Imaginea de sine în adolescență

1. Delimitări conceptuale
Salade defineşte imaginea de sine ca fiind capacitatea individului de a integra într-un tablou
unitar toate impresiile, informaţiile şi trăirile care se referă la persoana sa şi de a vedea just pe baza
acestora locul sau între ceilalţi. (Salade apud Bonchis,1997, p.12).
De asemenea, este văzută şi ca un integrator şi organizator al vieţii psihice, cu rol major în
alegerea valorilor şi scopurilor. (Perju – Liiceanu, 1981, p. 13)
Mai mult, imaginea de sine este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă
a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social. (Bogatu, 1981, p. 393)
Vasile Pavelcu sublinia ca această „cunoaștere de sine este cheia aproprierii de cei din jur,
mă cunosc prin alţii, iar pe alţii îi identific prin mine… obiectivarea eului, cristalizarea imaginii
adevărate despre sine se produce prin reversibilitatea imaginii despre sine cu imaginea altora
despre noi, cu capacitatea de a ne privi cu ochii altora şi de a privi pe altul cu ochii noştri.”(Pavelcu
apud Bonchis, 1997, p.12).
Concepţia despre sine conţine ceea ce ştim si ce credem despre noi înşine, înglobând nu
doar prezentul, ci şi trecutul, care a ajutat la formarea concepţiei despre sine din prezent.
Focalizarea pe sine reprezintă dimensiunea gradaţiilor în care indivizii îşi concentrează
atenţia asupra lor înşişi. Focalizarea pe sine se intensifică în preadolescenţă şi în adolescenta, când
definirea propriului Eu devine o preocupare.
Imaginea de sine este afectata de aspiraţiile şi idealurile fiecărei persoane, în elaborarea ei
intervenind scara de valori personale şi Eu-l dorit.
Imaginea de sine, deşi greu de definit, joacă un rol esenţial în conduită; deseori omul apără,
afirmă, doreşte să creeze celor din jur o imagine pozitivă despre sine.
Imaginea de sine are la bază fenomenul percepţiei sociale; se realizează treptat în procesul
de socializare, prin raportarea la sistemul de norme şi valori socio-culturale ale grupului. Ea
reflectă statusurile familiale, profesionale, civice, organizaţionale şi rolurile persoanei în decursul
vieţii exprimate în respectul de sine, atitudini, opinii, comportamente (Bonchis, 1997).
Socializarea este responsabilă pentru construcţia imaginii de sine, fiind procesul cel mai
amplu şi mai complex prin care individul devine o fiinţă socială.
 W. James acordă o atenţie deosebită dialecticii dezvoltării conştiinţei de sine şi distanţei
dintre „eu” şi „sine”. Personalitatea totală a cărui nucleu devine „eul” şi „sinele” este prin aceasta
duală. Sinele cuprinde 3 feluri de elemente: sinele corporal material, sinele social şi sinele spiritual.
Sinele corporal material se referă corp, veşminte, familie, cămin, cărţi, dar şi la prieteni,
vecini, sinele material referindu-se la tot ceea ce posedă o persoană.
Sinele social constă în recunoaşterea unei identităţi anume, consideraţia pe care o obţine o
persoană în mediul său. Onoarea, reputaţia au o mai mare importanţă decât alte componente ale
sinelui.
Sinele spiritual se exprimă prin conştiinţa propriei activităţi, a tendinţelor şi aptitudinilor
psihice. Aceasta este „sanctuarul emoţiilor şi dorinţelor” după cum îl numeşte W. James, este
dimensiunea actelor de voinţă, reprezintă trăirile prin care omul se simte mai profund atât în
perceperea lumii, cât şi prin procesele intelectuale pe care le posedă.
H Wallon abordează problema sinelui din perspectiva relaţiei eu-sine în complementaritate
cu „alter” care este într-un fel „oglinda eului”.
Relaţia eu – alter este socială deoarece se constituie în cadrul şi în limitele impuse social.
Eu şi alter sunt concomitenţi în conştiinţa inseparabilă. Alter are o natură duală şi reprezintă
afirmarea autorităţii societăţii în raport cu persoana.
Eu şi alter se pot afla în poziţie convergentă sau divergentă. Convergenţa totală – foarte rar
obţinută – are ca şi consecinţă un sentiment de mulţumire, linişte, iar stările de divergenţă se
regăsesc în mustrări de conştiinţă, conflicte, nelinişte, remuşcări, culpabilitate.
Cea mai mare influenţă a sinelui în relaţia cu alter se manifestă în aptitudini. (Şchiopu
Ursula, 1981, p. 185)
4. Imaginea de sine la adolescent
Vasile Pavelcu aseamănă procesul de cristalizare a imaginii de sine cu pulsaţia unei inimi
ce funcţionează între polarizare şi depolarizare (A. Munteanu, 1998, p. 246 ).
Adolescenţa se caracterizează prin definitivarea şi stabilizarea structurilor de personalitate.
Există trei dominante care dau specificitate acestei vârste: cristalizarea conştiinţei de sine,
identitatea vocaţională, debutul independenţei.
În general, fetele au o apreciere de sine mai scăzută în comparaţie cu băieţii, acest lucru
fiind probabil un rezultat al factorilor socio-culturali si al statutului scăzut al femeii in societate.
 Hartner (1987) a cerut unor copii să se evalueze in 5 domenii: competenţă şcolară, fizică,
acceptare socială, înfăţişare fizică şi conduită. Copiii au completat o evaluare generală a propriilor
valori. Cu cât rezultatele erau mai scăzute întru-un domeniu considerat important pentru ei, cu atât
mai mare era probabilitatea ca aprecierea de sine sa fie scăzută. Un domeniu important pentru copii
a fost cel al aspectului fizic. Copiii nemulţumiţi de aspectul fizic aveau o apreciere de sine scăzută.
Se observă şi diferenţe datorate apartenenţei la gen în ceea ce priveşte legătura dintre
efectele maturizării şi mulţumirea/nemulţumirea vizavi de sine.
În timp ce maturizarea timpurie sau târzie la fete pare sa aibă efecte psihice durabile, la
băieţi maturizarea timpurie oferă avantaje în activităţile sportive, sau în relaţiile cu fetele, ceea ce
le conferă o dezvoltare a încrederii în sine. Fetele maturizate timpuriu tind sa nu fie mulţumite de
imaginea lor corporală.
Unii adolescenţi devin hiperemotivi, iar atenţia faţă de propriul corp este din ce în ce mai
mare.
Efervescenta intelectuală se traduce prin instabilitatea intereselor si opiniilor cat si prin
gustul pentru discuţii.
Adolescenţii sunt în căutarea propriei identităţi, joacă roluri succesive căutându-se pe sine,
fără a se regăsi totdeauna. Personalitatea este neconcordantă, prost echilibrată şi instabilă.
Conduita adolescentului se caracterizează printr-o inconstanţă lui care are la baza
numeroase cauze, printre care imaginea de sine care duce la dezvoltarea sentimentului de ridicol,
onoare, de egalitate etc.
În adolescenţă, se manifestă acut afirmarea conştiinţei de sine, ca mobil al dorinţei de a
deveni independent.
Adolescentul începe să aibă o atitudine clară, conştientă faţa de influenţele pe care le
suportă, îl interesează victoriile pe care le-a avut asupra lui însuşi. Exigenţele faţă de propria
persoană cresc tot mai mult. Modul cum se reflectă adolescentul în conştiinţa celor apropiaţi
contribuie la conturarea imaginii de sine.
Cooley a marcat în mod clar concepţia sa cu privire la “sinele ca oglindă”. Pentru el,
personalitatea psihologică a persoanei este de fapt acest sine, văzut de individ ca imaginea
exterioară care i se dă şi evaluarea care i se face de către ceilalţi. Noţiunea de sine ca oglindă,
implică trei elemente în conceptul de sine social: imaginea noastră în faţa celorlalţi; conştiinţa
judecăţii pe care ei o realizează asupra noastră; sentimentele pozitive şi negative care rezultă de
aici. (Moscovici, ………….)
Anca Munteanu a realizat un studiu în 1996 cu tema „Cunoaşterea de sine în adolescenţă”,
care a avut ca rezultat faptul ca capacitatea de autocunoaştere si de cunoaştere a semenilor este
grosieră, formală, nenuanţată (A. Munteanu, 1998). Adolescentul înregistrează progrese în
capacitatea de autocunoaştere dacă este antrenat în cadrul programului şcolar.
În perioada aceasta, copilul este critic cu părinţii săi, iar nevoia de independenta se
concretizează prin acţiuni ieşite din comun, ce au ca scop să şocheze pe cei din jur.
Osterrieth menţionează ca nevoia de împlinire la adolescenţi e în contradicţie cu propriul
statut, iar în această contradicţie îşi are originea şi nehotărârea.

Adolescenţii sunt mai aproape de structura mintală a adultului, dar încă le face plăcere să
facă pe rebelii, sa ţină ascunse anumite lucruri, să fie secretoşi, să joace rolul celor neînţeleşi.
Intervine nevoia de unicitate, de a fi „cineva” în acest Univers. Deşi doresc cu tot dinadinsul de
aface parte dintr-un grup, de a fi acceptaţi de prieteni, deşi se aliniază de cele mai multe ori la
tendinţele grupului, ei doresc să fie unici, originali, să fie remarcaţi pentru a fi apreciaţi, pentru a
se „vedea” pe sine în ochii celorlalţi.
Adolescentul e preocupat de progresele sale, lupta cu slăbiciunile sale, încearcă să crească
în ochii săi, iubesc greutăţile, pentru a le învinge, au o oroare faţă de mediocritate şi compromis.
La descoperirea de sine se adaugă descoperirea celorlalţi, pe lângă nevoia de afirmare,
apare si nevoie de comuniune.
Specificul adolescentei este constituirea identităţii personale cu accent pe implicarea
conştiinţei de sine ca punct central. In dezvoltarea imagini de sine, imaginea corporala contribuie
la organizarea identificărilor caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă
amănunţit şi cu un fel de admiraţie, ce dă o notă de narcisism.
Imaginea de sine poate îmbrăca o forma pozitivă sau negativă. O imagine de sine negativă
poate genera comportamente şi reacţii negative precum: evitarea - un elev cu o imagine de sine
negativa poate adopta atitudini de genul „Dacă nu încerci nu greşeşti”, retragere, comportamente
timide; - agresivitatea defensivă: un elev cu o imagine de sine negativă compensează atacând sursa
frustrării; compensarea: un elev care nu are succes la unele materii, le minimalizează importanţa
şi încearcă să aibă succes la altele, pe care ajunge să le considere mai importante; rezistenta: elevii
încearcă sa îşi „conserve” imaginea de sine şi manifestă rezistenţă la schimbări, chiar dacă aceste
schimbări pot fi în beneficiul lor. Elevii cu o imagine de sine negativă sunt mai rezistenţi la
schimbare, reducând astfel riscul unui eşec în situaţiile dificile; motivaţia scăzută: un elev cu o
imagine de sine negativă va manifesta lipsă de încredere în forţele proprii. În consecinţă, el va fi
mult mai puţin motivat să iniţieze sau să se implice în diverse activităţi, deoarece nu se va simţi în
stare să le finalizeze cu succes.
Adolescenţa începe prin întrebări legate de evenimentele şi conduitele celor din jur, dar şi
ale propriei persoane. După ce trece de 14 ani, adolescentul simte că forţele lui au crescut. Unele
Succesele lor generează orgolii; adolescenţii îşi provoacă părinţii pentru a-şi testa propria
independenţă.
Concluzii
Formarea imaginii de sine reprezintă un lung şi complex proces ce se desfăşoară în
copilărie şi preadolescenta, conturându-se la vârsta adolescenţei, cunoaşterea, autocunoaşterea şi
interacţiunea socială cu ceilalţi având un rol esenţial în acest proces, dar şi în maturizarea psihică
a omului.
Căutarea sinelui e un drum lung şi anevoios care poate dura multă vreme, poate toată viaţa,
dar cunoaşterea de sine reprezintă de fapt forţa pe care fiecare om este dator să şi-o descopere şi
să şi-o folosească: „…………………….(Adler Alfred, …, p.)

Trebuie terminata
AUTOR TRIFAN MARILENA
 BIBLIOGRAFIE
1. Adler Alfred, Cunoaşterea omului, ...................
2. Bonchis, E. Studierea imaginii de sine în copilărie si
preadolescenta, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997
3. Bogatu, Nicolae, Implicaţii psihosociale ale imaginii de sine,
“Revista de psihologie”, nr. 4, 1981
4. Munteanu, A., Psihologia copilului şi adolescentului, Editura
Augusta, Timişoara, 1998
5. Aurora Perju-Liiceanu, Cunoaşterea de sine şi comportamentul
autoevaluativ în “Revista de psihologie”, nr. 1, 1981
6. Moscovici Serge
7. Şchiopu, Ursula, Psihologia vârstelor, Bucureşti: Editura didactică
şi pedagogică, 1981
8. Zlate Mielu, Eul şi personalitatea, Bucureşti: Editura Trei, 2004