închisă şi simplă. A intrat deja
în folclor întrebarea introductivă a chestionarelor din Barometrul de
Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă:

Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună sau într-o direcţie

greşită?
1. Se îndreaptă într-o direcţie bună
2. Se îndreaptă într-o direcţie greşită
3. Nu ştiu

Este greşit să începeţi un chestionar cu întrebări de identificare (sex,

naţionalitate, venit, religie) care pot provoca reacţii negative din partea
subiectului. La fel, primele chestionare nu trebui să fie prea dificile
pentru a genera refuz.

2. Întrebările de trecere – marchează, în structura chestionarului,

trecerea de la o grupă de întrebări (pe o temă) la o altă grupă de

114
04.07.2004

întrebări, referitoare la altă temă. Separarea grupelor de întrebări se

poate face şi grafic (grupările de întrebări pe teme pot fi separate prin
chenare, semne etc.), sau poate fi marcată de operator (pauză, schimbă
tonul etc.), rostul lor fiind acela de relaxare, de „pauză”, similar
oarecum celor de introducere în raport cu segmente ale chestionarului.

3.Întrebări filtru – blochează trecerea unor grupe de subiecţi la un

grup de întrebări

Ex. Sunteţi membru în vreo asociaţie?

1. DA 2. NU

Dacă DA, ce fel de asociaţie/asociaţii? .... etc.

Este discutabilă utilitatea acestui gen de întrebări în chestionare. Mulţi
afirmă că ele doar complică instrumentele de colectare a datelor din
anchete, ele putând fi incluse în întrebări simple. Pentru exemplul de
mai sus, în locul celor două întrebări, ar fi fost suficientă una singură:

Din ce fel de asociaţie faceţi parte?

1. Nu fac parte din nici o asociaţie 2. Asociaţie sportivă ....

4.Întrebările bifurcate – care distribuie subiecţilor grupe de întrebări

diferite în funcţie de răspunsul la acest tip de întrebare

Ex. Sunteţi fumător?

1. DA 2. NU

Pentru cei care au răspuns DA:

Ce mărci de ţigarete fumaţi de obicei?.....

Pentru cei care au răspuns NU:

Menţionaţi câteva mărci de ţigarete ale căror reclame v-au atras
atenţia în ultima lună........................

5. Întrebările „ de ce”. Prin acestea se caută motivarea răspunsurilor

primite. Acest tip de întrebări sunt nerecomandate din cel puţin două
motive:
a. Sunt recepţionate ca foarte directe, agresive de către
subiecţi;
b. Explicaţiile sunt meseria cercetătorului, justificările
subiecţilor interesează în măsura în care studiul vizează
teoriile de bun-simţ sau dimensiunea atribuţională a
cogniţiei umane.

115
04.07.2004

6. Întrebările de control sunt cele prin care se verifică fidelitatea,

consistenţa răspunsurilor primite. De obicei se aplică o formulare
alternativă a întrebării a cărei consistenţă ne interesează.
7. Întrebări de clasificare, cunoscute şi sub denumirea de întrebări de
identificare sunt introduse în chestionar la final şi servesc la gruparea
indivizilor după variantele unor variabile socio-demografice (sex,
naţionalitate, vârstă, religie etc.). Elaborarea acestor întrebări pare
pentru mulţi un exerciţiu de rutină, ceea ce poate duce la erori. Absenţa
sau proasta formulare a oricăreia dintre aceste întrebări poate avea
efecte dezastruoase asupra cercetărilor sociologilor deoarece majoritatea
ipotezelor implică raporturi dintre asemenea variabile „structurale” şi
alte variabile sociologice. Este necesar ca, secţiunea întrebărilor de
clasificare să fie supusă unor verificări atente, chiar încrucişate (experţi
din afara echipei de cercetare să verifice chestionarul). Ca o părere
personală, sugerez ca la variabilele care sunt de tip numeric (vârstă,
venit), cuantificarea să se facă la nivel numeric, existând posibilitatea
ulterioară de a transforma scalele la care sunt măsurate variabilele.

Modalităţi de structurare a chestionarelor

Au fost propuse mai multe modalităţi de structurare a chestionarelor
Tehnica pâlniei
Se porneşte de la întrebări generale ajungându-se, treptat, la întrebări
specifice.
Tehnica pâlniei răsturnate
Este tehnica inversă celei menţionate anterior, pornindu-se de la
întrebări particulare ajungându-se apoi la întrebări mai generale.
Utilizarea aceste tactici este recomandabilă în cazul unor subiecţi cu un
nivel de instrucţie scăzut, cu capacitate de abstractizare redus,
întrebările iniţiale constituind cadru de referinţă pentru cele generale.
De exemplu – în chestionarul de la CCD, întrebările de la 7-10.

Ambele tehnici prezentate presupun o ordonare a întrebărilor după o

logică a trecerii de la particular şi de grupare a întrebărilor care acoperă
aceleaşi teme. Aceste procedee incumbă riscul contaminării
răspunsurilor de la o întrebare de la răspunsurile de la alte întrebări.
Aceste contaminări poartă denumirea de efecte, o discuţie extinsă a lor
întâlnindu-se la Chelcea (1998, pp. 237-239).
Efectul halo
Derivă din presiunea spre consistenţă a cogniţiei umane. Odată ce au
răspuns într-un anumit fel la o întrebare care îi angajează poziţia,
subiecţii sunt atenţi la consistenţa răspunsurilor la întrebările ulterioare
cu răspunsul la această întrebare.
Cine s-a declarat de acord cu propoziţia: „Tinerilor de astăzi le place să
muncească” va respinge probabil propoziţia: „Tinerii de astăzi preferă

116
04.07.2004

să se distreze decât să muncească”. Este foarte probabil că înregistrata

consistenţă din răspunsurile subiecţilor să fie datorată unei structuri
atitudinale bine configurate. Un număr de răspunsuri pot fi afectate,
totuşi, şi de efectul halo.
Efectul de poziţie
Poziţia diferitelor teme în chestionar poate influenţa orientarea şi
intensitatea răspunsurilor de la alte teme. Este bine în general ca
întrebările generatoare de tensiune să fie lăsate la final pentru a nu
afecta răspunsurile la cele mai puţin neutre. Din acest motiv, întrebările
pe teme politice, pe teme care suscită polemici în viaţa publică trebuie
plasate la final.

Diferenţe între chestionarele autoadministrate şi cele administrate prin

operatori de interviu.
- Efectele de halo şi de poziţie nu mai pot fi controlate în cazul
chestionarelor autoadministrate.

Eşantionarea
Eşantionarea se referă la metode sistematice de selecţie a subiecţilor
care vor fi studiaţi. Precum am menţionat într-un capitol anterior, cel
mai adesea este necesară selecţia unităţilor de înregistrare din universul
cercetării, deoarece mărimea populaţiei investigate depăşeşte interesul
ori resursele cercetătorului. Cel mai frecvent, eşantionarea se aplică în
cazul anchetelor sau al sondajelor, când unităţile de înregistrarea sunt
indivizi. Alte metode (analiza de conţinut, observaţia, analiza de reţea)
pretind şi ele selecţia subiecţilor din universul cercetat.
În acest capitol vom tratat mai ales eşantionarea din perspectiva
necesităţilor anchetei sociologice. Vom arăta la început de ce
eşantionarea probabilistă este superioară celei neprobabiliste. Astfel,
George Gallup a fost primul care a reuşit să facă predicţii de mare
precizie privind comportamentul electoral, prin sondaje, plecând de la
teoria probabilităţilor.
Vom prezenta principiile eşantionării probabiliste şi câteva
tehnici de eşantionare. În final, vom trece în revistă câteva proceduri de
eşantionare neprobabiliste.

Scopul eşantionării probabiliste (denumită şi aleatoare) este de a oferi

cercetătorului capacitatea de a realiza inferenţe precise privitoare la o
populaţie mare pe baza unui număr mult mai mic de cazuri.

Cum funcţionează eşantionarea probabilistă?

Eşantion probabilist (aleator) este acel eşantion care este proiectat pe

baza regulilor probabilităţii, care permite determinarea măsurii în care

117
04.07.2004

eşantionul reprezintă populaţia din care a fost selectat. Este considerat

aleator doar acel eşantion în al cărui caz fiecare individ din populaţie a
avut o probabilitate egală non-nulă de a fi inclus.

Statistici implicate în estimarea reprezentativităţii:

¾ Parametru – valoarea variabilei în eşantion – statisticile bazate
pe eşantion încearcă estimarea acestor parametri – de ex. Media
veniturilor unei populaţii.
¾ Media pe eşantion (care estimează media din populaţie);
¾ Varianţa, adică gradul de împrăştiere al caracteristicii estimate;
¾ Eroarea de eşantionare – diferenţa dintre estimare şi mărimea
parametrului în populaţie. Erorile de eşantionare (aleatoare)
trebuie deosebite de cele sistematice, datorate unor erori în
realizarea cercetării. Cele aleatoare nu sunt datorate unor greşeli
ale cercetătorului ci variabilităţii eşantionului selectat din
populaţie.

Evident, cu cât eşantionul este mai mare, cu atât erorile de eşantionare

vor fi mai mici. Însă, cu creşterea mărimii eşantionului, creşte şi
probabilitatea de apariţie a erorilor sistematice (nealeatoare). Pentru a
înţelege principiile estimării parametrilor prin eşantioanele aleatoare, un
număr de elemente merită să fie amintite.
¾ se extrag eşantioane repetate din aceeaşi populaţie; câte
eşantioane de 1000 de persoane se pot extrage din 300.000 de
mii de oameni? Combinaţii de 300000 luate câte 1000. Adică
foarte multe.
¾ Fiecărui eşantion i se calculează media parametrului estimat. Să
zicem înălţimea.
¾ Dacă avem un număr suficient de mare de eşantioane, se poate
construi o histogramă a distribuţiei acestor medii. – distribuţia
de eşantionare a mediei pe eşantioane – aici este baza înţelegerii
chestiunii.
¾ Ştim că media acestor medii este egală cu media din populaţie.
¾ Acestei distribuţii i se poate calcula abaterea standard (abaterea
medie de la medie) care poartă numele de eroare standard.
¾ Distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane este normală.
Histograma ia forma unui clopot (clopotul lui Gauss). Cu cât
numărul eşantioanelor este mai mare cu atât mai mult se
apropie distribuţia de rigorile distribuţiei normale.
¾ Curba normală are anumite probabilităţi care fac posibil
calculul reprezentativităţii eşantioanelor. – plecând de estimarea
proporţiei de estimări care sunt la o anumită distanţă de la
media din populaţiei (parametru). Această distanţă este eroarea
standard.

118
04.07.2004

o 1 e.s. – 68% din estimări

o 2 e.s. – 95% din estimări
o 3 e.s. – 99% din estimări

Ex. Ştim că estimarea din eşantionul nostru are 68% şanse să se abate
cu 1 e.s. de la media din populaţie, ori 95% să se abată cu 2 e.s. de
media din populaţie. Ori 99% să se abată cu 3 e.s. de media din
populaţie (de fapt să cadă în acel interval).

Eroarea standard este afectată de varianţa populaţiei şi de mărimea

eşantioanelor realizate.
Acum putem trece la măsurarea reprezentativităţii.

A măsura reprezentativitatea înseamnă a aprecia măsura în care

estimările din eşantionul nostru se abat de la parametri din populaţie.
Dar nu ştim, de obicei, parametri din populaţie (altfel n-am mai face
anchete) şi nici nu am realiza un mare număr de eşantioane din aceeaşi
populaţie. Putem înlocui eroarea standard a distribuţiei de eşantionare
cu eroare standard a eşantionului.

E.S. = abaterea standard/ N2

Apoi aplicăm proprietăţile curbei normale pomenite mai sus:

- alegem pragurile de confidenţă (68,26%, 95,44% sau 99,74%)

- calculăm intervalele de confidenţă
o media +/- E.S. la 68%
o media +/- 2 E.S. la 95%
o media +/- 3E.S. la 99%

Cadre de eşantionare
Enumerarea, lista indivizilor dintr-o populaţie constituie cadrul de
eşantionare.
De exemplu, listele electorale sunt folosite adeseori pentru constituirea
de eşantioane aleatoare pentru sondaje de opinie.
Calitatea unui eşantion aleator depinde de calitatea cadrului de
eşantionare. Cărţile de telefon, de exemplu, nu constituie un bun cadru
de eşantionare pentru extragerea de eşantioane reprezentative pentru
sondaje preelectorale (sunt foarte bune pentru eşantioane de posesori de
telefon, însă). Este clar că cercetătorul are nevoie de ceva perspicacitate
pentru a găsi cel mai potrivit cadru de eşantionare.

Elaborarea unui eşantion aleator

119
04.07.2004

Trebuie realizaţi trei paşi:

1) stabilită unitatea de analiză (cine este inclus în analiză)
2) realizată o listă a unităţilor de analiză
3) aleasă o metodă de selecţie, astfel încât eşantionul să fie
reprezentativ

Metode de eşantionare aleatoare

Simplă – numere aleatoare

Înregistrările din cadrul de eşantionare au un număr de identificare unic
iar subiecţii din eşantion sunt extraşi pe baza acestor numere cu ajutorul
unor numere aleatoare. Pe vremuri se foloseau tabele de numere
aleatoare dar astăzi, cu posibilităţile tehnice disponibile, numerele
aleatoare pot fi generate de către computere.
Această metodă de eşantionare mai poartă şi denumirea de eşantionare
pură aleatoare.
Sistematică – metoda pasului (cvasi aleatoare)
Pentru această procedură de eşantionare, ca şi în cazul celei de mai
întâi, este nevoie de existenţa unui cadru de eşantionare care să cuprindă
toate unităţile de analiză. Împărţindu-se toată populaţia la mărimea
dorită a eşantionului se stabileşte pasul de eşantionare p. Apoi se alege
aleatoriu un prim individ, care trebuie să aibă un număr de ordine mai
mic decât pasul de eşantionare. Respectându-se pasul de eşantionare se
alege, pornind de la primul subiect, întreg eşantionul, selectând fiecare
ale p-lea individ. Metoda est e numită cvasi aleatoare deoarece în
momentul în care este stabilit primul individ din eşantion este stabilit
întreg eşantionul, astfel că nu se mai respectă condiţia stabilită mai sus
pentru eşantioanele aleatoare: probabilitate egală non-nulă de selecţie
pentru fiecare subiect. Mai mult, în cazul acestei proceduri, numărul
eşantioanelor posibile pentru o populaţie este egal cu mărimea pasului
de eşantionare, ceea ce constituie din nou o restricţie greu de acceptat de
către unii metodologi.
Stratificată
În cazul în care anumite caracteristici sunt importante faţă de variabilele
pe care dorim să le măsurăm, şi cunoaştem distribuţia acestor variabile
în populaţia investigată, este bine să se realizeze grupuri omogene după
respectivele caracteristici iar apoi se selectează subiecţii aleator din
aceste grupuri proporţional cu măsura în care aceste grupuri sunt
reprezentate în eşantion. De exemplu, dacă este important într-un sondaj
de opinie ca reprezentarea pe cartierele oraşului să fie proporţională cu
distribuţia din populaţie, vom împărţi cadrul de eşantionare – listele
electorale să zicem – pe cartiere şi vom selecta aleator printr-una din

120
04.07.2004

procedurile descrise mai sus din fiecare dintre populaţiile de cartier.

Această procedură de eşantionare produce erori mai mici decât
eşantionarea pură aleatoare.
Ponderată
Când aven nevoie de subeşantioane reprezentative pe anumite categorii
mai mici în populaţie. Să presupunem că dorim să comparăm români şi
romi într-un eşantion de 200 de persoane, putem selecta aleator 100 de
români şi aleator 100 de romi. Evident, romii sunt suprareprezentaţi, dar
aşa putem face comparaţii mai precise. Altfel, dacă am fi atribuit tuturor
subiecţilor aceeaşi probabilitate de a fi selectaţi, nu am fi avut, probabil,
mai mult de 2, 3 romi în eşantion.
Cluster
Clusterele (ciorchini în limba engleză) adună grupuri eterogene care
sunt deja formate ca şi grupuri stabile. – şcoli, organizaţii, etc. Deci, în
eşantionarea cluster, stabilim grupurile de acest tip, din care facem apoi
selecţia. Membri grupurilor selectate constituie eşantionul nostru.
Situaţia poate fi mai complicată. Aceste colectivităţi pot fi grupate, iar
selecţia din acestea se poate face, deci, stratificat. Să presupunem că
dorim să facem o anchetă cu privire la practicarea sporturilor la elevii
de liceu. În acest caz putem să lucrăm cu o eşantionare multistratificată
cluster. Stabilim că cea mai eficientă tehnică de anchetă este cea
indirectă cu aplicarea chestionarelor în colectivitate (gen extemporal).
În acest caz obiectivul eşantionării îl vor constitui clasele de elevi şi nu
elevii înşişi. Clasele de elevi le vom stratifica după an (a IX-a, a X-a ...),
liceu, profil sau tipul liceului (colegiu naţional, liceu teoretic, grup
şcolar). După ce am realizat această grupare vom alege clasele aleator
din fiecare strat, astfel încât să se respecte proporţiile.

Eşantionarea nealeatoare
Pe lângă procedurile de eşantionare expuse, care sunt singurele care
permit realizarea calculelor de reprezentativitate, în anumite situaţii se
aplică şi proceduri nealeatoare. Cea mai cunoscută este eşantionarea pe
cote a cărei realizare presupune următoarele etape:
¾ Se stabileşte distribuţia populaţiei în funcţie de anumite
caracteristici importante (pentru care dorim să avem
reprezentativitate).
¾ Se împarte eşantionul în cote, funcţie de distribuţiile stabilite la
etapa anterioară. Cotele reprezintă numărul de subiecţi care au
anumite caracteristici. Cotele pot fi simple sau legate. Adică
distribuţiile pe caracteristicile importante pot să fie legate sau
pot fi luate separat. În urma împărţirii eşantionului, fiecare
dintre operatori ştie ce caracteristici trebuie să aibă subiecţii pe
care îi va intervieva, aceste criterii constituind şi criteriu de
includere în eşantion.

121
04.07.2004

Exemplu
Să presupunem că dorim să realizăm o anchetă pe un eşantion de
studenţi ai universităţii pentru care eşantionarea o vom face pe cote.
Alegerea procedurii de eşantionare este justificată de lipsa unui cadru de
eşantionare bun, mai ales din cauza mobilităţii geografice puternice a
studenţilor. Cunoaştem că populaţia de studenţi ai universităţii are
următoarea distribuţie:
Tabel 6
Români Maghiari
Băieţi 4000 1000 5000
Fete 4000 1000 5000
8000 2000 10.000

Eşantionul pe care ni-l dorim de 200 de studenţi va avea următoarea

distribuţie:
Tabel 7
Români Maghiari
Băieţi 80 20 100
Fete 80 20 100
160 40 200

Principala problemă a eşantionării pe cote derivă din imposibilitatea

estimării erorilor. Erorile pot fi apreciate impresionistic prin compararea
unor distribuţii sau indicatori cu datele pe care le avem pe toată
populaţia sau cu datele din alte anchete realizate pe respectiva populaţie.
Cu toate acestea, calculele de reprezentativitate sunt absolut irelevante
matematic.

122
04.07.2004

OBSERVAŢIA
Observaţia a fost dintotdeauna sursa principală de informaţii pentru
membri speciei umane. Acest amănunt este valabil atât pentru
cunoaşterea comună cât şi pentru cea ştiinţifică. Ceea ce diferenţiază
observaţiile sociologice de cele comune este caracterul sistematic şi
intenţional al celor din urmă.
O posibilă definiţie a observaţiei ar putea fi: metodă ce
presupune colectarea impresiilor despre lumea înconjurătoare produse
prin toate facultăţile senzoriale. Definiţia subliniază faptul că prin
această metodă sunt notate multe tipuri de informaţii dincolo de cele
vizuale. Metoda presupune contactul direct cu obiectul cercetării deşi se
pot utiliza, mai recent, diferite tehnici de înregistrare audio-video. În
orice caz, cercetătorii trebuie să fie martorii fenomenelor pe care le
cercetează.
Una dintre principiile observaţiei este non-intervenţionismul,
ceea ce semnifică faptul că observatorii nu manipulează şi nici nu-şi
stimulează subiecţii.
Avem două genuri de observaţie sociologică:
¾ Observaţia cantitativă: are un rol esenţial în psihologia
experimentală şi în studiul sociologic al grupurilor mici. Ea
se desfăşoară în situaţii construite deliberat astfel încât .să
se poată asigura standardizarea şi controlul. Ea utilizează
concepte precum operaţionalizare, variabile, analize
statistice.
¾ Observaţia calitativă: este în mod fundamental naturalistă
în esenţa ei; ea se desfăşoară în contextul natural al
fenomenului studiat, între actori care ar participa în mod
natural la interacţiune şi urmăreşte fluxul natural al
evenimentelor. În varianta naturalistă, observaţia este foarte
apropiată în maniera de interogare a realităţii de observaţia
participantă.
Numărul observatorilor variază de la caz la caz, de la unul până
la mai mulţi. "Street-Corner Boy"(1950) este, de pildă, o cercetare
renumită bazată pe observaţie. Pentru aceasta, Whyte a locuit într-un
cartier de italieni imigranţi timp de 2 ani, i-a studiat, s-a împrietenit cu
ei, întocmind fişe de observaţie foarte detaliate în care a utilizat grile de
înregistrare a comportamentului.

Observaţia cantitativă.
Un alt exemplu cunoscut de cercetare ce utilizează metoda observaţiei
este studiul lui Robert Bales (1950) în care abordează maniera în care

123
04.07.2004

oamenii interacţionează în cadrul activităţilor de grup. Iată cum descrie

Bales activitatea observatorilor aflaţi în spatele unui ecran mat:
"...observatorii înregistrează sistematic fiecare element al
interacţiunii, fără a omite itemi precum înclinări ale capului sau
grimase. Fiecare observator are o maşină simplă cu o bandă de hârtie
mobilă pe care înscrie codificat descrierea fiecărui act - actul fiind
definit în principiu ca o propoziţie, întrebare sau gest. Actele se
întâmplă de obicei la o rată de 15-20 pe minut. Informaţia înregistrată
include identificarea persoanei care a vorbit, persoana căreia îi era
destinat mesajul şi clasificare actului în funcţie de anumite categorii
predeterminate. Există 12 categorii, care acoperă reacţii pozitive şi
negative, întrebări şi încercări de rezolvare a problemei prin oferta de
informaţii, opinii sau sugestii."
Numărul observatorilor sporeşte problema fidelităţii
informaţiilor obţinute prin această metodă.
În aplicarea acestei metode, avem două aspecte care sunt strâns
legate:
¾ Identificarea unităţilor comportamentale cu sens. Ca şi în cazul
analizei de conţinut, problema este să găseşti unitatea cu sens -
cuvânt, propoziţie sau temă.
¾ Stabilirea eşantionului de unităţi de analiză. Fiind imposibilă
înregistrarea tuturor comportamentelor, este necesară o selecţie
a lor, după anumite criterii.

Tabela de analiză a comportamentului

Instrumentul de lucru în cazul observaţiei exterioare este tabela de
analiză a comportamentului.
Datele de observaţie sunt condensate într-un tabel cu 2 intrări :
¾ faptele de conduită
¾ semnificaţiile posibile, atitudinile dezvăluite de fapte
În căsuţele de la intersecţiile liniilor şi coloanelor se consemnează se
atitudine este ataşată fiecărui fapt, fiecărei conduite. Ataşarea unui
anumit comportament la o anumită atitudine se face în termeni de
plauzibilitate. În tabel se consemnează prin semne probabilitatea
atribuită acestei asocieri se fapte şi atitudini.

Exemplu:
Agresivitate
vorbeşte tare x
se ceartă xx

Prin apelul la grile de categorii, ca la Bales, la scări de evaluare sau la

tabele de analiză, ca şi în exemplul de mai sus, se poate realiza gruparea

124
04.07.2004

şi sistematizarea datelor din observaţie. Rareori este, însă, posibilă

depăşirea nivelului taxonomic al scalelor nominale. datele de
observaţie, în ideea că vor fi utilizate pentru analize statistice, sunt în
mare majoritate a cazurilor non-parametrice.

Dezavantaje ale metodei.

În observaţie subiectivitatea este mult mai mare decât în alte metode.
Înregistrările realizate sunt puternic dependente de judecăţile, atitudinile
şi valorile personale ale cercetătorilor. Limitele de acest gen intervin
mai întâi în momentul stabilirii eşantionului de comportamente studiat,
care este de obicei justificat prin trimiterea la o anumită teorie. Mai
apoi, observaţia efectivă poate fi afectată de subiectivitatea
observatorilor. S-au observat, dealtfel, semnificative dezacorduri între
observatori atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate cât şi în
ceea ce priveşte repartiţia acestora în categoriile prestabilite. Un caz
particular de distorsionare este determinat de identificarea prea
puternică a observatorului cu grupul studiat, ceea ce îl lipseşte de
detaşarea necesară. S-a evidenţiat, de altfel, că natura şi calitatea datelor
de observaţie depinde în bună măsura de opinia cercetătorului cu privire
la necesitatea sau inutilitatea schimbării sistemului observat.
Una dintre problemele de bază ale observaţiei este, de altfel,
fidelitatea înregistrărilor. Se pot imagina mai multe maniere de a
verifica şi îmbunătăţi stabilitatea datelor de observaţie. O cale ar fi
utilizarea mai multor observatori independenţi. Altă soluţie este oferită
de posibilitatea înregistrării audio-vizuale a contextelor de observat,
aceasta permiţând analize mai fine a materialului de studiu cât şi
verificări ulterioare. Bineînţeles că problema fidelităţii nu este atât de
acută în cazul cercetărilor care au o tentă mai interpretativistă.
Observaţia este, în acelaşi timp, foarte costisitoare. Ea este
aproape imposibil de realizat pe grupuri sau comunităţi mari.

Avantaje. Particularităţi
Observaţia reprezintă metoda de bază (Bacon, Descartes) în ştiinţă. În
cazul sociologiei, observaţia surprinde persoana umană în contextul ei
real, concreteţea datelor de observaţie opunându-se artificialităţii datelor
rezultate din altfel de metode. Prin observaţie suntem în domeniul
faptelor, a ceea ce fac realmente oamenii, şi nu în sfera declaraţiilor
despre ceea ce fac, cum se întâmplă în cazul anchetei. Observaţia face
posibilă surprinderea in vivo a complexităţii şi dinăuntru, nu numai a
conduitelor cât şi pe cea a mentalităţilor.
Acuitatea, acurateţea datelor şi relevanţa interpretărilor depinde
de calitatea observatorilor. Astfel, s-a găsit o corelaţie între aptitudinile
empatice şi sesizarea corectă a ceea ce se petrece într-o situaţie socială.

125
04.07.2004

Observaţia presupune asocierea cu alte metode precum

observaţia participantă, pe care o vom discuta în cele ce urmează sub
titulatura de observaţie naturalistă ancheta, interviul de grup, şi chiar
experimentul.

OBSERVAŢIA NATURALISTĂ. INTRODUCERE

Observaţia naturalistă are anumite avantaje care o fac de neînlocuit în
clarificarea anumitor probleme ce ţin de cunoaşterea socialului de pe
poziţii interpretativiste. Ea este cea mai bună cale de a dezvălui punctul
de vedere al membrilor unui context de cercetare în raport cu lumea
vieţii cotidiene. Cele mai aprofundate studii de caz nu pot fi realizate
decât prin observaţie naturalistă atunci când abordăm comunităţi de
unităţi sociale de întindere redusă Nu este de mirare, deci, că dezvoltări
esenţiale ale metodei au fost realizate în cadrul unor şcoli care pun
accentul pe microsociologie, pe problematica structurării ordinii sociale
plecând de la nivelul interacţiunilor de zi cu zi, cum ar fi
interacţionismul simbolic sau etnometodologia. Avem o metodologie şi
o procedură de teoretizare tipic interpretativistă, cu accente
hermeneutice uneori, care se opune mai mult sau mai puţin deschis
paradigmei explicative. Prin observaţie nu căutăm cauze sau legi ci
motivaţii, semnificaţii, coduri, ritualuri etc. Logica cercetării este
deschisă, aşa cum însăşi interpretarea este o sisifică încercare de a
potrivi reprezentările subiectului cercetător în noianul de coduri ale
sistemelor în care îşi joacă rolurile. Temele, interpretările sunt
redefinite continuu în procesul cercetării. Nici realizarea saturaţiei
teoretice nu poate fi privită, decât cu o mare îndrăzneală, ca epuizare a
posibilităţilor interpretative ale temei.
Pe de altă parte, metoda nu poartă conotaţiile politice ale
procedurilor aclamate în ştiinţele tari. Cel care realizează un astfel de
studiu va evita să colonizeze "obiectul" prin recursul la concepte
ştiinţifice. El năzuieşte să înţeleagă fenomenul prin înţelegerea celor
care participă la el deci să descopere acel adevăr limitat, situat al
membrilor. Sunt respinse pretenţiile cercetătorului pozitivist privind
accesul la adevărurile fundamentale ştiinţă şi implicaţiile lor în termeni
de autoritate şi legitimitate ce se materializează în discuţii referitoare la
opoziţia dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică, "falsă conştiinţă",
ideologii etc. Mai mult, există tendinţa tot mai evidentă de implicare
activă şi neinstrumentală în activităţile grupurilor vizate, tocmai
pentru a elimina distanţa, încărcată cu sensuri ale puterii, ce-l separă în
ştiinţa "normală" pe cercetător - subiect, de cel cercetat - obiect.
Accentul pe cultură, semnificaţii, interacţiune, ritualuri îşi are
explicaţia în originea acestui gen de metode. Antropologia culturală s-a
opus de la început reducţionismului naturalist de orice fel arătând rolul
esenţial pe care sistemele de semne îl joacă în determinarea umanului.

126
04.07.2004

Etnografia, înrudită cu antropologia, uzează de acelaşi arsenal

metodologic şi, bineînţeles, manifestă un interes deosebit pentru faptele
de cultură.

Paginile care urmează vor fi dedicate în exclusivitate descrierii

abreviate a modului în care se realizează o cercetare prin metoda
observaţiei naturaliste în care, din motive pe care le vom aborda mai
târziu, includem şi observaţia participantă. Cauza pentru care trecem cu
vederea peste o întreagă tradiţie de observare cantitativistă poate fi
subiectul unei analize epistemologice sau de sociologia ştiinţei. În
esenţă, este vorba despre impactul pe care pierderea de legitimitate
suferită de ştiinţa pozitivistă în ultimii ani l-a avut asupra teoriei,
practicii şi metodologiei din ştiinţele sociale. Adecvându-ne discursul
acestei episteme, am considerat că pentru a realiza cercetare în
domeniul asistenţei sociale în pas cu ceea ce se întâmplă în culturile ce
impun ritmul şi orientarea gândirii sociale contemporane este nevoie să
ne debarasăm de cantitativismul sau psihologismul moştenit din anii '60
sau '70. Argumentele cele mai puternice depăşesc, evident, zona
mimetismului cultural. Dar nu este locul pentru a insista pe această
temă.

Cercetarea prin observaţia naturalistă

Prezentarea noastră, introductivă, va urmări fazele pe care trebuie să le
parcurgă un cercetător ce se apleacă asupra unei teme prin metoda
observaţiei naturaliste. Evident că prima etapă este cea a stabilirii temei
de cercetare, a problemei, a întrebării la care se caută un răspuns.
Întrucât varietatea temelor ce pot beneficia de aportul observaţiei
calitative este nelimitat nu vom încerca să oferim clasificări sau reguli.
Revenim doar la precizările anterioare, în care am arătat că metoda
prezentată este de neînlocuit în studiul interpretativ al grupurilor mici,
când ne interesează sensurile ataşate acţiunilor şi interacţiunilor şi
modul în care interacţiunile se structurează în funcţie de un anumit cod.
Pentru a ilustra aplicabilitatea largă a metodei vom enumera foarte pe
scurt câteva cercetări realizate pe această cale în spaţiul anglo-saxon.
Exemplele sunt preluate din frumoasa introducere în metodă a soţilor
Adler (Adler şi Adler, p. 377-389)

• Carpenter, Glassner, Johnson şi Loughlin (1988) au observat

adolescenţi, elevi de liceu în timpul pauzelor de masă pentru studia
modul în care aceşti tineri îşi structurează timpul liber.
• Soţii Adler au studiat prin observaţie participantă traficanţii de
droguri şi cultura prieteniei la copiii de şcoală elementară.

127
04.07.2004

• Erving Goffman, deşi nesistematic în metodologia sa, a produs

celebrele sale lucrări în care, studiind maniera în care oamenii
acţionează, interacţionează şi formează relaţii, a încercat să
dezvăluie căile prin care actorii sociali dau sens existenţei. Interesul
lui particular s-a concentrat asupra procedurilor cotidiene de
prezentare a sinelui.
• Cahill, un reprezentant recent al şcolii dramaturgice fundamentate de
Goffman a produs o cercetare despre socializarea copiilor americani
în "religia civilităţii" ce formează cultura americană contemporană.
El a descris modul în care adulţii tratează cazurile de comportament
deviant ale copiilor ca mijloace pentru a-şi educa proprii copii în
spiritul normelor de conduită general acceptate.

Alegerea sitului de observare5

Locul în care se va întreprinde observaţia este stabilit în primul rând în
funcţie de tema cercetării. Trebuie identificate acele contexte în care
întâlnim persoanele, organizaţiile sau interacţiunile care ne interesează.
Pe lângă acest aspect esenţial sunt, totuşi, numeroşi factori hotărâtori,
care trebuie luaţi în calcul în alegerea unui sit. Abilităţile şi resursele
cercetătorului sunt elemente care-şi pun mai întotdeauna amprenta
asupra oricărui tip de cercetare, iar alegerea contextului de realizare a
observaţiei nu poate să nu fie afectată de asemenea aspecte.
Este importantă, pe de altă parte, măsura în care sit-ul însuşi,
prin anumite caracteristici, limitează sau facilitează desfăşurarea
investigaţiei. Să recunoaştem chiar că, adeseori, opţiunea pentru un
context sau altul este determinată de şansă sau de convenienţă cum ar fi
în cazul cercetării oportuniste. În general, factorii ce depind de sit-ul
însuşi care influenţează de o manieră decisivă alegerea sau respingerea
acestuia, uneori chiar şi decizia de a realiza sau nu cercetarea sunt:
- posibilitatea de obţine acces
- setul de roluri disponibile
- dacă aceste roluri oferă suficient acces la fenomenul cercetat
- dacă observatorul este capabil să joace aceste roluri
Aceste aspecte au fost descrise cu ajutorul unor dihotomii ce
surprind la nivel de "tip ideal" diferenţele ce pot apare în accesul la

5
În literatura se specialitate anglo-saxonă, locul în care cercetătorul
realizează observaţia propriu-zisă, comunitatea, instituţia sau chiar
spaţiul public supus investigaţiei sunt reunite sub titulatura de setting.
Negăsind un echivalent adecvat în limba română, am utilizat alternativ
noţiuni mai ambigue cum ar fi: sit, context, aranjament uman etc. La
fel de nepotrivite pot părea şi conceptele de membrii sau de interni,
care încearcă să reproducă sensul termenului member.

128
04.07.2004

anumite situaţii interacţionale de interes pentru ştiinţele sociale şi

numai.
O primă distincţie cu care se operează este cea dintre sit-uri
vizibile şi sit-uri invizibile. Un context de cercetare este vizibil atunci
când informaţiile cu privire la el sunt accesibile publicului. O plajă
publică, un parc, un fast-food constituie fiecare ipostaze ale acestui tip
de sit. Invizibilitatea semnifică restricţionarea accesului la un astfel de
grup sau organizaţie, această caracteristică fiind de cele mai multe ori
intenţională, definitorie chiar, pentru acele contexte, precum în cazul
asociaţiilor secrete de orice fel - reţele de traficanţi de droguri, secte
interzise ş.a.m.d. Ca o consecinţă a reluctanţei membrilor acestei
categorii de grupuri de a fi observaţi de alţii decât de cei iniţiaţi sau
acceptaţi, accesul în astfel de situ-uri poate fi deosebit de dificil şi chiar
periculos.
Contextele în care se realizează observaţia pot fi deschise sau
închise. Parcul municipal sau autobuzul sunt "deschise" în măsura în
care accesul în ele solicită puţină negociere din partea observatorului. În
schimb, spitalul, uzina sau penitenciarul sunt instituţii care, într-o
măsură mai mare sau mai mică, pot fi caracterizate ca fiind închise.
Utilă în descrierea aranjamentelor umane este şi deosebirea
analizată de către E. Goffman dintre scenă şi culise ca regiuni ce impun
în virtutea unor convenţii tacite strategii specifice de prezentare a
sinelui (Goffman, 1957).
Bineînţeles că în tipologiile enumerate avem de a face doar cu
"tipuri ideale", aranjamentele umane putând fi descrise prin grade
diferite de închidere/deschidere sau de vizibilitate/invizibilitate cât şi
prin combinarea acestor trăsături: situri vizibile deschise (trotuarul),
vizibile închise (spitalul) etc.
Să mai amintim că de multe ori cercetătorul nu se poate limita
la analiza unui singur sit fiind necesară pătrunderea în mai multe
aranjamente. Dezvoltarea studiului în mai multe contexte poate fi
solicitată de imperativul verificării unor interpretări bazate pe
observarea unui singur aranjament uman sau de cerinţa studierii unui
fenomen în toate ipostazele sale considerate relevante din punct de
vedere teoretic. În asemenea situaţii se foloseşte strategia bulgărului de
zăpadă a cărei idee de bază este de a obţine informaţii suficiente despre
un context cunoscut pentru a fi capabili să identificăm instanţele
subsecvente de observare. Pentru că adeseori fenomenele de observat
tind să sporească precum bulgărele de zăpadă în rostogolire suntem
nevoiţi să recunoaştem rolul inteligenţei sau al rezonabilităţii
cercetătorului în limitarea volumului şi complexităţii muncii sale la
dimensiuni acceptabile relativ la obiectivele iniţiale şi la inteligibilitatea
rezultatelor.

129
04.07.2004

Strategia de observare
Prin aceasta se desemnează opţiunea pentru un caracter public sau
ascuns al activităţilor sau al identităţii cercetătorului în contextul pe care
şi l-a ales. Două feluri de strategii sunt aplicate îndeobşte în practica
cercetătorilor: deschise (overt) şi sub acoperire (covert). În cazul celor
deschise, subiecţii sunt avertizaţi cu privire la identitatea şi scopurile
celui care efectuează studiul în timp ce observaţia sub acoperire
pretinde întotdeauna disimularea intenţiilor reale ale observatorului iar
uneori chiar şi asumarea unei identităţi false.
Nici aceste strategii nu sunt întotdeauna utilizate în formă pură.
Este posibil, în organizaţii mari - precum o fabrică, ca nu toţi membrii
să ajungă să fie informaţi cu privire la adevărata natură a activităţilor
observatorului. În alte cazuri este folositor să se recurgă de la început la
o strategie combinată, semideschisă să-i zicem, în care doar anumiţi
membrii ai grupului cercetat sunt conştienţi de faptul că cercetătorul
realizează în realitate un studiu, în timp ce altora li se comunică un rol şi
o identitate false. Deschiderea faţă de anumite persoane este inevitabilă
măcar pentru obţinerea accesului şi pentru evitarea unor neplăcerilor
ulterioare deconspirării. În studiile referitoare la instituţii închise (sau
totale cum le denumeşte Goffman) cum sunt spitalele, azilurile,
închisorile sau unităţile militare strategia semideschisă ar fi cea mai
recomandabilă. La fel este şi în cazul multor altor instituţii cu grad
relativ ridicat de închidere de genul fabricilor sau şcolilor.
Alegerea unei strategii sau a alteia este, precum se vede, în cea
mai mare măsură dependentă de caracteristicile tematicii şi, mai ales, de
cele ale sitului impus de această tematică. Adeseori este imposibil să
pătrunzi într-un anumit mediu altfel decât prin arogarea unei identităţi
false, acceptabile pentru cei studiaţi. Siturile cu grad mare de
invizibilitate, pe care le-am amintit deja, sunt greu accesibile prin
strategii oneste. Este greu de presupus că membrii unui grup de
traficanţi de maşini furate sau aderenţii unei secte ce practică ritualuri
indezirabile moralei majoritare vor accepta cu uşurinţă participarea unui
intrus la activităţile lor.
Cele două orientări au avantajele şi dezavantajele inerente care
trebuiesc cumpănite în momentul stabilirii manierei în care va fi abordat
fenomenul. Prezenţa unui observator necunoscut induce automat efectul
de observator adică alterarea comportamentului celor observaţi, de
obicei către un grad mai mare de conformism, formalizare şi
transformarea unei părţi importante din ceea ce fusese public în
activitate de culise. Cu timpul, pe măsură ce observatorul devine
familiar grupului dinamica sa revine la formele anterioare, naturale. În
schimb, procedura de observaţie sub-acoperire, prin posibilitatea
integrării rapide şi totale în grup oferă un acces mult mai rapid şi
complet la normele, practicile, ritualurile etc. unităţii sociale vizate.

130
04.07.2004

Problemele de bază cu care se loveşte cercetătorul ce utilizează această

tactică se referă la riscuri şi la deontologia profesională. În ultima vreme
dezbaterea despre strategiile de observare pare a fi fost acaparată de
trimiterile la etică, aceasta nu numai în raport cu observaţia sub
acoperire, care înşeală (deceives) dar şi cu referire la metodă în sine.

Rolurile cercetătorului
Rolul pe care îl joacă observatorul în contextul studiat se cere discutat
pe mai multe planuri. Un nivel ar fi cel al clarificării deosebirii care se
face în literatura convenţională între observaţia ne-participantă şi cea
participantă. Deşi este evidentă existenţa unor deosebiri semnificative
de la o cercetare la alta în ceea ce priveşte profunzimea implicării
cercetătorului în viaţa grupurilor studiate diferenţele sunt doar de grad
în cazul observaţiei naturaliste. Indiferent de strategia urmată - deschisă
sau sub acoperire (chiar dacă în cazul ne-participării informarea
membrilor subiecţilor nu mai este o problemă stringentă decât din punct
de vedere etic) - cel pe ca îl denumim ne-participant influenţează
contextul pe care îl cercetează. Simpla prezenţă a unui necunoscut
modifică ceea ce ar trebui să fie comportamentul cotidian al subiecţilor.
Se pot imagina, neîndoielnic, tehnici de observaţie cu totul ne-obtrusive,
cum ar fi filmarea dintr-un loc ascuns, sau înregistrarea cu microfoane
mascate, dar acestea sunt cazuri extreme care nu numai că implică
riscuri şi costuri mai mari cât şi dubii de natură etică dar aduc şi
informaţii de o validitate adeseori îndoielnică. Ca să rezumăm printr-un
paradox, ne-participarea este în realitate o formă a participării.
Pe de altă parte, tematica rolului impune discuţiei chestiunea
plasării (location) observatorului în sit-ul pe care studiază. Aşa cum
dispunerea spaţială influenţează modul în care percepem lucrurile din
jur, rolul adoptat sau impus celui care realizează observaţia sociologică
trasează de asemenea anumite limite în cunoaşterea sit-ului cercetat.
Ne-participantul este adeseori exclus din multe instanţe de interacţiune
relevante pentru studiu său, astfel că foarte multe cercetări sunt dedicate
doar interacţiunilor din spaţiul public. Participantul în schimb, fiind
implicat în interacţiune, nu mai poate să surprindă toate elementele
situaţiei în care este cufundat existând şi pericolul să "devină
fenomenul" adică să se identifice iremediabil cu rolul pe care îl
interpretează ceea ce i-ar anihila detaşarea necesară realizării
obiectivului ştiinţific. Mai mult, participant sau nu, observatorul intră în
contact cu micro-politica aranjamentului în care pătrunde. Acestea nu
sunt de obicei omogene iar consensul nu trebuie niciodată presupus. A
te împrieteni cu şeful poate compromite relaţiile cu subordonaţii aşa
cum o cooperare prea strânsă cu executanţii, cu cei exploataţi, poate
provoca susceptibilităţi din partea celor care decid accesul în context.
Ceea ce i se poate cere cercetătorului nu este de a elimina asemenea

131
04.07.2004

efecte de perspectivă, deziderat imposibil de înfăptuit, ci de a fi

conştient de ele şi de a trata din această poziţie metodologică situaţiile
în care ambiguităţile se datorează limitelor induse de poziţia celui care
observă.
După cum se poate deduce deja, principalele conceptualizări ale
rolului observatorului privesc gradul său de implicare în contextul pe
care îl studiază. În acest punct este clasică tipologia realizată de Gold
(1958) şi (Jorgensen, 1989; Adler şi Adler, 1996) care distinge între
patru categorii de observatori:
- participantul complet
- participantul ca observator
- observatorul ca participant
- observatorul complet
În ultima perioadă, tendinţa practicienilor metodei observaţiei
naturaliste a fost să se implice din ce în ce mai mult în viaţa
comunităţilor umane studiate astfel că Adler şi Adler remarcă, în 1987
(Adler şi Adler, 1987), că rolurile predominante sunt cele de cercetător-
membru complet, cercetător-membru activ şi cercetător-membru
periferic. Studiile observaţionale recente surprind pe cercetători în roluri
ce pot fi recunoscute ca şi combinaţii ale categoriilor celor două
tipologii prezentate.
Observatorul complet al lui Gold corespunde cel mai bine
idealului de cercetător obiectiv, detaşat. El urmăreşte situl de la distanţă,
făcând adeseori apel la aparatură de înregistrare electronică. Despre
limitele acestei strategii de observaţie am pomenit deja cât şi despre
faptul că, odată devenit vizibil pentru cei observaţi, chiar dacă sub-
acoperire, apelativul de observator-complet nu i se mai potriveşte celui
care analizează fenomenul. Următoarele două categorii se referă la
observatorii care îşi asumă mai mult sau mai puţin roluri specifice
contextului observat. Participantul complet este, în fine, cel care
realizează cercetarea oportunistă: persoana care fiind deja membră a
unui anumit aranjament uman se decide să studieze sociologic sau
antropologic acest context.
Accentul de ultimă oră asupra implicării a fost determinat de o
acutizare a conştiinţei necesităţii descifrării viziunii din interior
(insider's point of view) care o au membrii asupra contextului la care
participă. Aceasta se poate realiza doar prin comunicare cu cei vizaţi,
prin interacţiune simbolică. Această necesară imersiune a cercetătorului
în sistemul de norme şi valori al grupului analizat este sugerată şi de
tipologia care evaluează rolurile în funcţie de gradul în care cel care
observă este intern (insider) sau extern (outsider) grupului.
Pentru cel care adoptă o strategie de extern absenţa familiarităţii
reciproce cu membrii grupului vizat poate fi o piedică serioasă pentru
înţelegerea funcţionării aranjamentului uman în situaţie naturală. Aliaţii

132
04.07.2004

cei mai preţioşi ai celor care fac observaţie preponderent externă, adică
ai cercetătorilor-membrii periferici în terminologia lui Adler şi Adler,
sunt timpul şi abilităţile psiho-sociale ale cercetătorilor. Fiind acceptat
ca parte inevitabilă a aranjamentului în care membrii îşi desfăşoară
interacţiunile cercetătorul poate avea în final acces la fenomenul
natural, chiar dacă multe dintre interacţiuni vor fi acum orientate spre el.
Internul este observatorul care adoptă un rol de membru, cu
nuanţările evidenţiate în clasificările lui Gold sau Adler şi Adler. În
cazul acestuia intervine problema conflictului de roluri şi "pericolul"
asociat al transformării în fenomen (becoming the phenomenon).
Rolurile care intră de obicei în conflict sunt cel de om de ştiinţă şi cel de
membru.
Ştiinţa este, ca să reluăm o celebră formulare a lui Merton, şi o
comunitate etică, ea are principiile ei, valori ce tind să orienteze
acţiunea cercetătorului atât vis-a-vis de obiectul de cercetare cât şi în
viaţa de zi cu zi. Specialiştii din sfera ştiinţelor sociale sunt de cele mai
multe ori, spre exemplu, liberali sau stângişti şi egalitarişti, supunându-
se unei morale de factură burgheză. Nu este nici o certitudine că
normele şi valorile după care se orientează cei observaţi, un grup de
delincvenţi să zicem, corespund cu cele ale cercetătorului. În cazul în
care savantul doreşte un rol de membru el trebuie inevitabil să facă
anumite compromisuri pentru a fi acceptat în grupul ales pentru studiu.
Pot să intre în coliziune şi cerinţele ce decurg din faptul că ambele roluri
sunt interpretate simultan. Observatorul trebuie pe de o parte să
monitorizeze detaşat cele ce se întâmplă cu el şi cu ceilalţi dar şi să se
implice credibil în practicile grupului, ceea ce necesită o oarecare
concentrare.
De obicei, cercetătorii avertizează asupra pericolului
transformării în nativ sau în fenomen, adică al identificării cultural-
ideologice cu membrii comunităţii studiate. Riscul constă aici în
pierderea obiectivităţii şi a distanţării impuse de o ştiinţă pusă sub
semnul raţiunii (Jorgensen, 1989). Ca un reflex al doctrinelor
postmoderne concepţia actuală despre observaţie nu-i mai refuză
cercetătorului dreptul de a adopta manierele de a gândi şi de a face ale
celor pe care-i investighează (Atkinson şi Hammersley, 1994).
Devenind nativ el are un acces mult mai subtil la cultura care îl
interesează, contactul cu ceilalţi nemaifiind filtrat de multe dintre
codurile inculcate prin alte faze ale socializării. În acelaşi timp, nu este
obligatoriu ca cineva care trece dintr-o comunitate în alta, din cea a
savanţilor în cea a luptătorilor pentru drepturile omului de exemplu, să
nu se mai poată detaşa de haloul ideologic al noii sale apartenenţe
pentru a realiza ceea ce se cheamă auto-observare. În acest caz contează
mai mult bună-voinţa şi strategiile de manipulare a imaginii sinelui
decât posibilităţile inerente ale subiectului. Mai mult, tendinţa din ce în

133
04.07.2004

ce mai accentuată spre implicare şi de minimalizare a chestiunilor legate

de obiectivitate ce vine din partea practicienilor observaţiei naturaliste
pare a fi în legătură cu delegitimarea tot mai evidentă a ştiinţei pozitive
ca şi cale de accedere la adevăr. Dacă recunoaştem că adevărul
sociologiei este la fel de particular cu cel al nu ştiu cărui purtător de
cuvânt al săracilor, ce sens ar mai avea să ne cramponăm de rigorile pe
care ştiinţa clasică ni le-a impus? O altă concluzie ar fi o punere în
discuţie a destinului şi eticii savantului, orientat esenţialmente către o
cunoaştere rece până nu de mult, dar căruia i se cere din ce în ce mai
multă acţiune efectiv politică mai nou.

Intrarea în context
Maniera de acces în sit-ul de observaţie este determinată de natura
problemei, a grupului studiat cât şi de resursele cercetătorului. Modul
în care acesta pătrunde la locul observaţiei va influenţa, la rândul său,
rezultatele întregii cercetări.
O diferenţă majoră apare între strategiile deschise şi cele sub-
acoperire. Evident că în cel de-al doilea caz nu se pune problema
vreunei permisiuni speciale pentru realizarea cercetării. Observatorul va
trebui să preia vreunul din rolurile care deschid accesul în sit-ul
investigat străduindu-se să îl joace cât mai bine astfel încât, în timp, să-i
fie admisă participarea la activităţile cele mai invizibile ale grupului
investigat. Jorgensen, în studiul său cu privire la noile comunităţile
parareligioase, a fost nevoit să parcurgă toate treptele iniţiatice necesare
recunoaşterii ca un ghicitor legitim în cărţi de tarot (Jorgensen, 1989).
Cei care optează pentru o abordare deschisă vor avea nevoie de
aprobarea persoanelor influente (gatekeepers) din context. fie că este
vorba de directorul unui centru de reeducare fie că avem de a face cu
liderul unui grup de "copii ai străzii." Grupurile diversificate,
compartimentate, au mai multe centre de influenţă, astfel încât, de cele
mai multe ori nu este de ajuns să ai aprobarea unui şef suprem câtă
vreme fiecare lider "local" poate împiedica accesul la informaţiile
dorite.
Ca să rezumăm, intrarea este o fază deosebit de importantă în
cercetare, în măsura în care stabileşte parametrii în care se va desfăşura
toată investigaţia ulterioară. De aceea este bine să se păstreze, cel puţin
iniţial, o anumită discreţie, un echilibru, pentru a nu provoca reacţia
vreuneia dintre părţile care participă la jocurile de putere din context.
Nu este bine ca cercetătorul să se afişeze ostentativ cu şefii cei mari
pentru că, foarte probabil, subordonaţii vor înţelege că acesta spionează
de fapt pentru conducere. Este bine, apoi, să se obţină acceptul, măcar
tacit, al majorităţii membrilor, ceea ce implică o atenţie foarte mare în
interacţiunile cu fiecare dintre subiecţi şi în situaţiile publice. Veselia şi
afişarea unei feţe fericite par a fi recomandate de către specialiştii

134
04.07.2004

americani. În contextul românesc este necesară o moderare a acestor

recomandări de regie. În fine, să notăm că intrarea nu este o fază
punctuală ce precede fazele observaţiei propriu-zise ci obiectul unor
negocieri şi renegocieri permanente iar observatorul trebuie să fie
permanent pregătit pentru depăşirea cu eleganţă a obstacolelor care pot
interveni din partea membrilor.

Relaţiile observatorului cu membrii

În funcţie de raporturile care se stabilesc cu membrii aranjamentului
studiat se evidenţiază anumite persoane care influenţează desfăşurarea
cercetării. De cele mai multe ori, din situaţiile aparent fără ieşire, care
apar cu precădere la începutul cercetării, observatorul este salvat de aşa-
zişii actori cheie (Bailey, 1994) . Geertz povesteşte cum a fost salvat
dintr-o razie a poliţiei balineze, informată asupra desfăşurării unei lupte
de cocoşi, de un băştinaş care îi era complet necunoscut (Geertz, 1973).
Observatorul nu se poate dispensa de necesitatea realizării de relaţii mai
speciale cu anumiţi membrii deoarece aceşti prieteni pot interveni, cum
am arătat, în momentele dificile, pot renegocia accesul în sit. Mulţi
observatori au norocul să intre în relaţii apropiate chiar cu persoanele
influente din grup ceea ce, în anumite instanţe, este un atu ce nu poate fi
neglijat.
Persoanele cu care se stabilesc relaţii mai apropiate sunt
necesare, în primul rând, pentru că pot juca rolul de informatori ai
observatorului. Adeseori este imposibil să aflăm unde şi când au loc
anumite evenimente, întruniri sau alte acţiuni, în absenţa cooperării
cuiva din interior. În acelaşi timp, informatorul este cea mai bună cale
spre viziunea cuiva din interior, a cărei descifrare este unul din
obiectivele majore ale observaţiei naturaliste.
Dezavantajele implicării celor din interior în cercetare sunt uşor
de bănuit. Informatorul are şi el o perspectivă limitată existând riscul de
a o transfera asupra cercetării. Apropierea de unii dintre membrii sit-
ului poate provoca reacţii de respingere din partea altora. Mai mult,
există permanent riscul ca informatorii sau actorii cheie să impună
întreaga orientare a cercetării, în măsura în care ei controlează o bună
parte din relaţiile observatorului cu grupul investigat.
Pentru a obţine un minim dintre informaţiile necesare pentru a
răspunde la întrebările ce ghidează studiul, observatorul este nevoit să
construiască cu cei din sit relaţii reciproce de încredere. Dar pentru a
pătrunde total în universul de semnificaţii al grupului respectiv simpla
încredere nu este suficientă. Este nevoie de realizarea a ceea ce
specialiştii anglo-saxoni denumesc raporturi, adică relaţii speciale,
sinonime cu prietenia, cu cât mai mulţi dintre membrii. Este mai mare
probabilitatea de a obţine destăinuiri, mărturii sincere, din partea cuiva
care te consideră prieten.

135
04.07.2004

Trebuie înţeles, însă, că stabilirea de raporturi nu este la

îndemâna oricui. Dincolo de factorii de personalitate care facilitează sau
îngreunează realizarea de relaţii sociale un loc important îl au aici datele
socio-demografice ale cercetătorului. Vârsta, sexul, naţionalitatea
determină măsura în care cei din interior vor avea încredere în noi şi vor
fi interesaţi în stabilirea de relaţii îndelungate. O femeie va avea
dificultăţi în studierea unui club masculin. Tot aşa, un sociolog de etnie
română poate descoperi prea târziu că studiul realizat despre relaţiile
inter-etnice într-o comunitate cu majoritate maghiară se bazează pe date
manipulate deliberat de informatorii săi.

Ce observăm?
Am arătat încă de la început că demersul observaţional implică
utilizarea tuturor informaţiilor senzoriale. Diferite elemente din decorul
sitului pot contribui la înţelegerea structurării grupului observat. Ceea
ce interesează sunt mai ales implicaţiile sociale ale contextului fizic în
care grupul îşi desfăşoară activitatea. Mărimea şi mobilierul locuinţelor
ne spune multe despre poziţia membrilor unei familii în ierarhia socială.
Elementele de decoraţie, mirosurile, sunetele, obiectele ş.a.m.d. oferă
sugestii importante asupra gusturilor, asupra practicilor culturale.
Interacţiunile sunt influenţate de atmosfera impusă printr-o anumită
iluminare, colorit. În multe situaţii, toate elementele ce intră în atenţia
observatorului fac parte programatic dintr-un sistem a cărui dezvăluire
face obiectul cercetării, cum ar fi în cazul ritualurilor de orice fel, al
închisorilor sau, de ce nu, al cabinetelor psihiatrice. Azilurile de bătrâni
moderne îşi decorează încăperile în culori vii, care stimulează tonusul
psihic. Sensurile elementelor din mediul în care se desfăşoară observaţia
nu trebuie, în cele mai multe cazuri, presupuse a fi arbitrare. Ele
necesită descifrare şi integrare interpretativă în sistemul de semnificaţii
al sit-ului.
În ceea ce priveşte participanţii la interacţiuni, interesează
aproape orice caracteristică. Nu numai aspectele a căror relevanţă este
evidentă - sexul, naţionalitatea, vârsta de pildă - trebuie notate de
cercetător, ci şi date precum înălţimea, greutatea, atractivitatea fizică,
îmbrăcămintea sau coafura sunt de luat în seamă în măsura în care
influenţează interacţiunile din context. Este important ca observatorul să
nu se bazeze doar pe impresiile sale, având în vedere pluralitatea
standardelor şi a codurilor. Un copil al străzii poate părea mult mai tânăr
decât este în realitate datorită deficienţelor de creştere cauzate de
precaritatea condiţiilor sale de viaţă. Criteriile de apreciere a
"frumuseţii" feminine diferă de la un context cultural la altul. Reţinem
deci, necesitatea familiarizării observatorului cu aceste coduri.
Subiectul principal al observaţiei îl constituie comportamentele
actorilor iar scopul investigaţiei şi al construcţiei teoretice pe care o

136
04.07.2004

fundamentează este de a evalua semnificaţiile din spatele conduitelor.

Vom discuta în cele ce urmează câteva elemente de conduită care sunt
de un interes aparte cât şi aspecte esenţiale ce intervin în observarea lor.
Elementele de metacomunicare - limbajul gestural, mimica,
amănuntele dispunerii spaţiale reciproce a participanţilor în interacţiune,
contactul vizual şi cel fizic - constituie o parte însemnată prin care se
manifestă structurarea relaţiilor interumane şi pot oferi indicii
semnificative cu privire la sensurile ce nu sunt transparente prin
comportamentul verbal.
Comportamentul verbal joacă un rol a cărui importanţă este
adeseori exagerată în relaţiile dintre participanţii unui aranjament social.
Studiul comunicării verbale nu poate să înlocuiască evaluarea faptelor
atâta vreme cât socialul este mult mai mult decât discuţie. Discuţia este,
în realitate, dependentă de lumea socială. Verbalizările vor fi cercetate
de observator pentru a analiza maniera în care ele sunt utilizate pentru a
construi semnificaţii sociale în contextul relaţiilor sociale. Este necesar
să se ia în considerare caracteristicile vorbirii şi cele ale vorbitorului.
Contează: limbajul utilizat - tehnic, argotic, simplu, complex; cine este
ascultat şi aprobat dar şi cine este ignorat sau dezaprobat, tonul
conversaţiei - politicos, ostil, relaxat, instrumental, ludic sau formal ori,
pe de altă parte, ridicat, modulat sau monoton.
Verbalizările sunt de notat şi ca mijloc utilizat de către
cercetător pentru a-şi îmbogăţi informaţiile referitoare la sit şi la
persoanele care o compun. O mare parte din activitatea cercetătorului
care adoptă un rol de participant se reduce la conversaţii cu membrii
grupului investigat. Asemenea conversaţii, prin care observatorul
încearcă să afle mai multe despre obiectul investigaţiei sale sunt
denumite şi interviuri informale (Bailey, 1994). Ele sunt, spre
deosebire de interviurile structurate cunoscute din arsenalul de metode
sociologice, informale în sens propriu. Sunt reciproce, adeseori ad-hoc,
cel mai frecvent discuţii obişnuite. Cercetătorul nu impune o anumită
orientare şi tematică conversaţiei, accentul pe structură şi ierarhie
lipseşte. Bineînţeles că într-o asemenea discuţie rămân multe zone de
ceaţă pe care observatorul va trebui să le completeze prin observaţii
ulterioare sau analiză teoretică.
Pe lângă supraevaluarea comunicării verbale un alt risc care
pândeşte multe din studiile de acest gen este concentrarea pe cei care
spun şi pe ceea ce se spune şi ignorarea celor care tac şi a ceea ce nu se
spune. Astfel, este posibil să confundăm grupul cu membrii săi cu
status înalt deoarece în cele mai multe dintre aranjamentele umane nu
toţi participanţii au acces egal la scena principală. Ştim, de pildă, că
multe dintre activităţile grupurilor umane se datorează celor din linia a
doua.

137
04.07.2004

Utilizarea altor metode

Multă vreme observaţia a fost doar o anexă a unor metode considerate
mult mai legitime, în speţă a celor cantitative. În ultima vreme însă
utilizarea mai multor metode serveşte nu îndeplinirii vreunui standard
epistemologic ci dobândirii unei percepţii mai elaborate a sensurilor
ataşate trăirilor lor de către membrii unui anumit context. Prin urmare
combinarea metodelor nu se raportează la echilibrarea raportului
cantitativ/calitativ ci la depăşirea limitelor observaţiei ca metodă
calitativă. Metodele care, în ochii investigatorilor îndeplinesc acest
deziderat sunt: interviurile structurate, biografiile orale, focus-group-uri
şi analiza documentelor. Analiza calitativă poate beneficia şi de studiul
unor înregistrări audio şi video.

Notele de observaţie
Şederea în context nu are nici un sens dacă nu este materializată prin
note de observaţie detaliate şi fidele care să ajute la îndeplinirea
proiectului intepretativ. Redactarea notelor este cel puţin la fel de
importantă ca şi colectarea şi analiza datelor din context. Notele
îndeplinesc în esenţă două funcţii: 1) înregistrează informaţii care altfel
ar fi uitate (funcţia mnemotehnică); 2) sunt parte a procesului analitic
(funcţia interpretativă).
Practicienii observaţiei naturaliste nu au propus încă a tehnică
standard de înregistrare a observaţiilor din aranjamentele studiate. Ele
variază mult în funcţie de gradul lor de structurare astfel că, în timp ce
unele sunt texte liber asociate, altele urmează scheme destul de rigide.
Indiferent de forma lor, consideră Denzin (Denzin, 1989), toate notele
trebuie să conţină informaţii referitoare la: participanţi, interacţiuni,
rutine, ritualuri, elemente temporale, interpretări şi organizări sociale.
Lofland (Bailey, 1994) oferă o clasificare comprehensivă a
elementelor ce concură la realizarea unei înregistrări eficiente a
observaţiilor.
• Notele mentale - Sunt amănunte pe care observatorul trebuie să le
reţină chiar dacă, fiind implicat în activităţile grupului, nu poate să
noteze. Cercetătorul va fi nevoit să realizeze aceste înregistrări
mentale activ şi conştient, pentru a spori şansele actualizării acestor
detalii.
• Notele fragmentare pot fi de mai multe feluri. Unele sunt
"declanşatori" ai notelor mentale: texte cheie, numere, citate şi
amănunte care se uită uşor. Altele pot conţine gânduri şi observaţii
uitate şi care au fost reamintite brusc la contactul cu vreun factor
declanşator. Proiectele, ideile, concluziile, care pot "străfulgera" în
orice context, trebuiesc notate măcar fragmentar. Ele pot fi
completate în circumstanţe mai propice decât cele de interacţiune
cum ar fi liftul, taxiul, metroul etc.

138
04.07.2004

În clasa notelor de observaţie efective, Lofland evidenţiază următoarele

componente:
• Jurnalul cronologic al observaţiilor - sau descrierea din mers.
După fiecare şedinţă de observaţie trebuie elaborată o fişă care să
conţină data şi momentul observaţiei, cât şi descrierea detaliată a
mediului fizic, a oamenilor, a comportamentelor şi a conversaţiilor
lor. Acest jurnal trebuie să se concentreze asupra faptelor şi mai
puţin asupra interpretărilor. În orice caz, cercetătorul să se ferească
de a confunda interpretările sale cu privire la stările sufleteşti sau
motivaţiile subiecţilor cu interpretările subiecţilor înşişi. Jurnalul
poate fi suplimentat cu protocoale de interviu, diagrame, hărţi,
fotografii, înregistrări video şi audio etc. Astfel, înregistrările directe
ale lui Humphreys (1975) din celebra sa lucrare dedicată
homosexualităţii au constat în bună măsură din fişele pe care le
completa în timpul observării evenimentelor din ceainărie. O fişă era
compusă dintr-o parte pe care era tipărită harta a ceainăriei, pe care
Humphreys nota dispunerea persoanelor şi interacţiunile dintre ele în
timp ce pe partea cealaltă nota descrieri explicite referitoare la
îmbrăcămintea persoanelor din ceainărie, mijloacele de transport cu
care veneau, roluri jucate, interacţiuni, specificul plecării etc.
• Aspecte care fuseseră uitate sau ignorate, reamintite sau reintrate
în centrul atenţiei datorită notelor fragmentare, înregistrării notelor
de observaţie şi procesului de analiză a notelor de observaţie.
• Idei analitice şi inferenţe iniţiale care pot apare de la începutul
observaţiei. Analiza este îngemănată cu observaţia, cele două etape
nu trebuie să fie imaginate a se desfăşura separat. Tot astfel, orice
idee analitică ce apare în momentul observaţiei trebuie înregistrată
într-un fel sau altul.
• Impresii şi sentimente personale care au însoţit cercetătorul.
Acestea sunt relevante deoarece sentimentele personale au cel mai
adesea rădăcini sociale iar trăirile observatorului constituie o sursă
de informaţii excelente referitoare la aranjamentul în care este
implicat.
• Lucruri care necesită analiză mai amplă şi sarcini de viitor

Înregistrarea notelor poate începe odată cu stabilirea temei de cercetare

mai ales în situaţia în care studiul se va baza şi pe auto-observaţie.
Primele faze ale contactului cu sit-ul, dobândirea accesului mai ales, ca
şi trăirile cercetătorului în aceste etape, pot furniza informaţii esenţiale
referitoare la natura contextului studiat.
Importanţa diferitelor categorii de note se modifică în funcţie de
faza cercetării. La început vor domina înregistrările descriptive,
neorientate iar apoi, după ce observatorul devine familiar cu contextul şi

139
04.07.2004

descoperă grupurile sociale cheie şi procesele sociale cele mai

importante, notele devin din ce în ce mai concentrate. Procesul de
concentrare, în care abundă fazele de încercare şi eroare, elaborarea de
tipologii şi are loc a sporire a elementelor teoretice se finalizează în
momentul în care notele, ca şi observaţia, devin saturate teoretic.
Saturaţia se recunoaşte prin imposibilitatea de a sesiza altceva nou care
să fie esenţial, prin capacitatea de a încadra orice observaţie în modelul
teoretic elaborat până în aceea fază.
Importanţa notelor este egalată poate doar de travaliul pe care
ele îl solicită. Se pomeneşte în literatura de specialitate de cel puţin
două pagini dactilografiate la un rând pentru fiecare oră de observaţie.
Lofland ridică ştacheta la 13 pagini de note de observaţie pentru fiecare
oră! Se acceptă, în general, că înregistrarea notelor necesită aproximativ
de două ori timpul consumat pentru observare.
La înregistrarea notelor de observaţie este bine să fie respectate
următoarele recomandări:
• Efectuaţi-vă observaţiile şi interacţiunile în unităţi de trei ore. După
această perioadă atenţia scade. Pe de altă parte, să nu uităm că timpul
este oricum limitat.
• Scrieţi-vă notele cât mai repede după fiecare şedinţă de observaţie.
Cu cât întârziaţi mai mult cu atât vă veţi aminti mai puţin. Dacă
observaţia a avut loc dimineaţa, faceţi notele după amiaza. Dacă a
fost o observaţie de seară este acceptabil să o lăsaţi pe a doua zi
dimineaţa. Evitaţi însă să vă scrieţi notele pentru două sau mai multe
perioade de observaţie simultan - nu o să iasă bine notele pentru nici
una.

Teoria şi teoretizarea
Abordarea fenomenelor sociale prin observaţie naturalistă vizează
interpretarea acestora de pe o perspectivă comprehensivistă. Precum am
arătat în deschiderea acestui capitol scopul cercetării de acest tip este
dobândirea unei înţelegeri din interior a ceva ce se întâmplă într-un
aranjament uman, prin accesul la codurile culturale ale participanţilor, la
motivaţiile şi trăirile lor. Construcţia teoretică consecutivă activităţii
empirice de observaţie va urmări, în bună manieră weberiană,
elaborarea de concepte, categorii ideal tipice, şi formularea relaţiilor
dintre acestea (Jorgensen, 1989; Hughes, 1991). Acest fel de teoretizare
este declarat satisfăcător dacă face comprehensibile faptele observate de
cercetător unui public mai larg.
În ceea ce priveşte realizarea efectivă a trecerii de la notele de
observaţie la teorie, există mai multe variante, care definesc fiecare faze
din evoluţia metodologiei ştiinţelor sociale.

140
04.07.2004

Inducţia analitică
Procedura de teoretizare ce stă sub această titulatură a fost elaborată de
Znaniecki în 1934 şi prevede patru etape:
1. Determinarea caracteristicilor esenţiale ale unei categorii de fapte.
2. Rezumarea acestor caracteristici presupunând, ipotetic, că cele mai
importante sunt mai importante decât cele mai puţin importante şi se
întâlnesc într-o largă varietate de forme.
3. Testarea acestei ipoteze prin cercetarea claselor discutate.
4. Organizarea acestor clase într-un sistem bazat pe funcţiile pe care
caracteristicile le joacă în generarea unei anumite forme.
Mai pe scurt, metoda constă în generalizări realizate pe baza datelor
prin abstracţie. Explicaţiile se formează prin extrapolări despre
componentele unui anumit sistem teoretic şi pot fi cauzale, funcţionale
sau genetice.

Teoria fundamentată (Grounded Theory)

Este o binecunoscută cale de teoretizare în metodologia calitativă
imaginată de Glazer şi Strauss. În principiu, poate fi defalcată în patru
faze.
1. Compararea datelor aplicabile fiecărei categorii conceptuale.
Problema de studiu, literatura consultată şi ideile intervenite pe
parcursul realizării cercetării ne vor furniza categoriile conceptuale.
Fiecare unitate de analiză (informaţie) va fi codată în termenii a cât
mai multe dintre categoriile conceptuale stabilite. Prin compararea
materialelor codate vom elabora, în timp, proprietăţile teoretice ale
fiecărei categorii.
2. Integrarea categoriilor şi ale proprietăţilor lor. În această etapă se
formulează cât mai multe relaţii posibile între concepte şi
proprietăţile asociate.
3. Delimitarea teoriei emergente. Din proto-teoria produsă în faza
anterioară sunt eliminate tezele care nu rezistă testării. Testarea
constă în verificarea gradului în care schema de categorii reuşeşte să
facă inteligibile cât mai multe dintre informaţiile brute deţinute.
4. Redactarea teoriei

Probleme ale observaţiei naturaliste

Cele mai multe acuze aduse observaţiei naturaliste invocă o validitate şi
fidelitate scăzută a datelor produse de aceasta. Ca în orice investigaţie
asupra realităţii cele două concepte reflectă într-adevăr un aspect
problematic al metodelor şi tehnicilor utilizate de observator. Numai că
aici întrebările se pun de o altă manieră decât în cazul studiilor ce
urmează schema clasică a formulării ipotezelor, operaţionalizării,
elaborării instrumentelor etc.

141
04.07.2004

Să nu pierdem din vedere faptul că un studiu de observaţie

calitativă nu se finalizează în statistici ci în concepte şi în teorii
"raţionarative". Adevărul este că de obicei, cu precădere atunci când
observatorul adoptă un rol de participant, metoda produce concepte
foarte valide. Problema validităţii se traduce în cazul nostru în
întrebarea: a reuşit cercetătorul să obţină un acces direct la lumea
semnificaţiilor şi acţiunii participanţilor? Cea mai bună testare a
validităţii conceptelor reţinute se rezumă la utilizarea lor în
interacţiunile cu membrii sit-ului. Fidelitatea este greu de estimat
calitativ. Există câteva măsuri pe care cercetătorul este sfătuit să le
urmeze atunci când realizează cercetare observaţională calitativă, pentru
a îmbunătăţi validitatea şi fidelitatea descoperirilor sale (Jorgensen,
1989; Bailey, 1994; Adler şi Adler, 1994).
• Să se utilizeze mai mulţi observatori sau chiar mai multe echipe.
• Să se urmeze o metodologie inductivă analitică prin testarea
propoziţiilor emergente în căutarea cazurilor negative.
• În prezentarea datelor lor cercetătorii să apeleze la verosimilitudine,
un stil de scriere care îl aduce pe cititor atât de aproape de lumea
studiată încât descrierea să pară cât mai plauzibilă.
• Repetarea sistematică a observaţiilor în variate condiţii.
• Formularea şi verificarea conceptelor prin mai multe proceduri şi
mărturii.
• Verificarea extensiunii accesului cercetătorului la lumea
participanţilor.
• Descrierea procedurilor utilizate pentru colectarea datelor.
• Dezbaterea acestor proceduri în public.
• Utilizarea conceptelor în viaţa de zi cu zi.

142
04.07.2004

Bibliografie
1. Adler, Patricia şi Adler, Observational Techniques în Handbook of
Peter Qualitative Methods, N. Denzin şi Y. Lincoln ed.,
Newburry Park, CA, 1994, pp. 377-391
2. Adler, Patricia şi Adler, Membership Roles in Field Research, Newburry
Peter Park, CA, 1987
3. Atkinson, Paul şi Ethnography and Participant Observation, în
Hammersley, Martyn Handbook of Qualitative Methods, N. Denzin şi Z.
Lincoln ed., Newburry Park, CA, 1994 , pp. 248-261
4. Babbie, Earl The Practice of Social Research, 5th edition,
Prentice Hall, New York, 1994
5. Bailey, A. Carol A Guide to Field Research, în Getting to Know You:
Data Collection in the Field, Oxford Univ. Press,
Oxford, 1994, pp. 49-88
6. Baker, Therese The Practice of Social Research, 2nd edition,
McGraw-Hill, New York, 1994
7. Bales, Robert F. Interaction Process Analysis: A Method for the
Study of Small Groups. Cambridge, Mass.: Addison-
Wesley, 1950.
8. Chelcea, Septimiu; Cercetarea sociologică, Bucureşti, 1998
Mărgineanu, Ioan; Cauc,
Ioan
9. Denzin, Norman The Research Act, Prentice Hall, Englewood Cliffs,
N.J. 1989
10. Durkheim, Emile Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
11. Geertz, Clifford „Deep Play. The Balinese Cockfight” în The
Interpretation of Cultures, Basic Books, N.Y., 1973,
pp. 412-455
12. Goffman, Erving Presentation of Self In Everyday Life, Anchor
Books, Doubleday, N.Y. 1989
13. Hughes, Christine „From Fieldnotes to Dissertation: Analysing the
Stepfamiliy” în Analysing Qualitative Data, D.
Hymes ed., Routledge, London, 1991, pp. 35-45
14. Humphreys, L. Tearoom Trade: Impersonal Sex in Public Places,
Aldine, New York, N.Y., 1975
15. Jorgensen, Danny Participant Observation, Sage, Newburry Park, CA,
1989
16. May, Tim Doing Social Research, Open University Press,
London, 1991
17. Oppenheim, A. N. Questionnaire design, interviewing, and attitude
measurement. New York: St. Martin's, 1992
18. Rotariu, Traian; Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom,
Petru Iaşi, 1997

143
04.07.2004

144