Carte Andrian

CUPRINS
CARIA DENTARA – GENERALITĂŢI..........................................................................3

1. Aspecte etiopatogenice...........................................................................4
Placa bacteriană..........................................................................................5
Aportul alimentar.......................................................................................7
Factorii salivari...........................................................................................8
2. Evoluţia morfopatologică a leziunii carioase........................................10
Caria de smalţ...........................................................................................10
Caria în dentină........................................................................................12
3. Reacţia organului pulpo-dentinar în cariogeneză.................................13
Remineralizarea dentinei cariate..............................................................14
Scleroza dentinară....................................................................................14
Dentina terţiară, de reacţie, sau reparativă...............................................15
. MIJLOACE ACTUALE DE DIAGNOSTIC ÎN CARIA SIMPLĂ..............................16

Cariile pe suprafeţele netede....................................................................19
Cariile fisurale..........................................................................................20
Cariile de pe suprafeţele radiculare..........................................................21
ETAPE GENERALE ÎN REALIZAREA RESTAURĂRILOR FIZIONOMICE...........23

Alegerea culorii materialului de restaurare...............................................23
Izolarea câmpului operator.......................................................................24
Principii generale de preparare a cavităţilor.............................................26
Atitudinea faţă de organul pulpo-dentinar................................................33
Adeziunea materialelor restaurative la ţesuturile dure dentare.................39
Utilizarea mijloacelor de modelare interproximală..................................56
Posibilităţi de inserare amaterialelor de restaurare...................................60
Finisarea şi lustruirea restaurărilor fizionomice.......................................60
MATERIALE DE RESTAURARE FIZIONOMICE......................................................64

Răşinile compozite....................................................................................64
Cimenturile cu ionomeri de sticlă.............................................................72
Compomerii..............................................................................................78
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN LEZIUNILE CARIOASE PE DINŢII

POSTERIORI..................................................................................................................80
Indicaţii şi contraindicaţii.........................................................................80
Posibilităţi terapeutice în cariile fisurale..................................................81
Posibilităţi terapeutice în cariile aproximale pe dinţii laterali..................87
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN CARIILE APROXIMALE CAVITARE LA

DINŢII FRONTALI........................................................................................................94
Carii aproximale care nu au distrus unghiul incizal.................................94
Carii aproximale care afectează unghiul incizal.......................................99
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN LEZIUNILE ODONTALE CERVICALE.........103

Leziunile carioase...................................................................................103
Leziuni necariogene................................................................................108
EVALUAREA CLINICĂ A RESTĂURILOR FIZIONOMICE...................................110
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................115
CUVÂNT ÎNAINTE
Înţelegerea mecanismelor de apariţie şi progresie a leziunii carioase până la

nivel molecular a dus la o etapizare precisă a evoluţiei acesteia. Astfel a dispărut
noţiunea de ireversibilitate a cariei în stadiile incipiente; procesele de
remineralizare ale smalţului şi ale dentinei, fundamentate ştiinţific justifică atât
conceptele de carie oprită în evoluţie sau vindecată, cât şi atitudinea de expectativă
şi reevaluare, sub acoperirea unor măsuri şi sfaturi preventive în cazul unor leziuni
iniţiale, necavitare. Stadiile următoare beneficiază de un tratament restaurativ
neinvaziv (sigilări, tratamentul leziunilor cervicale necariogene), iar leziunile
cavitare, ireversibile de un tratament restaurativ de tip invaziv, însă cu o
componentă dominantă conservativă şi preventivă.
Stomatologia restaurativă traversează o perioadă de schimbări rapide odată
cu modificarea tiparului de apariţie şi evoluţie a maladiei carioase, cât şi cu
descoperirea unor noi materiale şi tehnici.
Depăşind “epoca extracţionistă”, determinată în special de fobia faţă de
boala de focar, stomatologia a intrat în “epoca restaurativă” în care s-a dorit
introducerea unor materiale şi tehnici care să conducă la obţinerea unor restaurări
cu un aspect cât mai natural şi cu proprietăţi fizice, chimice şi biologice cât mai
apropiate de acelea ale ţesuturilor dentare dure.
În restaurările fizionomice, cimentul silicat este din ce în ce mai puţin folosit
datorită atât absenţei adeziunii la ţesuturile dentare, necesitînd prepararea unor
cavităţi cu design tradiţional, sacrificînd excesiv ţesuturi sănătoase, cât şi unei
solubilităţi crescute în mediul oral.
Descoperirea unor materiale susceptibile de a realiza o adeziune mecanică
şi/sau chimică cu ţesuturile dentare, a devenit un imerativ necesar şi obligatoriu
pentru a realiza un progres consistent în acest sens.
Răşinile compozite au deschis domeniul stomatologiei restaurative adezive,
făcînd posibilă aplicarea conceptului biologic fundamental de economie tisulară.
Marele beneficiu al acestor materiale rezidă din necesitatea preparării unor cavităţi
conservative, restrânse ce promovează stric un tratament lezional, retenţia fiind
asigurată de respectarea formei de adeziune.
Introducerea cimenturilor glass-ionomere tradiţionale şi apoi hibride a dus la
apariţia unei componente cario-profilactice importante prin eliberarea ionilor de
fluor.
Compomerii, materiale recent promovate în practică, combină multe din
calităţile cimenturilor glass-ionomere şi răşinilor compozite, fiind declaraţi de unii
1
producători drept materiale universale pentru toate tipurile de cavităţi şi pentru toţi
dinţii. Neîndoielnic, concluzii pertinente privind această indicaţie exhaustivă de
tratament vor fi trase numai după o experienţă clinică consistentă care să permită
acest lucru.
Astăzi evaluarea factorilor etiologici determinanţi şi favorizanţi, poate fi
făcută înainte ca să apară semnele clinice de boală şi pot fi luate măsuri de a reduce
factorii de risc implicaţi în apariţia maladiei carioase.
Această atitudine ca şi apariţia materialelor cario-profilactice, vor conduce la
o scădere a indicilor de frecvenţă şi intensitate ai cariei dentare, constituind primii
paşi în abordarea “erei preventive” care se prefigurează în viitor.
Faptul că unor idei şi concepţii noi le sunt necesare în medie zece ani ca să
apară în diferite cărţi, iar celor vechi douăzeci de ani ca să dispară, ne-a determinat
să abordăm acest subiect atât de captivant şi actual, cu încredere dar fără nici o
pretenţie de a-l fi acoperit în totalitate.
Prin această lucrare am dorit să punem la îndemâna studenţiilor în
stomatologie şi a practicienilor cu o mai mică sau mai mare experienţă, un ghid
practic privind restaurările fizionomice cu materiale plastice a cărui lectură să le fie
utilă şi de ce nu chiar plăcută.
Dr. Sorin Andrian
2
Generalităţi
CARIA DENTARA – generalităţi

1
Datorită evoluţiei cunoştinţelor privind etiopatogenia cariei dentare,
a evoluţiei şi a rezultatelor din ce în ce mai încurajatoare după
instituirea unor măsuri corecte de prevenţie, au avut loc modificări
şi în dinamica conceptuală privind maladia carioasă.
Majoritatea definiţiilor privind acest proces patologic, subliniază astăzi
că este o maladie infecţioasă, transmisibilă, ce produce prin demineralizare
modificări în conţinutul mineral al ţesuturilor minerale dure şi care are în
anumite condiţii capacitatea de reversibilitate şi vindecare prin procese de
remineralizare.
Unii consideră (Elderton R.J.) că procesele carioase reprezintă în mod
fundamental o manifestare a unui dezechilibru dintre ionii de calciu şi fosfat
în ţesutul dentar şi salivă, mediat de microorganismele plăcii bacteriene şi
influenţat de unii factori (fluor).
Th. Lundeen o defineşte ca o boală infecţioasă microbiană a dinţilor care
provoacă disoluţia şi distrucţia localizată a ţesuturilor calcificate.
Progresia cariei este deci un fenomen dinamic în care disoluţia şi
reprecipitarea sărurilor minerale din ţesuturile dentare dure au loc alternativ.
Cariile dentare progresează cu o serie de exacerbări şi remisiuni, odată ce
pH-ul de pe suprafaţa dentară variază prin modificările din metabolismul
plăcii bacteriene.
Prin studii in vitro şi in vivo s-a dovedit că datorită acestor fenomene,
leziunile carioase iniţiale ale smalţului au o evoluţie lentă, putînd fi
surprinse prin mijloace clasice de diagnostic, în stadii iniţiale de leziuni
carioase precavitare sau necavitare.
Un studiu O.M.S. preciza în 1997, că înregistrarea leziunilor carioase
necavitare a fost în mod deliberat evitată până atunci, datorită credinţei că
nu era posibilă precizarea unui diagnostic corect în stadiile precavitare ale
cariei.
Leziunea carioasă cavitară apare când rezultatul acestei balanţe minerale
se înclină foarte mult într-o parte, printr-o pierdere netă a sărurilor minerale
din ţesuturile dure dentare. Este la fel de adevărat că atunci când prin măsuri
3
Generalităţi
preventive şi terapeutice, modificăm ecosistemul microbiologic bucal,

predomină redepunerea de minerale, avînd ca rezultat oprirea progresiei
leziunii prin fenomene de remineralizare.
Observaţiile clinice sugerează că, fiind asigurate condiţiile ce menţin o
placă “nepatogenă”, leziunile carioase pot fi oprite în evoluţie în orice stadiu
de progresie.
Noua clasificare a acestor leziuni, care în funcţie de statusul suprafeţei
leziunii le împarte în carii necavitare active şi inactive şi carii cavitare active
şi inactive, dezvoltă cu succes şi sprijină metodele şi tehnicile non-
operative/preventive în tratamentul acestei boli.
Caria dentară este un fenomen de origine externă şi prin prisma faptului
că nu afecteză dinţii incluşi sau neerupţi, ale căror suprafeţe externe nu sunt
expuse direct în mediul bucal, şi acţioneză atât pe dinţi vitali, cât şi devitali.
Este important să înţelegem că fenomenul de cavitaţie este semnul unei
infecţii bacteriene; incapacitatea noastră de a face un tratament etiologic
(identificarea şi îndepărtarea bacteriilor odonto-patogenice), permite
maladiei să persiste cu apariţia altor leziuni carioase.
Efectuarea unui tratament simptomatic, pur restaurativ de tip invaziv sau
neinvaziv al leziunilor carioase, nu a dus din păcate la scăderea incidenţei
cariei în lume.
1. ASPECTE ETIOPATOGENICE
Din punct de vedere etiologic, demineralizarea produsă în fazele active ale

cariei, are loc în timpul scăderii pH-ului sub 5 (pH critic), perioadă
denumită şut acid, datorită producţiei masive de acizi organici de către unele
specii microbiene din placa bacteriană, capabile de fermenta o anumită
componentă din substratul glucidic al aportului alimentar (zaharoză şi
glucoză).
În această ipoteză, la iniţierea şi progresia cariilor, un rol activ îl au atât
gazda, reprezentată de rezistenţa ţesuturilor dure dentare cu existenţa unor
zone de susceptibilitate la atacul acid, cantitatea şi calitatea lichidului bucal,
cât şi alimentaţia prin efectul pre- şi post-rezorbtiv, la care se adaugă şi
4
Generalităţi
timpul de acţiune al pH-ului critic.
Placa bacteriană
Astăzi la baza etiologiei cariei dentare stă ipoteza plăcii bacteriene
specifice, care recunoaşte că placa bacteriană este patogenică atunci când
se asociză cu maladia carioasă.
În general formarea plăcii bacteriene ce se găseşte în cavitatea bucală
fără o semnificaţie patologică importantă, reprezintă un fenomen ordonat
cu o strictă etapizare, depinzînd în mare măsură de capacitatea
componentelor ei de a adera pe suprafeţele existente aici. Acest fenomen
reprezintă deci o succesiune strictă de etape, în care participă pe rând
diferite specii bacteriene.
La majoritatea indivizilor, placa bacteriană este formată dintr-o
asociere de S. sanguis şi S. mitis, dar s-a dovedit că aceasta variză în
diferite zone ale aceluiaşi dinte: şanţuri şi fosete, suprafeţele radiculare,
sau suprafeţele netede vestibulare şi linguale.
Placa bacteriană bogată în S. mutans şi Lactobacili, este considerată a
fi odontopatogenică, responsabilă de apariţia şi progresia cariei dentare.
Pentru a coloniza o placă bacteriană nepatogenă este nevoie de o
cantitate foarte mare şi continuă de S. mutans şi Lactobacili, cariile
cavitare active reprezentînd în acest sens un adevărat rezervor.
Îndepărtarea plăcii bacteriene mature capabilă de a fi colonizată de S.
mutans şi Lactobacili, prin măsuri drastice de igienă bucală şi utilizarea
unor agenţi antibacterieni specifici (clorhexidina), ca şi managementul
cariilor active prin îndepărtarea dentinei infectate şi restaurarea coronară
provizorie, reprezintă arme eficiente ale tratamentului etiologic. Igiena
bucală corectă schimbă compoziţia plăcii microbiene din placă, în sensul
selectării bacteriilor pioniere şi distrugerii oricărui habitat, celor potenţial
patogene.
Placa matură are capacitatea de a metaboliza foarte rapid zaharoza din
aportul alimentar prin lanţul glicolitic, producînd acizi organici care
asigură o scădere profundă şi prelungită a pH-ului plăcii; deci activitatea
cariogenă a plăcii va fi stimulată mai puternic de frecvenţa consumului şi
mai puţin de cantitatea zaharozei ingerate.
5
Generalităţi
Asupra ecosistemului microbian reprezentat de placa bacteriană se

exercită acţiunea unor factori care îi pot schimba caracteristicile,
denumiţi determinanţi ecologici.
Sediile susceptibile pentru atacul cariogen:
 şanţurile şi fostele ocluzale reprezintă adevărate capcane
pentru placa bacterină, la adăpostul cărora ea devine
rapid colonizată de speciile cariogene. La acest nivel,
singura măsură de modificare sau eliminare a plăcii o
reprezintă anularea retentivităţii prin sigilare sau
ameloplastie. Igiena bucală, soluţiile aniseptice, cât şi
aplicaţiile de fluor, au la acest nivel un impact redus.
Fisurile reprezentate de şanţuri în care coalescenţa lobilor
de dezvoltare nu s-a făcut complet şi unde există zone
dentinare expuse direct mediului extern, reprezintă
adevărate zone de risc cu potenţial cariogen maxim.
 suprafeţele netede aproximale situate imediat sub
punctul de contact sunt la fel de ferite de acţiunea
benefică a autocurăţirii, a curăţirii artificiale şi a salivei,
beneficiind doar de mijloace suplimentare mecanice şi
fluorurate de igienă. Rezistenţa acestor zone la carie
depinde de igiena orală a pacientului, forma şi mărimea
papilei dentare, cât şi de poziţia şi calitatea punctului de
contact.
 suprafeţele netede vestibulare şi linguale din treimea
gingivală, sunt zone mai puţin susceptibile, fiind expuse
direct factorilor naturali de apărare împotriva cariilor,
însă la pacienţii cu risc cariogen mare, la acest nivel se
găsesc atât leziuni active necavitare (White-spot), cât şi
cavitare. Odată cu înaintarea în vârstă apare şi recesiunea
parodontală, care descoperă noi suprafeţe (radiculare),
mult mai susceptibile la carii. Scăderea cantităţii şi
calităţii salivei în mod fiziologic sau patologic, după
anumite boli sau medicaţii, dezinteresul faţă de igiena
personală, incapacitatea fizică de a-şi menţine măsuri
6
Generalităţi
proprii de igienă, rezistenţa globală mai redusă a

cementului, retentivitatea naturală accentuată a acestor
sedii, le fac foarte susceptibile la atacul cariogen care la
acest nivel este foarte periculos datorită evoluţiei sale mai
rapide şi dificultăţii crescute în restaurare.
Figura 1. Sedii cu susceptibilitate crescută la atacul cariogen
Aportul alimentar
Asocierea dietă – apariţia cariilor dentare se sprijină pe multiple inter-
relaţii între diferiţi factori, din acest punct de vedere foarte importanţi
fiind atât contactul direct între aliment şi dinte cât şi durata lui.
 Conţinutul mare în acizii existenţi în fructe şi sucuri
scad pH-ul salivar, cu creşterea posibilităţii de apariţie a
unor demineralizări locale sau eroziuni chimice
susceptibile de a deveni sediile unor viitoare carii.
 Prezenţa abundentă a monozaharidelor uşor fermentabile
(zaharoza), este un factor cheie în cariogeneză, deoarece
o expunere frecventă la zaharoză poate reprezenta cel mai
important element în dezvoltarea unei plăci patogene prin
sinteza rapidă de polizaharide intra- şi extra-celulare de
către S. mutans. Cariogenitatea carbohidraţilor creşte în
ordinea glucoză, galactoză, lactoză, fructoză, zaharoză.
 Conţinutul bogat în fluor duce la o mai mare capacitate
de remineralizare a leziunilor carioase prin scăderea
solubilităţii structurii dentare, scăderea energiei de
7
Generalităţi
suprafaţă a suprafeţelor dentare slăbind astfel adeziunea

plăcii şi prin blocarea glucozil-transferazei ce este
implicată în metabolizarea carbohidraţilor de către S.
mutans. Glucozil-transferazele extracelulare (GTF) a
streptococilor orali sunt considerate determinanţi
importanţi de virulenţă, pentru că glucanii pe care ele le
sintetizează din zaharoză mediază aderenţa, servesc ca
depozit de energie şi modulează proprietăţile de
permeabilitate ale plăcii bacteriene.
 Conţinutul în diferite oligoelemente este absolut necesar
atât pentru dezvoltarea şi mineralizarea mugurilor
dentari, cât şi pentru reglarea cantităţii şi calităţii de
salivă. Creşterea cantităţii de fosfat în dietă va scade
solubilitatea substanţelor dentare anorganice.
 O alimentaţie dură va avea un efect direct asupra dinţilor
prin favorizarea unei abraziuni fiziologice a suprafeţelor
ocluzale ce va înlătura zonele de retenţie, prin stimularea
secreţiei de salivă cu efect carioprotectiv şi o autocurăţire
mult mai eficientă. Saliva, prin capacitatea sa tampon va
favoriza remineralizarea leziunilor incipiente, iar unele
oligoelemente rezorbite din alimente (fluor) au un efect
anticariogen esenţial.
Factorii salivari
Aceştia acţionează la nivelul lichidului bucal, care mai conţine celule
epiteliale descuamate, acoperite de o floră microbiană bogată, leucocite şi
produse de degradare enzimatică alimentară.
 În primul rând o cantitate de 1 – 1,5 l, asigură: o
protecţie eficientă printr-o adevărată spălare a
suprafeţelor dentare de resturile alimentare aderente; o
îndepărtare potenţială a tuturor microorganismelor ce nu
aderă de suprafeţele orale împiedicînd concentrarea florei
patogene numai pe anumite zone dispersînd astfel propria
activitate enzimatică pe o suprafaţă cât mai mare. O
8
Generalităţi
cantitate mică de salivă duce la o exacerbare a atacului

cariogen cu apariţia cariilor acute, concomitent pe mai
mulţi dinţi şi în zone normal rezistente.
 O salivă vâscoasă, cu o cantitate mare de mucină are
capacitatea de a precipita în mediul solid înglobînd
numeroşi microbi, iar o salivă seroasă cu o slabă
vâscozitate asigură o mai mare putere de autocurăţire.
 Proprietăţile anitimicrobiene. Sunt conferite de diferite
proteine salivare (lactoferină, lactoperoxidază, aglutinine
şi lizozim), care în situaţii normale sunt prezente în
permanenţă, au un spectru larg de activitate, dar sunt mai
eficiente în apărarea antibacteriană a ţesuturilor moi
orale. Sunt dovezi şi a existenţei unei componente
imunologice în salivă, reprezentată de Ig A serice din
lichidul parodontal şi Ig A secretorie, formată în ductul
glandei parotide, rezistentă în mediul salivar, cu o acţiune
certă anti- S. mutans.
 Rezistenţa la carie se bazează şi pe capacitatea tampon a
salivei de a anula pH-ul scăzut de la interfaţa smalţ –
placă bacteriană. Prezenţa ionului bicarbonat şi raportul
lui cu ionii de sodiu asigură creşterea pH-ului la nivelul
plăcii pentru o anumită perioadă de timp, rezultat la care
contribuie şi hidroliza ureii şi sialinei, prin care se
produce amoniac. Dacă perioada de atac acid (şut acid)
este mai mică decât perioada de acţiune a capacităţii
tampon salivare, protecţia anticariogenă este asigurată.
Dimpotrivă, dacă atacul acid durează mai mult sau este
chiar continuu, prin cumularea rezultatelor unor frecvente
aporturi de zaharoză între mese, atunci demineralizarea
este continuă, iar procesul carios este iniţiat. Dacă pH-ul
este menţinut peste 5,5, ionii de calciu şi fosfat în
prezenţa ionilor de fluor au capacitatea de a se reîntoarce
în ţesuturile dure dentare demineralizate, prin fenomenul
de remineralizare. Acesta are loc indiferent de stadiul de
9
Generalităţi
evoluţie al cariei – în smalţ sau dentină, uneori

promovînd suprafeţe dentare chiar mai rezistente la atacul
acid decât cele naturale iniţiale.
2. EVOLUŢIA MORFOPATOLOGICĂ A LEZIUNII CARIOASE
Caria de smalţ
Are acelaşi tipar de evoluţie atât pe suprafeţele netede, cât şi în şanţuri şi
fosete, unde însă aspectul leziunii va fi modificat prin coexistenţa a două
leziuni separate pe cei doi pereţi ai fisurii, care până la urmă se vor uni la
baza ei.
 Pe suprafeţele netede, manifestarea precoce a cariei în
smalţ se numeşte pată albă cretoasă, sau white-spot,
vizibilă pe dinţii curaţi şi perfect uscaţi. Este opacă,
deoarece leziunea, iniţial este de subsuprafaţă. Este foarte
important să o deosebim clinic de petele albe, din
leziunile cicatriciale ale smalţului, unde aspectul albicios,
opac se menţine indiferent dacă dintele este hidratat sau
nu, spre deosebire de carie al cărui aspect se estompează
sau chiar dispare atunci când dintele este hidratat, prin
inundarea leziunii de subsuprafaţă. Iniţial suprafaţa cariei
este încă dură, dar odată cu avansarea frontului leziunii
suprafaţa devine aspră şi relativ moale.
Palparea acestor leziuni se va face foarte blând pentru
a nu distruge stratul superficial, aproximativ intact, la
adăpostul căruia leziunea subiacentă se menţine sterilă şi
cu mari şanse de remineralizare, în special în prezenţa
ionilor de fluor. Existenţa unor astfel de leziuni
remineralizate (carii oprite în evoluţie), este trădată de
prezenţa unor pete maron, sau negre, cu o suprafaţă
intactă, în care diferiţi coloranţi exogeni au fost incluşi în
leziunea vindecată.
Dacă stratul superficial este distrus, leziunea devine
10
Generalităţi
cavitară, evoluţia ei spre J.S.D. făcându-se mult mai

rapid.
Pe secţiune leziunea apare triunghilară, sau în formă
de V, cu vârful spre J.S.D., histologic dinspre profunzime
spre suprafaţă, deosebindu-se patru zone la microscopul
cu lumină polarizată:
1. zonă translucidă;
2. zona întunecată;
3. corpul leziunii;
4. stratul de suprafaţă.
O importanţă clinică o are dimensiunea zonei

întunecate care prezintă pori multipli, dar foarte mici, în
care agentul de refracţie nu poate pătrunde, mulţi autori
(Lunden; Lăcătuşu Şt.), considerînd această zonă ca o
dovadă a remineralizării şi a faptului că evoluţia
procesului carios nu este o demineralizare continuă ci o
alternare de disoluţie, urmată de o reprecipitare a
sărurilor minerale.
Stratul de suprafaţă aproximativ integru, fiind în
contact direct cu saliva este mai bine mineralizat şi mai
bogat în ioni de fluor faţă de corpul leziunii, integritatea
lui asigurînd un adăpost aproximativ steril, fenomenelor
de remineralizare din zonele subiacente.
 În şanţuri şi fosete, cele două leziuni “în oglindă”
evoluează separat până ce se unesc la baza fisurii, când
prin contopirea lor vor avea un aspect tot de “V”, dar cu
vârful spre exterior şi baza spre J.S.D.
Înainte de a interesa grosimea smalţului în totalitate, apar modificări

ale organului pulpo-dentinar, traduse prin apariţia unor spaţii umplute
cu lichid tisular la nivelul J.S.D., produse prin contracţia dentinei.
11
Generalităţi
Caria în dentină
Odată pătrunsă în dentină, caria va avea pe secţiune tot o formă
triunghiulară cu vîrful spre pulpă şi baza spre J.S.D.
Existenţa canaliculelor dentinare, ce reprezintă adevărate pasaje de
avansare a leziunii, ca şi conţinutul mai bogat în substanţe organice mai
puţin rezistente la atacul acid, fac ca progresia şi viteza de evoluţie a
cariei dentinare să fie mai mare faţă de caria în smalţ.
În funcţie de viteza de evoluţie a cariei, putem deosebi din punct de
vedere clinic trei situaţii:
 carii acute, umede sau cu evoluţie rapid progresivă, în
care dentina este puţin pigmentată şi foarte
demineralizată;
 carii cronice sau cu evoluţie lent progresivă, în care
dentina este pigmentată, cu o zonă de scleroză bine
individualizată;
 carii stabilizate sau oprite în evoluţie, în care dentina este
foarte pigmentată şi există o scleroză dentinară bogată în
ioni de fluor şi fosfat.
În caria dentinară din punct de vedere didactic, au fost descrise

histologic, următoarele straturi, de la suprafaţă în profunzime:
1. stratul necrozat, de ramolisment;
2. stratul infectat;
3. stratul demineralizat sau afectat;
4. stratul sclerotic, translucid, sau transparent;
5. zona reacţiei vitale, a dentinei aproape intacte.
Figura 2. Evoluţia morfopatologică în caria acută şi în caria cronică
12
Generalităţi
O semnificaţie clinică importantă, o are zona dentinei afectate sau

demineralizate, în care fenomenul de disoluţie interesează în special
dentina intertubulară, dar existenţa unor centre de recristalizare localizate
mai mult în dentina peritubulară, sprijină teoria conform căreia acest tip
de dentină patologică se poate autoremineraliza în prezenţa ionilor de
fluor.
Dentina sclerotică reprezintă una din barierele biologice active, depuse
de organul pulpo-dentinar în faţa atacului cariogen, acest strat neexistând
în dentina cariată a dinţilor nevitali. Acest strat se caracterizează prin
creşterea cantităţii de săruri minerale din dentina intertubulară şi
obstruarea canaliculelor prin recristalizări succesive în lumenul tubilor
dentinari. În cariile cronice sau cu evoluţie lentă, acest strat este bine
reprezentat, noi avînd obligaţia de a nu-l îndepărta în timpul exciziei
ţesuturilor cariate.
Din punct de vedere terapeutic este mult mai indicată deosebirea a
două zone mari în caria dentinară:
1. zona infectată, ce conţine bacterii, toxine, enzime şi are
aspectul unei demineralizări ireversibile;
2. zona afectată, sau aceea a unei demineralizări reversibile,
în care nu sunt prezente bacterii, iar colagenul încă intact
poate servi ca o matrice pentru remineralizarea dentinei
intertubulare, această zonă putînd fi menţinută pentru
acest posibil potenţial al ei, atât timp cât pulpa rămâne
vitală.
3. REACŢIA ORGANULUI PULPO-DENTINAR ÎN CARIOGENEZĂ
Concepţia globală de atingere carioasă este astăzi prea adesea înţeleasă de

practicieni, ca un proces distructiv continuu, în care organul pulpo-dentinar
joacă un rol esenţial pasiv. Evoluţia cariei trebuie, din contra, să fie
considerată ca un proces intermitent, unde alternează perioade de evoluţie
cu perioade de repaus, condiţionate de reacţiile de apărare ale organului
pulpo-dentinar.
13
Generalităţi
Ansamblul acestor procese reacţionale depinde de tipul şi virulenţa

germenilor responsabili şi de factorul teren, care este la rândul său în funcţie
de factori constituţionali, locali şi generali, fiziologici şi patologici.
Remineralizarea dentinei cariate

Leziunile carioase cronice în dentină, sau cele oprite în evoluţie sunt
adesea acoperite de un strat foarte mineralizat, care este considerat ca
fiind rezultatul unei remineralizări a matricei dentinare decalcificate de
procesul carios. Acesta include toate tentativele de precipitare a ionilor de
calciu, fosfat şi fluor, într-un ţesut dentar ce a suferit în prealabil o
dacalcificare parţială.
Acestă primă linie de apărare de origine exogenă este asemănătoare cu
aceea observată la nivelul smalţului, unde s-a evidenţiat că saliva poate
întări smalţul moale în prezenţa ionului de fluor cu rol de catalizator.
Astfel s-a emis ipoteza că acest tip de recristalizare pasivă s-ar putea
efectua de-a lungul canaliculelor în zona de dentină demineralizată.
Scleroza dentinară
Este definită ca un depozit calcic depus de odontoblaste sub formă de
dentină pericanalară sau intercanalară. Această scleroză, după unii autori
ar reuşi în mod ideal o obliterare completă a tuturor canaliculelor,
materialul calcic depunîndu-se pe structurile fibroase de colagen. El este
vehiculat de-a lungul canaliculelor dentinare, fie sub formă de fluid
dentinar extracelular, fie transportat de vacuole, conduse prin fibrele
Tomes şi precipitate sub formă de whitelockite.
Ea rezultă odată cu îmbătrânirea fiziologică, sau cu o iritaţie uşoară
(abraziune sau o carie cronică), provocînd o modificare în compoziţia
dentinei primare.
Această zonă este mai dură, mai compactă şi mai puţin sensibilă faţă
de diferiţi iritanţi. Scleroza ce rezultă din îmbătrânire se numeşte scleroză
dentinară fiziologică, iar rezultatul unei iritaţii uşoare se numeşte
scleroză dentinară reactivă.
14
Generalităţi
Dentina terţiară, de reacţie, sau reparativă

Reprezintă o tentativă mai puţin elaborată a ţesutului pulpar de a se
opune penetrării bacteriilor şi toxinelor lor, printr-un depozit de ţesut
calcificat.
După intensitatea agresiunii, va prezenta un aspect histologic variat
putînd merge de la o dentină tubulară structurată, până la o fibrodentină,
mai mult sau mai puţin anarhică, trecînd printr-o multitudine de aspecte
intermediare sau straturi succesive distincte.
Dentina terţiară canaliculară corespunde unui atac cariogen moderat şi
progresiv ce a permis supravieţuirea unui anumit număr de odontoblaşti.
Oferă o bună protecţie, dar nu are capacitatea de a se scleroza. Acest tip
de dentină se formează şi atunci când se prepară cavităţi la mai puţin de
1,5 mm de pulpă.
Când stimulii au o intensitate mai mare, odontoblaştii afectaţi pot
muri, zonele de dentină de deasupra lor numindu-se “tractusuri moarte”.
Sub aceste “zone moarte” apare fibrodentina legată de circumstanţe care
au condus la dispariţia stratului odontoblastic. Ea este sub dependenţa
fibroblastelor sau a unor celule mezenchimale nediferenţiate ce se
transformă în celule odontoblast-like. Are o eficacitate relativă. În timpul
perioadelor de activitate se pot produce doi-trei microni de dentină pe zi.
Este intim legată de zona iritată a peretelui cavităţii pulpare, devine
microscopic vizibilă la o lună de la iniţierea stimulului şi este diferită
structural şi chimic de dentina primară şi secundară. Dacă rata depunerii
de dentină este rapidă şi neregulată şi dacă migrarea pulpară a unor
odontoblaşti nu este în armonie cu a celorlalţi din jur, sunt create în
dentină plaje şi funduri de sac celulare ce îi va conferi aspectul de
incluziuni celulare şi termenul de osteodentină.
Tulburările circulatorii se manifestă mai mult prin stază circulatorie şi
edem fără diapedeză leucocitară, ca un prim simptom al unei inflamaţii
incipiente.
15
Mijloac eactuale de diagnostic în caria dentară
MIJLOACE ACTUALE
DE DIAGNOSTIC ÎN CARIA SIMPLĂ 2
Leziunile carioase active sau inactive, precavitare sau cavitare
reprezintă manifestările clinice ale maladiei carioase, boală de
etiologie bacteriană care afecteză dentiţia deciduală şi permanentă.
Pe lângă precizarea unui diagnostic corect de leziune pe fiecare dinte,
scopul examinării pacientului este ca prin analiza datelor subiective,
obiective şi a testelor complementare să-l clasăm într-o grupă de risc
cariogen, ceea ne va permite stabilirea unei strategii de tratament ce va
include:
 necesitatea unui tratament preventiv şi/sau restaurativ;
 necesitatea unui tratament restaurativ de tip invaziv (ce
îndepărtează ireversibil ţesuturile dentare), sau de tip
neinvaziv;
 precizarea designului preparaţiei cavitare;
 alegerea materialului de obturaţie;
 stabilirea tehnicii de restaurare şi a perioadei de
dispensarizare.
Încă din anamneză putem obţine date importante privind profilul de risc
cariogen al pacientului, ştiind că anumite vârste (copilărie, adolescenţă,
vârstă peste 65 de ani) sunt mai predispuse acţiunii factorilor etiologici,
conferind astfel un risc cariogen crescut.
Fumatul, alcoolul, o alimentaţie excesiv de bogată şi frecventă în glucide,
alte obiceiuri vicioase, lipsa fluorului în concentraţie optimă din apa
potabilă, atrag atenţia asupra pericolului unui risc înalt.
Anumite boli cronice, debilitante, medicaţie sau tratamente radioterapice,
cu răsunet asupra cantităţii şi calităţii salivei, pot induce pacienţilor un risc
cariogen mare.
La examenul clinic general şi loco-regional, vom analiza toate datele în
legătură cu activitatea factorilor etiologici implicaţi în caria dentară.
16
Ne indică un pacient cu un risc cariogen mare, persoanele cu:

1. semne generale de malnutriţie, de boli neurologice sau afecţiuni
psihice;
2. semne locale ce trădează:
 o cantitate de placă bacteriană mare ce conţine tipuri
cariogene;
 o secreţie salivară scăzută;
 un nivel de afectare prin carie crescut şi progresiv cu
multe carii primare active şi secundare marginale în jurul
unor restauraţii mari,
Pe lângă datele clinice în evaluarea riscului cariogen, apelăm şi la teste

de cuantificare a activităţii cariogene, cum ar fi:
 indici de placă bacteriană;
 indici de formare a plăcii bacteriene;
 determinarea numărului de Streptococci mutans şi de
Lactobacili;
 diferite tipuri de anchete alimentare în care se urmăreşte
consumul de glucide;
 teste salivare (Snyder, Rickle), prin care se măsoară
rapiditatea formării de acid dintr-o probă salivară pe un
mediu de cultură, cu un indicator de pH;
 determinarea ratei fluxului salivar de repaus şi stimulat;
 evaluarea capacităţii tampon salivare.
Au fost diferite criterii conform cărora pacienţii pot fi clasaţi în diferite

grupe de risc. Astfel unii autori (Lăcătuşu Şt., Anderson A.), consideră un
pacient cu risc mare, când la examenul clinic se pun în evidenţă leziuni
carioase multiple, primare şi secundare, cu semne de activitate carioasă (este
prezentă cavitaţia, cu înmuierea smalţului şi a dentinei), într-o cavitate orală
cu foarte multe restauraţii, cu tratamente endodontice şi dinţi absenţi.
Alţi autori (Studervant, Shugars A.) consideră că pacienţii au un risc
crescut de apariţie a noi carii, fie când se găsesc cantităţi mari de S. mutans,
indicînd deci că există o placă cariogenă aptă de a coloniza şi alte zone
17
susceptibile, sau când se întâlnesc cel puţin doi din următorii factori:
alimentaţie incorectă, flux salivar scăzut, două sau mai multe carii active şi
un mare număr de restauraţii.
În privinţa diagnosticului lezional de carie simplă, înaintea oricărui
examen clinic, dinţii vor fi perfect curăţaţi printr-un detartraj şi periaj
profesional, vor fi uscaţi şi izolaţi sub o bună luminozitate. Obiectivul
principal şi imediat al precizării unui diagnostic este detectarea cât mai
rapidă a cariilor incipiente (necavitare) cu scopul ca prin măsuri specifice de
prevenţie sau tratament restaurativ neinvaziv, să le oprim din evoluţie şi să
limităm activitatea carioasă înainte de o distrugere semnificativă a
ţesuturilor dure dentare.
Mijloacele obişnuite pe care le avem la îndemână sunt inspecţia, palparea
(atunci când este cazul), diferite tipuri de examen radiologic, utilizarea
coloranţilor specifici pentru smalţul demineralizat, dispozitive electronice,
transiluminarea cu fibre optice, laserul cu CO2, sau fluorescenţă.
Recent a fost introdus un sistem ultrasonic de detectare a leziunilor
white-spot. (Yanicoglu F.) Fiecare faţă aproximală a fost supusă sistemului
ultrasonic pentru detectarea semnalelor ecou cu lungimi de undă
longitudinale pulsate, emise de către aceasta.
Aceste tehnici au avut o specificitate de 86% şi o sensibilitate de 88%,
dovedindu-se metode eficiente pentru detectarea prezenţei şi măsurarea
profunzimii leziunilor.
Un alt sistem de detectare neinvazivă a leziunilor precavitare este CT
(computer tomograf) cu o sensibilitate de 79% şi o specificitate de 67%.
(Yanicoglu F.)
La inspecţie aspectele clinice pot varia de la o simplă modificare de
culoare la dispariţia translucidităţii (opacifiere), un aspect neregulat al
suprafeţei leziunii, până la apariţia fenomenului de cavitaţie.
Prin palparea lejeră cu sonda dentară, rigidă sau flexibilă, decelăm
modificarea de textură (asperitatea suprafeţei), înmuierea zonei respective şi
existenţa finală a soluţiei de continuitate.
Utilizarea examenului radiografic, în special în incidenţa Bite-wing, ne
este utilă, dar nu trebuie să uităm că indiferent dacă există zone de
radiotransparenţă pe suprafeţele aproximale şi sub smalţul ocluzal, ele pot fi
18
interpretate ca dovezi ale demineralizării, dar nu şi ca semne precise de

cavitaţie.
În funcţie de zonele susceptibile de localizare a cariilor, majoritatea
autorilor le-au clasificat în:
1. Carii pe suprafeţe netede;
2. Carii fisurale;
3. Carii pe suprafaţă radiculară.
Cariile pe suprafeţele netede

Pe feţele vestibulare şi orale. Ele se găsesc de obicei în treimea
cervicală, sub ecuatorul clinic al coroanei, la adăpostul căruia, placa
bacteriană se poate dezvolta ferită de acţiunea mijloacelor de autocurăţire
şi curăţirea artificială.
Când dintele este uscat, leziunea incipientă necavitară este opacă şi de
culoare albă: pata albă cretoasă, sau white-spot. La palparea lejeră,
suprafaţa este netedă, dură, sau extrem de puţin înmuiată. În momentul
rehidratării, leziunea devine transparentă prin înglobarea de apă.
O carie activă va avea un aspect opac în permanenţă, palparea ne va
preciza întinderea cavitaţiei şi înmuierea smalţului şi a dentinei
subiacente. Prezenţa acestor carii relevă un risc cariogen crescut.
Odată cu erupţia dentară continuă, zonele susceptibile devin expuse
mai direct salivei şi mijloacelor de igienă, astfel încât prin participarea
acestora, cariile iniţiale se pot opri în evoluţie prin fenomenul de
remineralizare, în prezenţa ionilor de fluor. Astfel de leziuni au o culoare
maron, sunt opace în permanenţă, iar la palpare sunt aspre dar dure –
brown-spot.
Pe feţele aproximale. Sediul de elecţie pe aceste suprafeţe este în zona
imediat sub punctul de contact. Inspecţia directă este imposibilă când
există un dinte vecin, unii autori indicînd totuşi în acest scop, tehnici de
separare a dinţilor.
Leziunile necavitare sunt dificil de diagnosticat pe radiografie sub
incinenţă Bite-wing, primele semne de demineralizare manifestîndu-se ca
uşoare radiotransparenţe ale smalţului şi apoi ale dentinei.
Nu este indicată palparea pentru a nu distruge stratul de suprafaţă
19
aproximativ intact, care în prezenţa unor măsuri preventive, ar asigura

remineralizarea leziunii, chiar şi atunci când este afectată treimea externă
a dentinei.
În zona anterioară, o arie de opacifiere a smalţului, limitată pe faţa
aproximală respectivă, vizibilă prin transiluminare, ne poate indica o
carie incipientă.
Şi aceste leziuni se pot opri în evoluţie, când în absenţa dintelui vecin,
prin extracţie sau migrare, devin expuse direct factorilor ce concură la
fenomenul de remineralizare, leziunea avînd culoarea modificată, dar
dură şi cu suprafaţa intactă.
Cariile devin decelabile clinic, când au afectată în mare măsură şi
dentina, apărînd fenomenul de cavitaţie, evoluînd fie spre creasta
marginală supraiacentă, subminînd-o şi apoi distrugînd-o, sau spre
cervical, afectînd papila gingivală.
La inspecţie se observă o creastă marginală de smalţ subminată, prin
transparenţa căreia se vede dentina patologică, modificată de culoare, iar
în stadii tardive, creasta marginală este distrusă.
La palparea lejeră dinspre dintele vecin, decelăm fenomenul de
cavitaţie. Prin transiluminare apare o zonă opacă, atât în smalţ, cât şi în
dentină, iar radiografic se observă o zonă de radiotransparenţă, conformă
cu întinderea leziunii.
Pot fi prezente şi semne indirecte de carie, cum ar fi inflamaţia papilei
gingivale vecine şi scămoşarea firului interdentar.
Cariile fisurale
Suprafeţele dentare care conţin retentivităţi naturale de tipul şanţurilor,
fisurilor sau fosetelor, reprezintă zonele de susceptibilitate maximă
pentru iniţierea cariei dentare. De aceea, în aceste zone diagnosticul de
carie incipientă în şanţuri şi fosete este dificil de precizat, chiar avînd la
îndemână şi mijloace moderne de evaluare.
Serviciul de sănătate publică din S.U.A. a introdus recent criterii
suplimentare în precizarea diagnosticului de carie cavitară fisurală:
 ţesuturi moi, existente la baza şanţurilor şi a fosetelor,
fapt ce indică un proces de demineralizare;
20
 opacitate în jurul şanţurilor şi fosetelor indicînd o

demineralizare ce subminează marginile de smalţ;
 marginile de smalţ înmuiate care pot fi îndepărtate la o
simplă palpare cu sonda.
Palparea în cariile incipiente nu este un semn valoros de diagnostic,

ipotetica senzaţie de agăţare a sondei în şanţurile sesceptibile devenind un
semn clinic ce aparţine trecutului, deaoarece în acest caz intervin şi alţi
factori: gradul de ascuţire al sondei, morfologia fisurii şi forţa de aplicare a
instrumentului.
Examenul radiografic ne ajută să decelăm prin apariţia zonei de
radiotransparenţă de sub cuspizi, o eventuală carie dentinară care
subminează baza fisurii.
Unii autori mai apelează la mijloace suplimentare de diagnostic:
 coloranţi specifici, fluoroscenţi, indicatori ai smalţului
demineralizat;
 transiluminarea cu fibre optice, mai puţin valoroasă ca în
cazul cariilor aproximale;
 dispozitive electronice tip Electronic Caries Monitor;
 dispozitive laser cu fluorescenţă. Firma KaVo a pus la
punct un aparat numit Diagno – Dent, care s-a dovedit
mai sensibil decât cele electronice în detectarea cariilor
fisurale.
Cariile de pe suprafeţele radiculare

Sunt asociate în special cu vârsta înaintată, când apar unii factori
favorizanţi:
 recesiunea parodontală cu expunerea directă a cementului
factorilor cariogeni;
 scăderea cantităţii de salivă, consecutiv fenomenului de
degenerescenţă a glandelor salivare, sau a unei medicaţii
xerostomice.
21
Nu pot fi surprinse în stadiu necavitar, deoarece stratul de cement este

foarte subţire; afectează iniţial suprafeţele vestibulare şi apoi cele
aproximale şi debutează la nivelul joncţiunii smalţ cement.
Semnele principale sunt: apariţia cavităţii care evoluează mai mult în
suprafaţă, înconjurînd în final dintele circumferenţial, şi înmuierea
cementului şi a dentinei decelată prin palpare.
În anul 1997, O.M.S. precizînd că de mulţi ani înregistrarea leziunilor
carioase necavitare a fost în mod deliberat evitată, datorită credinţei că nu
este posibilă precizarea unui diagnostic corect în stadiile precavitare ale
cariei, a propus următoarea clasificare:
1. Suprafaţă sănătoasă;
2. Carie de smalţ necavitară;
3. Carie de smalţ cavitară;
4. Carie dentinară;
5. Carie profundă cu posibilă implicare pulpară.
Ultimile clasificări ale cariei dentare (B. Nyvad, V. Machiulskiene şi V.

Baelum – 1999), au în vedere natura dinamică a acestei boli. Distincţia între
leziunile carioase active şi inactive s-a făcut pe baza combinării criteriilor
vizuale cu cele tactile.
La inspecţie s-au cuantificat trei nivele de afectare: suprafaţă intactă,
suprafaţă discontinuă în smalţ, sau o cavitate deschisă în dentină.
La palparea lejeră s-a decelat existenţa fenomenului de cavitaţie şi
textura de suprafaţă care putea să fie dură sau aspră, moale sau semidură.
Sintetizînd datele obţinute a fost propusă următoarea clasificare:
1. Carie activă cu suprafaţă de smalţ intactă;
2. Carie activă cu apariţia unei discontinuităţi în smalţ;
3. Carie activă cu leziune cavitară;
4. Carie inactivă cu suprafaţa smalţului intactă;
5. Carie inactivă cu existenţa unei discontinuităţi în smalţ;
6. Carie inactivă cu leziune cavitară;
7. Obturaţie pe o suprafaţă sănătoasă de smalţ;
8. Obturaţie cu leziune carioasă activă (cavitară sau necavitară);
9. Obturaţie cu leziune carioasă inactivă (cavitară sau necavitară).
22
Etape generale în realizarea restaurărilor fizionomice
ETAPE GENERALE ÎN REALIZAREA

RESTAURĂRILOR FIZIONOMICE
3
Obţinerea unei restaurări fizionomice de bună calitate şi durabile în
timp, necesită parcurgerea unor etape obligatorii, a căror cronologie
şi tehnică de lucru trebuie respectate.
1. ALEGEREA CULORII MATERIALULUI DE RESTAURARE
Reprezintă o etapă foarte importantă în obţinerea unei restaurări fizionomice

de calitate, mulţi practicieni neacordîndu-i atenţia cuvenită.
Fiecare firmă producătoare pune la dispoziţie şi o “cheie” de culori, în
care diferitele nuanţe sunt individualizate prin litere şi cifre.
Iniţial dintele este curăţit prin mijloace mecanice (perii şi/sau cupe din
cauciuc şi paste ce nu conţin fluor) pentru a îndepărta orice coloranţi
extrinseci, tartru şi placă bacteriană.
Această etapă se face înainte de izolarea câmpului de lucru, pentru că
prin uscare şi pierderea apei din smalţ se modifică culoarea naturală, aceasta
devenind mai opacă şi mai deschisă.
Pereţii cabinetului vor avea culori neutre, iar alegerea nuanţei se face sub
lumină naturală, ideal provenind de la o fereastră expusă spre nord, ce
asigură lumina cea mai difuză, combinînd toate lungimile de undă posibile
într-un mod natural.
Unii practicieni indică ca şi cheia de culori să fie umezită.
Tentele coloristice deschise sunt asigurate de smalţ, care la tineri este în
cantitate mai mare, în timp ce la vârstnici, prin creşterea cantităţii de
dentină, dintele devine mai închis la culoare.
În timp, culoarea materialului se închide şi vom avea în vedere că
nuanţele deschise se modifică mult mai rapid decât cele închise.
Pacientul va sta în picioare, unghiul de observaţie va fi drept pe suprafaţa
de referinţă, şi nu vom prelungi perioada de apreciere mai mult de 20
secunde, deoarece limitele fiziologice ale receptorilor de culoare ai ochiului,
23
fac ca distincţia între culori foarte apropiate să fie mult mai dificilă după
această perioadă.
Asistenta poate reprezenta un real ajutor în această etapă, după o anumită
instrucţie.
Pe acelaşi dinte putem alege mai multe nuanţe: mai închis în treimea
cervicală (mai puţin smalţ şi mai multă dentină) şi mai transparent pentru
marginea incizală (numai smalţ), existînd şi nuanţe mai opace pentru
compozitul ce înlocuieşte dentina.
Dacă nu ne putem hotărî cu ajutorul cheii de culori, se plasează o pastilă
de compozit din culoarea aleasă pe smalţ, la marginea cavităţii, se
polimerizează, se reanalizează, şi se ia decizia finală.
2. IZOLAREA CÂMPULUI OPERATOR
Dacă pentru alte manopere din stomatologia restaurativă, izolarea câmpului

operator este o fază necesară, în obturarea defectelor carioase cu materiale
fizionomice această etapă este obligatorie, deoarece toate aceste materiale
sunt foarte sensibile la prezenţa fluidului oral ce le va anula retenţia şi
etanşietatea marginală.
Utilizarea materialelor absorbante (rulouri de vată, comprese de tifon,
pernuţe de hârtie absorbantă) nu asigură o siguranţă şi eficienţă de durată,
astfel încât aplicarea digăi de cauciuc reprezintă singurul mijloc prin care
preparaţia noastră este pusă la adăpost de orice sursă de umezeală.
Diga se utilizează împreună cu mijloacele de evacuare ale reziduurilor şi
fluidelor orale, tip aspirator de salivă, iar în caz de hipersalivaţie se asociază
cu anestezia locală, sau administrarea de antisialogoge.
Pe lângă izolarea perfectă, utilizarea digăi este preferabilă deoarece:
 protejează pacientul de înghiţirea sau aspirarea
instrumentelor, a detritusurilor dentare rezultate din
prepararea dintelui, a soluţiilor de irigare, a substanţelor
iritante şi caustice, cum ar fi acidul utilizat pentru
gravarea smalţului;
 protejează părţile moi de acţiunea secantă a frezelor, iar
24
medicul este la adăpost de eventualele infecţii din

cavitatea bucală;
 reduce riscul de infectare al plăgii dentinare;
 asigură o vizibilitate optimă datorită câmpului perfect
uscat, a culorii contrastante a digăi şi eliminării aburirii
oglinzii dentare;
 asigură o eficienţă crescută prin:
- elimină timpul cât pacientul clăteşte;
- elimină discuţiile uneori prelungite cu unii pacienţi;
- este facilitat tratamentul restaurativ pe un cadran;
- obţinerea unui acces optim: ţesutul gingival este uşor
retras pentru a asigura o abordare mai bună a pereţilor
gingivali ai preparaţiilor.
Includerea unui număr mare de dinţi reprezintă o necesitate în cadrul

tratamentului restaurativ, având în vedere că este indispensabil de a avea la
dispoziţie elemente de comparaţie cu dinţii vecini sau opuşi.
Astfel, pentru zona anterioară este indicată o izolare a tuturor dinţilor
cuprinşi între primii premolari, iar pentru zona posterioară, dacă este posibil
se vor izola doi dinţi posteriori dintelui de tratat, până la incisivul central de
partea opusă.
Pentru simplificarea metodei şi pentru ameliorarea discomfortului, s-a
introdus în ultima vreme microdiga, care prezintă un cadru încorporat mai
elastic, are o suprafaţă mai redusă şi este de unică folosinţă.
În cazul unor cavităţi cervicale, juxta- sau sub-gingivale, în prezenţa unui
parodonţiu sănătos, reducerea secreţiei sulculare, a gingivoragiei şi uşoara
îndepărtare a marginii libere gingivale, se obţin prin:
 introducerea în sulcus a unei meşe de bumbac sau a unui
fir retractor îmbibat cu substanţe astringente şi/sau cu
substanţe vasoconstrictoare. Retracto (Roeko), Gingi-
plain (Gingipack), Xantocord (Heareus).
 tamponarea zonei hemoragice cu o soluţie 15,5% de
sulfat feric Hemodent (Premier Dental Products
Company), sau cu o soluţie astringentă de clorură de
25
aluminiu Racestyptină (Septodont), care realizează o

sigilare a capilarelor şi un cheag profund ce poate fi mai
greu dislocat în timpul manoperelor terapeutice.
În cazul unor inflamaţii cronice gingivale apar creşterea de volum a

gingiei, a secreţiei sulculare, sau sângerarea, determinate de fragilitatea
vasculară a ţesutului, toate constituind impedimente importante în realizarea
unui câmp operator curat, uscat şi accesibil instrumentaţiei. În aceste cazuri
se recomandă temporizarea tratamentului definitiv, până la ameliorarea stării
de sănătate parodontală.
3. PRINCIPII GENERALE DE PREPARARE A CAVITĂŢILOR
Prima etapă în cadrul tratamentului restaurativ de tip invaziv, presupune

prepararea unei cavităţi cu instrumentar de mână, rotativ sau laser.
Strategia privind realizarea acestor cavităţi apărută în urmă cu un secol,
odată cu intrarea în epoca restaurativă, şi-a modificat principiile continuu,
în funcţie de evoluţia cunoştinţelor privind etiopatogenia cariilor dentare,
histopatologia pulpară cu implicarea activă a odontoblaştilor, progresul
instrumentarului rotativ, a tehnicilor de preparare din ce în ce mai puţin
agresive, cât şi de diversitatea şi fiabilitatea materialelor de restaurare
actuale.
Din acest punct de vedere, la sfârşitul secolului trecut, G.V. Black a
elaborat şi sistematizat câteva principii în prepararea cavităţilor, care îi
poartă şi astăzi numele. Cu toate că în acea perioadă exista o anarhie în
domeniu, el s-a dovedit un om genial punînd bazele unei adevărate
constituţii privind restaurarea dentară. Neîndoielnic aceste principii au
reprezentat un catalizator în dezvoltarea stomatologiei restaurative, dar în
acelaşi timp a crescut şi tendinţa medicilor de a restaura chiar şi leziunile
foarte mici prin îndepărtarea iraţională, ca o măsură profilactică, a unor zone
de ţesuturi dentare sănătoase.
Astfel de cavităţi tipice, rectangulare cu pereţi verticali şi unghiuri
interne ascuţite sunt asemănătoare cu nişte sculpturi, care astăzi trebuiesc
26
considerate ca nişte monumente închinate unei epoci trecute.

O lungă perioadă de timp specialiştii au avut o tendinţă copleşitoare de a
se concentra asupra unor soluţii mecanice în tratamentul unor boli de origine
bacteriană şi de a face restauraţii de tip invaziv, acolo unde nu era necesar.
În cazul restaurărilor fizionomice, termenul clasic al lui Black de
preparare a unei cavităţi cu anumite calităţi arhitecturale, care să fie prin ea
însăşi retentivă şi rezistentă, poate fi înlocuit prin conceptul de tratament
lezional.
Se impune iniţial o analiză preliminară şi obligatorie a ocluziei statice şi
dinamice şi marcarea punctelor de contact dento-dentare, care se vor situa în
afara marginilor cavităţii.
În cazul unei ocluzii defavorabile, vom avea în vedere asigurarea unei
rezistenţe suplimentare a pereţilor, vom apela la sisteme adezive mai
performante şi la unele mijloace suplimentare de retenţie (şanţuri, lăcaşuri
dentinare).
Vom evalua şi corecta obiceiuri alimentare, ticuri sau obiceiuri vicioase,
care pot limita viaţa unei restauraţii fizionomice.
Crearea accesului va avea în vedere ca obiectiv fundamental deschiderea
procesului carios, prin care se realizează o cale de abord necesară pentru
instrumentarea corectă şi manipularea ulterioară cât mai facilă a
materialului. Uneori accesul este indirect, de pe altă faţă decât cea afectată,
aşa numitele abordări în “şanţ”, sau sub formă de “tunel”, fiind indicate
astăzi din ce în ce mai mult.
Designul cavităţii, sau forma de contur, în acest caz are un conţinut mai
mult conservativ decât preventiv, principiul economiei tisulare respectat în
aceste tipuri de cavităţi, avînd după Colon şi Besnault mai multe avantaje:
 limitează suprafaţa de dentină expusă şi deci inflamaţia
ce ar putea proveni dintr-o contaminare bacteriană;
 limitează volumul materialului de restaurare şi deci
uşurează obţinerea retenţiei unei obturaţii adezive;
 limitează întinderea interfeţei între dentină şi material, ce
ar putea constitui o cauză de inflamaţie prin proprietăţile
sale fizice, cum ar fi conductibilitatea termică, sau
proprietăţile sale chimice, cum ar fi persistenţa radicalilor
27
liberi în caz de polimerizare insuficientă;

 uşurează reconstituirea anatomică, limitînd întinderea
structurilor de restaurat;
 limitează fragilitatea organului dentar, direct legată de
volumul pierderii de substanţă;
 limitează întinderea liniei de contur, care adesea este
sediul cariilor secundare;
 limitează degradarea marginală, imputabilă în mare
măsură variaţiilor dimensionale ale materialelor de
obturaţie, fie din timpul prizei, fie din timpul
termociclării în cavitatea bucală;
 ameliorează longevitatea restaurărilor, limitînd presiunile
ocluzale suferite de restaurare şi păstrînd contactele
dento-dentare atât cu dinţii vecini, cât şi cu cei
antagonişti;
 păstrează sănătatea parodontală, menţinînd la distanţă de
marginea liberă a gingiei limita cervicală a obturaţiilor;
 facilitează condiţiile de reintervenţie, dacă obturaţia va
necesita o refacere, sau înlocuire.
Astfel forma exterioară va fi sinuoasă, pereţii vor fi plasaţi în smalţ şi nu

vor coincide cu contactele dento-dentare, extensiile aşa zis profilactice sunt
contraindicate, iar punctele de contact în restaurările aproximale vor fi
păstrate de câte ori este posibil.
În ce priveşte exereza dentinei patologice, denumită încă şi etapa de
management al leziunii, vizează îndepărtarea dentinei infectate şi
stimularea mecanismelor biologice de apărare a organului pulpo-dentinar,
prin remineralizarea dentinei din strat demineralizat sau afectat, formarea de
dentină sclerotică, sau de reacţie.
Adesea, în cazul cariilor acute, variaţiile de culoare între dentina
sănătoasă, dentina afectată şi cea infectată sunt nesemnificative, limita între
ele putînd fi evidenţiată după unii autori cu ajutorul unor coloranţi. (Caries-
Marker, VOCO, Germania; Caries Detector, Kuraray Ltd, Japonia, Caritest
– Septodont). Deşi aceştia colorează dentina cariată, poate fi colorată şi
28
dentina circumpulpară sănătoasă şi joncţiunea smalţ-dentină, unde există un

conţinut organic mai bogat, aceste sisteme ne pot furniza indicaţii false.
Îndepărtarea dentinei infiltrate în cariile profunde se face cu instrumentar
de mână (excavatoare şi linguri Black), sau cu instrumentar rotativ, cea mai
indicată fiind freza sferică sau pară, din oţel sau carbură, cu răcire cu aer şi
viteze mici.
Îndepărtarea dentinei patologice se poate realiza şi cu dispozitive laser,
cu următoarele avantaje:
 se poate renunţa la anestezie, chiar şi în cariile profunde;
 este exclus zgomotul frezelor;
 se lucrează fără contact direct;
 lipsesc presiunea şi vibraţiile;
 fasciculul laser are şi o capacitate bactericidă.
Pentru a elimina traumatismul organului pulpo-dentinar şi riscul de a

deschide camera pulpară, s-a introdus metoda mecano-chimică, care
utilitează dispozitivul Caridex. (National Patent Medical Products New
Brunswick, USA) Acest sistem se bazează pe efectul proteolitic nespecific
al NaOCl, care reacţionează cu un acid aminat pentru a reduce efectul
agresiv asupra ţesuturilor sănătoase.
Sistemul foloseşte acidul N-monoclor-DL-2-aminobutiric, care are
efectul de a clorina colagenul parţial degradat din dentina infectată şi de a
realiza conversia hidroxiprolinei în acid pirolic-2-carboxilic, care iniţiază
eliminarea fibrelor de colagen modificate din dentina infectată. Acest sistem
are anumite limite privind eficacitatea acţiunii sale, volumul mare de soluţie
necesară şi timpul prelungit de lucru.
De aceea s-a pus la punct o nouă metodă de îndepărtare mecano-chimică
a ţesuturilor cariate, denumită Carisolv (Medi Team Dentalutveckling,
Suedia). În soluţia folosită, acidul monoaminobutiric din Caridex, a fost
înlocuit cu trei aminoacizi naturali: acid glutamic, leucina şi lysină şi a
crescut concentraţia de hipoclorit de sodiu. Această soluţie conţine şi
metilceluloză pentru a-i creşte vâscozitatea şi un agent colorant.
Cantitatea de gel este de 100 ori mai mică decât cea de soluţie din
sistemul Caridex. Chiuretele utilizate nu sunt ascuţite, ceea ce reduce riscul
29
de îndepărtare a dentinei intacte.

Forma de retenţie, de rezistenţă şi finisarea marginilor concură la
realizarea formei de adeziune care însumează caracteristicile preparaţiei ce
cresc legătura material de restaurare – dinte, adică gradul de sigilare şi
rezistenţa la deplasare a restauraţiei.
Forma de adeziune presupune realizarea unui bizou periferic la marginea
de smalţ prin care creşte suprafaţa de adeziune şi utilizarea unor agenţi de
condiţionare pentru smalţ şi dentină, care pregătesc aceste suprafeţe în
vederea aplicării agenţilor adezivi amelodentinari.
Figura 3. Design bizotat
Pereţii formaţi numai din smalţ, uneori chiar subminaţi vor fi menţinuţi
pe loc după căptuşire, cu ciment glassionomer, restaurările fizionomice aşa-
zis adezive, crescînd rezistenţa dintelui, faţă de cele nefizionomice din
amalgam. În cariile primare, retenţiile suplimentare dentinare: şanţuri,
lăcaşuri, cavităţi tip “coadă de rândunică”, sunt inutile şi mutilante.
Figura 4. Retenţie orală inutilă şi mutilantă (cavitate de clasa a III-a)
Cavitatea va urmări strict defectul carios, dînd naştere unor preparaţii

ultraconservative ce se bazează mai mult pe mărimea, forma şi poziţia
leziunii carioase, decât pe un concept preconceput de “formă de contur”,
30
realizînd astfel următoarele obiective:

 cavitatea se va baza mai mult şi mai precis pe defectul
respectiv;
 menţinerea unui miez de substanţă dentară sănătoasă cât
mai mare;
 obţinerea unor margini de restaurare cât mai groase.
Arhitectura internă este rotundă, fără schimbări bruşte în dimensiunile,

sau relaţiile spaţiale ale elementelor preparaţiei. Într-o astfel de cavitate
forţele de presiune se repartizează în centrul materialului şi nu se
concentrază pe anumite zone, iar contracţia de polimerizare se repartizează
uniform pe toată suprafaţa cavităţii.
Preparaţia se realizează în întregime cu un singur tip de freze, cele mai
indicate fiind pară (nr.330 şi 329), sau cilindrice cu capătul rotunjit (nr.245,
271, 272). Aceste freze vor realiza planşee netede şi unghiuri interne
rotunjite şi au o viaţă mai lungă faţă de cele cu unghiuri ascuţite care se
fracturează sau se uzează prematur.
Finisarea marginilor implică rotunjirea unghiurilor, netezirea marginilor
superficiale de smalţ şi bizotarea (când este indicată), caracteristici ce
optimizează forma de adeziune.
Etapa finală o reprezintă curăţirea cavităţii, principiu ce însumează
tehnici pentru îndepărtarea resturilor dentinare, etapă care uneori se
suprapune condiţionării tisulare amelo-dentinare prin care se elimină şi
nedoritele smear-layer şi biofilme, incluzînd microbii reziduali, toxinele şi
orice agent utilizat în procesul de preparare a cavităţii (ex. indicatori
coloranţi, soluţii utilizate în metoda mecano-chimică, ca şi unele particule
abrazive).
Preparaţiile cu design clasic, ce respectă principiile Black, sunt astăzi
acceptate doar când înlocuim o obturaţie într-o cavitate deja preparată şi
când folosim materiale estetice neadezive (ciment silicat), dar sunt din ce în
ce mai mult de domeniul trecutului. Configuraţia marginală ce o
promovează este în unghi drept, iar legătura smalţ-restauraţie va fi una de
tip cap la cap, cu totul neadezivă şi inestetică.
31
Figura 5. Design clasic (clasa a III-a)
Este o preparaţie acceptabilă doar pentru marginile ce se găsesc situate pe

cimentul radicular (carii de suprafaţă radiculară).
O combinaţie între designul modern şi cel clasic – designul clasic bizotat
– se obţine când cele două tipuri de preparaţie coexistă la aceeaşi preparaţie.
Figura 6. Design clasic (a) bizotat (b)
În cazul unei foste obturaţii ce este înlocuită şi care are toţi pereţii în
smalţ, prin bizotarea marginilor, clasica formă de retenţie se transformă în
moderna formă de adeziune.
Deci, în tratamentul leziunilor carioase cavitare incipiente, etapa
chirurgicală va fi realizată “a minima”, după ceea ce anglo-saxonii numesc
“Atraumatic Restaurative Treatment” (A.R.T.).
Figura 7. Design conservativ clasa I-a (A.R.T.)
32
Respectînd principiul economiei tisulare în managementul cariilor

fisurale, Simonsen a introdus conceptul de restaurări preventive cu răşini
compozite, în care extensia a fost limitată la necesitatea de a îndepărta
numai ţesuturile cariate.
Ulterior apariţia glass-ionomerilor şi a compomerilor au dus la apariţia
conceptului de restaurări sigilante.
În cadrul acestor restauraţii adezive, etapa chirurgicală de tratament al
cariilor aproximale pe dinţii laterali va duce la obţinerea unei cavităţi
proximo-ocluzale de volum mic, a unei cavităţi tunelizate sau sub formă
de şanţ.
În cavităţi de clasa a III-a şi a IV-a, sediul leziunii ca şi extinderea ei ne
conduc, respectînd principiile economiei tisulare şi a formei de adeziune, la
diferite designuri de cavitate neconvenţionale, care respectă situaţia clinică a
fiecărei leziuni în parte.
În ce priveşte cariile cervicale şi de suprafaţă radiculară, accesul este
direct, iar după realizarea tratamentului lezional, în funcţie de materialul de
restaurare utilizat, designul cavităţii va fi bizotat, sau va include şi mijloace
de retenţie suplimentară.
Astăzi ştim cu certitudine că maladia carioasă poate fi prevenită, iar
cariile iniţiale pot fi vindecate, lucru pe care ca un vizionar şi J.V. Black, le-
a prezis acum un secol: “Ziua va veni desigur, şi chiar poate în timpul vieţii
dumneavoastră, când se va înţelege atât de bine etiologia şi patologia
cariilor, încât vom fi capabili să-i combatem efectele distructive, fără un
tratament cu adevărat restaurativ.”
4. ATITUDINEA FAŢĂ DE ORGANUL PULPO-DENTINAR
Longevitatea restaurărilor fizionomice depinde în mare măsură de

reactivitatea organului pulpo-dentinar faţă de factorii iritanţi care acţionează
în timpul evoluţiei procesului carios, în timpul preparării cavităţilor şi a
celor proveniţi din materialele de restaurare.
Modelul medical de tratament al cariei dentare are la bază atitudinea
biologică faţă de organul pulpo-dentinar prin:
33
 protejarea lui faţă de diferiţi iritanţi: chimici, electrici,

mecanici, variaţii de temperatură;
 stimularea apariţiei barierelor naturale de apărare prin:
- autoremineralizarea stratului de dentină afectată;
- depunerea de dentină secundară de reacţie;
- formarea de dentină terţiară (reparativă) sau de punţi
dentinare în cazul deschiderii accidentale ale camerei
pulpare;
- inhibarea fenomenelor inflamatorii pulpare incipiente.
În stabilirea strategiei, în această fază de tratament vom avea în vedere şi

evaluarea unor factori cum ar fi:
 grupul de risc cariogen în care a fost plasat pacientul;
 tiparul de evoluţie al cariei: acută sau cronică;
 profunzimea leziunii;
 statusul fiziologic pulpar;
 materialul de restaurare ales;
La un pacient cu risc cariogen mare şi multiple leziuni active şi

profunde, tratamentul restaurativ convenţional nu acţionează cu o suficientă
rapiditate pentru a preveni infecţia şi moartea pulpei. În acest caz, medicul
va realiza un management al tuturor cariilor active în una sau două şedinţe,
adresîndu-se leziunilor printr-un tratament ce urmăreşte îndepărtarea
dentinei infectate, pe cât posibil cu păstrarea integrităţii camerei pulpare
(coafaj indirect), aplicarea unor materiale cu acţiune terapeutică,
antibacteriană şi stimulatoare (Ca(OH)2) şi refacerea temporară (3-6 luni) a
integrităţii coronare cu diferite materiale provizorii (I.R.M., cimentul fosfat
de zinc, sau cimentul glass-ionomer).
În acest tip de leziuni, pe lângă afectarea pulpei, au loc şi distrucţii
coronare întinse: pierderea contactelor ocluzale cu tulburări secundare
ocluzale, prin prăbuşirea prismelor de smalţ şi a bolţilor cuspidiene
subminate şi pierderea contactelor aproximale, prin distrucţia crestelor
marginale subminate cu afectare parodontală ulterioară. De aceea vom
acorda o mare importanţă refacerii coronare temporare, orice percolare
34
marginală în această perioadă ducînd la recontaminare bacteriană şi salivară

cu afectare parodontală ireversibilă.
În această perioadă, după ce am îndepărtat toate sursele de bacterii
cariogene prin tratamentul lezional şi am eliminat sediile retentive prin
restaurare coronară, ne adresăm plăcii bacteriene patogene cu măsuri
profilactice specifice de îndepărtare, prin igiena orală şi utilizarea unor
soluţii antiseptice, fluoroterapie şi sfaturi privind o dietă necariogenă.
Toate aceste măsuri au ca scop evaluarea corectă a răspunsului pulpar la
tratament şi clasarea pacientului într-o grupă de risc inferioară. În acest
moment se trece la refacerea coronară de durată prin îndepărtarea parţială
sau totală a materialului de restaurare provizorie şi utilizarea materialelor de
durată indicate, cum ar fi amalgamul sau cele fizionomice.
Acum avem posibilitatea să apelăm la designuri cavitare conservative cu
extensii preventive minime, ce respectă principiul economiei tisulare şi la
materiale sensibile marginal la o placă bacteriană cariogenă (răşini
compozite).
Să nu uităm că cimenturile ce conţin Z.O.E. nu se folosesc sub
materialele fizionomice, având în vedere că grupările fenolice din eugenol
împiedică o reacţie corectă de polimerizare, cu modificarea rapidă de
culoare şi apariţia unor interfeţe rugoase şi nepolimerizate între răşina
compozită şi ciment.
În cariile cu evoluţie lentă, la pacienţii cu risc cariogen mediu sau
mic care beneficiază de indicaţii pentru restaurări fizionomice, protecţia
organului pulpo-dentinar are în vedere în principal profunzimea leziunii,
adică distanţa între restaurare şi pulpa dentară.
În general, protecţia organului pulpo-dentinar în restaurările fizionomice,
împotriva iritanţilor toxici din însuşi materialul de restaurare, sau a celor
chimico-bacterieni, proveniţi dintr-o eventuală percolare marginală, se face
prin utilizarea unor materiale tip liner (glassionomer) şi obţinerea unei
obturaţii cât mai sigilante, realizate prin condiţionarea acidă şi adezivi
amelo-dentinari.
Necesitatea unei protecţii suplimentare mecanice şi termice, ca şi
avantajul menţinerii unui strat de dentină cât mai gros, indică folosirea în
cariile medii şi profunde, peste lineri, a unor materiale tip bază, de cele mai
35
multe ori cimenturi (fosfat de zinc, policarboxilic şi glassionomer).

În cariile profunde, când mai sunt 0,5-1 mm până la pulpă, sub bază este
indicată utilizarea unor lineri tip ciment, cu priză indusă chimic sau luminos,
ce conţin în principal hidroxid de calciu. Aceştia vor avea şi o acţiune
terapeutică medicamentoasă, ce reduce inflamaţia şi facilitează formarea de
punţi de dentină, stimulînd astfel protecţia fiziologică.
În leziunile superficiale, în cazul răşinilor compozite, protecţia organului
pulpo-dentinar se face prin utilizarea condiţionării acide a smalţului bizotat
şi a adezivilor amelo-dentinari, capabili să obţină o interfaţă smalţ-
compozit, suficient de ermetică şi cu o sigilare dentinară satisfăcătoare. În
aceste cazuri, sub răşini compozite nu se utilizează lineri tip varnish,
deoarece monomerul afectează calitatea lacului, iar solventul din acesta,
prin evaporare împiedică o reacţie de polimerizare corectă.
Există o sensibilitate post-operatorie în primele săptămâni, după o
restaurare fizionomică pe un dinte cu un factor “C”.
Factorul “C” al unei restaurări este descris ca raportul între suprafeţele
legate cu adeziv la obturaţie şi cele nelegate. Configuraţiile cavităţilor de
clasa a I-a şi a V-a au un factor “C” ridicat din cauza numărului mare de
pereţi “legaţi” prezenţi, în comparaţie cu clasa a IV-a, care are un factor “C”
mult mai mic, cu mai puţini pereţi supuşi adeziunii dentare.
Pentru a anula această sensibilitate unele firme (Bisco), utilizează
compozite hibride cu vâscozitate foarte mică, ca un liner în restaurările cu
factor “C” mare, între adeziv şi compozitul de restaurare. Acest liner are un
modul de elasticitate foarte scăzut, fiind mai flexibil ca dentina. Odată ce
compozitul care formează miezul obturaţiei polimerizează, se contractă,
creînd un stress puternic asupra dentinei şi adezivului. Când acest liner
(Aflo) este aplicat şi polimerizat în cavitate, înainte de a aplica compozitul,
absoarbe stress-urile asociate cu contracţiile din timpul polimerizării.
Rezultatul final ar fi o restaurare mai de durată şi cu o reducere a
sensibilităţii post-operatorii pentru pacient.
În cariile ce interesează o suprafaţă dentinară mai extinsă, sigilarea se
obţine prin utilizarea unor lineri din ciment glass-ionomer, cu polimerizare
foto-indusă, în care grosimea materialului nu va depăşi 0,5 mm.
Deoarece aderă chimic la dentină mult mai bine decât adezivii dentinari,
36
reduce formarea de goluri la nivelul marginilor gingivale, ce apar prin

contracţia de polimerizare a compozitului.
Au un coeficient liniar de expansiune termică aproape egal cu al dentinei,
purtînd şi numele de dentină artificială, sau înlocuitor de dentină.
Prin eliberarea de fluor au şi un efect anticariogen continuu, ţesuturile
dure dentare absorbind cantităţi apreciabile de fluor în contact cu aceste
materiale.
Unii autori indică condiţionarea acidă a cimentului, pentru a îmbunătăţi
retenţia adezivilor dentinari, ce se aplică peste ei, timp de 20 secunde, după
care se irigă copios 30 secunde, dar alţi practicieni subliniază că cimentul
are o suprafaţă suficient de aspră pentru o retenţie mecanică optimă, existînd
şi pericolul ca acidul să îl distrugă şi să ajungă în contact direct cu pereţii
dentinari.
Suprafaţa cimentului glassionomer cu priză fotoindusă, nu se
condiţionează.
Pentru a obţine o barieră protectivă suplimentară în cariile medii, este
necesară aplicarea de ciment glassionomer într-un strat mai gros, peste 1
mm, îndeplinind funcţia unui material de bază. Avînd proprietăţi
asemănătoare dentinei, vom reface cu acesta întreaga pierdere dentinară,
limitînd astfel diferenţa dintre coeficientul liniar de expansiune termică a
răşinii compozite şi dinte şi contracţia de priză mare a răşinii compozite,
care erau cu atât mai mari cu cât cantitatea de compozit era mai mare.
Utilizarea unui liner sau baze din ciment glass-ionomer sub o obturaţie
din compozit, face parte din categoria restaurărilor tip “sandwich”.
În cazul cariilor de suprafaţă radiculară se preferă o tehnică sandwich
“deschis”, baza din ciment glass-ionomer fiind direct expusă mediului
bucal, acolo unde este un contact direct cu cementul radicular.
În privinţa biocompatibilităţii, pH-ul iniţial al amestecului pulbere-lichid
este acid, avînd un pH în jur de 3, care este neutralizat în 7-8 ore, fapt
indicat de majoritatea autorilor, ca în leziunile mai apropiate de 0,5-1 mm de
pulpă, sub obturaţia de bază din ciment glass-ionomer, să fie plasat un liner
protectiv, medicametos, ce conţine hidroxid de calciu.
Astăzi preparatele ce conţin Ca(OH)2 se utilizează sub două forme:
 cimenturi, care însă au destule dezavantaje:
37
-mai puţin adezive, deci mai puţin etanşe;

-parţial solubile în apă şi acizi;
-rezistenţă scăzută la forţele mecanice dezvoltate fie în
timpul condensării materialului de restaurare, fie în
timpul masticaţiei, avînd deci obligaţia de a-l proteja
întotdeauna cu un material pentru bază (ciment glass-
ionomer);
 preparate dispersate într-un polimer acrilic de uretan, cu
o bună compatibilitate, care au o priză fotoindusă şi o
bună capacitate de adeziune la materialele pentru bază.
(Dycal VLC – Caulk, Calcimol LC – Voco). Componenta
răşinoasă însă le face aderente mai mult la compozitul de
restaurare decât la dentină, iar compozitul care are un
coeficient de contracţie de priză mare le poate desprinde
provocînd apariţia unor spaţii între ele şi peretele
dentinar.
Pe lângă acţiunea terapeutică şi protectivă, când aceste materiale sunt

acoperite mai întâi de un material pentru bază, unii autori (Fusayama), îi
conferă acestui strat de Ca(OH)2 şi rolul de a micşora, a anula spaţiul ce s-ar
putea forma prin tracţiunea cimentului glass-ionomer bază, de către
contracţia de polimerizare a răşinii compozite supraiacente, micşorînd
sensibilitatea post-operatorie consecutivă
Figura 8. Anularea spaţiului (3) provocat de tracţiunea CGI (2) de către compozit
(1) prin intermediul hidroxidului de calciu (4)
Din punct de vedere practic rezultă necesitatea de a aplica aceste

38
preparate pe suprafeţe cât mai mici, cele mai apropiate faţă de pulpă, lasînd
o suprafaţă dentinară cât mai extinsă de care cimentul glass-ionomer să
adere.
Plasarea linerilor/bazelor nu este necesară în preparaţiile superficiale şi
medii care implică şi treimea externă a dentinei, la pacienţii în vârstă chiar
în cavităţi mai profunde unde există o recesiune pulpară prin depunerea de
dentină secundară fiziologică.
6. ADEZIUNEA MATERIALELOR RESTAURATIVE

LA ŢESUTURILE DURE DENTARE
Marele avantaj al acestor materiale estetice este faptul că aderă la dinte prin
cel puţin unul din următoarele mecanisme:
Adeziune fizică
Aceasta este reprezentată fie de forţe de atracţie intermoleculare sau
inter-atomice, provocate de încărcarea bipolară a acestora (van der
Waals), sau de forţe de adeziune electrostatice, însă de o slabă calitate.
Acest tip de legături sunt eficiente doar când este o distanţă foarte mică
între materialele puse în contact şi oricum le considerăm de tip secundar,
incapabile de a asigura singure o legătură pe termen lung.
Adeziunea chimică
Sunt două tipuri de legături inter-atomice ce se pot forma în acest caz:
ionice, când are loc un transfer de electroni între doi atomi încărcaţi
foarte diferit, sau covalente, când atomii pun în comun unul sau mai
multe dublete de electroni.
Ele sunt mult superioare celor din adeziunea fizică, fiind considerate
ca legături primare între adeziv şi aderent, atât la nivelul componentei
minerale, cât şi la cel al tramei organice.
Legături prin punţi de hidrogen

Se stabilesc între diferiţi alţi atomi, cu o structură deasemeni bipolară.
39
Adeziunea mecanică
Este reprezentată de blocarea sau fixarea adezivului după polimerizare pe
suprafeţe amelare sau dentinare cât mai fin neregulate şi cu cât mai multe
microretenţii:
 la smalţ, cu cât suprafaţa de adeziune va fi mai mare, cu
atât adeziunea va fi mai puternică. Acest lucru îl obţinem
prin bizotare, când pe lângă suprafaţa laterală a unei
prisme, de obicei acido-rezistentă, supunem condiţionării
acide şi capetele altor prisme, obţinînd astfel
microcavităţi ce vor contribui la realizarea microretenţiei
mecanice.
 la dentină, pe lângă orificiile canaliculelor dentinare,
lipsite de smear-layer, care asigură o oarecare
microretenţie, utilizarea unor agenţi chelatori (EDTA,
acid citric), ce îndepărtează smear-layer-ul, sau a unor
acizi organici mai slabi numiţi condiţioneri dentinari
(Dentin conditioner – acid psoliacrilic 10%), se obţine şi
o suprafaţă neregulată a dentinei intertubulare, cu două
efecte:
- creşte suprafaţa de adeziune;
- apar neregularităţi multiple şi fine în dentina
intertubulară, asigurînd astfel o bună
microretenţie mecanică dentinară.
Indiferent de tipul de legătură de adeziune format între adezivi şi

substrat, pentru ca aceasta să fie cât mai eficientă, este necesară o apropiere
cât mai intimă, de ordinul nanometrilor, între cele două materiale.
Capacitatea unui lichid de a forma o astfel de interfaţă cât mai îngustă şi
pe o suprafaţă cât mai mare, se numeşte umectabilitate sau umezire. Ea se
măsoară prin unghiul de contact format de suprafaţa lichidului şi interfaţa
lichid/solid: cu cât acest unghi este mai mic, cu atât gradul de umezire este
mai mare şi cu atât mai mult reacţionează cele două materiale între ele prin
legăturile de adeziune amintite.
40
O importanţă capitală în obţinerea unei bune umeziri o reprezintă gradul

de curăţire a suprafeţei substratului.
O suprafaţă foarte curată a ţesuturilor dentare fără placă bacteriană,
peliculă dobândită, sau smear-layer, va asigura o energie liberă de suprafaţă
mai mare a atomilor superficiali, apţi de a forma diferite tipuri de legături cu
adezivul.
Iată importanţa clinică a manoperelor iniţiale de curăţire a suprafeţelor
dentare, ce vor fi supuse condiţionării acide şi a izolării perfecte în obţinerea
unei bune adeziuni, pe care din păcate unii practicieni le neglijează.
Figura 9. Unghiul de contact între suprafaţă şi lichid
Dentina şi conţinutul canaliculelor sunt hidrofilice, iar majoritatea

răşinilor compozite sunt hidrofobe, astfel încât legătura simplă între ele va fi
una foarte slabă.
Introducerea adezivilor dentinari care reprezintă monomerii răşinoşi
neumpluţi, mai fluizi, va creşte legătura dintre dentină şi compozit: la un
capăt penetrînd toate microretenţiile mecanice amelodentinare realizate în
prealabil prin condiţionare, iar la celălalt reacţionînd chimic puternic prin
reacţii de polimerizare cu răşina compozită.
Pentru a scade cât mai mult distanţa dintre adeziv şi dentină, apelăm la
primer-i, care sunt monomeri hidrofilici, cu afinitate foarte mare pentru
dentina condiţionată hidrofilă. Monomerul hidrofilic (primer-ul) 2 HEMA (2
hidroxietilmetacrilat) va reacţiona chimic cu monomerul răşinos din
adezivul dentinar, obţinînd astfel o interfaţă bine legată chimic şi
micromecanic. Primer-ul ce va penetra intim în microcavităţile din dentina
intertubulară, va obtura spaţiile lăsate goale prin dizolvarea cristalelor de
hidroxiapatită, formînd astfel o reţea ce prinde în ochiurile sale, benzile de
colagen dentinar. Acest strat este denumit de Nakabayashy, zonă hibridă
(zonă de interdifuziune, sau de interpenetrare).
41
Pentru a obţine o adeziune cât mai intimă la dentina hidrofilă, chiar

umezită, şi a elimina etapa aplicării primer-ului, în adeziv s-a introdus un
co-monomer 4 META (4 metil-oxi-etil-trimelitic anhidridă), care are
capacitatea de a se uni intim şi cu suprafeţele hidrofile (dentină) şi cu
suprafeţele hidrofobe (răşina compozită).
6.1. Adeziunea la smalţ
Este o condiţie obligatorie în obţinerea unei restauraţii fizionomice cât mai

etanşe în timp şi cât mai estetice. Este o adeziune mecanică pură, care are
la bază utilizarea unor adezivi reprezentaţi de monomerul răşinos, cu
vâscozitate mică, capabil să pătrundă şi să umecteze microretentivităţile
mecanice de pe suprafaţa smalţului, realizate în prealabil prin condiţionare
acidă.
Condiţionarea acidă (gravajul acid)

Buonocore, în 1955 îndepărta smear-layer-ul de pe smalţ şi obţinea o
microretenţie mecanică a restauraţiilor din compozit, prin condiţionarea
acidă a smalţului cu o soluţie sau un gel de H 3PO4 (30-50%) pentru 60
secunde, urmată de o spălare minuţioasă şi o uscare perfectă cu aer.
Figura 10. Aspectul schematic al prismelor de smalţ
Structura originală a smalţului se numeşte prismă, are o formă

longitudinală, se întinde de la suprafaţa externă a smalţului spre JSD.
Ea este formată din milioane de cristale de apatită, alungite care
variază ca formă şi dimensiuni. Prismele au un curs sinuos, la dinţii
42
permanenţi sunt de obicei orientate perpendicular pe JSD şi suprafaţa

externă cu excepţia zonei cervicale unde ele au o direcţie orientată spre
apical şi exterior.
La o prismă deosebim o zonă mai largă (diametru 5 microni) şi
rotunjită, denumită capul prismei, care în centru prezintă corpul prismei
şi o zonă mai subţire şi mai alungită (lungimea de 5 microni) ce
reprezintă coada sau capătul ei.
În toate aceste zone, cristalele de apatită au o orientare distinctă, astfel
încât în cap şi corp, axul longitudinal al cristalelor este aproape paralel cu
axul lung al prismei, în timp ce spre coadă, cristalele se înclină formînd
unghiuri de până la 65o cu axul prismei.
Această orientare cristalină le conferă o rezistenţă distinctă faţă de
atacul acid, fie din timpul cariogenezei, sau a tehnicii condiţionării.
Astfel periferia capului prismei şi zona caudală prismatică sunt mai
rezistente la atacul acid faţă de corpul prismei.
Orientarea cristalelor faţă de suprafaţa condiţionată poate conferi
astfel un model sau tip de relief pe care Silverstone le-a împărţit în trei:
 tipul I – demineralizarea intraprismatică sub formă de
cuib de pasăre, este cea mai frecventă şi afectează corpul
prismei;
 tipul II – demineralizare mai accentuată a zonelor
interprismatice, cu o frecvenţă mai redusă;
 tipul III – în care coexistă ambele tipuri de relief
anterioare, conferindu-i suprafeţei un relief amorf
neregulat.
La tineri, unde substanţa organică interprismatică, mai rezistentă la

atacul acid este bine reprezentată ca şi la smalţul bogat în cristale de
fluorapatită, acidorezistente, relieful obţinut după condiţionarea acidă va
fi mai puţin accentuat şi neregulat.
Reliefurile optime microretentive (tipul I) au fost obţinute doar atunci
când smalţul a fost condiţionat de pe o direcţie cât mai paralelă cu axul
prismei, atacul acid perpendicular pe acesta, dovedindu-se uneori cu totul
ineficient. Iată de ce majoritatea autorilor indică (cu anumite restricţii) în
43
cazul apelării la condiţionarea acidă a smalţului, bizotarea marginilor

acestora.
Soluţia cea mai des folosită şi studiată încă din anii 1960 este aceea
apoasă de H3PO4, cu o concentraţie variind între 35-50% şi cu un timp de
acţiune între 30 şi 60 secunde. Ea are rolul de a obţine o suprafaţă foarte
curată cu o energie liberă de suprafaţă mare, fără nici un depozit
organomineral, mai puţin contaminată şi mai “umezibilă” pentru
adeziune. Prin aplicarea ei s-ar crea pe suprafeţe limitate, o nouă fază
precipitată de oxalat de calciu şi complexe organice ce ar putea adera atât
la smalţ cât şi la răşini.
Însă, principalul efect este demineralizarea smalţului cu obţinerea unui
relief de tip I, foarte microretentiv.
Relieful de tip II, conferă microretenţiei doar în spaţiile
interprismatice, în care adezivul va penetra şi prin polimerizare va forma
aşa numitele macrocapete răşinoase (macrotags).
În relieful de tip I, unde demineralizarea este în corpul prismei, pe
lângă macroretenţiile interprismatice se formează adevărate văi şi
depresiuni, cu platouri sub formă de “ciuperci”, foarte numeroase, ce
reprezintă microretenţii în care se vor fixa microcapetele răşinoase
(microtags). În sfârşit, odată ce este expusă şi reţeaua colagenică din
trama organică, prin înglobarea ei în capetele răşinoase, se suplimentează
retenţia mecanică. Profunzimea eficientă pentru aceste microretenţii
mecanice s-a dovedit a fi între 7 şi 20 microni.
În timp au fost testate foarte multe soluţii acide: acid clorhidric, acid
citric, acid maleic, acid poliacrilic (EDTA), însă cu rezultate inconstante
şi uneori decurajatoare. S-a observat că acizii prea slabi 15%, sau în
concentraţie prea mare, peste 70%, produc reliefuri plate sau cu nişte
configuraţii care nu sunt ideale pentru o bună adeziune.
Înainte de aplicarea oricărui acid, suprafaţa de smalţ se va curăţa
mecanic cu o cupă de cauciuc şi paste care nu conţin fluor.
Producătorii au prezentat acidul sub două forme mai frecvente: lichid
şi gel, conţinînd H3PO4, 37-50%.
Soluţia lichidă este indicată când avem de condiţionat suprafeţe mai
întinse (sigilări) aplicîndu-se cu bulete de vată, bureţi sau pensoane.
44
Aplicarea nu este foarte precisă, fiind obligaţi în cavităţile aproximale să

protejăm dinţii vecini cu benzi plasate interdentar. Deoarece apa din
soluţie se evaporă rapid, îl vom aplica la fiecare 10 secunde.
Gelul, deobicei este colorat şi avînd o consistenţă crescută poate fi
aplicat cu o precizie mai mare şi cu ajutorul unui con de hârtie, cu vârful
unei sonde dentare, prin pensulare, dar cel mai uşor şi precis cu ajutorul
unor seringi puse la dispoziţie de producători. Nu vom folosi geluri care
prin deshidratare sunt sfărâmicioase.
Pensoanele pot fi din păr de animal, sau sintetic; pentru o aplicare
foarte fină şi precisă le preferăm pe primele cu toate că sunt mai scumpe.
Pe suprafeţe mari şi accesibile le utilizăm pe cele sintetice, după ce le-am
conturat vârful cu ajutorul unui foarfece.
Bureţii de diferite dimensiuni absorb mai mult soluţia lichidă şi nu
retenţionează gelul, fiind dificil de manevrat.
Buletele din vată se pot agăţa în diferite zone, lăsînd la margini
filamente din bumbac mici, greu de îndepărtat.
Acidul se va aplica strict pe suprafaţa bizotată, fără a o depăşi, avînd
în vedere că materialul de restaurare suplimentar este greu de îndepărtat
cu instrumentele rotative, existînd şi riscul de a afecta smalţul subiacent
de la marginile cavităţii. Acolo unde este contraindicată bizotarea, unii
autori (Roth), indică condiţionarea internă a smalţului, prin aplicarea
acidului longitudinal, numai pe marginea laterală a prismelor, cu un
aplicator foarte fin. Să nu uităm că suprafeţele demineralizate de smalţ
adiacente restauraţiei, chiar dacă suferă o remineralizare pe cale externă,
ele rămân poroase, fiind retentive pentru placa bacteriană sau diferiţi
coloranţi, anulînd efectul estetic al obturaţiei. Alţi autori (Studervant)
subliniază că dovezi ale remineralizării la microscopul electronic, nu apar
nici după 90 de zile.
Durata de acţiune a acidului rămâne în continuare o controversă,
avînd în vedere rezultatele inconstante obţinute de diferiţi autori, însă în
general perioada optimă este cuprinsă între min 20 secunde până la 60
secunde, în funcţie de tipul de prezentare. Această perioadă poate fi
prelungită până la 2 minute, la smalţul acidorezistent al dinţilor deciduali,
fluorizaţi, sau la pacienţii în vârstă.
45
Spălarea se face dinspre dintele vecin cu apă necontaminată cu uleiuri

(din seringă) fără presiune exagerată, timp de minimum 30 secunde. Apa
de la robinet este în general uşor bazică, avînd un efect de neutralizare
suplimentar. Dacă izolarea s-a făcut numai cu rulori sau comprese,
acestea sunt imediat schimbate.
Uscarea se poate face cu aerul de la unit, asigurîndu-ne în prealabil,
prin proiectarea aerului pe o suprafaţă uscată, că nu este contaminat cu
urme de apă, sau şi mai grav ulei, sau mai sigur cu ajutorul unei pompe
din cauciuc, timp de 20-30 secunde.
Aspectul smalţului condiţionat corect este opac şi alb cretos. În
zonele cu aspect diferit putem repeta încă o dată manopera. Vom evita cu
stricteţe orice contaminare a smalţului condiţionat cu salivă, acest lucru
determinînd precipitarea glico-proteinelor salivare în microretenţiile
mecanice, împiedicînd adeziunea restauraţiei la smalţ. Reuscarea
suprafeţei contaminate nu va îndepărta proteinele salivare precipitate,
chiar dacă suprafaţa va avea un aspect alb cretos. De aceea suprafeţele
contaminate trebuie să fie recondiţionate.
Înainte de aplicarea acidului vom face protecţia organului pulpo-
dentinar cu un liner. Cei ce conţin Ca(OH) 2 pot fi dizolvaţi de către acid
astfel încât după uscare poate fi necesară suplimentarea în diferite zone,
sau chiar reaplicarea lui în totalitate. O protecţie eficientă şi durabilă o
obţinem prin aplicarea unui liner din ciment glass-ionomer cu priză
fotoindusă.
Pentru a simplifica protocolul clinic şi a elimina riscul contaminării,
unii producători (Degussa) au imaginat o singură soluţie care gravează
acid (ETCH) şi creşte capacitatea de umezire şi adeziune (primer) în
produsul Etch and Prime 3.0, universal valabil pentru compozite şi
compomeri, care acţionează atât pe smalţ cât şi pe dentină.
Efectul demineralizant al primerului ce conţine HEMA este dat de
pirofosfat, obţinîndu-se astfel un pirofosfat monomer. Acţiunea
demineralizantă a pirofosfatului se termină în timpul polimerizării reţelei
de monomer în care este integrat.
Faţă de utilizarea H3PO4 şi a altor soluţii de condiţionare dentinară
separate faţă de primer, în acest caz profunzimea demineralizării şi gradul
46
de penetrare al primer-ului sunt egale deaoarece ele se produc

concomitent. Se obţine o structură continuă între dinte şi monomerul din
primer, eliminîndu-se formarea de orice interfeţe suplimentare, sau goluri
marginale. Sunt eliminate etapele de spălare şi uscare atât de sensibile în
cazul utilizării clasice a H3PO4.
Recent firma De Trey a introdus în cazul restaurărilor cu compomer
(Dyract/A.P.) un amestec de acizi (itaconic şi maleic) sub denumirea de
N.R.C. (Non-Rinse-Conditioner) care nu necesită spălare şi uscare. Se
elimină riscul de contaminare, schimbarea rulourilor de vată scăzînd
semnificativ timpul de lucru.
Soluţia N.R.C. se aplică şi pe smalţ şi dentină, după protecţia
organului pulpo-dentinar, se lasă 20 secunde şi se îndepărtează excesul
fără a deshidrata pereţii. În protocolul standard, după plasarea N.R.C., se
aplică adezivul special Prime-Bond N.T., urmată de aplicarea
compomerului de restaurare.
Bizotarea marginilor
Face parte din realizarea formei de adeziune, deoarece ea creşte atât
suprafaţa de smalţ supusă condiţionării, cât şi eficienţa gravării acide,
atacînd astfel mai multe corpuri prismatice în axul lung al lor şi obţinînd
un relief de tip I.
Datorită acestor calităţi bizotarea asigură o etanşietate marginală
superioară legăturii cap la cap în restaurările fizionomice.
Prin bizotare putem include defectele marginale minore amelare
vecine şi asigura o calitate estetică superioară prin crearea unei zone de
creştere graduală a grosimii materialului de la margine spre miezul
obturaţiei. Iată de ce majoritatea autorilor indică bizotarea marginilor
cavităţilor ce vor fi restaurate cu materiale fizionomice moderne.
Crescînd suprafaţa de contact între smalţ şi compozit, prin bizotare se
asigură şi o mai bună repartiţie a forţelor de contracţie ce apar în timpul
polimerizării compozitului.
Bizotarea se realizează deobicei la viteze convenţionale cu freze

diamantate cu granulometrie fină sau chiar ultrafină.
47
Lăţimea bizoului este dictată de considerente clinice, de întinderea

leziunii, de direcţia şi intensitatea forţelor ce vor acţiona asupra
restaurării, de existenţa unor mijloace suplimentare de retenţie.
Unii autori indică, atunci când condiţionarea acidă este singurul mijloc
de retenţie, ca lăţimea bizoului să fie cuprinsă între minimum 1 mm până
la de două ori suprafaţa cavităţii preparate.
Deoarece smalţul în zona cervicală este foarte subţire, iar orientarea
prismelor nu este avantajoasă condiţionării acide, bizotarea şi
condiţionarea acidă a marginilor gingivale ale cavităţilor, când ele sunt
aproape de joncţiunea smalţ-cement, sunt contraindicate.
Pereţii vestibulari sau orali ai cavităţilor, uneori în urma exerezei
dentinei patologice, sunt reprezentaţi numai de smalţ. Deoarece asupra
lor nu se exercită forţe directe şi pentru a asigura o estetică superioară,
aceşti pereţi sunt menţinuţi pe loc.
Este de la sine înţeles că şi în acest caz este contraindicată dacă nu
chiar imposibilă o bizotare clasică.
În funcţie de forma suprafeţei şi unghiul de atac, aspectul bizoului
poate varia între mai multe tipuri.
Bizoul drept sau simplu. El se prepară cu freze cilondro-conice, sau
conice (flacără). Poate fi lung sau total, atunci când interesează toată
grosimea smalţului, fiind indicat în cavităţi cu un design mai puţin
retentiv, sau scurt (parţial), când îndepărtează 1/3, sau 1/2 din grosimea
smalţului în cavităţile retentive.
În funcţie de unghiul pe care îl face freza cu suprafaţa smaţului,
deosebim bizouri cu unghiuri marginale de 200,400 şi 700. Cu cât unghiul
va fi mai mic, cu atât şi marginile compozitului vor fi mai subţiri, mai
puţin definite şi etanşe.
Nu-l vom indica în zonele unde există contacte ocluzale, sau în zonele
retentive pentru placa bacteriană şi nici când utilizăm răşini compozite cu
coeficient de contracţie de priză mare. Acest tip de bizou este mai indicat
în bizotarea marginilor restauraţiilor din zona anterioară.
Bizoul concav, oval sau rotunjit. In funcţie de forma capului frezelor

ce sunt utilizate, este mult mai eficient, crescînd suprafaţa de contact
48
între compozit şi dinte, deci implicit retenţia şi gradul de sigilare şi

asigurînd un unghi marginal de 900, ideal pentru o legătură rezistentă
compozit-smalţ, tip cap la cap.
Figura 11. Bizou concav (oval)
Deoarece asigură un miez solid marginilor din compozit, ele sunt

indicate în zonele de contact ocluzal atunci când marginile cavităţii nu
pot fi scoase în afara acestora, cât şi în zonele inaccesibile metodelor de
curăţire artificială şi în cazul utilizării unor compozite cu un coeficient de
contracţie de priză mare.
Bizoul oval se indică pe suprafeţe convexe cum ar fi pantele
cuspidiene ale molarilor şi premolarilor, iar cel rotund pe faţa orală a
frontalilor maxilari.
Astfel la o singură cavitate (clasa a III a, la dinţii frontali maxilari)
putem deosebi mai multe tipuri de bizouri:
 dacă pragul gingival este la distanţă de joncţiunea smalţ-
cement, îl vom prepara cu un bizou concav oval;
 marginea vestibulară o vom prepara cu un bizou simplu
plat, scurt sau lung, în funcţie de retentivitatea cavităţii,
marginea palatinală o vom prepara cu un bizou concav
care îi asigură retenţia şi unghiul marginal de 900, necesar
unei bune legături cap la cap.
49
Figura 12. Bizou drept lung (A), drept scurt (B) şi concav (C)
6.2. Adeziunea
Adeziunea la dentină
După cum am precizat, adeziunea răşinilor compozite la dinte se face prin

intermediul sistemului de adezivi dentinari constituit din monomeri răşinoşi
cu vâscozitate scăzută, ce se aplică pe suprafaţa dentinară, anterior
condiţionată şi/sau tratată cu primer.
Legăturile se fac în special cu faza anorganică (hidroxiapatită), care din
păcate aici este mai puţin reprezentată ca la smalţ, dar sunt posibile şi
legături chimice cu faza organică (colagenul dentinar). Adezivul va avea o
structură bipolară:
 o grupare metacrilat ce va polimeriza chimic cu răşina
compozită;
 o grupare reactivă, ce va reacţiona chimic cu faza
organică sau anorganică a ţesutului subiacent.
Pe lângă legătura chimică, adeziunea la dentină se bazează şi pe o

puternică legătură micromecanică, în care adezivul penetrează atât în
orificiile canaliculelor dentinare dilatate, prin disoluţia acidă a dentinei
peritubulare, cât şi în microretentivităţile realizate în acelaşi mod pe dentina
intertubulară. O legătură mixtă fizico-chimică, se găseşte la nivelul stratului
hibrid, unde adezivul reacţionează chimic cu dentina şi este prins mecanic în
ochiurile reţelei de colagen dentinar.
Adeziunea la dentină este mult mai dificil de realizat, deoarece aici
50
există o proporţie mai mare de material organic cu o energie liberă de

suprafaţă diferită, există canaliculele dentinare cu conţinutul lor, există un
strat de smear-layer bine individualizat şi este imposibil să curăţăm şi să
uscăm perfect suprafaţa dentinară.
Condiţionarea acidă
Condiţionarea acidă a suprafeţei dentinare are ca obiectiv principal
îndepărtarea smear-layer-ului slab intrinsec, pentru a permite adeziunea
la matricea dentinară subiacentă.
După utilizarea instrumentelor, fie rotative fie manuale, pe ţesuturile
dure dentare apare un strat amorf organo-mineral, numit smear-layer,
“strat murdar” sau detritus dentinar remanent.
Figura 13. Dentină acoperită de smear-layer (M.E.B. x 500)
Îl putem defini ca un film de suprafaţă, format din resturi reţinute pe

dentină sau alte suprafeţe, după instrumentare şi constă în particule de
dentină, resturi organice din canaliculele dentinare secţionate,
componente bacteriene şi urme din soluţia de irigare.
El a fost iniţial descris de McComb şi Smith în 1975, într-un studiu la
M.E.B., fiind compus dintr-un strat de suprafaţă de 1-3 microni grosime,
fiind compactat şi în canaliculele dentinare, pe o profunzime de 10-15
microni, formînd aşa numitele “buşoane” sau “dopuri” de smear-layer.
Cel mai reprezentativ strat de smear-layer se obţine după utilizarea
frezelor diamantate cu granulometrie mare, la viteze convenţionale, fără
irigare.
51
Dacă smear-layer-ul este lăsat pe loc, adezivii ar reacţiona bine cu

acesta, dar puterea de adeziune a restauraţiei s-ar reduce la adeziunea
smear-layer-ului pe pereţii dentinari, care este foarte slabă (6 MPa).
Îndepărtarea numai a stratului superficial de smear-layer, elimină
posibilitatea pătrunderii în canaliculele dentinare a capetelor răşinoase
adezive care ar creşte foarte mult adeziunea, dar pe de altă parte disoluţia
şi a “dopurilor” de smear-layer ar creşte foarte mult permeabilitatea
dentinară, astfel încât în lipsa unor restauraţii foarte etanşe,
micropercolarea produselor bacteriene şi a salivei ar duce la o afectare
pulpară mult mai rapidă.
Deasemeni, cu cât canaliculele dentinare vor fi deschise mai în
profunzime, cu atât şi capetele răşinoase vor fi mai lungi, cu două
consecinţe: vor conţine monomeri reziduali într-o cantitate mai mare, cu
un potenţial efect toxic pulpar şi sunt mai aproape de pulpă.
Figura 14. Smear-layer îndepărtat parţial (A), suprafaţă dentinară lipsită de

smear-layer (M.E.B. x 1000)
Multe sisteme adezive par să se lege mai bine la dentina intertubulară

decât peritubulară, avînd deci o capacitate de adeziune mai mare la
dentina superficială şi mai puţin la cea profundă.
Componentele minerale ale smear-layer-ului pot fi dizolvate prin
condiţionare acidă, depinzînd de gradul de ionizare, pH, concentraţia
chimică şi vâscozitatea soluţiei. Sunt adezivi care reacţionează în special
cu sediile colagenice restante, acido-rezistente (Gluma – Bayer), iar alţii
care aderă preponderent de faza anorganică (Scotchbond – 3M), la care
se caută o creştere a gradului de mineralizare superficială.
52
Pentru eliminarea smear-layer-ului s-au folosit mai multe tipuri de

acizi:
 acid citric 10% + clorură ferică 3%, ce stabilizează
matricea organică (reţeaua de colagen) în timpul
condiţionării acide;
 acid citric 50%;
 EDTA 0,5 M (Gluma Cleanser), care îndepărtează numai
smear-layer-ului superficial, lăsînd “dopurile” pe loc şi
reduce refluxul limfei dentinare;
 soluţia acidă de oxalat feric 6,8%;
 acid maleic 10%;
 soluţie apoasă de acid nitric 2,5%;
 acidul poliacrilic 25% utilizat şi în cazul glass-
ionomerilor (Ketac conditionner – ESPE) tip de 5-10
secunde;
 oxalat de aluminiu şi acid nitric 2,5% (Tenure Dentin
Conditionner).
Al doilea obiectiv al condiţionării acide ar fi demineralizarea matricei

dentinare superficiale, crescînd porozitatea dentinară pentru a permite
infiltraţia răşinei adezive în suprafaţă. Porozităţile produse astfel sunt de
0,05 – 0,1 microni în diametru în dentina intertubulară şi 1 – 3 microni în
dentina peritubulară, faţă de 5 – 7 microni diametru în prismele de smalţ,
care însă spre deosebire de dentină pot să fie uscate perfect.
Porozităţile dentinare sunt create prin dizolvarea cristalelor minerale
de hidroxiapatită, despărţindu-le de componenta colagenică a matricei
dentinare, care împreună cu adezivul va forma stratul hibrid.
În mod ideal demineralizarea se va întinde în profunzime pe o distanţă
egală cu puterea de penetrare a adezivilor pentru că dacă este mai mare,
între capetele răşinoase şi dentina demineralizată va rămâne o zonă goală,
chiar sub stratul hibrid, foarte slabă din punct de vedere structural.
În sfârşit condiţionarea acidă are şi rol de curăţire a suprafeţei
dentinare care poate fi contaminată cu sânge sau alte lichide în timpul
preparării cavităţii. Astfel de biofilme interferează cu umezirea dentinară
53
de către răşini şi cu infiltraţia răşinilor în porozităţile de suprafaţă.

Deşi studii iniţiale pe animale au indicat că, gravajul acid a provocat
reacţii pulpare de la moderate la severe, este o mare posibilitate ca aceste
reacţii să fie iniţiate de micropercolarea bacteriilor şi a produselor lor de
metabolism, în cadrul unor restauraţii neetanşe şi nesigilante
amelodentinar, la care prin condiţionarea acidă am crescut
permeabilitatea dentinară.
Ceea ce contribuie la o eventuală iritaţie pulpară imediată, este faptul
că majoritatea acizilor sunt hipertonici şi tind prin osmoză să atragă
fluidul din pulpă spre ei, cu deplasarea odontoblaştilor spre exterior, din
acest punct de vedere soluţia ideală fiind una izotonică cu fluidele
corpului, cu o concentraţie de aproape 1%.
Duke şi Lindhe, au demonstrat că dentina sclerotică ce conţine o
cantitate mai mare de whitelockite (fosfat de calciu mai acido-rezistent),
este mai puţin sensibilă la atacul acid, stratul hibrid fiind absent.
Difuziunea liberă a acidului încetineşte cu cât vâscozitatea produsului
creşte şi cu cât greutatea moleculară a acidului este mai mare.
Timpul de acţiune este cuprins între 5 şi 10 secunde.
Majoritatea practicienilor au observat că tehnica de “legare umedă”
(1992) dă legături mult mai puternice decât dentina care este uscată
insistent cu aer. Un motiv ar putea fi contracţia suprafeţei dentinare
condiţionată acid după o uscare insistentă şi revenirea ei la normal după
ce se aplică adezivii dentinari. Prin contracţie porozităţile dentinare îşi
modifică dimensiunile şi interferează cu formarea unui strat hibrid corect.
După o uscare excesivă, prin capilaritate datorită presiunii pulpare
crescute, limfa dentinară va inunda într-o cantitate şi mai mare suprafaţa
dentinară, astfel încât este necesară utilizarea unor primeri sau adezivi
puternic hidrofilici. Atitudinea clinică corectă este de a îndepărta excesul
de apă din cavitate după spălarea acidului şi menţinerea statusului
fiziologic “umed” al dentinei, fără o uscare insistentă şi prelungită.
Pentru unele sisteme adezive, uscarea excesivă (deshidratarea)
stratului de dentină condiţionată este contraindicată deoarece apare
colapsul (prăbuşirea) reţelei de colagen, împiedicîndu-se astfel formarea
unui strat hibrid eficient.
54
Ideal adâncimea condiţionării nu trebuie să depăşească 1-2 microni,

nu trebuie să denatureze colagenul şi va lăsa “dopurile” de smear-layer în
tuburi, menţinînd permeabilitatea dentinei la un nivel scăzut.
Dacă este folosită o tehnică de condiţionare acidă, este obligatoriu să
fie urmate strict indicaţiile producătorului.
Alţi autori indică îndepărtarea superficială a smear-layer-ului şi
precipitarea pe suprafaţa dentinei a unui material artificial de natură
cristalină, care să reacţioneze cu adezivul (ex.: Scotchprep-3M, este un
amestec de monomer hidrofilic de metacrilat şi acid maleic, ce
favorizează adeziunea soluţiei Scotchbond 2.).
În sfârşit, o altă cale de a îmbunătăţi adeziunea a fost modificarea
structurii smear-layer-ului, făcându-l impermeabil (Dentin Primer –
Dentsply), asigurîndu-i o forţă de coeziune mai mare şi o aderenţă mai
mare la dentină, cu un grad mai mare de mineralizare.
Regula care se impune în practică este respectarea cu stricteţe a
fiecărei etape descrise şi indicate în protocolul producătorului.
Adezivii dentinari
Adezivii dentinari au putut fi împărţiţi în funcţie de momentul apariţiei
lor, a compoziţiei chimice şi a puterii de adeziune în mai multe categorii.
Adezivii din prima generaţie aveau o putere de adeziune slabă de 5-7
MPa, erau hidrofobe şi se legau direct pe smear-layer. Contracţia de
polimerizare a acestora era mai mare decât adeziunea smear-layer-ului la
dentină, astfel încât spaţiul de percolare se instala între smear-layer şi
dentină cu un traseu mult mai scurt până la pulpă. Exemple: Scotchbond
Dual-Cure (3M); Dentin Adhesit (Vivadent); Gluma (Miles).
A doua generaţie cuprindea adezivi dentinari ce derivau din formula
lui Bowen, împreună cu oxalaţi de fier şi aluminiu, avînd valori ale
puterii de adeziune de 8-14 MPa.
Generaţiile următoare de adezivi au dezvoltat puteri de legătură peste
20 MPa, avînd o capacitate de penetrare în dentina demineralizată mult
mai mare. Exemple: Superbond (Sun-Medical); Scotchbond 2 (3M);
Scotchbond Multipurpose (3M), Allbond (Bisco Dental).
55
Toate aceste sisteme au în comun utilizarea unor condiţioneri dentinari

şi a unor agenţi de umezire – primeri.
Adezivii pot fi cu priză iniţiată chimic sau cu priză fotoindusă, cu
două componente (bază şi catalizator), sau monocomponente.
Polimerizarea celor cu priză chimică se face sub restaurarea din
compozit, iar la cele cu priză fotoindusă se face în general înainte de
aplicarea răşinii compozite propriu-zise. Oricare ar fi modul de aplicare,
stratul de adeziv trebuie să fie cât mai uniform şi subţire posibil.
Recent au apărut sistemele adezive amelo-dentinare mono-
componente, care se aplică după o condiţionare acidă totală şi simultană
atât a smalţului, cât şi a dentinei, timp de 15-20 secunde. În acest sistem
primerul şi adezivul sunt încorporate în acelaşi flacon (Prime-Bond).
La unele din ele solventul este pe bază de etanol şi apă, reducînd
gradul de evaporare a soluţiei.
Sunt indicate pentru restaurări atât din răşini compozite, cât şi din
compomeri. Avînd un grad de umezire foarte bun, ele pătrund până în
zona colagenică a dentinei demineralizate, dînd naştere unui strat hibrid
de bună calitate, scăzînd şi contracţia de polimerizare. Exemplu: Stae-
S.D.I., Single-Bond Adhesive – 3M, Solobond M sau Solobond Plus –
Voco. Syntac single – Vivadent.
Pentru a asigura o flexibilitate rezonabilă, cu o rezistenţă crescută a
legăturii dinte/compozit (compomer), sistemul monocomponent a fost
încărcat cu particule nanometrice (diametrul 8 nanometri) de umplutură
anorganică, care nu modifică vâscozitatea soluţiei, dar care intră în
reţeaua colagenică, adezivul fiind similar ca structură cu dentina, sau cu
materialul de obturaţie (Prime & Bond NT – Dentsply).
7. UTILIZAREA MIJLOACELOR DE MODELARE

INTERPROXIMALĂ (MATRICI, PORT-MATRICI, PENE)
Unii practicieni indică plasarea acestor sisteme înainte de condiţionarea

acidă şi aplicarea agenţilor adezivi, deoarece ele asigură o izolare
superioară, dar din păcate permite şi fenomenul de “băltire” a adezivului la
56
prag, ce va scade retenţia materialului tocmai în această zonă sensibilă.

Majoritatea cavităţilor de clasa a II-a, a III-a şi a IV-a, sunt cavităţi
compuse, şi/sau complexe (cavitate tip M.O.D.) în care lipsesc două sau
chiar trei suprafeţe. Realizarea morfologiei funcţionale şi adaptarea
marginală la aceşti dinţi nu se pot realiza decât prin aplicarea unor benzi -
adevărate cofraje – metalice sau din poliester – denumite matrici, care se
adaptează intim la marginile cavităţii, cu ajutorul port-matricilor şi a penelor
interdentare. Ele înlocuiesc temporar unul sau mai mulţi pereţi lipsă,
transformînd o cavitate compusă, într-una simplă, permiţînd astfel o mai
bună condensare a materialului în cavitate.
Prin aplicarea acestor matrici (benzi) se urmăreşte:
 stabilirea unui contur anatomic corect, prin perfecta
adaptare la pereţii proximali, vestibulari şi lingual;
 obţinerea unui punct de contact optim ca formă, mărime
şi localizare;
 prin aplicarea penelor şi o corectă adaptare a ei la pragul
gingival, se împiedică apariţia unui exces de material la
acest nivel, atât de dăunător parodonţiului marginal.
În zona anterioară se utilizează matricile sau benzile din poliester –

transparente, care însă pentru a avea o anumită rigiditate necesită o anumită
grosime, ceea ce implică aplicarea prealabilă în zona interdentară, a unor
pene din lemn, sau tot din material plastic trensparent.
Când folosim materiale cu priză fotoindusă, benzile din celuloid absorb o
mică cantitate din razele luminoase, ceea ce obligă la un timp de
polimerizare mai lung cu 10-15 secunde. În cazul utilizării acestor benzi,
vom fotopolimeriza din diferite direcţii (vestibular şi lingual), astfel încât
putem limita contracţia de polimerizare, având în vedere că aceasta este
dirijată spre sursa luminoasă, deci spre pereţii aproximali ai cavităţii,
îmbunătăţind astfel şi adaptarea marginală.
Iată de ce astfel de matrici transparente sunt utilizate şi în zona laterală,
unde grosimea benzii este compensată de aplicarea penei interdentare, iar
tehnica de aplicare a materialului strat cu strat, va anula în mare măsură
contracţiile apărute în timpul polimerizării.
57
În cariile aproximale, ce au afectat şi unghiul incizal şi care vor fi

restaurate cu răşini compozite autopolimerizate, refacerea morfologiei
funcţionale se va realiza cu ajutorul unor cape sau semicape anatomice din
celuloid. Marginile acestora vor depăşi cu cel puţin 1 mm suprafaţa bizotată
şi vor fi răscroite pentru o bună adaptare la pragul gingival. Sunt mai groase
şi mai rigide ca benzile interdentare, ceea ce necesită o separare mai
importantă a dinţilor.
Avantajul major al matricilor metalice (Toflemire, Ivory, Automatrix),
este că au o grosime mică şi o rigiditate mare care le permite să fie modelate
anterior de către medic, realizînd o plasare mai corectă şi o calitate
superioară a punctelor de contact.
Dezavantajul important îl constituie faptul că nu permite o
fotopolimerizare laterală ci numai dinspre ocluzal, ceea ce favorizează
apariţia unor goluri la nivelul pragului gingival, provocată de contracţia de
polimerizare. Ele rămân o alternativă pentru cavităţile superficiale, unde
pragul gingival este aproape de punctul de contact şi unde grosimea
compozitului de polimerizat este mică.
Astăzi, avem la dispoziţie şi sisteme de matrici din celuloid preformate,
care ne ajută la obţinerea unui punct de contact fiziologic în zona
posterioară: Automatrix Translite Dentsply, Matrici Hawe Lucifix, Clearmat
Polydent.
În cariile cervicale, modelarea reliefului obturaţiei este deosebit de
importantă, ştiind că o convexitate greşită (ştearsă sau prea accentuată) are
un mare impact asupra parodonţiului marginal. Din acest motiv au fost
introduse matricile cervicale reniforme transparente, tip Hawe în cinci
varietăţi.
Aplicarea penelor este o etapă mult prea uşor trecută cu vederea, mulţi
medici renunţînd la ea, fie din comoditate, fie din neştiinţă. Penele sunt
lungi sau scurte, rigide sau moi, dure sau comprimabile, din lemn sau din
plastic. Prin aplicarea penelor se urmăreşte:
 o separare suplimentară a dinţilor, necesară pentru a
compensa grosimea benzii;
 protejarea papilei gingivale de eventuale traumatisme;
 imobilizarea matricii faţă de mişcările vestibulo-linguale
58
şi cervico-ocluzale, din timpul etapei de inserare a

materialului;
 stabilirea extinderii gingivale a punctului de contact, ca şi
a dimensiunilor ambrazurilor vestibulară şi linguală;
 adaptarea intimă a benzii la pragul gingival prevenind
acumularea de material la acest nivel, sub marginea
gingivală a cavităţii.
Penele din lemn au avantajul că se modelează mai uşor şi absorbind

umezeala intraorală se umflă, îmbunătăţind retenţia lor interproximală. Pana
va fi inserată gingival de prag, fixînd astfel banda strâns pe margine şi pe
dinte.
La pacienţii cu recesiune parodontală, pentru a fi siguri că banda este
perfect adaptată în treimea mijlocie a pragului, putem insera două pene, una
dinspre vestibular şi alta dinspre oral. Pana se introduce în ambrazură
dinspre vestibular sau lingual, sau dinspre partea opusă faţă de port-matrice
şi unde ambrazura este mai largă.
Unii producători au imaginat şi pene de lemn impregnate cu compuşi de
aluminiu care au şi rol hemostatic.
Figura 15. Matrice şi pană fixate pe dinte
Matricile transparente vor fi fixate prin pene din material plastic, care
dirijează lumina spre zona cervicală, reflectînd-o spre lateral (pragul
gingival). Sistemele Luciwedge, Hawesoft, prezintă două tipuri de pene,
normal şi elastic, ultimul fiind mai autoretentiv.
59
8. POSIBILITĂŢI DE INSERARE A
MATERIALELOR DE RESTAURARE
Inserarea materialului în cavitate se face cu instrumente de mână – spatule

din plastic, sau cu dispozitive de injectare tip seringă, sau pistolet.
Inserarea manuală cu instrumentar din plastic, din răşină termoplastică
albă (Hawe), din policarboxilat transparent (Polydent), metalice acoperite cu
titaniu (Coltene) sau aur (Aesculap), este rapidă şi facilă.
Cavitatea se umple prin mişcări de ştergere a instrumentului pe pereţi,
pentru a minimaliza înglobarea de bule de aer. În general se introduce mai
întâi o jumătate din cantitatea necesară, care apoi se aplică intim pe pereţi în
zona profundă a cavităţii, cu ajutorul unui fuloar din plastic sau metalic.
Peste aceasta se introduce cealaltă jumătate care se adptează şi se
modelează anatomic, cu aceleaţi instrumente.
Inserarea cu dispozitive tip seringă este economicoasă, comodă şi
elimină întru-câtva, pericolul înglobării de bule de aer. Vom fi atenţi ca
vârful aplicatorului să fie tot timpul în contact cu masa de material
restaurativ, pe parcursul retragerii sale din cavitate.
Vârful acestor dispozitive este opac, pentru a proteja materialul de razele
luminoase din mediul înconjurător.
Din spirit de economie, unele firme pun la dispoziţie şi capsule
predozate, cu diferite cantităţi de material, în funcţie de dimensiunea
cavităţii.
9. FINISAREA ŞI LUSTRUIREA RESTAURĂRILOR FIZIONOMICE
Atât pentru răşinile compozite, cât şi pentru C.G.I. reprezintă etapa finală şi
obligatorie de care poate depinde rezultatul obţinut în ceea ce priveşte
adaptarea marginală, cât şi efectul estetic al restaurării.
Suprafaţa ideală este aceea obţinută după îndepărtarea matricilor sau
conformatoarelor, dar în practică foarte rar există margini şi o morfologie
care să nu necesite finisări şi lustruiri, chiar după utilizarea unor benzi sau
60
conformatoare foarte bine adaptate. Oricum, cu cât excesul de material va fi

mai mic, cu atât şi această etapă va avea rezultate mai bune.
Îndepărtarea surplusurilor de la margini este etapa iniţială în care
acţionăm cu diferite instrumente de mână foarte ascuţite: dălţi pentru
compozit din carbură de tungsten – Komet 150, cuţite placate cu aur pentru
finisare, sau lama de bisturiu nr.12 – curbă care ne ajută în special în zona
interdentară.
Mişcările se vor face întotdeauna dinspre obturaţie în afară, menţinînd o
porţiune din lama tăietoare pe suprafaţa externă a smalţului.
Pentru o îndepărtare grosieră a excesului de material din masa acestuia,
se utilizează:
 freze de finisat din carbură, cu un număr variabil de lame
pe suprafaţa activă;
 freze de finisat diamantate.
Ambele tipuri, au diferite forme ale părţii active: sferice, ovoide, flacără,
sunt utilizate la viteze mici 10.000-15.000 r.p.m., printr-o mişcare de
ştergere sub un abundent spray de apă.
Nu se vor folosi viteze înalte pentru că există pericolul ca să
supraîncălzim matricea organică cu o depolimerizare de suprafaţă ulterioară
sau căldura să se transmită pulpei, ce va reacţiona prin inflamaţie.
Deasemeni există şi pericolul de a leza suprafaţa de smalţ. Din acest
punct de vedere, compozitele convenţionale şi hibride au un aspect mai opac
decât smalţul, iar cele microfill au un luciu asemănător smalţului, ceea ce
face ca marginea restauraţiei cu aceste materiale să fie mai greu sesizabilă
de operator.
Frezele din carbură sunt cu 12, 20 sau 40 de lame helicoidale, cele mai
bune fiind cele cu 20 de lame. Nu se folosesc freze din oţel obişnuit, pentru
că se colorează suprafaţa restauraţiei.
Frezele diamantate variază în funcţie de diametrul particulelor de
granule de pe suprafaţa lor:
 cu granulaţie fină -  = 40 m;
 cu granulaţie superfină -  = 15 m;
 cu granulaţie ultrafină -  = 8 m;
61
Lustruirea finală se obţine pe feţele accesibile (vestibulară, orală şi

ocluzală) cu gume albe sub formă de flacără, cupă sau roată şi pastă de
lustruit ce conţine oxid de aluminiu (Luster pate – Kerr).
Pentru zonele aproximale avem la dispoziţie discuri de hârtie sau
plastic, pe suprafaţa cărora sunt înglobate particule de oxid de aluminiu cu
diferite diametre:
 granulometrie mare – 60 m;
 granulometrie medie – 30 m;
 granulometrie fină – 20 m;
 granulometrie superfină – 3 m.
Aceste discuri se utilizeaza la viteze mici, fără paste de lustruit, prin

mişcări de ştergere şi fără presiune, pentru a obţine suprafeţe convexe,
marginea de smalţ fiind un ghid pentru obţinerea unui contur corect. Se
adaptează la mandrine pentru piesa contraunghi, sau piesa dreaptă.
Alte tipuri de discuri flexibile cu diferite diametre şi texturi, abrazive
sunt Sof-Lex, adaptate prin fricţiune la mandrine Pop-on (3M), care nu
interferează cu zonele de instrumentat prin şurub, necesitînd o manipulare
mai facilă.
Discurile Super-Snaps (Shofu) sunt subţiri, au un diametru mic şi se
adaptează mai bine zonelor aproximale, în special sub punctul de contact.
Discurile pe suport de plastic, mai rigide, vor modela şi lustrui
suprafeţele convexe, iar cele pe suport de silicon, mai moi, vor instrumenta
suprafeţele concave.
Finisarea se termină cu discurile cu granulaţia cea mai mică.
Lustruirea aproximală se poate desăvârşi prin utilizarea benzilor
abrazive, sau stripsuri. Unele din ele prezintă la cele două capete suprafeţe
abrazive cu granulometrie diferită: una medie din silicat de zirconiu, şi una
fină din oxid de aluminiu. La mijloc este o zonă netedă unde este trecută
banda prin punctul de contact.
Compozitele convenţionale, din cauza diferenţei mari între duritatea
răşinii organice şi aceea a particulelor anorganice, chiar după o finisare şi
lustruire ideală, va avea o suprafaţă poroasă retentivă, atât pentru placa
bacteriană, cât şi pentru coloranţii exogeni.
62
Compozitele cu priză chimică vor fi modelate şi finisate iniţial, după cel

puţin 5 minute de la priza aparentă a materialului, lustruirea finală fiind
efectuată după câteva zile, deoarece în această periodă ele absorb mici
cantităţi de apă care pot compensa contracţia de priză.
Compozitele cu priză fotoindusă, îşi dobândesc în câteva minute 95%
din proprietăţile mecanice, putînd fi astfel finisate şi lustruite în aceeaşi
şedinţă.
Cimenturile glassionomere tradiţionale, prezintă o suprafaţă poroasă,
finisarea fiind indicată după terminarea prizei (24-72 ore), pentru cele
fotopolimerizabile aceasta realizîndu-se în aceeaşi şedinţă. Peste aceste
restauraţii se aplică o răşină fluidă (Vitremer – 3M), care asigură o suprafaţă
netedă, neretentivă. Dacă apelăm la o instrumentare rotativă, vom fi atenţi să
nu deshidratăm suprafaţa restaurării; discuri diamantate ultrafine, umezite
cu un lubrifiant, asigură o finisare şi lustruire optime.
63
Materiale de restaurare fizionomice
MATERIALE DE RESTAURARE FIZIONOMICE

4
Sunt reprezentate de materiale care au o culoare asemănătoare
dinţilor, conferind restaurărilor un aspect cât mai fizionomic.
Dacă unele materiale (răşinile acrilice) au un caracter istoric, iar altele
(cimentul silicat) se dovedesc a fi depăşite din ce în ce mai mult, apariţia
compomerilor deschide largi orizonturi în stomatologia restaurativă.
1. RĂŞINILE COMPOZITE
Ele constituie în clasificarea A.D.A. (American Dental Association), după

răşinile acrilice autopolimerizabile, a II-a clasă de materiale utilizate în
restaurările cu răşini prin metoda directă.
În chimie, termenul de material compozit se referă la o asociere a două
sau mai multe componente cu proprietăţi diferite, dar care perfect cuplate
vor da naştere la un produs final cu proprietăţi diferite, superioare faţă de
cele iniţiale puse în reacţie.
Clasic, în stomatologie răşinile compozite sunt formate din:
 faza continuă, liantul răşinos (matricea organică), care
asigură substratul materialului compozit, reprezentînd 30-
50% din volum;
 faza dispersată, umplutura anorganică care creşte
rezistenţa la forţele de uzură, îi scade coeficientul de
contracţie de priză şi coeficientul liniar de expansiune
termică şi asigură materialului un aspect cât mai
fizionomic;
 agenţii de cuplare care permit o legătură cât mai bună
între cele două faze, de aceasta depinzînd în mare măsură
caracteristicile superioare ale răşinilor compozite;
 adjuvanţi în proporţie de 5%, care au rolul fie de a
controla reacţia de polimerizare prin diferiţi iniţiatori,
acceleratori, inhibitori, sau a influenţa calităţile estetice
64
prin stabilizatori, diferiţi coloranţi şi pigmenţi.
Faza organică
Primele materiale fizionomice aveau faza organică reprezentată de
polimetilmetacrilat (PMMA), care însă prezenta un coeficient de
contracţie de priză accentuat şi un grad de uzură excesiv.
Formula originală a lui Bowen avea la bază un monomer difuncţional
BIS-GMA (Bifenol-glicidilmetacrilat), alte răşini compozite conţinînd alt
monomer mai puţin vâscos, dar cu o duritate mai mare U.D.M. (uretan-
dimetacrilat), care în unele formule li se adaugă un monomer difuncţional
şi mai puţin vâscos, TEGDM (trietilenglicol-dimetacrilat).
Faza dispersată – umplutura anorganică (filler)

Clasic, sticla, quarţul şi ceramica au reprezentat materialele anorganice
care erau fragmentate până la particule de diametre mici. Deoarece
formele cristaline erau greu de finisat şi lustruit, s-au preferat cele
necristaline: siliciu coloidal şi diferite sticle ce conţin metale: Ba, Zn,
Stronţiu, Ytrium.
Vâscozitatea răşinilor compozite depinde de fluiditatea monomerului
şi de cantitatea de filler. O cantitate prea mare de filler va creşte excesiv
vâscozitatea, iar răşina compozită va fi foarte greu de manipulat şi nu va
“curge” în microretentivităţile create de noi anterior, ceea ce obligă la
menţinerea unui volum maxim de până la 50%. La acelaşi volum însă, un
diametru al particulelor (granulometria) mai mic, creşte aria suprafeţelor
ce intră în cuplare cu matricea organică, provocînd o creştere a
vâscozităţii.
Deasemeni, cu cât granulometria este mai mică, cu atât suprafeţele
devin mai finisabile şi mai estetice. Din punct de vedere al
granulometriei, răşinile compozite se pot clasifica în:
 compozite cu particule mari – macroparticule –
macrofiller ( = 10-100 m), care însă aveau o rezistenţă
scăzută la abraziune şi o suprafaţă aspră ce retenţiona
uşor placa bacteriană şi diferiţi coloranţi.
 compozite tradiţionale (convenţionale) cu midiparticule
65
( = 1-10 m), au o pondere a umpluturii anorganice de

75-80% ca volum, utilizate iniţial în zona anterioară, dar
au rămas deficitare în privinţa calităţii suprafeţei (după
lustruire aceasta rămânînd aspră). Ele au un coeficient de
uzură ocluzală cel mai mare. Exemple de produse
autopolimerizabile Adaptic (Jhonson & Jhonson),
Concise (3M), Denntaria (Dentaria) şi
fotopolimerizabile: Prisma Fil (Caul K).
 compozitele cu microumplutură (microfilleri cu  =
0,01-0,1 m), au apărut în dorinţa de a obţine materiale
cât mai fizionomice şi cu o suprafaţă cât mai netedă. Se
întâlnesc şi nanofilleri care au  = 0,005-0,01 m, mai
mic decât  a luminii, devenind practic invizibile.
Deasemeni, aceste particule sunt mai mici decât
particulele abrazive din discurile de finisat, astfel încât
umplutura de Si este îndepărtată odată cu răşina în care
este introdusă. Matricea organică este foarte fluidă,
volumul armăturii este mic (35-60%), pentru a menţine
un grad de vâscozitate acceptabil din punct de vedere
clinic.Ele pot avea o:
- compoziţie omogenă: în care particulele de Si
coloidal sunt dispersate omogen şi uniform în
masa fazei organice;
- compoziţie heterogenă (cu filler organic) în care
particulele din compozit prepolimerizat cu  = 1-
20 m şi o cantitate mică de Si pirogenic au fost
adăugate fazei organice.
Ele sunt mai rezistente la uzură, şi deoarece nu au un
modul de elasticitate scăzut, restaurările cu aceste
materiale se flectează odată cu dintele, când asupra lui
apar forţe de flexiune. De aceea ele sunt indicate în
restaurările cervicale, unde apar astfel de forţe. Exemple
de produse fotopolimerizabile: Degufill M (Degusa),
66
Silux plus (3 M), Adaptic LCM (Jhonson & Jhonson),

Compofil anterior (Septodont), Helioprogres (Vivadent)
şi autopolilmerizabile Silar (3 M).
 Compozitele hibride. Deoarece fiecare din categoriile
anterioare aveau calităţi diferite, prin combinarea
acestora s-a dorit obţinerea unui material ideal (rezistent
la uzură ocluzală, asemănător cu smalţul, estetică
superioară şi o suprafaţă cât mai netedă).
S-a făcut o distribuţie bimodală obţinîndu-se un
compozit în care umplutura variază ca  între 0,1 m
(microfilleri) şi 1 m, fiind adăugate şi particule de
siliciu coloidal (10-20%), avînd un volum de 75-80%.
Sunt ideali pentru restaurarea cavităţilor de clasa a IV-a şi
a celor conservative din zona posterioară. Exemple de
produse: P 30 (3M), Occlusin (G.C.I.), Herculite (Kerr),
Heliomolar (Vivadent), Bisfil P (Bisco), Glacier (S.D.I.),
Charisma (Kulzer), Arabesk (Voco), Visiomolar (Espe),
Valux Plus (3M), Ariston Intra (Vivadent), Polofillmolar
(Voco), Alfacamp (Voco) – autopolimerizabil.
Willems, în 1992 a propus o nouă clasificare a compozitelor:

 Compozite tradiţionale;
 Compozite întărite cu fibre de sticlă;
 Compozite microfine:
- Omogene;
- Heterogene.
 Compozite cu densitate crescută:
- cu umplutură medie (mai puţin de 60% din
volum):
 ultrafine (mai puţin de 3 m);
 fine (mai mult de 3 m).
- Cu umplutură compactă (mai mult de 60% din
volum):
 ultrafine (mai puţin de 3 m);
67
 fine (mai mult de 3 m).
Compozitele ultrafine cu umplutură compactă au prezentat o rată a uzurii

ocluzale în zonele de contact de 110-149 m după 3 ani, similară cu a
smalţului, ceea ce le face promiţătoare ca răşini pentru zona posterioară.
Reacţia de polimerizare
Reacţia de priză a răşinilor compozite poate fi declanşată chimic (răşini
compozite autopolimerizabile), sau luminos (fotopolimerizabile), sau
mixt (dual).
Iniţierea chimică. Se face în prezenţa unui iniţiator al polimerizării,
care poate fi un hidroperoxid sau peroxid, fie compuşi azotaţi şi un
accelerator (amine terţiare).
În timpul malaxării pot fi înglobate bule de aer, iar repartiţia nu este
perfectă, căci reacţia chimică de polimerizare este incompletă în anumite
zone, aceste răşini compozite neavînd o structură omogenă.
Această reacţie este inhibată de anumite substanţe – fenoli, ceea ce
explică contraindicaţia absolută de utilizare a cimenturilor tip ZOE sub
restaurări fizionomice ce conţin monomeri răşinici.
Acestea au avantajul că polimerizează mai întâi lângă pereţii cavităţii
care sunt calzi, iar contracţia de polimerizare este îndreptată spre aceşti
pereţi, favorizînd menţinerea adeziunii între compozit şi suprafeţele
dentare.
Iniţierea luminoasă. Are la bază utilizarea unor fotoiniţiatori care sub
efectul energiei vehiculate de fotonii luminoşi şi/sau U.V., eliberează
radicali liberi capabili să reacţioneze cu monomerul şi declanşează
polimerizarea.
Dispozitivele cu lumină U.V. au lăsat locul astăzi celor cu lumină albă,
cu spectrul vizibil cu o  mai mare, în jur de 450 nm, sau celor LASER.
În cazul luminii vizibile, fotoiniţiatorul este camforochinonă (0,2%)
asociată unei amine organice (0,1%) care reacţionează împreună şi apoi
prin disociere eliberează doi radicali liberi.
În locul sursei luminoase ce prezintă un bec de halogen cu o putere de
90-150 W, recent au fost introduse dispozitive LASER, cu o putere de 7
68
mW, cu o localizare mai precisă a fascicolului luminos, o mai bună

penetrare până la 4 mm, putînd polimeriza şi prin grosimea stratului de
smalţ.
Utilizarea acestui tip de polimerizare prezintă anumite caracteristici:
 un sistem monocomponent cu o omogenitate mai bună, o
manipulare mai uşoară şi o posibilă economie de material
şi cu proprietăţi fizico-chimice superioare;
 intensitatea fascicolului luminos este invers proporţională
cu distanţa între vârful fibrei optice şi suprafaţa
compozitului. Ideal, vârful va fi la o distanţă mai mică de
2 mm, dar este contraindicat să atingă restauraţia. Pentru
a permite o mai bună apropiere de compozit, în
restauraţiile aproximale au fost introduse penele
transparente care focalizează lumina în lateral. Deoarece
coloranţii închişi tind să absoarbă lumina, iar particulele
din umplutură să o disperseze, o polimerizare corectă este
asigurată:
- de o grosime de material de maxim 1,5 – 2 mm,
ceea ce permite o reconstituire în straturi, chiar
eventual cu tente coloristice diferite. La nuanţe
mai închise şi acelaşi timp de polimerizare,
straturile vor fi mai subţiri;
- de un timp de polimerizare de minimum 20
secunde pentru fiecare strat. Pentru a mări gradul
de conversie al monomerului şi a mări rezistenţa
la uzură, mulţi practicieni indică un timp de post-
polimerizare cuprins între 20 şi 60 secunde, în
funcţie de:
 culoarea materialului: timp mai
lung la culori mai închise;
 distanţa faţă de material;
 grosimea stratului de material;
Majoritatea materialelor cu priză fotoindusă au la sfârşitul denumirii
produsului literele VLC (Vizible Light Curing), sau LC.
69
Implicaţii clinice
Retracţia de polimerizare care apare la majoritatea compozitelor este
produsă prin scurtarea distanţelor interatomice. Ea este importantă la
răşinile compozite ce conţin o matrice organică mai voluminoasă şi
provoacă fracturi în masa materialului, sau la margini, cu scăderea
rezistenţei mecanice a materialului.
Compozitele cu un volum mare de armătură, vor avea un coeficient de
contracţie mai mic (hibride). Să nu uităm că în cazul răşinilor compozite
cu priză chimică, retracţia se face centripet, în timp ce la cele cu priză
fotoindusă se face spre direcţia sursei de lumină. Cu cât arhitectura
cavităţii este mai complicată şi cu cât are mai mulţi pereţi, cu atât
contracţia de polimerizare este mai mare.
Comportamentul volumetric – coeficientul liniar de expansiune
termică este de 28-45 pgm/0C, de 3-4 ori mai mare decât al ţesuturilor
dentare. Cu cât faza organică este mai bogată, cu atât şi variaţiile
volumetrice vor fi mai mari în timpul termociclării din cavitatea bucală.
Dacă etanşietatea este compromisă, apar:
 coloraţii marginale;
 carii secundare marginale;
 spaţii sau fisuri marginale;
 sensibilitate pulpară prin apariţia unui flux al fluidului
dentinar;
 iritaţie pulpară prin difuziunea compuşilor toxici
bacterieni şi salivari.
Pentru compozitele cu microumplutură, vom creşte aderenţa

marginală prin crearea unor bizouri mai late, apelarea la agenţi adezivi
amelodentinari şi la o tehnică de aplicare a materialului în straturi (pentru
cele cu priză fotoindusă).
Absorbţia apei. Cu cât gradul de conversie al sediilor monomere
reactive este mai mare, cu atât absorbţia şi penetrarea apei în matricea
organică este mai mică, din acest punct de vedere, compozitele cu
microumplutură absorb mai multă apă ca cele convenţionale, dar cele mai
70
impermeabile rămân răşinile compozite hibride.

Echilibrul hidric se restabileşte după una, două săptămâni, iar unii
autori (Roth), indică pacienţilor să nu consume în acest interval alimente
sau băuturi ce conţin coloranţi.
Rezistenţa la abraziune se referă la capacitatea materialului de a
rezista la pierderea unei zone din suprafaţa lui, ca rezultat al frecării cu
structura dentară, alte materiale, bolul alimentar, periuţa de dinţi, etc.
Depinde de unii factori clinici şi tehnologici, astfel încât o uzură
accentuată a răşinilor compozite este favorizată de:
 o restaurare întinsă în suprafaţă;
 situarea cât mai posterioară a dintelui implicat;
 restaurarea supusă direct forţelor ocluzale;
 o ocluzie dezechilibrată în IM sau dinamică;
 inserarea incorectă a materialului;
 finisare şi lustruire intempestive.
Această uzură poate conduce la descoperirea dentinei cu apariţia

cariilor secundare şi a hipersensibilităţii.
Cu cât sunt mai multe contacte centrice cu dinţii antagonişti pe smalţ,
cu atât gradul de uzură va fi mai mic.
Biocompatibilitatea directă: cu toate că există o cantitate de
monomeri reziduali care sunt toxici, nivelul lor de eliberare este redus,
ceea ce însă nu trebuie să ne facă să renunţăm la o protecţie eficientă a
organului pulpo-dentinar, prin aplicare de lineri (hidroxid de calciu sau
C.G.I.), când grosimea dentinei reziduale este mai mică de 0,5 mm.
Utilizarea unei condiţionări acide agresive, creşterea permeabilităţii
dentinare şi absenţa unui sistem eficient adeziv amelodentinar, duce
indirect la o toxicitate pulpară ridicată. Cu toate că nu afectează direct
parodonţiul marginal, suprafaţa relativ rugoasă a unor răşini compozite,
ca şi incapacitatea de a adera la cement (fiind predispuse la apariţia
cariilor secundare marginale), fac ca restaurările cu aceste materiale să
fie plasate la distanţă de parodonţiul marginal.
71
2. CIMENTURILE CU IONOMERI DE STICLĂ

(cimenturi glassionomere – C.G.I.)
Au apărut pentru prima dată în anul 1971, ca rezultat al încercărilor lui

Wilson şi Kent de a obţine un material hibrid între cimenturile silicat şi
policarboxilic. S-a dorit un material care să fie estetic şi să elibereze ioni de
fluor ca cimenturile silicat, să fie rezistent şi să adere la ţesuturile dure
dentare ca cimentul policarboxilic.
Sunt obţinute prin amestecul unui sistem lichid-pulbere, în care pulberea
este formată din particule de sticlă alumino-silicat, care conţin înglobate şi
fluoruri de Ca, Na şi Al, ca şi fosfaţi.
Lichidul original conţinea acid poliacrilic 50%, dar astăzi el a fost
copolimerizat cu diferite cantităţi de acid maleic, itaconic şi tricarbalitic,
care cresc stabilitatea lichidului (nu devine vâscos în timp), şi ameliorează
rezistenţa produsului final, prin creşterea greutăţii moleculare a acizilor
poliacrilici. Acidul tartric creşte timpul de manipulare, dar scade timpul de
priză, uşurînd extragerea cationilor, care reacţionează cu polianionii.
Totuşi, în timp lichidul prin deshidratare se depreciază, devenind foarte
vâscos, astfel încât unii producători au inclus în pulbere aceşti poliacizi sub
formă deshidratată şi congelată (liofizată). De această dată, lichidul va
conţine apă distilată şi acid tartric.
Pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile mecanice, în anii 1980 s-a încercat
încorporarea de particule de Ag-Sn din aliajul de Ag obişnuit, produsul
obţinut numindu-se “miracle mixture”, care însă era mult inferior
amalgamului de Ag. În locul particulelor de Ag-Sn s-au adăugat particule de
Ag-Pd, care formează un film oxidant de suprafaţă (PdO), care reacţionează
chimic prin chelare cu acidul poliacrilic. Acest amestec a fost mult mai
rezistent ca C.G.I. obişnuite şi poartă numele de cermets (ceramo-metalice).
Reacţia de priză este una de tip acid-bază în care, iniţial acidul
policarboxilic parţial ionizat (pH este aproximativ 1), atacă stratul
superficial al sticlei de aluminosilicat, eliberînd ioni de F, Ca, Al şi Si. Atât
ionii de F pozitivi, cât şi cei de Ca divalenţi, sunt atraşi şi chelaţi de
grupurile carboxil ale acidului poliacrilic, formînd un gel polimeric amorf:
policarboxilat de Ca, care este solubil.
72
În următoarea etapă a reacţiei de priză, ionii de Al trivalenţi şi cei de F

sub formă de complexe fluorurate de Al, înlocuiesc lent ionii de Ca legaţi
anterior, obţinînd astfel o matrice mult mai densă şi mai rezistentă de
policarboxilat de Al, care este insolubil.
Ionii de Si reacţionează cu surplusul de apă, fomînd o reţea de silicat
covalentă. Astfel la final C.G.I. are o structură compozită formată dintr-o
matrice şi o fază dispersată, reprezentată de particulele de sticlă incomplet
transformate.
Deoarece C.G.I. tradiţionale nu erau atât de estetice, s-a căutat
introducerea în formula originală a unor noi componente asemănătoare cu
cele din răşinile compozite.
Astfel s-au obţinut C.G.I. hibride, sau C.G.I. modificate cu răşini, care
au două mecanisme de priză: reacţia acid-bază şi polimerizarea unui
monomer răşinos hidrofilic HEMA (2 hidroxietilmetacrilat), cu ajutorul
unor activatori fotosensibili.
Pentru a asigura o omogenitate uniformă a acestui material, chiar şi în
zonele inaccesibile spotului luminos de polimerizare, firma 3M, în produsul
VITREMER a introdus în plus şi reacţia de polimerizare a radicalilor
monomerici de metacrilat, activată chimic (autoiniţiere).
În cariologie, din multitudinea de C.G.I. avute la dispoziţie, noi apelăm la
cele din:
 clasa II – indicate pentru restaurare;
 clasa III – indicate ca liner sau ca obturaţie de bază.
Utilizarea C.G.I. în aceste situaţii clinice, este preconizată datorită unor

calităţi ale lor, dintre care amintim:
 adeziunea fizico-chimică la ţesuturile dentare dure şi la
alte materiale (oţel inoxidabil, platină), care pot reacţiona
chimic, eliberînd cationi. Adeziunea maximă se obţine la
smalţ (mai bogat în materie anorganică şi cu o structură
mai omogenă), fiind în jur de 12-15 MPa, scade cu 10-
15% la dentină şi cea mai slabă la cement. C.G.I. au
capacitatea de a chela ionii de Ca din hidroxiapatita
ţesuturilor dure şi ipotetic de a forma legături chimice cu
73
grupările carboxil, hidroxil şi amino din matricea

organică.
Apar şi legături de hidrogen între grupările libere de
carboxil din ciment şi grupările hidroxil din
hidroxiapatită. Pe lângă adeziunea chimică putem
îmbunătăţi retenţia C.G.I. prin aplicarea unui acid
poliacrilic 10% timp de 15 secunde pe smalţ şi dentină,
pentru a obţine suprafeţe tisulare curate şi cu un oarecare
grad de microretentivitate mecanică (produse: Dentin
Conditioner: acid poliacrilic 10%; Cavity Conditioner:
acid poliacrilic 20%).
Pentru C.G.I. hibride tip Vitremer, adeziunea creşte
prin aplicarea unui primer fotoactivat care condiţionează
suprafaţa dentinară şi o umezeşte mai bine decât C.G.I.
singur;
 bună stabilitate dimensională, avînd un coeficient de
contracţie de priză mic (3-4%), şi o reacţie de priză
prelungită până la 72 h, care este compensată de absorbţia
de apă ce provoacă o expansiune echivalentă.
El se mai numeşte şi dentină artificială, sau înlocuitor
de dentină, deoarece are un coeficient liniar de
expansiune termică de 810-6/0C, faţă de dentină 8,310-
6
/0C, şi o conductivitate termică aproape egale cu cele ale
dentinei, fiind materiale ideale pentru protecţia organului
pulpo-dentinar;
 eliberarea continuă de F în ţesuturile subiacente smalţ,
dentină şi cement, şi în mediul oral acolo unde C.G.I. este
expus direct, avînd un puternic efect cariostatic şi
carioprofilactic, fiind indicate la pacienţii cu risc cariogen
mare şi cu flux salivar redus. Eliberarea de F este maximă
imediat după ce priza s-a terminat, deoarece acum este o
concentraţie maximă de F în matricea recent formată. Nu
sunt dovezi clare ale eliberării de F după un an de la
aplicarea restauraţiei de C.G.I.
74
 biocompatibilitate crescută printr-o reacţie de priză puţin

exotermă, absenţa monomerului rezidual şi o
compatibilitate cu ţesuturile dure dentare. Iniţial, pH-ul
amestecului este 1, creşte imediat spre 4, iar la finele
reacţiei (7-8 h) ajunge aproape neutru.
Efectele pulpare nu sunt majore, deoarece grupările
acide au o greutate moleculară mare şi sunt prinse în
lanţurile polimerice, avînd o difuzibilitate redusă.
Deasemeni, chiar disociaţi ionii de H+ au tendinţa de a
fi reţinuţi la proximitatea lanţurilor polianionice de către
forţele electrostatice.
Totuşi, atunci când grosimea dentinei este mică şi
diametrul canaliculelor este mare, concentraţia mare de
H+ atrage limfa dentinară spre exterior, cu apariţia unei
sensibilităţi postoperatorii.
Majoritatea clinicienilor apreciază că este necesară
aplicarea unui liner ce conţine Ca(OH)2 strict în zonele
unde dentina este mai subţire de 0,5 mm.
Ele prezintă însă şi unele defecte:

 au proprietăţi mecanice slabe, care le contraindică în
restaurarea cavităţilor în zonele ce vor suporta presiuni
ocluzale importante (clasa I, II, IV).
Rezistenţa la compresiune este în jur de 200 MPa, a
răşinilor compozite de 350 MPa şi a dentinei de 280
MPa.
Rezistenţa la abraziune măsurată de MacLean şi
Gasser prin teste de uzură ocluzală, este de 0,2 mm 3 la
amlgam, 6 mm3 la C.G.I. şi 0,3 mm3 la cimentul Cermet
Ketac. C.G.I. au toţi aceşti parametri amelioraţi.
 Obţinerea unui material care să îndeplinească simultan
toate calităţile, depinde exclusiv de respectarea
raportului pulbere/lichid, care variază între 3:1 şi 2:1.
Pentru a anula această deficienţă, producătorii au lansat
75
pe piaţă şi capsule predozate, cu un raport ideal între

pulbere/lichid:
 Suprafaţa obţinută este foarte rugoasă, astfel încât
efectul fizionomic este mult diminuat, chiar după
lustruire. Unii autori indică chiar lustruirea periodică a
restaurărilor din C.G.I. (la 6 luni), această manoperă
declanşînd o nouă eliberare de ioni de F. Suprafeţele
aspre sunt deasemenea foarte retentive, atât pentru placa
bacteriană, cât şi pentru diferiţi coloranţi exogeni.
Suprafaţa C.G.I. hibride este mult mai netedă şi produsul
Vitremer prezintă un flacon cu o răşină (glantz), care se
aplică prin fotopolimerizare pe suprafaţa materialului.
2.1. C.G.I utilizate în restaurări coronare (Clasa a II-a)
Aceste materiale sunt indicate în special în restaurarea leziunilor cervicale

(carii şi leziuni necariogene), a cariilor de suprafaţă radiculară şi a cariilor
aproximale mici pe dinţii frontali fără afectarea unghiului incizal şi a
punctului de contact.
O indicaţie mai puţin frecventă este în restaurarea cavităţilor de clasa a
II-a cu abordare specială (în “tunel” sau în “şanţ”), sau a cavităţilor de clasa
a I-a şi a II-a la dinţii temporari. În profilaxie se mai utilizează şi C.G.I.
pentru sigilarea şanţurilor şi fosetelor ocluzale.
C.G.I. fotopolimerizabile, fie că sunt utilizate în restaurări coronare
(clasa aII-a), sau ca lineri şi baze (clasa a III-a) sunt:
 mai puţin sensibile din punct de vedere tehnic,
beneficiind de un timp de lucru prelungit (3 minute);
 timpul de priză este mult mai rapid , avînd o mai mică
solubilitate în apă şi o rezistenţă crescută la deshidratare;
 parametrii mecanici sunt mult amelioraţi;
 o biocompatibilitate superioară C.G.I. tradiţionale;
 o suprafaţă mai netedă, putînd fi finisate şi lustruite
imediat după plasarea obturaţiei.
76
Exemple de preparate tradiţionale: Chelon – F11 (Espe), Chemfil (De

Trey), Fuji II LC Improved (G.C), Glassionomer II (Schofu), Ketac – fil
(Espe), Vitremer (3M), Photac – Fil (Espe), Ionofil (Voco), Spad ionomere
(Spad), Ionofil molar (Voco), Ionofil molar – capsule (Voco), Aqua Ionofil
(Voco), Fuji IX G.P. (G.C.), Fuji Plus (G.C.).
Exemple de C.G.I. întărite cu Ag: Argion molar (Voco), Miracle mix
(G.C.), Ketac silver (Espe).
2.2. C.G.I. folosite în protecţia organului pulpo-dentinar (Clasa a III-a)
Toate calităţile C.G.I. le recomandă utilizarea în acest scop cu avantaje

majore faţă de ceilalţi lineri (cu hidroxid de calciu sau adezivi dentinari) şi
materiale pentru bază (ciment fosfat de Zn sau policarboxilic).
Au avantajul că prin condiţionarea lor acidă (nu mai mult de 10 secunde),
sau frezaj mecanic, se obţin microretenţii mecanice de suprafaţă care ajută
foarte bine la adeziunea răşinilor compozite, uneori cu o forţă mai mare
decât adeziunea C.G.I. la dentină.
Dacă cantitatea de răşină compozită este mare, există pericolul ca prin
contracţia de polimerizare, aceasta să tragă şi să desprindă C.G.I de pe
pereţii dentinari. Iată de ce vom avea grijă ca C.G.I. să înlocuiască cantitatea
de dentină, iar răşina compozită să înlocuiască numai smalţul pierdut.
La C.G.I. fotopolimerizabile, suprafaţa se lasă intactă, iar prin tehnica
inserării în straturi a compozitului, acest pericol este înlăturat.
La rândul lor, acest tip de C.G.I. sunt cu priză indusă chimic sau luminos,
sunt radio-opace, iar eliberarea imediată şi puternică de F, le conferă o
activitate antibacteriană, în special faţă de Str. mutans.
Nu se indică condiţionarea dentinei înainte de aplicarea acestor materiale
de protecţie. Ca şi la compozite, sistemul de aplicare al C.G.I. tip III, poate
fi cu un aplicator, cu o seringă şi capsule predozate, sau cu fuloare sferice
mici, adaptate volumului cavităţii.
Exemple de preparate cu priză chimică ce îndeplinesc funcţia de liner:
Lining Cement G.C. (G.C.I.), Spad ionomere Sandwich (Spad),
Glassionomer lining Cement (PR), Lining Cement (Shofu).
77
Exemple de preparate cu priză chimică ce îndeplinesc funcţia de bază:

Ketac bond (ESPE), Aqua Ionobond (Voco), Shofu Glassionomer Base
Cement (Shofu), Dentin Cement (G.C.I.), Baseline (De Trey)
Exemple de preparate cu priză indusă luminos: Ionoseal (Voco),
Vitrebond (3M), XR ionomer (Kerr), Fuji lining LC (G.C.I.), Fuji bond LC
(G.C.I.), Baseline VLC (De Trey), Zionomer (Den-Mat), Timeline (De
Trey).
3. COMPOMERII
Reprezintă o clasă relativ nouă de materiale de restaurare hibride, care caută

să îmbine calităţile răşinilor compozite cu cele ale C.G.I.
În această clasă, matricea este reprezentată de o răşină carboxilată din
monomeri hidrofilici (GDMA – glicerildimetacrilat), iar armătura este
formată din particule de sticlă fluoroaluminosilicată.
Reacţia de priză este una clasică de polimerizare, declanşată de iniţiatori
fotoactivaţi. Din punct de vedere al compoziţiei şi al reacţiei de priză, C.G.I.
hibride sunt mai aproape de C.G.I, avînd la bază o reacţie clasică de tip
acid-bază, pe când compomerii se apropie mai mult de răşinile compozite.
Au avantajul unei bune adeziuni, sunt estetice şi eliberează F, dar în
cantitate mai mică decât C.G.I., sunt mai biocompatibile ca răşinile
compozite, dar au o rezistenţă la abraziune mai scăzută decât acestea.
Aceste materiale au aceleaşi indicaţii ca şi C.G.I., dar avînd o rezistenţă
superioară acestora, pot fi aplicate şi în restaurarea cavităţilor de clasa a III-
a extinse, ce distrug punctul de contact, şi a celor de clasa a I-a şi a II-a
conservative.
În cavităţile profunde este necesară aplicarea unui liner pe bază de
Ca(OH)2. În cazul preparatului 3M F 2000 Compomer Restaurative (3M),
dacă pentru creşterea adeziunii apelăm la sistemul F 2000 Compomer
Primer/Adhesive, nu se face nici o condiţionare acidă a smalţului sau a
dentinei, adezivul aplicîndu-se direct pe dentina umezită şi apoi
fotopolimerizat. Peste adeziv se aplică compomerul în straturi succesiv
polimerizate.
78
Dacă apelăm la acelaşi compomer şi la sistemul adeziv 3M Single Bond

Adhesive, este obligatorie gravarea acidă simultană amelodentinară cu acid
fosforic, timp de 15 secunde, după care urmează procedura amintită.
Acest material poate fi utilizat şi ca un ciment pentru obturaţie de bază,
peste care se va aplica o răşină compozită, în tehnica sandwich.
În cazul compomerilor firmei De Trey – Dentsply, s-au impus produsele
Dyract R compomer şi Dyract AP Compomer. Dyract R are aceleaşi
indicaţii ca şi produsul anterior, avînd o aderenţă excelentă la dentină şi
smalţ, fără o demineralizare prealabilă, îmbunătăţită de sistemul de aderare
Prime & Bond 2.0. şi 2.1., ultimul tip de adeziv avînd avantajul că
eliberează imediat după polimerizare ioni de F. Aceşti adezivi se pensulează
pe toţi pereţii cavităţii, se lasă 20 secunde, se uniformizează stratul cu un jet
de aer şi apoi se fotopolimerizează 10-20 secunde.
Materialul propriu-zis se introduce în straturi de câte 2 mm, ce se
polimerizează câte 40 secunde, iar lustruirea se face imediat după aplicarea
ultimului strat.
Putem spune că produsul Dyract AP, a revoluţionat această generaţie de
compomeri, fiind o răşină compozită cu polimer acid la care, prin scăderea
diametrului particulelor, s-a ameliorat rezistenţa la uzură, rezistenţa la
compresiune şi estetica, ele devenind mult mai finisabile, cu o suprafaţă mai
netedă. Acesta este indicat în toate tipurile de cavităţi, la toţi dinţii.
Acolo unde este necesară o adeziune suplimentară (cavităţi de clasa a I-a
şi a II-a supuse forţelor masticatorii, cavităţi de clasa a IV-a şi unde am
realizat o bizotare marginală), apelăm la sistemul de condiţionare tisulară cu
sistemul NRC, amintit la capitolul condiţionării acide a smalţului.
În locul adezivilor Prime & Bond 2.1. se foloseşte noul sistem Prime &
Bond NT (nanometric technology), descris la capitolul adezivilor dentinari.
Manipularea ulterioară a produsului Dyract AP este similară celui Dyract R.
Exemple de produse: F 2000 Compomer (3 M), Dyract R şi Dyract AP
(Detrey Dentspy), Compoglass (Vivadent), Hytac Apitip, Glasiosite,
Glasiosite Capsule.
79
Posibilităţi terapeutice în leziunile carioase pe dinţii posteriori
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN LEZIUNILE

CARIOASE PE DINŢII POSTERIORI 5
Pentru cavităţile de clasa I şi II, obturaţiile estetice astăzi trebuiesc
privite ca o alternativă şi nu ca un înlocuitor al obturaţiilor
tradiţionale din amalgam.
Respectarea primordială a principiului fizionomic, o exigenţă socială
recunoscută în societatea de astăzi, ca şi eliminarea materialelor corozive,
susceptibile de a antrena un galvanism bucal, sunt motivele principale care
au condus la această alternativă.
1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII
Lutz şi Krejci au sintetizat câteva indicaţii generale ale aplicării răşinii

compozite în zona posterioară. Acestea reprezintă o alternativă mai
frecventă la pacienţii tineri, motivaţi din punct de vedere dentar, care au
beneficiat din plin de aportul stomatologiei preventive, cu un statut socio-
economic ridicat. Este o indicaţie de tratament la cerere, atunci când
pacientul o doreşte, fiind impusă de profesia lui, sau din necesitate, atunci
când s-a dovedit că prezintă o intoleranţă la celelalte materiale restaurative.
Ca indicaţii locale, pacientul va prezenta un risc cariogen mic, sau îl vom
aduce noi în această categorie, după un management corect al bolii carioase
iniţiale. Igiena bucală trebuie să fie de bună calitate, iar indicii de activitate
carioasă mici.
Aceste restaurări sunt mai indicate pe cavităţi vizibile (premolari
inferiori) şi în zone cu forţe ocluzale mai mici, deci în concluzie mai mult pe
premolari decât pe molari, şi mai mult în cavităţi de clasa a I-a, decât de a
II-a. Sunt utilizate în restaurarea cavităţilor mici, conservative şi
ultraconservative, al căror contur se situează în afara impactelor ocluzale.
Cavităţile aproximale nu vor avea pragul gingival situat sub marginea
liberă a gingiei, în dentină sau în cimentul radicular. Ocluzia pacientului va
80
fi echilibrată în intercuspidare maximă şi cu protecţie canină în mişcările

test.
Aceste materiale nu sunt indicate în prezenţa unor parafuncţii
necompensate (bruxism), a unor faţete de abraziune sau a unei ocluzii
dezechilibrate, la sediile unde există contacte premature, sau interferenţe cu
o supraîncărcare ocluzală importantă.
Unii practicieni contraindică utilizarea răşinilor compozite în cazul unor
antagonişti restauraţi prin glassionomer tip cermet, materiale ceramice, sau
alte compozite care au o rată de uzură mult diferită.
Dacă aceste indicaţii nu sunt respectate, apar şi mai mult în evidenţă
limitele unor materiale. Astfel, se poate modifica comportamentul lor
abraziv, cu apariţia cariilor secundare, a hipersensibilităţii şi tulburări de
ocluzie, manifestate prin egresiuni şi migrări proximale.
Apar probleme în legătură cu contracţia de polimerizare, potenţialul
limitat sau chiar absent anticariogenic, susceptibilitatea de acumulare de
placă şi potenţialul de a provoca sensibilizare şi reacţii alergice ulterioare.
Unii autori (Mjor), subliniază că dacă compozitele vor fi folosite pe o
scară la fel de largă ca amalgamul, efectele secundare ale lor pot fi la fel de
frecvente ca acelea asociate cu acesta.
Multe din aceste probleme au fost depăşite prin introducerea cimenturilor
glassionomere modificate cu răşini şi a compomerilor, în special privind
biocompatibilitatea, adeziunea la ţesuturile dure dentare şi eliberarea ionilor
de fluor.
2. POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN CARIILE FISURALE
Fără îndoială că “epoca preventivă” în care ne găsim astăzi, ne obligă la un

management al cariilor şi la restaurarea defectelor, cu un conţinut preventiv
cât mai important. Până la apariţia materialelor adezive, orice leziune
carioasă sau defect necariogen era restaurat printr-o tehnică invazivă, care
implica o indepărtare ireversibilă a ţesuturilor dentare modificate, dar mai
grav şi a unor ţesuturi sănătoase, în etapele de creare a accesului (extensie
preventivă şi forma de retenţie).
81
Astăzi avem la dispoziţie şi tehnici restaurative non-invazive cu

economie maximă tisulară (sigilare, restaurarea leziunilor cervicale
necarioase) cuplate obligatoriu cu sfaturi şi indicaţii preventive privind
dieta, utilizarea fluorului şi clorhexidinei.
Cariile necavitare beneficiază astăzi de un tratament restaurativ în
totalitate neinvaziv.
Un management modern al restaurărilor defectuoase, la care nu sunt
semne clare de carie secundară marginală, simptome dureroase sau afectări
funcţionale (estetice), ne obligă mai curând la instituirea unui tratament
preventiv, ca pentru leziuni necavitare de suprafaţă netedă şi monitorizare,
decât să facem o re-restaurare.
2.1. Sigilarea şanţurilor şi fosetelor
Sigilarea conferă unele beneficii pacienţilor cu activitate carioasă crescută:

 microorganismele care au reuşit să supravieţuiască
condiţionării acide, nu sunt capabile să repopuleze
cavitatea bucală în prezenţa unui tratament antimicrobian
de îndepărtare a plăcii bacteriene odontopatogene;
 sistemul fisural ocluzal nu va fi colonizat de
microorganisme cariogene când va fi expus unei noi surse
de microorganisme cariogene;
 se obturează mecanic şanţurile şi fisurile cu răşină
rezistentă la acidul produs de bacteriile cariogene;
 şanţurile şi fosetele pot fi mai uşor curăţate prin metode
fizice cum ar fi periajul şi masticaţia.
Iniţial, sigilarea a fost indicată pentru şanţuri sănătoase la pacienţii ce

prezintă carii active sau cario-susceptibilitate crescută.
Sigilarea unor fisuri în care diagnosticul de carie iniţială este îndoielnic, a
fost benefică pentru că aceste potenţiale leziuni nu au mai progresat,
numărul de bacterii viabile reducîndu-se progresiv odată cu timpul. Din
acest motiv sigilarea intenţională a fisurilor cu carii incipiente poate fi
82
considerată ca o modalitate de tratament acceptabilă. Unii autori (Going şi

col., Einwag J.) au subliniat că: “Nu este nici un dubiu ca sigilarea unei
fisuri sau şanţ susceptibil de a fi cariat este mai benefică pentru pacient
decât monitorizarea lor la intervale de 6 luni sau mai mult.”
Unii practicieni indică acest tratament şi în cazul unor carii înguste care
afectează şi dentina superficială (carii dentinare incipiente), însă în acest caz
prognosticul leziunii este îndoielnic, bazîndu-se numai pe capacitatea
sigilantă a acestor materiale.
Este contraindicată sigilarea unor leziuni fisurale incipiente la dinţii care
prezintă şi carii aproximale concomitente.
Unii autori apreciază că în timp ce în modelul tradiţional clinicianul
adoptă atitudinea – “dacă mă îndoiesc, obturez”, în zilele noastre vom
respecta la maximum sistemul fisural ocluzal prin atitudinea – “dacă mă
îndoiesc, sigilez”, sub acoperirea unor sfaturi şi îngrijiri preventive generale.
Apariţia răşinilor ce eliberează ioni de fluor, conferă o mai mare
siguranţă, deoarece aceştia favorizează procesul de remineralizare al
smalţului demineralizat şi chiar în condiţiile desprinderii materialului de
sigilare, suprafaţa de smalţ rămâne rezistentă la carie.
Apariţia compomerilor de sigilare – Dyract Seal – care utilizează pe
lângă condiţionarea tisulară cu soluţie NRC şi sistemul adeziv Prime &
Bond NT, asigură noi calităţi şi perspective acestei tehnici de restaurare
neinvazivă.
Etape de lucru
Curăţirea suprafeţei dintelui. Se face prin periaj mecanic cu paste ce nu
conţin glicerină sau substanţe fluorurate, sau prin sistemul Prophyjet cu
scopul de a obţine o suprafaţă de smalţ fără placă bacteriană şi depozite
extrinseci.
Realizarea câmpului operator (izolarea). Poate fi dificilă izolarea cu
digă în cazul molarilor incomplet erupţi, dar o suprafaţă perfect uscată cu
alte mijloace este condiţia principală pentru obţinerea unei sigilări cât
mai adezive.
Gravarea acidă. Are rolul de a realiza microretenţii mecanice şi de a
scade tensiunea de suprafaţă dintre smalţ şi materialul sigilant.
83
Pentru a obţine o penetrare cât mai bună, acidul va acţiona un timp

mai lung, până la 60 secunde, va fi de consistenţă lichidă şi pentru a avea
garanţia că marginile sigilării se vor afla în zona demineralizată, acesta
va fi plasat pe pantele cuspidiene pe o suprafaţă de 2 mm, dincolo de
marginile viitoarei sigilări.
Aplicarea nu se face cu forţă, prin frecare, deoarece prismele întregi
ale smalţului, cu zona capului şi a corpului nesecţionate asigură relieful
de tip I, cel mai retentiv.
Se spală cu apă necontaminată, timp de 20 secunde, şi prin uscare
vom obţine o suprafaţă opacă, alb-cretoasă.
Aplicarea sigilantului. Acesta se aplică cu ajutorul unor dispozitive cu
vârfuri de unică folosinţă, iar cu vârful unei sonde parodontale, îl vom
ajuta să penetreze cât mai profund.
Vom aştepta după inserare 10-20 secunde, pentru ca materialul să
umezească şi să curgă cât mai adânc în sistemul fisural ocluzal, eliminînd
şi eventualele bule de aer. Astăzi sunt indicaţi sigilanţii cu priză
fotoindusă care polimerizează după 40 secunde de expunere.
Verificarea ocluziei. În cazul răşinilor de sigilare neumplute
(granulare) excesul de material se va autoelimina prin abraziune. Astfel
vom elimina orice surplus de material depistat, atât în intercuspidare
maximă, cât şi în dinamică. Suprafaţa sigilantă va fi acoperită cu 2-3
straturi de soluţii fluorurate.
Reevaluarea restaurării (sigilării). Se analizează din punct de vedere
clinic, prin inspecţie şi palpare şi paraclinic în cazul sigilanţilor ce au
proprietăţi fluorescente.
Exemple de sigilanţi răşinoşi granulari fotopolimeriza-
bili:Fluoroshield (Coulk), Helioseal (Vivadent), Estiseal L-C (Kultzer),
Visio-Seal (Espe), Durafil flow (Kultzer), Ultraseal (Bisco), Fissurit FX
(Voco).
Exemple de sigilanţi răşinoşi granulari autopolimerizabili:Delton
(Johnson & Johnson), Concise white sealant (3M), Fissure sealant,
Contact seal (Vivadent)
Sigilanţii pe bază de C.G.I. au o aderenţă mai slabă, un grad de
penetrare mai mic şi o rezistenţă mecanică deficitară, dar prin eliberarea
84
de F, chiar după ce sunt îndepărtaţi, lasă suprafeţe mult mai

cariorezistente. Oricum, aceştia au indicaţii mai restrânse, decât sigilanţii
pe bază de răşini. Exemple de preparate pe bază de C.G.I.: Fuji Ionomer
Typ III (G.C.I.), Dyract flow (De Trey) – compomer
Figura 16. Sigilare ocluzală
2.2. Restaurări preventive cu răşini (restaurări conservative cu răşini)
Au apărut odată cu materialele adezive, fiind descrise prima dată de

Simonsen în 1978. Aceste tehnici sunt indicate în restaurarea leziunilor
carioase mai puţin întinse ca suprafaţă, situate în smalţ şi/sau dentină.
Ele poartă denumirea de preventive, deoarece extensia preventivă nu se
mai face prin înglobarea întregului sistem fisural ocluzal în designul
cavităţii, ci prin sigilarea acestuia.
Prepararea cavităţii se limitează doar la tratamentul lezional, fiind
conservativă cu ţesuturile dentare sănătoase.
Aceste tehnici conservă la maximum structura dentară, sunt adezive, cu o
bună etanşietate şi retenţie, sunt estetice şi au un caracter preventiv prin
aplicarea de sigilant sau răşină compozită în zonele cario-susceptibile
vecine.
Realizarea bizoului periferic ajută la obţinerea formei de adeziune şi se
realizează cu freze diamantate flacără pe o lăţime de 0,5 mm, la un unghi de
45o (bizoul lung), sau cu freze diamantate sferice (bizoul concav) pe
suprafeţele supuse stress-ului ocluzal.
Dacă fisurile de la marginea cavităţii sunt demineralizate sau retentive,
tot în cadrul bizotării le vom include conturul în conturul cavităţii, fiind
ulterior obturate odată cu restaurarea.
85
Dacă ele sunt sănătoase, vor fi sigilate. Nu se bizotează când marginile

cavităţii coincid cu contactele dento-dentare şi când acestea sunt situate pe
pantele cuspidiene foarte abrupte, prismele de smalţ avînd în acest caz o
orientare favorabilă pentru gravajul acid.
Atunci când leziunea carioasă este situată numai la smalţ, restaurarea
defectului se va face cu răşinile compozite indicate pentru zona posterioară,
iar sigilarea şanţurilor vecine cu sigilant. Algoritmul respectă fazele clinice
descrise anterior.
Dacă profunzimea cariei atinge şi dentina, vom apela la tehnica
restaurării laminate (stratificate), sau sandwich.
Designul acestor cavităţi este retentiv, avînd o formă de clepsidră datorită
accesului minimal şi evoluţiei globulare a cariei în dentină. Această formă
favorizează dispersia şi absorbţia stress-urilor determinate de variaţiile
volumetrice ale materialului în ţesuturile dure înconjurătoare.
Figura 17. Design retentiv al cavităţii de clasa I-a
Pierderea dentinară este înlocuită de C.G.I. tip III pentru bază, smalţul
este înlocuit de răşina compozită, iar şanţurile vecine se sigilează cu răşini
sigilante.
Apariţia compomerilor cu avantajele lor a dus la înlocuirea acestei
tehnici cu o restaurare unică cu aceste materiale.
Atunci când grosimea dentinei reziduale este mai mică de 0,5 mm,
protecţia organului pulpo-dentinar se face cu un liner ce conţine Ca(OH) 2,
peste care se aplică C.G.I., sau compomerul respectiv.
86
Figura 18. Aspectul restauraţiei sandwich (A) şi sigilate ocluzal (B)
Dacă leziunea carioasă se întinde şi în dentină, dar este îngustă, cavitatea

nefiind subiectul stress-ului ocluzal, au fost indicate şi restaurări cu C.G.I.
clasa a II-a sigilante, cu numeroase avantaje, dar cu precauţie din cauza
rezistenţei mai slabe la uzură a acestor materiale, respectînd cu stricteţe
etapele tehnologice descrise anterior.
2.3. Restaurările extinse
Uneori realitatea clinică ne obligă să facem şi unele compromisuri în ce

priveşte utilizarea materialelor fizionomice în cariile întinse în suprafaţă şi
profunzime. Preparaţiile vor apela la designuri bizotate cu o lăţime
suplimentară, care să asigure atât retenţia materialului, cât consolidarea
complexul dinte-restauraţie.
Unii practicieni (Studervant) indică chiar realizarea unor extensii
vestibular şi lingual cu o profunzime de 0,5 mm în smalţ, care să întărească
aceste restaurări.
3. POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN
CARIILE APROXIMALE PE DINŢII LATERALI
Dacă aceste leziuni carioase beneficiază în general de indicaţiile amintite

pentru materialele fizionomice, rămân câteva contraindicaţii care dacă nu
sunt respectate vor duce la eşecul acestor restaurări:
87
 imposibilitatea izolării corecte şi perfecte;

 sunt zone profunde, subgingivale situate în cement, greu
de izolat, preparat şi restaurat;
 există zone de stress ocluzal puternic;
 toate contactele ocluzale sunt pe compozit.
Iată de ce, primul pas în realizarea acestor restaurări îl reprezintă

examenul ocluziei şi localizarea zonelor de contactare în relaţie centrică şi
în timpul mişcărilor funcţionale mandibulare.
Prepararea cavităţii se face după curăţirea mecanică a dintelui, alegerea
culorii, izolarea câmpului operator şi plasarea penelor interdentare în
regiunea proximală gingivală ce ajută la repararea dinţilor pentru a
compensa:
 grosimea benzii, contribuind astfel la realizarea unui
punct de contact optim;
 absenţa presiunii pe matrice în timpul plasării
compozitului, în comparaţie cu presiunea în timpul
condensării amlgamului. Acest aspect explică necesitatea
nu numai a unei separaţii accentuate prin aplicarea
precoce a penelor, dar deasemenea atrage atenţia
operatorului de a verifica sprijinul matricii pe dintele
vecin, înainte de plasarea compozitului.
În plus prezenţa penei în timpul preparării cavităţii este deasemeni un

ghid pentru a preveni supraextensia planşeului gingival.
Dacă există o leziune carioasă primară ce beneficiază de indicaţiile
restaurării cu materiale fizionomice, preparaţia va fi conservativă şi cu un
design bizotat. Prezenţa bizoului asigură:
 o suprafaţă mai mare de adeziune, permiţînd o
condiţionare a capetelor prismelor, crescînd astfel
retenţia;
 reduce percolarea;
 creşte rezistenţa pereţilor şi a dintelui în general.
88
Bizoul va fi periferic cu excepţia pragului gingival situat aproape de

joncţiunea smalţ-dentină, unde smalţul este subţire şi cu o orientare
dezavantajoasă a prismelor de smalţ.
Figura 19. Design bizotat clasa a II-a
Bizoul este contraindicat şi pe versanţii foarte abrupţi ai pantelor

cuspidiene, unde prismele au o orientare favorabilă ca şi pe pereţii
vestibulari şi linguali, acolo unde nu am desfiinţat punctul de contact.
Deoarece frezele cu care se prepară aceste cavităţi (nr. 330, 329) au
forma de pară, ele asigură şi o retenţie macromecanică prin orientarea
convergentă a pereţilor laterali spre ocluzal.
Atunci când creasta marginală este subminată, crearea accesului se face
dinspre ocluzal cu freze nr.245, dar cu o profunzime axială mai mică decât
în cazul preparaţiilor pentru amalgam.
Extensia în sens vestibulo-lingual este minimă, limitîndu-ne la
îndepărtarea smalţului demineralizat de la margini.
Dacă pe faţa ocluzală sunt fisuri retentive sau şanţuri afectate, le
includem în cavitate prin preparaţii ocluzale conservative. Sigilăm şanţurile
sănătoase.
Figura 20. Preparaţie aproximale extinse pe faţa ocluzală prin cavităţi

conservative
89
Menţinem pereţii de smalţ sănătos chiar nesusţinuţi de dentină, care

ulterior vor fi căptuşiţi cu C.G.I. tip III.
Dacă creasta marginală este întreagă, caria fiind puţin sub punctul de
contact, principiul economiei tisulare ne îndeamnă să o păstrăm, astfel încât
accesul la leziune se va face fie dinspre ocluzal, pornind de la foseta
aproximală de deasupra cariei (preparaţii tunelizate), sau dinspre vestibular
sau lingual, în funcţie de care ambrazura este mai largă şi de direcţia ei de
evoluţie, oferind un acces mai bun (preparaţii sub formă de “şanţ”).
Preparaţiile tunelizate au fost imaginate iniţial ca mijloc de a expune
faţa mezială a molarilor 1 permanenţi aflaţi în erupţie, unui mediu bogat în
fluor, graţie unui tunel realizat pe faţa distală a molarului 2, ulterior obturată
cu C.G.I. Sunt indicate când procesul carios este situat imediat sub un punct
de contact, profunzimea lui fiind depistată pe radiografia bite-wing.
De multe ori însă nu se poate face o excizie eficientă a ţesuturilor
patologice fără a submina creasta marginală, iar leziunea în smalţ rămâne în
mare parte intactă, dacă freza este dirijată numai pentru a face exereza
dentinei cariate. Cavitatea se prepară cu freze sferice mici diamantate în
smalţ şi freze nr. 329, 330 în dentină.
Pentru a proteja papila şi dintele vecin, se poate aplica o matrice sau
bandă metalică interdentară.
Figura 21. Preparaţie tunelizată
Preparaţiile sub formă de “şanţ” sunt indicate în cazul leziunilor

carioase situate imediat sub un punct de contact strâns şi punctiform, dar
deasupra marginii libere a gingiei cu evoluţie preponderentă spre vestibular
sau lingual. Accesul este realizat dinspre peretele mai subţiat de evoluţia
procesului carios cu freze sferice mici, diamantate.
90
Esenţial în prepararea acestor cavităţi este menţinerea pe cât posibil a

peretelui opus direcţiei de acces, ca un mijloc care să se opună materialului
în timpul condensării.
Pentru a creşte forma de adeziune, vom realiza acolo unde avem un acces
optim o bizotare circumferenţială.
Figura 22. Preparaţie sub formă de şanţ
În cavităţile situate în smalţ şi/sau dentina externă, protecţia organului

pulpo-dentinar este asigurată de sistemul adeziv amelo-dentinar.
Dacă profunzimea creşte, dar încă nu avem loc pentru o obturaţie de
bază, se aplică un liner din C.G.I. tip III în priză fotoindusă.
În cariile cu evoluţie subgingivală plasarea C.G.I. se va face pe peretele
axial şi jumătatea pulpară a pragului gingival, deoarece calităţile
anticariogene ale acestuia pot oferi protecţie împotriva cariilor recurente.
Alţi practicieni indică în aceste cazuri, unde nu este posibilă o etanşietate
marginală perfectă, realizarea unei restaurări tip sandwich-deschis, în care
jumătatea gingivală, până la punctul de contact este constituită din C.G.I.
modificat cu răşini, iar jumătatea ocluzală, dincolo de punctul de contact, cu
răşină compozită, sau compomeri pentru zona posterioară.
Dacă procesul carios este profund, mai aproape de 0,5-1 mm de pulpă,
apelăm la tehnica sandwich închis, în care se aplică strict juxtapulpar un
liner ce conţine Ca(OH)2, peste care un C.G.I. tip III ce va înlocui dentina
absentă, ultimul strat de aproximativ 2 mm va fi reprezentat de răşinile
compozite, ce înlocuiesc smalţul.
91
Figura 23. Restaurări fizionomice aproximale tip sandwich deschis şi închis
Compomerii de ultimă generaţie se aplică peste linerul de Ca(OH) 2 în

diferite straturi, nu mai groase de 2 mm, aceştia înlocuind atât dentina, cât şi
smalţul.
Pentru refacerea punctului de contact, a morfologiei funcţiei aproximale
şi o bună adaptare a restaurării la prag, apelăm la benzi sau matrici
interproximale fixate cu pene.
La aceste materiale, condensarea este pasivă, astfel încât înainte de
inserarea materialului, benzile de celuloid vor fi în contact strâns cu dintele
vecin, iar pana compensează grosimea acestor benzi transparente, care
uneori este mare.
Există şi matrici din celuloid preconturate de dimensiuni mici, adaptabile
la o port-matrice Tofflemire (circulară) sau sisteme unice circumferenţiale
Translite sau Anta Matrix.
În restaurările aproximale inserarea materialelor cu priză fotoindusă, se
face cu dispozitive ce evită încluderea de goluri de aer, tip seringă sau pistol,
iar polimerizarea se face prin tehnica tridirecţională, care ameliorează
vectorii de contracţie din timpul prizei, în special când am folosit o bandă
metalică.
Se va introduce doar o mică cantitate de compozit, mai ales atunci când
se utilizează o bandă metalică. Această cantitate va fi plasată de-a lungul
pragului gingival şi pe unul din pereţii verticali aproximali, pentru a reduce
astfel contracţia de polimerizare mai ales la acest nivel, sursa de lumină
venind din direcţie opusă.
Nu aplicăm prima cantitate strict pe prag pentru că vectorul contracţiei de
92
polimerizare va desprinde compozitul de la acest nivel. Stratul va avea o

grosime de 0,5 mm şi va fi polimerizat cel puţin 40 secunde.
Se pune o a doua cantitate tot la prag, pentru a-l închide, şi pe peretele
opus, dar nu în grosime mai mare de 2 mm, polimerizînd timp de 20
secunde.
Ultima cantitate va obtura uşor în exces cavitatea aproximală, până la
marginile ocluzale ale cavităţii ocluzale.
Dacă există şi o cavitate adiţională ocluzală, aceasta se va umple
împreună cu 1/3 ocluzală a cavităţii aproximale.
Atunci când pereţii vestibulari şi linguali sunt subţiri, unii autori
recomandă o tehnică de polimerizare laterală dinspre vestibular şi lingual.
Prin această tehnică, materialul plasat pe peretele vestibular va avea
contracţia de priză orientată spre sursa de lumină (vestibular), materialul
adaptîndu-se foarte bine la peretele cavităţii.
Apoi cu fuloare mici sferice sau sub formă de ou, se modelează anatomia
ocluzală cu ambrazura respectivă şi creasta marginală vecină.
Imediat după ce a fost polimerizat şi acest ultim strat putem trece la
finisarea suprafeţei.
Pentru compozitele autopolimerizabile, inserarea se face în bloc, iar dacă
sunt necesare noi aplicaţii, le facem imediat când încă suprafaţa
compozitului nu a fost încă contaminată.
Pentru restaurarea preparaţiilor sub formă de şanţ, se adaptează pana şi
matricea la peretele aproximal care a rămas integru, cavitatea de acces
rămânînd liberă pentru inserarea adezivului, a compozitului şi a razelor
luminoase în vederea polimerizării. Matricea şi pana vor fi obligatoriu
transparente în cazul utilizării compozitelor cu priză fotoindusă.
În aceste cavităţi conservative putem apela pentru restaurarea lor, numai
la cimenturi glass-ionomer auto sau cu priză fotoindusă.
În restaurarea pentru cavităţi tunelizate se aplică cimentul glass-ionomer
cu priză auto-indusă prin ştupuire, până la nivelul orificiului procesului
carios, care este acoperit cu banda foarte bine adaptată la acest nivel.
În tehnica sandwich, glass-ionomerul rămâne până la nivelul joncţiunii
smalţ-dentină, peste el aplicîndu-se un strat de compozit cu priză
fotoindusă. Finisarea şi lustruirea se fac conform tehnicilor amintite.
93
Posibiliităţi terapeutice în cariile aproximale cavitare la dinţii frontali
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN CARIILE APROXIMALE

CAVITARE LA DINŢII FRONTALI
6
Cu toate că zona frontală este mai puţin susceptibilă la apariţia
cariilor datorită accesibilităţii crescute la mijloace naturale de luptă
împotriva ei şi posibilităţi de depistare a lor precoce, încă din fazele
necavitare ce beneficiază de tratament conservator, în cazul unor condiţii
generale sau locale patologice, ele se pot întâlni în diferite stadii de evoluţie
şi în această regiune.
1. CARII APROXIMALE CARE NU AU DISTRUS UNGHIUL INCIZAL
Accesul la aceste leziuni poate fi unul direct care, fie că îl realizăm noi prin
tehnici mixte de separare a dinţilor, sau există de la sine, în cazul lipsei
contactului cu dintele vecin, sau anomaliilor de poziţie ale dinţilor, asociate
cu incongruenţe dento-alveolare, prin înghesuire.
Chiar şi pentru un acces indirect este bine să plasăm interdentar, un con
de lemn care prin îmbibare îşi măreşte volumul, ajutînd la o separare
interdentară.
Accesul indirect se realizează de obicei dinspre oral, după ce am
înregistrat contactele dento-dentare şi traiectoriile mişcării test în propulsie,
deoarece marginile cavităţii de acces vor trebui să nu coincidă cu aceste
repere, existînd riscul fracturării marginilor de compozit, în special când
designul cavităţii este unul bizotat (Bizou plat şi lung).
Accesul lingual permite menţinerea în întregime a peretelui vestibular
din smalţ, cu efecte estetice superioare, iar eventualele modificări de culoare
survenite ulterior, vor fi mai puţin vizibile.
Accesul vestibular. Dacă evoluţia cariei s-a îndepărtat spre vestibular şi a
distrus unghiul vestibulo-aproximal respectiv, sau este necesară înlocuirea
unei restaurări, în care accesul a fost tot dinspre vestibular, crearea accesului
se va face pe faţa vestibulară.
94
Pentru leziunile carioase primare, superficiale şi medii, vom realiza

preparaţii conservative bizotate al căror design urmăreşte forma şi
extinderea defectului, realizată cu freze sferice, printr-un acces lingual.
Nu sunt necesare mijloace de retenţie suplimentară, pereţii nu au forme şi
unghiuri bine precizate, peretele pulpar nu va avea o profunzime uniformă,
adeziunea realizîndu-se prin bizotare, gravaj acid, condiţionare dentinară şi
agenţi adezivi amelo-dentinari.
Este bine ca preparaţia să nu cuprindă toată zona de contact, să nu se
extindă mult spre vestibular, sau excesiv spre gingival.
Figura 24. Cavitate de clasa a III-a bizotată
Întreaga preparaţie se poate realiza fie cu freze sferice din carbură nr. 1/2,
1,2, sau cu freze nr.330 sau 329, în funcţie de întinderea leziunii.
Bizoul periferic, cu excepţia pragului gingival, când este situat mai
aproape de 2 mm de joncţiunea smalţ-dentină sau este inaccesibil, asigură o
suprafaţă mai mare de contact la interfaţa smalţ-obturaţie, minimalizînd
percolarea marginală şi asigurînd o trecere cromatică graduală spre smalţ.
Tipul de bizou poate varia pe fiecare margine a unei cavităţi de clasa a III-a:
 bizou plat lung pe faţa vestibulară;
 bizou plat scurt la unghiul incizal;
 bizou concav rotund pe faţa orală;
 bizou absent sau plat scurt la pragul gingival, când avem
posibilitatea.
Bizotarea marginii orale este contraindicată, când ea corespunde cu

punctele de contact centric şi se manifestă forţe ocluzale puternice.
95
Când pierderea de ţesuturi dentare este mare, vom apela fie la o lăţime
mai mare a bizoului, sau la mijloace suplimentare de retenţie. Acestea sunt
indicate şi în prezenţa unor pereţi vestibulari foarte subţiri, numai din smalţ,
unde bizotarea este contraindicată. Acestea sunt reprezentate de un şanţ
gingival la nivelul pragului gingival, realizat la 0,5 mm de joncţiunea smalţ-
dentină, paralel cu suprafaţa externă a rădăcinii şi îndreptat spre gingival şi
pulpar, sau de un lăcaş incizal sub unghiul incizal îndreptat spre incizal,
vestibular şi pulpar.
Aceste retenţii se realizează la viteze convenţionale, cu freze sferice mici
1/2, sau 1/4.
În cadrul tratamentului restaurativ clasic cu materiale neadezive, astăzi
depăşit, era indicată în preparaţiile de clasa a III-a, o cavitate suplimentară
de retenţie situată pe faţa orală în zona “cingulum”, sub formă de “coadă de
rândunică”.
Această cavitate este contraindicată de principiul economiei tisulare,
pentru că :
 subţiază diametrul vestibulo-lingual al dinţilor, scăzîndu-
le astfel rezistenţa;
 ea se realiza în zona “foramen caecum”, care este aproape
de camera pulpară;
 supune forţelor ocluzale o suprafaţă mai mare de
restaurare.
Sunt situaţii clinice, când prin recesiune parodontală este expusă

mediului bucal şi suprafaţa radiculară, iar o carie coronară preexistentă se
extinde rapid şi în cement, necesitînd o cavitate corono-radiculară care se
extinde în toate cele trei ţesuturi dentare.
Deoarece cementul nu poate fi condiţionat acid şi bizotat, legătura la
pragul gingival va fi una cap-la-cap de slabă calitate, care poate fi anulată
prin contracţia de polimerizare a răşinilor compozite cu priză fotoindusă,
aplicată în straturi.
De aceea la pragul gingival cementar este indicată crearea unui şanţ la
0,25 mm în dentină, care pe lângă o mai bună retenţie, va anula efectele
negative ale contracţiei de polimerizare a răşinilor compozite şi va creşte
96
sigilarea marginală prin creşterea rezistenţei la forţele de flexiune ce se

manifestă cu preponderenţă aici în timpul “încovoierii” funcţionale a
dintelui.
Adeziunea la smalţ este asigurată de designul bizotat al marginilor de
smalţ.
Dacă apelăm şi la C.G.I. putem realiza tehnica sandwich deschis, în care
cimentul folosit ca bază, va fi adus până la marginile din cement radicular,
la care aderă foarte bine, iar compozitul va fi plasat peste C.G.I. doar la
nivel coronar, dincolo de joncţiunea smalţ-dentină, el aderînd foarte bine la
smalţ.
Când vom înlocui o obturaţie veche şi defectuoasă, vom lăsa de obicei un
strat de bază din vechea restaurare, pentru că îndepărtarea lui ne-ar apropia
şi mai mult de pulpă, crescînd şansele de a o irita şi chiar deschide camera
pulpară.
Acest lucru este contraindicat dacă dintele prezintă simptome dureroase
ce trădează o inflamaţie pulpară, dacă periferia lui nu este intactă şi
radiografic vedem o radiotransparenţă ce trădează o recidivă de carie.
Dacă sunt două carii concomitente, faţă în faţă pe doi dinţi vecini, vom
începe ce aceea care ne oferă un acces direct prin subminarea sau
distrugerea crestei marginale.
Preparăm cavitatea respectivă, prin care ulterior căpătăm un acces direct
pentru caria vecină, ce va putea fi preparată sub formă de casetă cu cei trei
pereţi laterali integri şi un design mai retentiv şi conservativ.
Iniţial vom restaura această cavitate, după care în aceeaşi şedinţă vom
obtura şi prima cavitate, preparată iniţial.
Protecţia organului pulpo-dentinar respectă indicaţiile şi tehnicile
descrise anterior cu menţinerea obligaţiei de a căptuşi cu C.G.I. tip III,
peretele vestibular subţire de smalţ, atunci când este cazul.
Ca şi pentru cariile aproximale la dinţii laterali, refacerea morfologiei
funcţionale şi a punctului de contact, necesită aplicarea unor matrici sau
benzi din poliester care să fie fixate la pragul gingival cu ajutorul unor pene
din lemn, dar mai bine din plastic, pentru cele fotopolimerizabile.
Banda transparentă va fi adaptată astfel încât să depăşească cu 1,5-2 mm,
atât pragul gingival, cât şi marginea incizală.
97
Pana va compensa grosimea benzii (0,05-0,07 mm), va adapta perfect

banda la pragul gingival, ajutînd şi la menţinerea acesteia într-o poziţie fixă,
corectă. Pana se fixează din direcţia opusă, din care am creat accesul.
Deoarece suprafaţa proximală a dintelui este convexă în ambele sensuri, iar
banda este plată, noi o putem modela cu o anumită convexitate, plimbînd-o
pe partea activă, rotundă şi netedă a unui fuloar mare de ciment. Aceste
benzi se menţin în aceeaşi poziţie în timpul polimerizării, fie cu mâna cu
indexul palatinal şi policele vestibular, fie sunt autocolante, sau cu
dispozitive denumite pense tip “crocodil” – Howe nr.111 pentru maxilar şi
nr. 111 A pentru mandibulă.
Pentru compozitele cu priză chimică tehnica de inserare este în bloc şi se
face în două etape cu ajutorul spatulelor şi fuloarelor din plastic.
În prima etapă se introduce o primă jumătate din cantitatea de compozit
preparat, dinspre partea în care am realizat cavitatea de acces şi se lasă în
cavitate. Acest compozit va fi presat cu ajutorul unui fuloar în zonele
retentive şi pe peretele parapulpar.
În a doua etapă se inserează cealaltă jumătate din cantitate şi se obturează
cavitatea în uşor exces, pentru a obţine o presiune pozitivă pe bandă în
timpul polimerizării, după care banda este fixată pe dinte prin mijloacele
amintite.
Inserarea cu ajutorul seringilor elimină pericolul de înglobare a bulelor
de aer în masa de material, asigurîndu-ne în permanenţă că vârful
aplicatorului rămâne în masa de material în timp ce retragem încet seringa
din cavitate.
În cazul răşinilor compozite cu priză indusă luminos în cavităţile
superficiale şi medii, obturarea este asigurată de un singur strat de material
care este expus spotului 20 secunde, dinspre vestibular şi 20 secunde dinspre
lingual.
Pentru obţinerea unui rezultat estetic şi durabil, în cavităţile întinse se
recomandă aplicarea a cel puţin două straturi de material. Se preferă ca
refacerea peretelui oral să se realizeze cu un compozit hibrid cu rezistenţă
mecanică crescută, mai ales în situaţia cînd zona va fi în contact ocluzal cu
dintele antagonist.
În plus, acest material cu o opacitate mai mare, va atenua transparenţa
98
prea accentuată a compozitului microfill, utilizat pentru refacerea pierderii

de substanţă vestibulară.
Stratul intermediar poate fi un compozit hibrid opac, a cărui culoare va fi
aleasă astfel încât să corespundă zonei dentinare adiacente.
Stratul vestibular este realizat de regulă, din compozit microfill, care are
calităţi de transluciditate şi luciu, asemănătoare smalţului natural. Lustruirea
şi finisarea respectă etapele descrise anterior.
C.G.I. clasice (de clasa a II-a), sau a celor hibride – modificate cu răşini,
sunt indicate în leziuni cavitare de amplitudine redusă la pacienţi cu risc
cariogen crescut şi în zone cu solicitări ocluzale minime.
Cavităţile nu necesită designuri retentive şi nici prelucrări speciale ale
marginilor de smalţ (bizotare).
Compomerii, îmbinînd calităţile răşinilor compozite şi a C.G.I., în
prezent capătă din ce în ce o mai mare utilizare în restaurarea acestor tipuri
de cavităţi.
2. CARII APROXIMALE CARE AFECTEAZĂ UNGHIUL INCIZAL
Cavităţile de clasa a IV-a care includ în designul lor şi unghiurile incizale,

sunt rezultatul unor procese carioase aproximale vechi, care au subminat
unghiul incizal, acesta fracturîndu-se ulterior sub impactul forţelor ocluzale.
Localizarea particulară şi amploarea pierderii de ţesuturi dentare, fac
mult mai dificil de realizat atât retenţia, rezistenţa mecanică, cât şi aspectul
estetic.
În zona anterioară, care beneficiază exclusiv de aceste restauraţii, forţele
ocluzale tind să deplaseze (într-o ocluzie normală) în general obturaţiile,
mai mult pe o direcţie orizontală, spre vestibular la dinţii maxilari şi spre
lingual la dinţii mandibulari, şi mai puţin pe o direcţie verticală.
Intensitatea acestor forţe depinde de localizarea, extensia şi tipul de
ocluzie al pacientului.
Cu cât overbite-ul este mai pronunţat în prezenţa unui over-jet normal, cu
atât tendinţele de deplasare orizontale vor fi mai mari faţă de cele verticale.
La dinţii cu ocluzie deschisă verticală, sau un over-jet pronunţat, lipsa
99
contractelor statice şi dinamice vor face ca aceste restaurări (III şi IV să fie

mult mai stabile).
În cazul ocluziei tip cap-la-cap, tendinţele de deplasare verticale sunt mai
importante faţă de cele orizontale.
În cazul unei ocluzii inverse frontale, tendinţele de deplasare ale
obturaţiilor au aceeaşi orientare ca într-o ocluzie normală, dar cu direcţie
inversă.
Uneori distrucţia este atât de importantă încât refacerea coronară prin
restaurări cu materiale plastice (răşini compozite şi compomeri) nu poate
constitui o rezolvare optimă pe termen lung. Utilizarea acestor materiale cu
sau fără asocierea pivoţilor dentinari, poate constitui cel mult o soluţie
temporară, până la rezolvarea definitivă prin terapie protetică de acoperire
sau substituţie.
În funcţie de întinderea pierderii de substanţă, clinic putem deosebi:
 fractură simplă când este interesat smalţul şi o mică zonă
de dentină până la punctul de contact;
 fractură înaltă care afectează atât smalţul cât şi o zonă
mai mare de dentină, implicînd şi punctul de contact;
 fractură biangulară, asimetrică, întâlnită mai frecvent în
leziunile traumatice pure, pe dinţii sănătoşi.
În acest tip de cavităţi accesul este de obicei direct, fie la nivelul crestei
marginale, care este întreruptă, sau unghiul incizal care este distrus.
În fracturile simple, forma de adeziune este suficientă pentru retenţia
restaurării, pe peretele vestibular, preparîndu-se un bizou plat lung, cu o
lăţime aproximativ egală cu întinderea leziunii, de la 0,5-2,5 mm, iar pe
peretele palatinal, un bizou concav, rotund ce asigură şi o grosime suficientă
a materialului pentru ca să reziste la solicitările ocluzale.
În fracturile înalte cu o mai mică pierdere de substanţă, forma de
adeziune rămâne mijlocul principal de retenţie.
Uneori, când peretele vestibular este subţire, grosimea mică a smalţului
nu oferă condiţii de preparare a unui bizou lung, astfel încât acest perete va
fi îndepărtat până în zona unde are o grosime suficientă.
100
Figura 25. Cavitate de clasa a IV-a
Când pierderea de substanţă este importantă, apelăm ca şi la cavităţile de

clasa a III-a la mijloace suplimentare de retenţie: şanţ gingival şi lăcaş
incizal.
Din ce în ce mai puţini practicieni utilizează încă aşa numita cavitate sub
formă de “coadă de rândunică”, pe faţa orală. Acest tip de caviate a fost
mult utilizat în cazul materialelor fizionomice neadezive (acrilate
autopolimerizabile, cimenturi silicat), dar astăzi contravine principiului
economiei tisulare.
În cazul cariilor subgingivale, când marginea pragului gingival este în
cement, se indică şanţul gingival pentru retenţie şi legătura cap-la-cap între
dinte şi restauraţie.
Un mijloc mai conservativ de a creşte retenţia, când a rămas smalţ foarte
puţin accesibil gravării acide şi/sau foarte puţin ţesut dentinar sănătos, în
care să putem prepara locaşuri suplimentare, îl reprezintă pivoţii dentinari.
Utilizarea lor se va face cu mult discernământ, deoarece au şi
inconveniente:
 prepararea puţurilor şi fixarea pivoţilor poate determina
stress dentinar şi fisuri;
 există riscul unei inflamaţii pulpare prin creşterea
temperaturii în timpul forării, a unei perforaţii, fie în
camera pulpară, sau spaţiul periodontal, când nu am
evaluat corect radiografia preoperatorie;
 în cazul unei restaurări neetanşe, unele tipuri de pivoţi
corodează, provocînd o modificare semnificativă de
culoare, atât a dintelui, cât şi a restaurării.
101
Frecvent sunt utilizaţi pivoţi dentinari fixaţi prin înfiletare tip TMS
(Thread Mate System), datorită faptului că sunt disponibili într-o gamă largă
de dimensiuni, sunt codificaţi pe culori, sunt foarte retentivi şi sunt placaţi
cu aur, ceea ce elimină coroziunea.
Un pivot va fi fixat la pragul gingival, paralel cu peretele parapulpar, iar
dacă avem loc, altul se va plasa sub marginea incizală, paralel cu aceasta,
astfel încât cei doi pivoţi să fie perpendiculari unul pe altul. Din cauza
grosimii mici a ţesuturilor dentare la aceşti dinţi, chiar în cariile profunde nu
mai avem loc şi pentru materialele de bază, astfel încât ne limităm la
aplicarea unor lineri ce conţin Ca(OH)2, strict parapulpar şi/sau lineri cu
C.G.I. cu priză fotoindusă.
Pentru refacerea morfologiei funcţionale, când apelăm la compozite
autopolimerizabile, avem nevoie de cape, semicape sau conformatoare din
poliester. Acestea se adaptează circumferenţial, depăşind cu 1-1,5 mm
marginile bizotate ale cavităţii.
Sunt semirigide, au o grosime mai mare decât matricile şi necesită pentru
compensarea acesteia o separare mai accentuată cu ajutorul penelor
interproximale.
Pentru a obţine o restaurare cât mai omogenă, eliminînd pericolul
înglobării de aer şi ca materialul să aibă un spaţiu prin care să refuleze, se
indică practicarea în capă a unui orificiu de 1-1,5 mm 2 pe faţa orală sub
unghiul incizal.
Refacerea punctului de contact şi a unghiului incizal este dificilă, dacă se
folosesc benzi, dar cele autocolante prezintă anumite avantaje.
Inserarea materialului se face similar ca în cavitatea de clasa a III-a.
Pentru compozitele fotopolimerizabile se poate folosi tehnica inserării în
straturi, capa adaptîndu-se pe dinte pentru adaptarea marginală şi refacerea
morfologiei ultimului strat fotopolimerizat.
După priza materialului, se îndepărtează pana cu un instrument ascuţit, se
taie capa pe faţa orală şi cu ajutorul unei spatule se scoate de pe dinte.
Se îndepărtează excesul de material din dreptul orificiului practicat în
capă, se controlează ocluzia, se modelează unghiul incizal şi marginea
incizală, în funcţie de dinţii vecini, şi dacă mai este cazul se finisează şi se
lustruieşte materialul de restaurare.
102
Posibiliităţi terapeutice în leziunile odontale cervicale
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN
LEZIUNILE ODONTALE CERVICALE 7
În această zonă, atât la dinţii din zona frontală, cât şi din zona
laterală, pe faţa vestibulară şi/sau linguală, pot apare două tipuri de
leziuni odontale, care sunt foarte diferite din punct de vedere al
etiopatogeniei şi tabloului clinic: leziuni carioase şi leziuni de origine
necariogenă (eroziuni, abraziuni).
1. LEZIUNILE CARIOASE
În general, zona cervicală este rezistentă la atacul cariogen, avînd în vedere

accesul direct la factorii de apărare împotriva cariei. În anumite condiţii
locale, loco-regionale sau generale, fiziologice sau patologice, aceste carii
pot apare pe mai mulţi dinţi odată, ce ne indică o activitate cariogenă
crescută la un pacient cu risc mare.
Din punct de vedere al ţesuturilor afectate, aceste carii pot fi:
 coronare (de smalţ);
 corono-radiculare (smalţ şi cement);
 de suprafaţă radiculară (cement).
Leziuni coronare
Acestea sunt situate în treimea cervicală coronară, extinzîndu-se până la
joncţiunea smalţ dentină. Atât formele necavitare, cât şi cele incipiente,
netezite în prealabil cu un disc de hârtie, beneficiază de tratament
conservator prin fenomene de remineralizare promovate de aplicaţii
locale de soluţii şi geluri ce conţin fluor, îmbunătăţirea igienei orale şi
schimbarea dietei alimentare.
Accesul este întotdeauna direct, dar poate fi uşurat printr-o bună
izolare a câmpului operator care urmăreşte protejarea gingiei marginale,
o mai bună vizibilitate, oprirea fluidului sulcular înspre cavitatea
103
preparată şi materialele de obturaţie.

În aceste cavităţi situate în totalitate în smalţ, sunt indicate răşini
compozite microfill, C.G.I. tip II, sau hibrizi – modificaţi cu răşină şi
compomeri.
În leziunile superficiale şi medii se urmăreşte restaurarea pe cât de
conservativ posibil, designul cavităţii urmărind forma şi întinderea
leziunilor carioase. Întreaga preparaţie se poate realiza cu freza nr. 245
sau nr. 330.
În cazul răşinilor compozite forma de adeziune va urmări realizarea
unui bizou periferic, circumferenţial cu excepţia peretelui gingival, unde
smalţul este foarte subţire, sau lipseşte.
Bizoul se realizează cu freze flacără, diamantate, la un unghi de 45o şi
cu o lăţime ce variază de la 0,5-1 mm, până la ecuatorul anatomic al
dintelui, în funcţie de întinderea leziunii.
În ce priveşte extensia preventivă, existenţa la margini a unei zone de
smalţ demineralizat, poate fi abordată în două moduri:
 le includem în designul cavităţii, în timpul bizotării
marginale;
 la pacienţii motivaţi din punct de vedere al igienei şi cu o
dietă necariogenă, smalţul afectat marginal va fi lustruit
cu discuri de hârtie şi supus terapiei locale cu fluor.
Realizarea bizoului marginal asigură:

 o economie importantă de ţesut dentinar sănătos, prin
renunţarea la şanţurile de retenţie;
 o formă de retenţie superioară prin creşterea suprafeţei de
adeziune;
 un efect fizionomic superior prin trecerea treptată,
graduală a compozitului spre smalţ;
 o posibilitate mai mică de micropercolare, avînd în
vedere legătura mai puternică între material şi dinte,
promovată de utilizarea agenţilor adezivi.
104
Figura 26. Cavitate coronară de clasa a V-a
La pacienţii cu risc cariogen mare sunt indicaţi C.G.I. şi compomerii,

avînd în vedere calităţile estetice din ce în ce mai bune, o aderenţă
optimă la ţesuturile dentare dure (inclusiv la smalţ) şi efect anticariogen,
prin eliberare de ioni de fluor la marginile cavităţii.
În cazul răşinilor compozite, pentru a anula efectele contracţiei de
polimerizare, cu apariţia unor eventuale goluri marginale, se utilizează un
liner din C.G.I. fotopolimerizabil, la care compozitul aderă foarte bine,
sau dacă avem loc, o bază din acelaşi material peste care se aplică
compozitul prin tehnica sandwich-închis.
Compozitele cu microumplutură sunt cele mai indicate pentru că după
lustruire prezintă o suprafaţă netedă, neretentivă şi un modul de
elasticitate asemănător cu al dintelui, rezistînd astfel forţelor de flexiune
din timpul ocluziei.
Deoarece conturul anatomic (convexitate optimă) din această regiune,
este foarte important pentru sănătatea ţesuturilor parodontale, unii autori
indică după inserare şi adaptarea marginală a ultimului strat de material,
aplicarea unei matrici transparente cervicale tip Howe 850, prin care se
polimerizează materialul.
C.G.I. hibride beneficiază de aplicarea unui strat final de răşină
neumplută, care le face suprafaţa foarte netedă.
Leziuni corono-radiculare
Aceste carii au fost iniţial coronare, iar ulterior prin migrarea apicală a
epiteliului de joncţiune din diferite motive au afectat şi suprafaţa
radiculară, cementul fiind mai puţin rezistent la atacul cariogen.
105
Leziunile carioase localizate pe suprafaţa radiculară apar în ultimul

timp cu o frecvenţă crescută, date fiind:
 creşterea speranţei de viaţă a vârstei medii a populaţiei pe
glob;
 scăderea indiciilor de afectare prin carie prin măsurile
preventive instituite în ultimii 30-40 de ani;
 creşterea frecvenţei recesiunilor gingivale în cadrul
afecţiunilor parodonţiului marginal după vârsta de 50 de
ani;
 la vârsta a III-a apar modificări cantitative şi calitative
ale salivei care favorizează atacul cariogen pe suprafeţele
radiculare.
În mod clasic răşinile compozite sunt contraindicate în restaurarea

acestor tipuri de carie la pacienţii în vârstă, deoarece:
 aceştia au o secreţie salivară scăzută;
 practică o igienă incorectă sau ineficientă;
 dificultate crescută privind izolarea în această zonă;
 incapacitatea pacientului de a rezista la şedinţe de
tratament prelungite.
Dacă nu avem altă posibilitate, atunci cavitatea preparată poate fi

retentivă la peretele gingival, printr-un şanţ cu un diametru de 0,25 mm,
iar coronar prin bizotarea pereţilor de smalţ.
Figura 27. Cavitate clasa a V-a corono-radiculară
106
Deoarece cementul nu devine retentiv prin condiţionare acidă, peretele

gingival va face un unghi drept cu suprafaţa cementului, asigurînd o
legătură între restaurare şi dinte, tip cap-la-cap.
Mult mai indicate sunt în special la pacienţii cu risc cariogen mare,
C.G.I. hibride şi compomerii care aderă la toate ţesuturile dentare, au o
tehnică mai rapidă de restaurare şi eliberează ioni de fluor.
Aceste C.G.I., le putem insera singure în cavitate, sau acoperite parţial
în zona smalţului de compozit, în tehnica sandwich-deschis.
Figura 28. Restaurări fizionomice cervicale tip sandwich închis (A) şi deschis (B)
Leziuni de suprafaţă radiculară (în cement)

Glass-ionomerii tradiţionali, hibrizi şi compomerii, rămân materialele de
elecţie în restaurarea acestor leziuni, datorită unei bune aderenţe la
ţesuturile dure dentare, etanşietăţii superioare şi efectului cario-protector,
prin eliberarea lentă a ionilor de fluor.
Figura 29. Cavitate clasa a V-a pe suprafaţa radiculară
Se remarcă o incidenţă crescută a cariilor secundare în jurul

restauraţiilor acestor leziuni carioase ceea ce denotă:
 ineficienţa tratamentului clasic conservator prin restaurări
cu amalgam sau compozit;
107
 necesitatea introducerii unor măsuri profilactice locale şi

generale care să oprească, sau măcar să încetinească rata
lor de evoluţie;
 necesitatea restaurărilor cu glassionomeri care aderă la
cement, iar prin eliberarea continuă de fluor au un efect
carioprofilactic.
2. LEZIUNI NECARIOGENE
Reprezintă pierderi de ţesuturi dentare în zona cervicală, provocate de

factori mecanici (abraziune), chimici (eroziune), ocluzali traumatogeni, sau
necunoscuţi (leziuni cervicale idiopatice).
Abraziunile
Acestea reprezintă leziuni provocate de o uzură mecanică a dintelui, a
gingiei şi a parodonţiului de susţinere de la acest nivel, fiind însoţite
frecvent şi de hipersensibilitate.
În general sunt provocate de un periaj intempestiv, printr-o tehnică
incorectă, cu o pastă de dinţi abrazivă şi o periuţă rigidă.
Figura 30. Leziune cervicală necariogenă de tip abraziv
Clinic se observă mai frecvent pe faţa vestibulară decât pe faţa orală şi

mai mult pe o hemiarcadă, comparativ cu alta. Au o formă de “farfurioară
întinsă”, în care smalţul şi dentina sunt afectate simultan.
Marginile sunt netede, pereţii cavităţii sunt curaţi şi duri cu o oarecare
sensibilitate la palpare.
108
Eroziunile
Sunt definite ca fiind pierderi superficiale de ţesut dentar dur, în special
smalţ, provocate de unele procese chimice, prin acţiunea unor diverşi
acizi fără participare microbiană.
Din punct de vedere clinic, leziunea este mai extinsă, poate apare
vestibular, lingual, dar şi pe feţele aproximale, atinge mai ales smalţul
(mai bine mineralizat), nu are limite nete, nu este însoţită de recesiuni
gingivale, dar există un oarecare grad de hiperestezie.
.
Leziunile cervicale idiopatice
În etiologia acestor tipuri de leziuni sunt incriminaţi din ce în ce mai mult
factorii ocluzali, cum ar fi contactele premature şi interferenţele. Acestea
ar concentra stress-ul în zona cervicală, unde smalţul este subţire, iar sub
acţiunea acestor forţe para-axiale, acesta poate desprinde de pe dinte,
lăsînd defecte cuneiforme.
Defectele sunt sub formă de “U” sau jgheab cu un aspect curat, iar
restaurarea lor fără a corecta ocluzia duce la mobilizarea rapidă chiar şi a
obturaţiilor corect realizate.
În general succesul restaurării acestor leziuni este legat de
îndepărtarea prealabilă a factorilor etiologici locali sau generali implicaţi.
Până recent, calităţile superioare ale C.G.I. tip II, sau modificate cu
răşini le recomandau ca soluţia terapeutică optimă în aceste leziuni, cu o
mică rezervă, privind efectul fizionomic al unora dintre ele.
Astăzi ele sunt înlocuite din ce în ce mai mult de compomeri, care pe
lângă celelalte calităţi, asigură o fizionomie optimă şi o suprafaţă netedă
de restaurare.
Deoarece au o aderenţă superioară la structurile dentare, aceste
materiale nu necesită prepararea unor cavităţi ci doar curăţirea
suprafeţelor afectate, îndepărtînd depunerile extrinseci cu periuţe rotative
şi cu pastă fără glicerină, după care restaurarea urmează etapele clasice
descrise anterior.
109
Evaluarea clinică a restaurărilor fizionomice
EVALUAREA CLINICĂ A
RESTĂURILOR FIZIONOMICE
8
În cadrul acestei etape, obligatorie în cadrul examenului clinic,
putem individualiza chiar de la început anumite simptome subiective
care sunt în legătură cu restaurările fizionomice.
Astfel putem întâlni de la o simplă sensibilitate postoperatorie imediată,
până la dureri acute ce implică o afectare pulpară ireversibilă, sau chiar până
la necroză pulpară. Sensibilitatea postoperatorie se traduce prin dureri
uşoare, temporare ce sunt provocate în special de masticaţie şi mai puţin de
variaţii termice sau agenţi chimici. În apariţia acestor dureri putem
incrimina:
 o preparare intempestivă a cavităţii fără a respecta
principiul biologic;
 utilizarea unor soluţii de condiţionare tisulară în
concentraţie prea mare, sau un timp prelungit, avînd ca
rezultat creşterea permeabilităţii dentinare;
 absenţa sau insuficienta protecţie a organului pulpo-
dentinar;
 toxicitatea însăşi a materialelor de restaurare;
 absenţa sau utilizarea incorectă a sistemelor adezive
amelo-dentinare, cu instalarea percolării marginale şi
penetrarea produselor bacteriene şi salivare;
 complexitatea cavităţii (factorul C): cu cât vor fi mai
mulţi pereţi supuşi adeziunii, cu atât şi forţele de
contracţie din timpul polimerizării, cât şi coeficientul
liniar de expansiune termică diferit de cel al dintelui, pot
provoca o sensibilitate postoperatorie mai intensă.
Dacă sensibilitatea postoperatorie nu cedează şi apar simptome de

afectare ireversibilă a pulpei, este necesar tratamentul endodontic.
Să nu uităm că pulpa moare în timp, astfel încât uneori, după un episod
110
dureros acut pe fondul unei reacţii de apărare pulpară deficitară, ne putem

aştepta chiar şi la o necroză pulpară.
La examenul obiectiv vom urmări apariţia anumitor defecte, care scad
calitatea restaurărilor estetice. Au fost enunţate mai multe criterii de
apreciere a acestora (Roth) .
Modificări de culoare ale obturaţiei

In urma examinării clinice au se pot întâlni următoarele situaţii:
1. obturaţie invizibilă fără oglindă;
2. obturaţie sesizabilă cu oglinda;
3. diferenţa mare de tentă, nuanţă sau transluciditate
între obturaţie şi ţesuturile dentare vecine.
Răşinile compozite bogate în matrice organică, autopolimerizate sunt

predispuse de a se îngălbeni în timp prin absorbţia de lumină U.V.,
oxidanţi şi umezeală. Materialele cu priză fotoindusă sunt stabile în timp,
dar pe parcurs dintele devine mai închis la culoare.
Aceste modificări pot apare prin:
 greşeli în alegerea nuanţelor;
 o tehnică incorectă, folosind instrumentar metalic
degradat, care prin oxizii de suprafaţă modifică culoarea;
 o suprafaţă aspră, retentivă;
 o igienă nesatisfăcătoare.
Modificări ale coloraţiei marginale

1. Absente;
2. Prezente;
3. Penetrare în profunzime.
Trecerea graduală a culorii şi translucidităţii dinspre restaurare spre

structura dentară, este asigurată de realizarea unui bizou pe o suprafaţă de
0,5-1 mm, şi de existenţa unei cât mai bune adeziuni şi etanşietăţi
marginale prin gravaj acid şi acţiunea adezivilor amelodentinari.
111
Eşecul acestor obiective conduce la apariţia unei coloraţii la nivelul

interfeţei dinte-restaurare de subsuprafaţă, ce conferă un profund aspect
inestetic şi care este foarte greu, dacă nu imposibil de îndepărtat.
În cazul unui compozit bogat în răşină organică ce va avea un
coeficient liniar de expansiune termică mai mare, vom folosi toate
mijloacele pentru a îmbunătăţi adeziunea.
Modificări ale morfologiei funcţionale

1. conformă cu morfologia naturală;
2. decalare în profunzime în raport cu suprafaţa normală;
3. descoperirea dentinei sau a materialelor utilizate în
protecţia organului pulpo-dentinar.
În general uzura ocluzală tinde să scadă odată cu timpul, ajungînd la o

valoare medie de 250 m după 5 ani, iar compozitele actuale au un
coeficient de uzură ocluzală asemănător cu cel al smalţului, dar din
diferite motive pot apare defecte ce implică unele pierderi de material.
Astfel fracturarea restaurării apare când:
 nu am depistat o ocluzie dezechilibrată sau prezenţa unor
parafuncţii;
 am preparat incorect cavitatea în ce priveşte localizarea,
forma şi întinderea bizoului;
 am utilizat un material inadecvat pentru zonele
posterioare;
 nu am respectat tehnica de realizare a restaurării.
O suprafaţă aspră este provocată şi menţinută de o nerespectare a

protocolului clinic de finisare şi lustruire, de existenţa unor dinţi
antagonişti, agresivi, fie printr-o morfologie accentuată sau duritate
excesivă (ceramică).
112
Adaptarea marginală
La examenul clinic poate fi:
1. Acceptabilă;
2. Deficientă;
3. Obturaţia mobilă.
Este bună, dar în timp prin uzura marginilor de restaurare care se

subţiază progresiv pot apare fracturi marginale şi spaţii de percolare.
Aceste defecte marginale mai sunt provocate şi de îndepărtarea în
timp a marginilor de compozit care au depăşit suprafaţa bizotată sub
impactul forţelor ocluzale.
Carii secundare marginale

Situaţii clinice posibile:
1. Absente;
2. Carie iniţială;
3. Carie clinică.
Unele studii clinice au arătat că în prezenţa unor tehnici corecte de

realizare, incidenţa cariilor secundare marginale după 10 ani este de 3%
(Bayne S.C.).
Cariile secundare marginale apar în special de-a lungul marginilor
proximale sau cervicale pentru că aici smalţul este subţire, inadecvat
orientat pentru gravaj acid, accesul este dificil şi aici se manifestă mai
mult forţele de flexiune.
Avînd în vedere toate aceste criterii, restaurările au fost clasificate în:
1. restaurări corecte ce corespund tuturor exigenţelor;
2. restaurări acceptabile ce prezintă unul sau mai multe defecte
minore, care pot fi menţinute pe loc, dar monitorizate în
cursul vizitelor de dispensarizare, pot fi reparate când este
cazul;
3. restaurări inacceptabile care necesită o înlocuire imediată
pentru că riscă să producă leziuni ale dinţilor restauraţi, sau
ale ţesuturilor din jur.
113
În cazul materialelor moderne există diferite metode de ameliorare a

acestor restaurări, prin adăugarea unor noi cantităţi de material care aderă la
cel vechi.
Astfel se pot corecta culoarea, suprafaţa, conturul sau chiar adaptarea
marginală, în cazul unor defecte limitate.
114
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. A. Lussi, S. Imwinkelried, N.B. Pitts, C. Longbottom, E. Reich – Performance and

Reproductibility of a Laser Fluorescence System for Detection of Occlusal Caries in vitro –
Caries Reaserch 33: 261-266, 1999.
2. Allen E.P., Bayne S.C., Becker I.M., Donovan T.E., Hume W.R., Kois J.C. – Annual reviw of
selected dental literature: report of the Committee on Scientific Investigation of the American
Academy of Restorative Dentisty – Journal of Prosthetic Dentistry. 82(1):27-66, Jul.1999.
3. Anderson M.H. – Oral Health maintenance by preventive therapy - Professional Prevention in
Dentistry, 111-123; 1998.
4. Anderson M.H., Bratthale D. Einvag J., and colab. – Professional prevention în dentistry –
advances în dentistry – Williams & Wilking, 1994
5. Andreescu C., Cherlea Val., Virgina Varlan, Varlan C., Dimitriu B. – Elemente de odontologie –
Ed. Prahova, Ploieşti, 1998
6. Andreescu C., Iliescu A. – Cimenturile cu ionomer de sticlă – Stomatologie nr. 1, 1996
7. Andrian S. – Ameloplastia, Revista de Medicină Stomatologică, 3: 99, 1999
8. Andrian S. – Tehnica restaurării leziunilor cervicale necariogene cu ciment glassionomer tip
Vitremer, Rev. de Medicină Stomatologică, vol 3: 1996, 1999
9. Andrian S. – Teză de doctorat, UMF Gr.T.Popa, Iaşi, 1998
10. Andrian S., Constanţa Mocanu, Gianina Iovan, Ichim I. – Rolul suprafeţei dentinare în asigurarea
sigilării apicale – Rev. de Medicină Stomatologică, nr. 396-10/1999.
11. Andrian S., Lăcătuşu St., Norina Forna, Gianina Iovan – Aspecte privind controlul durerii din
afecţiunile pulpare – Acta neurologica moldavica, 17: 187-192, 1999
12. Anusavice K.J. – Management of dental caries as a chronic infectious disease – Journal of Dental
Education. 62(10):791-802, Oct. 1998.
13. Anusavice K.J. – Quality evaluation of dental restaurations: criteria for placement and
replacement, Quintesence publishing, Chcago, 1989
14. B. Nyvad, V. Machiulskiene, V. Baelum – Reability of a New Caries Diagnostics System
Differentiating between Active and Inactive Caries Lesions – Caries Reaserch 33: 252-260,
1999.
15. Bader J., Levici L. – How dentists classified and treat non-carious cervical lesions – JADA 124:
46-54, 1993
16. Bailleul-Forestier Isabelle, Berdal Ariane, Forest Nadine – Fluor et dent – AOS, 197: 247-255,
1997
17. Barnes D.M. et al – a 5 and 8-year clinical evaluation of a posterior composite resin, Quint int. 22:
143-151, 1991
18. Baum L.L., Philippis W.R., Lund M.,R.. – Textbook of operative dentistry, 2 th ed. Saunders
company, 1992
19. Bayne S.C. – Long term clinical failures în posterior composites – J.Dent.Res. 68 A, 185; 1989.
20. Bayne S.C., Heymann H.O., Edward J., Swift J.R. – Update on dental composite restoration
JADA 125: 687-701, 1994.
21. Bindslev H., Mjor L.A. – Modern concepts în operative dentistry, Copenhagen 1988
22. Blixt Mariana, Coli P. – The influence of lining techniques on the marginale seal of class II
115
Bibliografie
composite resin restorations – Dental Research – Quintessence Intenational 24: 3, 203-210, 1993
23. Boltz K., Morgan D., Johnston W. – Factors affecting the stainability of anterior composite resins
– J.Dent. Ress. 67 (Special Issue Abstr. No. 871), 1998.
24. Bowdwn G.H. – Mutans streptococci caries and chlorhexidine – Journal / Canadian Dental
Association. Journal de 1 Association Dentaire Canadienne. 62(9):700, 703-7, Sep. 1996.
25. Bracket W., Robinson P.B. – Composite resin and glass ionomer cement, curent status for use
cervical – Quintessence International 6: 445-451, 1990.
26. Bratthall D., Barnes D.E. – Adding fluoride to sugar a new awenue to reduce dental caries, or a
„dead end” – Adv. Dent. Res, 9: 3-5, 1995
27. Bratu D., Ciosescu D., Romînu M., Uram-Ţuculescu S. – Materiale dentare în cabinetul de
stomatologie, Helicon, 1994.
28. Bratu D., Mikulik L., Munteanu D. – Tehnici adezive în stomatologie – Ed. Facla, 1982.
29. Buonocore M.G. – A simple method of increasing the adhesion of acrylic filling materials to
enamel surfaces – Journal of Dental Research 34: 849-853 (1955).
30. Burcoveanu E. – Odontologie, Curs litografiat, Litografia UMF Iaşi, 1980
31. Burlui V., Cătălina Morăraşu – Ergonomie Stomatologică, Ed. Apollonia, Iaşi, 1997
32. C. Moran, E. Lynch, L. Petersson, P. Borsboom – Comparison of Caries Removal Using Carisolv
or a Conventional Slow-Speed Rotary – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33,
281-332; 1999.
33. Carmen Colojoară, Mariana Miron, Leretter Marius – Laseri în stomatologie. Actualităţi şi
perspective – Ed. D.A.&F. Spirit, Timişoara, 1998, 164-203, 215-224
34. Chalbeneau G.T. – Principles and Practice of Operative Dentistry – Lea & Fabiger, Philadelphia
1988.
35. Cherlea V. – Prepararea cavităţilor ocluzale şi proximale pentru obturaţii – Arta Stomatologică, nr.
3, 20-23, 1996
36. Cho E., Kopel H., White S.N. – Moisture susceptibility of resin – modified glass-ionomer
materials – Quintessence International vol.26(5): 351-359, 1995.
37. Colon P., Besnault C. – La strategie de la preparation des cavites – AOS no. 197, 211-223, 1997
38. Craig R.G. – Restorative dental materials – 9th ed., St. Louis Mosby, 1993
39. Croll T.P. – Combining resin composite bonding and enamel microabrasion – Quintessence
International 27(10): 669-671, 1996.
40. Croll T.P. – Direct bonded class I restorations and sealants: six options. Quint. Int. 28: 157-168,
1997
41. Croll T.P. – Visible light-hardened glass-ionomer cement basse/liner as an interim restorative
material – Quintessence Int. 22, 137-141; 1991.
42. D. Ericson, M. Zimmerman, H. Raber, B. Gotrick, R. Bornstein – Clinical Evaluation of Efficacy
and Safety of a New Method for Chemo-Mechanical Removal of Caries – Caries Reaserch 33:
171-177, 1999.
43. D. Peng, W. Gao, R.J. Smales, H.K. Yip – Clinical Evaluation of Two Glass Ionomer Cements for
Atraumatic Restorative Treatment în a Hospital Environment – Abstracts – 46 th ORCA Congress
– Caries Research 33, 281-332; 1999.
44. Dănilă I., Vataman R., Iliescu A., Ungur C. – Profilaxie stomatologică – Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996
45. David H. pashley – The Effects af Acid Etcing on the Pulpodentin Complex – Operative Dentistry
17: 229-242, 1992.
116
Bibliografie
46. Downer M.C. – Validation of methods used interdental caries diagnosis – Internat. Dent. J., 39,
241-246, 1989
47. Duke E.S. – Adhesion and its application with Restorative Materials – Dent. Clin. Of North
America 3, 389-340; 1993.
48. Dumitriu H.C. – Parodontologie – Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 1997
49. Duncan R., Hearen T. – Using computer diagnosie and plan of treatment of aproximal caries
detected on radiographs, JADA, 126, 873-881, 1995
50. Dung Tz, Liu A.H. – Molecular pathogenesis of root dentin caries – Oral Diseases 5(2): 92-9, Apr.
1999.
51. Dupuis Veronique, F. Moya., J. Payan. M. Bartala – Depth microhardeness of glassionomer
cements. Biomaterials17: 71-74, 1996
52. E. Reich, M. Berakdar, L. Netuschil, N. Pitts, A. Lussi – Clinical Caries Diagnosis Compared to
DIAGNOdent Evaluations – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332;
1999.
53. E.H. Verdonschot, H. Abdo, F.W.A. Frankenmolen – The in vivo Performance of a Laser
Fluorescence Device Compared to Visual Inspection în Occlusal Caries Diagnosis – Abstracts –
46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
54. El Hajj G., El Toum S. – La secheresse buccale: etiologie et exames salivaires. AOS, 204, 517-
524, 1998
55. Elderton R.J. – Principles of decision – making to acheve oral health – Professional Prevention in
Dentistry, 3-27; 1998.
56. Ericson D., Zimmerman M. – Clinical evaluation of efficacity and safety of a new mwthod for
chemomechanical removal of caries. Caries Res., 33: 171-178, 1999
57. F. Roth – Les Composites – Masson 1991.
58. F. Yanikoglu, F. Ozturk, D. Tuney, O. Hayran, M. Analoui, G.K. Stookey – Detection of Natural
White Spot Lesion by CT System – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-
332; 1999.
59. F. Yanikoglu, F. Ozturk, D. Tuney, O. Hayran, M. Analoui, G.K. Stookey – Detection of Natural
White Spot by an Ultrasonic System – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33,
281-332; 1999.
60. Fedele D.J., Sheets C.G. – Issues în the treatment of root caries în older adults – Journal of
Esthetic Dentisty. 10(5):243-52, 1998.
61. Feigal R.F. – Sealants and prevenmtive restorations: Review of effectivness and clinical changes
for improvement. Pediatric Dentistry, 20: 2, 85-92, 1998
62. Fejerskov O. – Concepts of dental caries and their consequences for understanding the disease –
Community Dentistry & Oral Epidemiology. 25(1):5-12, Feb. 1997.
63. Ferracane J.L. – Materials în Dentistry. Principles and Applications – J.B. Lippincote Co.,
Philadelphia, 1995.
64. Fusayama T. – A simple pain-free adhesive restorative system by minimal reduction and total
etching, Ishiyaku EuroAmerica, Tokyo, 1993
65. G.C. David, B. Tavernier, B. Picard, R. Ogolnik – Etude comparative des capacites d’adhesion
des principaux agents de couplage dentinaires – Journal de Biomateriaux Dentaires, vol.7, 111-
122; 1992.
66. Gafar M. – Odontologie. Caria dentară. Ed. Medicală, Bucureşti, 1995
67. Garg A.K., Malo M. – Manifestations and treatment of xerostomia and associated oral effects
117
Bibliografie
secondary to head and neck radiation therapy – Journal of American Dental Association.
128(8):1128-33, Aug. 1997.
68. Goel V.K. et al. – Effect of cavity depth on stresses în a restored tooth. J. Prost. Dent., 2: 67, 174-
175, 1992
69. Goldenberg M. – Etudes de l’interface dent/materiau. SBMP – L’information dentaire 35/1992.
70. Gonzalez C.D., Zakariasen K.L., Dederich D.N. Pruhs R.J. – Potential preventive and therapeutic
hard-tissue applications of CO2, Nd: ZAG and argon lasers în dentistry: a review – ASDC
Journal of Dentistry for Children. 63(3):196-207, May-Jun 1996.
71. Gwinett A.J. – Moist versus dry dentin: its effect on shear bond strenght, Am. J. Dent. 5: 127-129,
1992
72. Gwinnett A.J., Tay F.R. – Early and intermediate time response of the dental pulp to an acid-etch
technique in vivo – American Journal of Dentistry, vol.11, Special Issue: 535-544, Jan. 1998.
73. Heymann H.O., Baynes S.C. – Current concepts in dentin bonding: focusing on dentinal adhesion
factors – JADA, vol.124:27-36, May 1993.
74. Iovan Gianina, Lăcătuşu Şt., Andrian S., Valeria Pendefunda – Sisteme adezive dentinare
moderne. Aspecte de interfaţă la microscopul electronic cu baleiaj – Rev. de Medicină
Stomatologică, nr.5: 29-32/1999.
75. Iovan Gianina, St. Lăcătuşu, Cotuţiu C., Andrian S. – Consideraţii asupra reacţiilor pulpare faţă
de sistemele adezive utilizate în terapia de restaurare coronară cu materiale plastice. Revista de
Medicină Stomatologică, 1, 41-43, 1997
76. Ismail A.I. – Minimal Intervention technique for dental caries. J. Public Health, 56: 155-159,
1996
77. Ismail Ar. – Clinical diagnosis of precavitated carious lesions – Community Dentistry & Oral
Epidemiology. 25(1):13-23, Feb. 1997.
78. J. Kirkham, J. Zhang, D.A. Smith, S.J. Brookes, R.C. Shore, S.R. Wood, C. Robinson – Surface
Charge Domains on Developing Enamel Crystals Revealed by Chemical Force Microscopy –
Abstracts - 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
79. J. Ruben, J. Arends, J. Christoffersen – The Effect of Window Width on the Demineralization of
Human Dentine and Enamel – Caries Reaserch 33: 214-219, 1999.
80. J.A. Williams, R.W. Billington, G.J. Pearson – Comparison of ion release from a glass ionomer
cement as a function of the method of incorporation of added ions – Biomaterials 20, 589-594;
1999.
81. J.A. Williams, R.W. Billington, G.J. Pearson – The influence of sample dimentions on fluoride
ion release from a glass ionomer restorative cement – Biomaterials 20, 1327-1337; 1999.
82. J.F. Prinz, E. Lynch, S. Yeganeh – A New Controlled Force Probe for the Detection of Primary
Root Carious Lesion – Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
83. J.J.M. Damen, M.J. Buijs, A.J.P. van Strijp, J.M. ten Cate – În vitro Fluoride Uptake by Intra-
Orally Aged and Contaminated Glass Ionomer Cement – Caries Research 33, 88-90; 1999.
84. J.M. ten Cate, K. Tafrasti, R.A.M. Exterkate – Remineralization of Enamel and Underlying
Dentine – Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
85. J.W. Nicholson, Beata Czarnecka, Honorata Limanowska-Shaw – A preliminary study of the
effect of glass-ionomer and related dental cements on the pH of lactic acid storage solutions –
Biomaterials 20, 155-158; 1999.
86. K. Arai, K. Kato, H. Nakagaki, A.Toyama, C. Robinson – Fluoride Release from Enamel Surface
into Dental Plaque în vivo – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332;
118
Bibliografie
1999.
87. K. Kawasaki, J. Ruben, I. Stokroos, O. Takagi, J. Arends – The Remineralization of EDTA –
Treated Human Dentine – Caries Reaserch 33: 275-280, 1999.
88. Kanachanavasita W., Pearson J., Gavin H.M. – Factors contributing to the temperature rise during
polimerisation of resin-modified glass-ionomer cements. Biomaterials 17: 2305-2312, 1996
89. Kashani H., Briched D., Ardens J. – Effect of toothpicks with and without fluoride on de- and
remineralisation of the enamel and dentin in situ. Caries. Res. 32: 422-427, 1998
90. Kidd E.A. – Assessment of caries risk – Dental Update 25(9): 385-90, Nov. 1998.
91. Kleter G.A. – Discoloration of dental carious lesions – Archives of Oral Biology. 43(8):629-32,
Aug. 1998.
92. Koubi G.F., Roux C.H. – Restaurations ocluusales des dents posteriours: technique adhesive and
amalgam. Clinique Odontologia, 1, 15: 7-17
93. Lăcătuşu St. – Caria dentară – problemele remineralizării, Ed. Junimea, Iaşi, 1998
94. Lăcătuşu St. – Caria dentară explozivă, Ed. Cronica, Iaşi, 1996
95. Lăcătuşu St., Angela Ghiorghe, Gianina Iovan, Andrian S. – Posibilităţi de diagnostic a cariilor
fisurale, Revista de Medicină Stomatologică, 3, 16-20, 1997
96. Lăcătuşu St., Dorelia Călin, Frâncu L. – Complexul odontoparodontal în sarcină, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 1997
97. Leinfelder K.F. – Current developments in dentin bonding systems: major progress found în
today’s products – JADA vol 124: 40-42, May 1993.
98. Liebenberg W.H. – Direct access to equivocal approximal carious lesions – Quintessence
International. 27(9):607-17. Sep. 1996.
99. Luca Rodica – Metode locale de prevenire a cariei în şanţuri si fosete, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992
100. Lundeen Th. – Cariology: The lesion, etiology, prevention and control – Art and Science in
Operative Dentistry, 60-126; 1998.
101. M. Fontana, A.J. Dunipace, G. Gonzalez-Cabezas, G.K. Stookey, R.L. Gregory – In vitro
Microbial Caries Model: Streptococcus mutans Laboratory Reference Strain vs. a Clinical Isolate
- Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
102. M.C.D.N.J.M. Huysmans, J. Ruben, J.J. ten Bosch – Factors în the Relationship between
Electrical Resistance Measurements and Enamel Demineralization – Abstracts – 46 th ORCA
Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
103. M.E. Johnson, J.O. Burgess, C.B. Hermesch, D.J. Buikema – Saliva Contamination of Dentin
Bonding Agents – Operative Dentistry 19: 205-210, 1994.
104. M.J. Larsen – Dental Erosion and Fluoride – Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research
33, 281-332; 1999.
105. Mackinen K.K., Mackinen P.L. – Stabilisation of rampant caries: polyol gums and arrest of
dentin caries in two long-term cohort studies in young subjects, Internat. Dent. J., 45: 93-107,
1995
106. Marshall G.W. Jr., Marshall S.J., Kinney J.H., Balooch M. – The dentin substrate: structure and
proprieties related to bonding – Journal of Dentistry. 25(6):441-58. Nov. 1997.
107. Maryouk M.A., Simonton A.L., Gross R.D. – Operative Dentistry Modern Theory and Practice,
I-st et, ISHIYAKU Euro-America Inc., St. Louis, 1985.
108. Mc Comb D. – A preliminary SEM study of root canals after endodontic procedures – J.of
Endod. 1, 238; 1975.
109. McCabe J., Murray D., Laurie J. – A method for scoring dental plaque. Eur. J. of Prost. Rest.
119
Bibliografie
Dent. 2, 59-64, 1996
110. Mertz-Fairhust E.J. – Guest editorial: Pit and fissure sealants: a global lack of science transfer, J.
Dent. Res., 80, 7: 1543-1544, 1992
111. Meurman J.H., ten Cate J.M. – Pathogenesis and modifying factors of dental erosion – European
Journal of Oral Sciences. 104 (2 (pentru 2)): 199-206, Apr. 1996.
112. Milosevic A. – Eating disorders and the dentist – British Dental Journal. 186(3):109-13, Feb.
1999.
113. Mirella Anghel, Anca Vâlceanu – Adeziunea la structurile dure dentare – Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara, 1999.
114. Mjor I.A. – Glass ionomer cement restorations and secondary caries: A preliminary report –
Quintessence International, 27(3): 171-174, 1996.
115. Monique H. van der Veen, Elbert de Josselin de Jong – The Introduction of a New Parameter Q
for Incipient Caries Measurement with QLF – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries
Research 33, 281-332; 1999.
116. Morand J.M., Jonas P. – Les restoratins preventive des class I, Real Clin., 4: 387-400, 1993
117. Moss S.J. – Dental erosion – International Dental Journal. 48(6):529-39, Dec. 1998.
118. Moynihan P.J. – Update on the nomenclature of carbohydrates and their dental effects – Journal
of Dentistry. 26(3):209-18, Mar. 1998.
119. Musa A., Pearson G.J., Gleiber M. – In vitro investigation of fluoride ion relase from four resin-
modified glass polyakenoate cements, Biomaterials, 17; 1019-1023, 1996
120. nakabayashi N., Watanabe A., Gendusa N.J. – Dentih adhesion of „modified” 4 META/MMA-
TBB resin: function of HEMA, Dent Mater 8, 4: 259-264, 1992
121. Negucioiu maria – Caria dentară profundă: aspecte clinice şi terapeutice, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1983
122. Nyvad B., Fejerskov O. – Assessing the stage of caries lesion activity on the basis of clinical and
microbiological examination – Community Dentistry & Oral Epidemiology. 25(1):69-75, Feb.
1997.
123. P.C. Hadley, R.W. Billington, G.J. Pearson – Effect of monovalent ions în glass ionomer on their
uptake and re-release – Biomaterials 20, 891-897; 1999.
124. Pahley D.H. – The effects of acid etching on the pulpodentinal complex, Oper. Dent, 17: 229-
242, 1992
125. Pashley D.H. – Clinical correlation of dentin structure and function , J. Prost. Dent, 66: 777-781,
1991
126. Paterson, Watts, Saunders, Pitts – Modern concepts in the diagnosis and treatment of fissure
caries – Quintessence books, 1991
127. Pearce E. – Plaque minerals and dental caries – New Zealand Dental Journal. 94(415):12-5,
Mar.1998.
128. Peutzfeldt A. – Resin composites în dentistry: the monomer systems – Eur.J.Oral Sci. 105:97-
116, 1997.
129. Powell L.V. – Caries prediction: a reviw of the literature – Community Dentistry & Oral
Epidemiology. 26(6): 361-71, Dec 1998.
130. Powell L.V. – Caries risk assessment: relevance to the practitioner – Journal of the American
Dental Association. 129(3):349-53, Mar. 1998.
131. Puemas M., Meerbeck von B. – The influence of direct composite additin for the corrections of
tooth form and/or position on periodontal health, J. Clin. Periodont, 25: 834-840, 1988
120
Bibliografie
132. Quinn F. – An in vitro investigation into sealing ability of fourth generation dentin bonding
agentsand two resin-modified glass polyalkenoate restoratives. Eur. J. of Prost. Rest. Dent. 3,
119-125, 1995
133. R.A.M. Exterkate, K. Tafrasti, J.M. ten Cate – pH-Cycling: Efficacy of Fluoride Treatments of
Shallow and Deep Lesions – Abstracts – 46 th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332;
1999.
134. R.R.B. Russell, V. Monchois – Molecular Structure of Glucosyltransfeses of Streptococcus and
Leuconostoc – Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
135. Ricketts D., Kidd E., Weerheijm K, de Soet H. – Hidden caries: what is it? Does it exist? Does it
matter? – International Dental Journal. 47(5):259-65, Oct.1997.
136. Rodica Luca – Metode locale de prevenire a cariei în şanţuri şi fosete, Nr.10 – Ed. Cerma –
Bucureşti
137. Ross G. – Air abrasions and caries detection dyes. The new standard of care – Ontario Dentist.
75(2):43-5, Mar. 1998.
138. S. Elfersi, A. Lebugle, G. Gregoire – Apports de la technique E.S.C.A. dans la caracterisation des
surfaces dentine-adhesifs-materiaux de reconstructions coronaires esthetique – Journal de
Biomateriaux Dentaires, vol.7, 141-154; 1992.
139. S. Kneist, Th. Bergholz, Th. Fischer, L. Stoesser – Acid Production by Human Strains of Mutans
Streptococci – Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
140. S.Andrian, Şt. Lăcătuşu – CARIA DENTARĂ – Protocoale şi Tehnici – Ed. Apollonia, Iaşi,
1999.
141. S.R. Wood, R. Percival, B. Nattress, J. Kirkham, R.C. Shore, S.J. Brookes, C. Robinson –
Photodynamic Therapy (PDT): Its Effect on the Microbial Flora of Intact Dental Plaque –
Abstracts – 46th ORCA Congress – Caries Research 33, 281-332; 1999.
142. Sainsbury D. – Drug addiction and dental care – New Zealand Dental Journal. 95(420):58-61,
Jun.1999.
143. Schrere W., Lippmann N., Kaim J., Lopres T. – Antimicrobial properties of VLC liners, J. Est.
Dent, 2: 31-32, 1990
144. Seow W.K. – Clinical diagnosis of enamel defects: pitfalls and practical guideliness –
International Dental Journal. 47(3):173-82, Jun.1997.
145. Shreman L. – Le coiffage indirect, AOS, 197, 1997
146. Simonsen R.J. – Preventive resin restorations: three zears – JADA 100, 535-539;1980.
147. Slade G.D., Caplan D.J. – Methodological issues în longitudinal epidemiologic studies of dental
caries – Community Dentistry & Oral Epidemiology – 27(4):236-48, Aug.1999.
148. Studervant CliffrodM., T.M. Robertson – The art and science of Operative dentistry, 3 rd ed.,
Mosby, 1995
149. Suzuki M., Jordan R.E. – Glass ionomer composite sandwich technique – JADA 120:55-57,
1990.
150. Ten Cate J.M., van Duinenr R.N.B. – Hypermineralisation of dentinal lesions adjiacent to
glassionomer cement restoration, J. Dent. Res., 74: 1266-1271, 1995
151. Ulusu T., Ostas N., Tulunoglu O. – Comparison of the effect of insertion technique of a resin
composite on dentinal adaption of two visible light-cured bases: Direct evaluation versus a
replica technique - Quintessence International, 27(1): 63-68, 1996.
152. V. Cherlea – Materiale de obturaţie coronară – Biomimetice. Cimenturi cu ionomeri de sticlă.
Compomeri – Ed. “Prahova”, 1999.
121
Bibliografie
153. van Amerongen W.E. – Dental caries under glass ionomer restorations – Journal of Public Health
Dentistry. 56(3 Spec No):150-4; discussion 161-3, 1996.
154. Venhoven B.A.M., A.J. de Gee, Davison C.L. – Light imitation of dental resins: dynamics of
polymeisation, Biomaterials, 17: 2313-2318, 1996
155. Walls A.W.F., Murray J.J., McCabe J.F.: The management of occlusal caries in permanent
molars. A clinical trial comparing a minimal composite restoration with an occlusal amalgam
restoration, Br. Dent. J., 164: 288-292
156. Willems G. et al. – Composite resin in twenty-first century. Quint. Int. 24: 641-658, 1993
157. Wilson N.H.F., Dunne S.M., Gainsford I.D. – Current materials and techniques for direct
restorations in posterior teeth, Part 2: resin composite systems, Int. Dent. J., 47: 185-193, 1997
158. Wilson N.H.T., Lutz A., Krejci D. – Current materials and techniques for direct restorations in
posterior teeth – International Dental Journal 47, 185-193; 1997.
159. Winston A.E., Bhaskar S.N. – Caries prevention în the 21 st century – Journal of the American
Dental Association. 129(11):1579-87, Nov.1998.
160. Woodward G.L., Leake J.L. – The use of dental radiographs to estimate the probability of
cavitation of carious interproximal lesions. Part I: Evidance from the literature – Journal /
Canadian Dental Association. Journal de 1 Association Dentaire Canadienne. 62(9):731-6, Sep.
1996.
161. Y. Iijima, O. Takagi, J. Ruben, J. Arends – În vitro Remineralization of în vivo and in vitro
Formed Enamel Lesions – Caries Research 33: 206-213, 1999.
162. Yap U.J. Adrian – Resin-modified glassionomer cements: a comparison of water sorption
characteristics, Biomaterials, 17: 1897-1900, 1996
122

Carte Andrian

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Andrian

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CARIA DENTARA – GENERALITĂŢI..........................................................................3

. MIJLOACE ACTUALE DE DIAGNOSTIC ÎN CARIA SIMPLĂ..............................16

ETAPE GENERALE ÎN REALIZAREA RESTAURĂRILOR FIZIONOMICE...........23

MATERIALE DE RESTAURARE FIZIONOMICE......................................................64

POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN LEZIUNILE CARIOASE PE DINŢII

POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN CARIILE APROXIMALE CAVITARE LA

POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE ÎN LEZIUNILE ODONTALE CERVICALE.........103

EVALUAREA CLINICĂ A RESTĂURILOR FIZIONOMICE...................................110

Înţelegerea mecanismelor de apariţie şi progresie a leziunii carioase până la

Dr. Sorin Andrian

CARIA DENTARA – generalităţi

preventive şi terapeutice, modificăm ecosistemul microbiologic bucal,

Din punct de vedere etiologic, demineralizarea produsă în fazele active ale

timpul de acţiune al pH-ului critic.

Asupra ecosistemului microbian reprezentat de placa bacteriană se

proprii de igienă, rezistenţa globală mai redusă a

Figura 1. Sedii cu susceptibilitate crescută la atacul cariogen

suprafaţă a suprafeţelor dentare slăbind astfel adeziunea

cantitate mică de salivă duce la o exacerbare a atacului

evoluţie al cariei – în smalţ sau dentină, uneori

2. EVOLUŢIA MORFOPATOLOGICĂ A LEZIUNII CARIOASE

cavitară, evoluţia ei spre J.S.D. făcându-se mult mai

O importanţă clinică o are dimensiunea zonei

Înainte de a interesa grosimea smalţului în totalitate, apar modificări

În caria dentinară din punct de vedere didactic, au fost descrise

Figura 2. Evoluţia morfopatologică în caria acută şi în caria cronică

O semnificaţie clinică importantă, o are zona dentinei afectate sau

3. REACŢIA ORGANULUI PULPO-DENTINAR ÎN CARIOGENEZĂ

Concepţia globală de atingere carioasă este astăzi prea adesea înţeleasă de

Ansamblul acestor procese reacţionale depinde de tipul şi virulenţa

Remineralizarea dentinei cariate

Dentina terţiară, de reacţie, sau reparativă

Ne indică un pacient cu un risc cariogen mare, persoanele cu:

Pe lângă datele clinice în evaluarea riscului cariogen, apelăm şi la teste

Au fost diferite criterii conform cărora pacienţii pot fi clasaţi în diferite

interpretate ca dovezi ale demineralizării, dar nu şi ca semne precise de

Cariile pe suprafeţele netede

aproximativ intact, care în prezenţa unor măsuri preventive, ar asigura

 opacitate în jurul şanţurilor şi fosetelor indicînd o

Palparea în cariile incipiente nu este un semn valoros de diagnostic,

Cariile de pe suprafeţele radiculare

Nu pot fi surprinse în stadiu necavitar, deoarece stratul de cement este

Ultimile clasificări ale cariei dentare (B. Nyvad, V. Machiulskiene şi V.

ETAPE GENERALE ÎN REALIZAREA

1. ALEGEREA CULORII MATERIALULUI DE RESTAURARE

Reprezintă o etapă foarte importantă în obţinerea unei restaurări fizionomice

2. IZOLAREA CÂMPULUI OPERATOR

Dacă pentru alte manopere din stomatologia restaurativă, izolarea câmpului

medicul este la adăpost de eventualele infecţii din

Includerea unui număr mare de dinţi reprezintă o necesitate în cadrul

aluminiu Racestyptină (Septodont), care realizează o

În cazul unor inflamaţii cronice gingivale apar creşterea de volum a

3. PRINCIPII GENERALE DE PREPARARE A CAVITĂŢILOR

Prima etapă în cadrul tratamentului restaurativ de tip invaziv, presupune

considerate ca nişte monumente închinate unei epoci trecute.

liberi în caz de polimerizare insuficientă;

Astfel forma exterioară va fi sinuoasă, pereţii vor fi plasaţi în smalţ şi nu

dentina circumpulpară sănătoasă şi joncţiunea smalţ-dentină, unde există un

Pentru a elimina traumatismul organului pulpo-dentinar şi riscul de a

de îndepărtare a dentinei intacte.

Figura 3. Design bizotat

Figura 4. Retenţie orală inutilă şi mutilantă (cavitate de clasa a III-a)