Sunteți pe pagina 1din 87

Universitatea “Transilvania” din Braşov

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă


şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Inginerie Mecanică


Specializarea: Autovehicule Rutiere

A. BUDALĂ M. RADU E. CHIŞU

Volumul II
Transmisii mecanice. Arbori. Lagăre

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Anul III, sem. I


UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

E. CHIŞU ♦ A. BUDALĂ ♦ M. RADU

ORGANE DE MAŞINI
Volumul II
Transmisii mecanice. Arbori. Lagăre

Curs pentru învăţământ la distanţă


Specializarea AUTOVEHICULE RUTIERE

Braşov
Octombire 2009
CUPRINS
INTRODUCERE.....................................................................................................................................5
3. ANGRENAJE ......................................................................................................................................7
3.1. Cauzele deteriorării angrenajelor .................................................................................................7
3.1.1. Ruperea dinţilor ..................................................................................................................7
3.1.2. Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor..........................................................................8
3.2. Oţeluri utilizate în construcţia roţilor dinţate. ............................................................................10
3.3. Angrenaje cilindrice ...................................................................................................................12
3.3.1. Geometria angrenajelor cilindrice ....................................................................................12
3.3.2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă ................................16
3.3.2.1. calculul la solicitarea de contact...........................................................................16
3.3.2.2. Calculul la solicitarea de încovoiere.....................................................................21
3.3.3. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată ..............................23
3.3.3.1. Particularităţi ale geometriei roţilor cu dantură înclinată .....................................23
3.3.3.2. Roata echivalentă. Angrenaj echivalent ...............................................................25
3.3.3.3. Calculul la solicitarea de contact..........................................................................28
3.3.3.4. Calculul la solicitarea de încovoiere.....................................................................29
3.4. Forţe în angrenajele cilindrice ....................................................................................................30
3.4.1. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă............................................................30
3.4.2. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură înclinată..........................................................31
3.5. Angrenaje conice........................................................................................................................32
4. ARBORI.............................................................................................................................................34
4.1. Caracterizare, domenii de folosire, clasificare ...........................................................................34
4.2. Materiale şi tehnologie ...............................................................................................................37
4.3. Calculul arborilor drepţi .............................................................................................................38
4.3.1. Criterii de calcul................................................................................................................38
4.3.2. Scheme de calcul, solicitări ..............................................................................................38
4.3.3. Calculul de predimensionare ............................................................................................42
4.3.4. Calculul la solicitări compuse...........................................................................................42
4.4. Elemente constructive ................................................................................................................45
5. LAGĂRE CU ROSTOGOLIRE (CU RULMENŢI)......................................................................48
5.1. Caracterizare. Domenii de folosire.............................................................................................48
5.2. Clasificarea rulmenţilor. Simbolizare.........................................................................................48
5.3. Caracterizarea principalelor tipuri de rulmenţi...........................................................................50
5.4. Montaje cu rulmenţi ...................................................................................................................52
5.5. Cauzele ieşirii din funcţiune şi criteriile siguranţei în exploatare ale rulmenţilor......................54
5.6. Proiectarea montajelor cu rulmenţi ............................................................................................55
5.7. Ungerea lagărelor cu rulmenţi ....................................................................................................57
5.7.1. Ungerea cu ulei .................................................................................................................58
5.7.2. Ungerea cu unsoare consistentă........................................................................................58
5.8. Etanşarea lagărelor cu rulmenţi ..................................................................................................58
6. TRANSMISII PRIN LANŢ..............................................................................................................59
6.1. Caracterizare şi domenii de folosire ...........................................................................................59
6.2. Lanţuri cu bucşe. Lanţuri cu role................................................................................................60
6.3. Elemente cinematice şi geometrice ............................................................................................61
6.4. Formele şi cauzele deteriorării transmisiilor prin lanţ................................................................64
6.5. Materiale utilizate la execuţia lanţurilor şi a roţilor de lanţ........................................................64
6.6. Forţe în transmisiile prin lanţ .....................................................................................................65
6.7. Calculul transmisiilor prin lanţ...................................................................................................65
6.8. metodica de proiectare a transmisiilor prin lanţuri cu bucşe sau role ........................................66
6.9. Elemente constructive şi de exploatare ......................................................................................67

3
7. TRANSMISII PRIN CURELE ........................................................................................................70
7.1. Caracterizare. Clasificare. Domenii de folosire .........................................................................70
7.2. Elemente geometrice ale transmisiilor prin curele .....................................................................71
7.3. Transmisii prin curele late ..........................................................................................................73
7.4. Transmisii prin curele trapezoidale ............................................................................................76
7.5. Sisteme de tensionare a curelei...................................................................................................77
8. TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE. VARIATOARE .....................................................................79
8.1. Caracterizare şi domenii de folosire ...........................................................................................79
8.2. Forme de deteriorare ..................................................................................................................79
8.3. Materiale utilizate în construcţia transmisiilor prin fricţiune .....................................................80
8.4. Transmisii prin fricţiune cu raport de transmitere variabil - variatoare .....................................81
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................................86
TESTE. Verificarea cunoştinţelor .......................................................................................................87

4
INTRODUCERE

Obiectul şi importanţa disciplinei Organe de maşini


Maşinile şi utilajele, folosite în diverse domenii tehnice, sunt formate din ansamble şi
subansamble care, la rândul lor sunt formate din organe de maşini. De corecta proiectare şi
execuţie a acestora depinde funcţionarea corectă, sigură şi economică a maşinilor şi utilajelor.
Probleme generale şi particulare ale proiectării – specifice fiecărui organ de maşină care
sunt părţi componente ale maşinilor şi utilajelor – sunt prezentate în cursul de ORGANE DE
MAŞINI.
Studiul organelor de maşini are atât un caracter de generalitate, în sensul că acelaşi tip
de organ de maşină îl întâlnim în diverse subansamble şi ansamble, cât şi unul specific, în
sensul că trebuie avute în vedere condiţiile concrete de funcţionare, corespunzătoare schemei
maşinii în cadrul căruia funcţionează.
Cursul de ORGANE DE MAŞINI este un curs de cultură tehnică generală, având atât
un caracter teoretic cât şi unul aplicativ (de proiectare), contribuind la formarea inginerului
proiectant.
Cursul de ORGANE DE MAŞINI realizează legătura dintre cursurile teoretice, bazate
pe date analitice şi ştiinţifice cum sunt: matematica, mecanica teoretică, rezistenţa
materialelor şi cursurile de specialitate. În acest sens pentru proiectarea diverselor organe de
maşini se ţine seama, pe cât posibil, de încărcările reale şi de condiţiile de funcţionare,
stabilindu-se aşa numită schemă de calcul, după care, folosind teoreme din mecanica teoretică
(din statistică, cinematică şi dinamică) şi metode de calcul din rezistenţa materialelor, se
proiectează piesa. Este necesar, însă, să se ţină seama şi de posibilităţile de execuţie pentru a
se obţine economie de material, durabilitatea şi fiabilitatea necesare, un preţ minim şi o formă
corespunzătoare.
Etapele care trebuie parcurse le proiectarea organelor de maşini sunt:
• întocmirea schemei de calcul (organul de maşină calculat se simplifică la maxim şi
sarcinile exterioare şi de legătură se consideră concentrate sau distribuite după legi
cunoscute sau alese convenţional);
• stabilirea secţiunilor periculoase, a sarcinilor care acţionează în aceste secţiuni şi a
solicitărilor;
• alegerea materialului şi a semifabricatului;
• calculul de predimensionare şi standardizarea dimensiunilor rezultate;
• întocmirea desenului de execuţie, care să corespundă, parţial, formei finale a piesei;
• calcule de verificare, în secţiunile periculoase;
• definitivarea desenului de execuţie, conform normelor desenului tehnic, ţinând seama şi
de rezultatele calculelor de verificare.
În concluzie, disciplina Organe de maşini se ocupă cu elaborarea principiilor şi regulilor
generale de proiectare a organelor de maşini, în concordanţă cu principiile de proiectare a
maşinilor. Rolul acestei discipline este de a forma, dezvolta şi stimula capacitatea de creaţie a
studenţilor, de a-i învăţa să formuleze soluţii şi să-i facă să înţeleagă influenţa diferiţilor
factori caracteristici ai maşinii asupra calculului, formei şi dimensiunilor fiecărui organ de
maşină component.

Conţinutul cursului de Organe de maşini


Prezentul curs de Organe de maşini, tratează următoarele:
Volumul I
Cap. 1 – Asamblări;
Cap. 2 – Cuplaje;
Volumul II
Cap. 3 – Angrenaje;
Cap. 4 – Arbori;
Cap. 5 – Lagăre cu rostogolire (rulmenţi);
Cap. 6 – Transmisii prin lanţ;
Cap. 7 – Transmisii prin curele;
Cap. 8 – Transmisii prin fricţiune (variatoare).

6
3. ANGRENAJE

Angrenajele sunt cele mai simple mecanisme cu roţi dinţate care transmit mişcarea de rotaţie
între doi arbori şi sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile
automobilelor şi tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria
alimentară etc.
Principalele avantaje ale acestora sunt:
ƒ capacitate portantă ridicată, deci un gabarit relativ redus;
ƒ raport de transmitere constant;
ƒ randament ridicat;
ƒ siguranţă în exploatare şi durabilitate ridicată;
ƒ consum redus de lubrifiant.
Dintre dezavantaje se pot enumera:
ƒ necesitatea unei precizii de execuţie şi de montaj ridicate;
ƒ zgomot în funcţionare;
ƒ tehnologie pretenţioasă şi cost ridicat.

3.1. CAUZELE DETERIORĂRII ANGRENAJELOR

Calculul de rezistenţă al angrenajelor are drept scop să preîntâmpine deteriorarea acestora.


Cauzele care conduc la deteriorarea angrenajelor pot fi cauze funcţionale – proiectare şi/sau
exploatare necorespunzătoare – sau tehnologice – tehnologie de fabricaţie şi/sau tratamentul aplicat
necorespunzătoare.
Analiza acestor cauze conduce la concluzia că deteriorarea angrenajelor este determinată de
cauze multiple, care se succed în timp, respectiv de deteriorarea altor organe de maşini cum ar fi
arbori, cuplaje, lagăre etc.
Acţiunea repetată a sarcinii pe dinte, datorită intrării acestuia în angrenare, respectiv ieşirii lui
din angrenare, conduce la o solicitare complexă care poate să determine deteriorarea angrenajului şi
scoaterea acestuia din funcţiune. Dinţii se pot deteriora – în afara defectelor constructive, de
material şi de tratament – prin rupere sau prin deteriorarea flancurilor active.

3.1.1. Ruperea dinţilor

Este cea mai periculoasă formă de deteriorare a danturii, deoarece bucăţile rupte din dinţi
pot produce deteriorarea şi a altor organe de maşini din transmisie. Ruperea dinţilor este cauzată de
oboseala materialului sau de suprasarcinile care apar în transmisie.

7
Ruperea dinţilor prin oboseală este principala cauză de deteriorare a angrenajelor
executate din oţel cu duritate mare a flancurilor active (> 45 HRC). Acţiunea repetată a sarcinii pe
dinte are ca efect solicitarea dintelui după un ciclu pulsator sau, în cazul roţilor intermediare, după
un ciclu alternant simetric. Variaţia ciclică, de la zero la valoarea maximă a tensiunii de încovoiere
σF, poate conduce la oboseala materialului şi la apariţia
unor microfisuri (fig. 3.1, a) la baza dintelui, pe partea
fibrelor întinse, favorizate şi de concentratorul de
tensiuni reprezentat de raza de racordare a dintelui la
corpul roţii. În timp, microfisura se măreşte şi
micşorează secţiunea de încastrare a dintelui la corpul
roţii, ducând la ruperea acestuia.

Ruperea dinţilor datorită suprasarcinilor are


loc ca urmare a acţiunii unor sarcini de vârf sau de şoc,
sub acţiunea cărora tensiunile de încovoiere care apar
Fig. 3.1
în dinte depăşesc limita de curgere a materialului. Se poate
rupe întregul dinte sau, în cazul danturilor înclinate, numai o
parte din dinte.
Pentru a preîntâmpina ruperea datorită suprasarcinilor,
se efectuează un calcul de verificare, considerând că
suprasarcina acţionează static.
Ruperea unor porţiuni de dinte (fig. 3.2) apare în
cazul unor erori de execuţie şi a unor arbori elastici, mai ales la
danturile cu unghi mare de înclinare (danturi în V), când
Fig. 3.2
sarcina se concentrează pe anumite porţiuni de dinte, porţiuni
ce se rup. Pentru a preîntâmpina ruperea unor porţiuni de dinte se măreşte precizia de execuţie a
roţilor dinţate şi/sau rigiditatea arborilor.

3.1.2. Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor

Principalele cauze care conduc la deteriorarea flancurilor active ale dinţilor sunt: ciupirea
flancurilor active, exfolierea, griparea, uzarea abrazivă etc.
Ciupirea flancurilor active ale dinţilor (fig. 3.3), cunoscută şi sub denumirea de pitting,
este o formă de deteriorare prin oboseală de contact a stratului superficial al dintelui. Ciupirea este
principala cauză de deteriorare a angrenajelor executate din oţeluri cu duritate redusă şi care
funcţionează bine unse, în carcase închise.
În zona de contact dintre dinţi apar atât tensiuni normale cât şi tensiuni tangenţiale, variabile
după un ciclu pulsator. Încărcarea dinţilor produce, totodată, şi o deformaţie a stratului superficial
de pe flancurile dinţilor în contact. În timp, după un număr de solicitări ale flancului dintelui,

8
a b

c d e
Fig. 3.3
materialul oboseşte şi determină apariţia, pe suprafeţele flancurilor active, a unor microfisuri de
oboseală.
Microfisurile iniţiale (fig. 3.3, c) apar în sensul forţelor de frecare∗) (fig. 3.3, b), în dreptul
cilindrului de rostogolire. Uleiul, care aderă la flancurile dinţilor, va fi presat în fisurile apărute (fig.
3.3, b şi d) pe flancurile active şi va crea o suprapresiune care va duce la desprinderea de mici
bucăţi de material (v.fig. 3.3, e). În acest fel, pe flancurile active ale dinţilor apar ciupituri, care
înrăutăţesc condiţiile de angrenare.
Ciupiturile, de formă şi dimensiuni diferite, se dezvoltă mai întâi spre piciorul dintelui şi
apoi spre capul acestuia, rezistenţa dintelui la apariţia de ciupituri fiind proporţională cu raza de
curbură a flancului dintelui.
Exfolierea stratului superficial de pe flancurile active ale dinţilor este o formă de
deteriorare prin oboseală a angrenajelor şi apare în cazul durificării superficiale, prin cementare,
nitrurare, nitrocarburare etc., a danturii roţilor. Practic, exfolierea se manifestă prin desprinderea de
material de pe suprafaţa dintelui ca urmare a unor microfisuri de oboseală apărute la graniţa dintre
stratul durificat şi stratul de bază. Pentru a preîntâmpina deteriorarea flancurilor active ale dinţilor
prin exfoliere, se recomandă alegerea unor tehnologii şi tratamente adecvate materialului şi
dimensiunilor roţilor dinţate.
Griparea este o formă a uzării de adeziune şi apare la angrenajele puternic încărcate, care
funcţionează la viteze mari, la temperaturi ridicate sau cu viteze de alunecare mari dintre dinţi.

∗)
La roata conducătoare, dinspre cercul de rostogolire spre capul şi piciorul dintelui, iar la roata condusă, în sens
invers (v. şi fig. 3.3, a).
9
Griparea se manifestă prin microsuduri care apar între dinţi, ca urmare a unui contact direct între
flancuri datorită expulzării, parţiale sau totale, a stratului de lubrifiant existent între dinţi. În
procesul angrenării, microsudurile locale produc, pe flancurile active ale dinţilor, zgârieturi şi benzi
de gripare, orientate în direcţia alunecării dintre dinţi. Griparea este favorizată şi de ungerea
insuficientă a angrenajului şi de vâscozitatea necorespunzătoare a uleiului.
Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a angrenajelor care funcţionează la
viteze mici, a angrenajelor care funcţionează în medii impure, a angrenajelor deschise şi a
angrenajelor care funcţionează în carcase închise, dar cu deficienţe la sistemul de ungere şi la cel de
etanşare. Impurităţile, care provin din exterior, din materialul desprins în urma apariţiei ciupiturilor
sau din forfecarea microsudurilor de gripare, ajung între flancurile dinţilor în contact şi acţionează
ca nişte mici scule aşchietoare, îndepărtând material de pe flancurile active ale dinţilor.
În urma procesului de uzare abrazivă, forma evolventică a dintelui se modifică şi se măreşte
jocul dintre flancurile active, iar angrenarea devine incorectă, cu şocuri mari şi zgomot; se poate
ajunge la ruperea dinţilor sau la imposibilitatea funcţionării angrenajului ca urmare a scurtării
dinţilor, când nu se mai asigură continuitatea mişcării. Pentru a evita deteriorarea flancurilor active
prin uzare abrazivă, se recomandă îmbunătăţirea sistemului de ungere şi a celui de etanşare.
Analiza cauzelor care produc deteriorarea angrenajelor reliefează următoarele concluzii:
ƒ deteriorarea angrenajelor are loc, în principal, ca urmare a apariţiei ciupiturilor pe
flancurile active ale dinţilor sau a ruperii prin oboseală, la baza acestora; rezultă că
angrenajele trebuie să se calculeze la solicitarea de contact şi la cea de încovoiere;
ƒ deteriorarea dinţilor este influenţată de mai mulţi factori constructivi şi funcţionali; ca
atare, metodica de calcul adoptată pentru angrenaje trebuie să ia în considerare aceşti
factori, prin corectarea sarcinii de calcul şi a rezistenţelor admisibile;
ƒ necesitatea alegerii materialelor din care se execută roţile dinţate funcţie de duritatea
superficială obţinută după tratament şi de tensiunile limită la solicitarea de contact şi cea
de încovoiere.
Metodica de calcul prezentată în acest curs, pentru angrenajele cilindrice şi pentru cele conice
şi hipoide, este metoda ISO–DIN, deoarece aceasta ia în considerare un număr mare de factori care
condiţionează durabilitatea angrenajului şi rezistenţa acestuia la cele două solicitări principale –
contactul şi încovoierea – şi se bazează pe multe determinări experimentale.

3.2. OŢELURI UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA ROŢILOR


DINŢATE

Roţile dinţate se execută dintr-o gamă foarte largă de materiale pentru a satisface condiţiile
diverse în care funcţionează. Roţile dinţate utilizate în construcţia reductoarelor de turaţie, a
transmisiilor automobilelor şi tractoarelor se execută numai din oţeluri tratate termic sau
termochimic. Din acest motiv, în acest subcapitol se tratează numai aceste oţeluri şi tratamentele
aplicate.

10
Oţelurile utilizate în construcţia roţilor dinţate sunt oţeluri laminate sau forjate. Din punct de
vedere al proprietăţilor mecanice şi al prelucrabilităţii, oţelurile utilizate în construcţia roţilor
dinţate se împart în două mari grupe:
• oţeluri moi, cu duritatea superficială mai mică de 350 HB;
• oţeluri dure, cu duritatea superficială mai mare de 350 HB.
Caracteristic oţelurilor moi este faptul că prelucrarea danturii se face după tratamentul
termic, iar în cazul oţelurilor dure, prelucrarea danturii se face înainte de tratamentul termic, după
tratament efectuându-se doar finisarea danturii prin rectificare.
Caracteristicile mecanice ale oţelurilor utilizate în construcţia roţilor dinţate depind, în mare
măsură, de calitatea şarjei, a semifabricatului şi a tratamentului termic sau termochimic aplicat. Din
aceste puncte de vedere, oţelurile se împart în trei grupe de calitate: ML, MQ şi ME.
Calitatea ML corespunde unor oţeluri care posedă calităţi reduse, calitatea MQ corespunde
unor oţeluri care sunt obţinute de producători cu experienţă, cu cheltuieli corespunzătoare, iar
calitatea ME impune cerinţe care trebuie îndeplinite când se cere o mare siguranţă în funcţionare.
Tratamentele termice pentru roţi dinţate sunt: recoacere, călire şi revenire, iar tratamentele
termochimice aplicate oţelurilor sunt cementare, nitrurare şi carbonitrurare.
În construcţia roţilor dinţate, se utilizează oţeluri al căror tratament termic este format din
călire urmată de revenire înaltă (500 ... 600ºC). Această combinaţie este cunoscută sub denumirea
de îmbunătăţire şi se aplică oţelurilor cu conţinut mediu de carbon (> 0,25%) şi uneori şi oţelurilor
cu conţinut mai redus de carbon (≈ 0,2%). Duritatea obţinută după îmbunătăţire este < 350 HB,
oţelurile cu conţinut de carbon mai mare de 0,25 % numindu-se oţeluri de îmbunătăţire.
Oţelurile de îmbunătăţire fac parte din grupa oţelurilor moi, principalele mărci de astfel de
oţeluri utilizate în construcţia roţilor dinţate de la reductoare sunt: 40 Cr 10, 26 MoCr 11, 34 MoCr
11, 51 VMnCr 11, 40 CrNi 12, 30 MoCrNi 20 etc.
Cementarea este tratamentul termochimic prin care se îmbogăţeşte stratul superficial al
dinţilor în carbon şi se aplică oţelurilor cu conţinut redus de carbon (<0,25%), numite şi oţeluri de
cementare.
Principalele mărci de oţeluri de cementare utilizate în construcţia roţilor dinţate de la
reductoare şi transmisii de automobile şi tractoare sunt 15 Cr 9, 18 MnCr 11, 20 TiMnCr 12, 21
MoMnCr 12, 18 CrNi 20, 20 MoNi 35, 17 MoCrNi 14,.
Rezistenţa la solicitarea de contact creşte de 2,5 ...3 ori, iar rezistenţa la solicitarea de încovoiere
prin oboseală la piciorul dintelui creşte de 1,5 ori, comparativ cu oţelurile îmbunătăţite. Oţelurile de
cementare sunt cele mai utilizate oţeluri în construcţia reductoarelor şi a transmisiilor de automobile
şi tractoare, rezultând dimensiuni de gabarit reduse ale acestor transmisii.
Oţelurile cementate fac parte din grupa oţelurilor dure şi au duritatea superficială cuprinsă între
56…64 HRC, iar a miezului este mai mare de 34 HRC.

11
3.3. ANGRENAJE CILINDRICE

Angrenajele cilindrice evolventice transmit mişcarea de rotaţie între două axe paralele şi
sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile automobilelor şi
tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria alimentară etc.
Angrenajele cilindrice evolventice se pot clasifica, în principal, după trei criterii:
• după direcţia dinţilor: angrenaje cu dantură dreaptă (dinţii paraleli cu axele roţilor), cu
dantură înclinată (dinţii înclinaţi faţă de axele roţilor) şi cu dantură în V;
• după tipul angrenării: angrenaje exterioare (roţile se rotesc în sensuri opuse) sau
angrenaje interioare (roţile se rotesc în acelaşi sens);
• după posibilităţile de mişcare ale axelor roţilor: angrenaje cu axe fixe, angrenaje cu axe
mobile (planetare), angrenaje cu cremalieră.
În fig. 3.4 sunt prezentate exemple de angrenaje cilindrice cu dantură dreaptă, exterioară (v.
fig. 3.4, a), interioară (v. fig. 3.4, b), respectiv cu cremalieră (v. fig. 3.4, c) şi angrenaje cilindrice cu
dantură înclinată (v. fig. 3.4, d) şi cu dantură în V (v. fig. 3.4, e).

Fig. 3.4

3.3.1. Geometria angrenajelor cilindrice

Angrenajul cilindric exterior este format din două roţi dinţate cu dantură dreaptă, la care
transmiterea mişcării de la o roată a angrenajului la cealaltă se realizează prin contactul succesiv şi
continuu al suprafeţelor laterale ale dinţilor, numite flancuri.
Prin intersecţia cilindrilor celor două roţi cu un plan perpendicular pe axele roţilor se obţine
un angrenaj plan, prin intermediul căruia se definesc parametrii geometrici ai angrenajului cilindric.
Intersecţia planului cu flancurile unui dinte determină profilul dintelui roţii.
Pentru a transmite continuu mişcarea de rotaţie cu raport de transmitere constant, profilele în
angrenare trebuie să respecte legea fundamentală a angrenării, adică să admită o normală comună
care să intersecteze, pe întreaga durată a angrenării, linia centrelor celor două roţi într-un punct fix numit

12
polul angrenării. Profilul evolventic este
foarte răspândit în construcţia roţilor dinţate, el
respectând această lege şi putând fi obţinut cu
scule cu geometrie simplă.
Evolventa este curba plană descrisă
de un punct al unei drepte, care se
rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix,
numit cerc de bază, de rază rb.
Evolventa are câteva proprietăţi
remarcabile, dintre care se enumeră:
• normala în orice punct al
evolventei este tangentă la cercul de bază
(v. fig. 3.5);
• distanţa măsurată pe direcţia
Fig. 3.5 normalei, între punctul de pe evolventă şi
cercul de bază, reprezintă raza de curbură a evolventei în acel punct (MT este ρ evolventă în punctul
M).
Roata evolventică are un număr de dinţi z dispuşi echiunghiular, ale căror flancuri sunt
evolvente. Se definesc următoarele elemente geometrice (fig. 3.6):
ƒ cercul de cap al roţii (da=2ra), care limitează dinţii la exterior;
ƒ cercul de picior (df =2rf), care limitează dinţii la interior;
ƒ cercul de bază (db=2rb), care constituie centroida la generarea teoretică a evolventei;
ƒ cercul de divizare (d=2r), centroida la generarea practică a evolventei cu scula cu flanc
rectiliniu;
ƒ pasul diametral, numit şi modul

dy
( my = ), definit ca raport între
z
diametrul dy şi numărul de dinţi ai roţii.
Se lucrează curent cu noţiunea de
modul, de regulă, pe cercul de divizare,
notat cu m. Acest modul este egal cu cel al
sculei aşchietoare şi este standardizat.
Cremaliera. În cazul limită, când z
→ ∞ (la un modul m dat), roata dinţată
Fig. 3.6 devine cremalieră de referinţă (fig.3.7), la
care cercurile devin drepte, iar profilul
evolventic devine rectiliniu. Cremaliera de referinţă se caracterizează prin dreapta de referinţă, pe
care plinul dintelui cremalierei este egal cu golul dintre dinţi.

13
Fig. 3.7

Se definesc:
înălţimea capului dintelui ha, care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi dreapta
ƒ
de cap ale cremalierei de referinţă;
înălţimea piciorului dintelui hf, care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi
ƒ
dreapta de picior ale cremalierei de referinţă;
jocul la piciorul dintelui c, corespunzător porţiunii de racordare a flancului dintelui
ƒ
cremalierei cu dreapta de picior;
înălţimea dintelui h, care reprezintă distanţa dintre dreapta de picior şi dreapta de cap ale
ƒ
cremalierei;
ƒpasul cremalierei p, care reprezintă distanţa, măsurată pe o paralelă la dreapta de
referinţă, între două profile omoloage consecutive;
ƒ raza de racordare ρf a profilului rectiliniu al dintelui cremalierei cu dreapta de picior;
ƒ unghiul profilului α.
Modulul cremalierei de referinţă ( m = p π ) este standardizat şi corespunde diametrului de
divizare al roţii.
Negativul cremalierei de referinţă este cremaliera de generare şi este utilizată ca sculă
generatoare. În vederea reducerii numărului de scule necesare prelucrării roţilor dinţate, sunt
standardizaţi: modulul cremalierei m, coeficientul capului dintelui cremalierei de referinţă
ha c
( h *a = ), coeficientul jocului la piciorul dintelui cremalierei de referinţă ( c * = ), coeficientul
m m
ρf
razei de racordare la piciorul dintelui cremalierei de referinţă ( ρ*f =
), unghiul de înclinare al
m
profilului cremalierei (α). Cu excepţia modulului cremalierei, care poate avea diverse valori
standardizate, toate celelalte mărimi sunt constante: h *a = 1; c * = 0,25; ρ *f = 0,38; α = 20 0. Ca
urmare, scula generatoare (cremaliera) este definită de un singur parametru şi anume modulul m. În

14
funcţie de acesta, rezultă înălţimea capului dintelui h a = h *a m , înălţimea piciorului dintelui
( ) ( )
h f = h *a + c * m şi înălţimea dintelui h = 2h *a + c * m.
La generare (fig. 3.8), poziţia cremalierei generatoare faţă de centrul roţii este controlată
prin distanţa dintre dreapta de referinţă a cremalierei şi dreapta de divizare, tangentă la cercul de
divizare. Această distanţă se numeşte deplasare şi se notează cu xm, unde m este modulul (care se
va regăsi pe cercul de divizare al roţii), iar x – coeficientul deplasării de profil .
Atunci când dreapta de referinţa coincide cu dreapta de divizare (ambele tangente la cercul de
divizare al roţii) se obţine roata zero (v. fig. 3.8, a), la care xm = 0, deci x = 0. Dacă dreapta de
referinţă este exterioară cercului de divizare al roţii, atunci se obţine roata plus (v. fig. 3.8, b), la care
xm > 0, deci x > 0. În cazul în care dreapta de referinţă intersectează cercul de divizare al roţii, se
obţine roata minus (v. fig. 3.8, c), la care xm < 0, deci x < 0.
Cercurile de cap şi de picior ale dinţilor, precum şi grosimea dinţilor evolventici sunt
influenţate de deplasările de profil. Cercul de picior, tangent dreptei de cap a cremalierei
generatoare la prelucrare (fig. 3.8, b), poate fi mai mic (de regulă), egal sau mai mare decât cercul
de bază. Cercul de cap al unei roţi depinde de cercul de picior al roţii conjugate şi se calculează din
condiţia ca între acestea să rămână jocul c.

a b c
Fig. 3.8
Deplasarea pozitivă duce la scăderea grosimii dintelui pe cercul de cap şi la creşterea
grosimii bazei dintelui. Pentru a preîntâmpina ascuţirea dinţilor, grosimea acestora pe cercul de
cap este limitată la o valoare admisibilă, adică sa ≥ samin.
La roţile cu număr mic de dinţi, la prelucrarea cu cremaliera, poate apărea fenomenul de
subtăiere (“scobire”) a bazei dinţilor, care duce la micşorarea grosimii bazei dintelui şi implicit a
rezistenţei acestuia la încovoiere. Acest fenomen negativ este evitat obligatoriu printr-o deplasare
de profil pozitivă.
Angrenajul roată – roată (fig.3.9) este format din două roţi dinţate caracterizate de
numerele de dinţi z1 şi z2 şi acelaşi modul m pe cercurile de divizare ale celor două roţi.
Fie M punctul de contact dintre profile. Conform proprietăţilor evolventei, normalele MT1 şi MT2
ale celor două profile sunt tangente la cercurile de bază ale celor două roţi în punctele T1 şi T2.
15
Deoarece profilele sunt reciproc
înfăşurabile (admit în orice punct de
contact o normală şi, respectiv, o tangentă
comună), normalele MT1 şi MT2 sunt
coliniare. Ca urmare, punctele de contact
dintre profile se află pe dreapta determinată
de punctele T1 şi T2 (tangenta comună a
celor două cercuri de bază), numită
dreaptă de angrenare. Teoretic,
angrenarea poate avea loc pe segmentul
|T1T2|, numit segment teoretic de
angrenare, iar practic pe segmentul |AE| –
determinat de intersecţia dreptei de
angrenare cu cercurile de cap ale celor
două roţi – numit segment real de
angrenare.
Considerând pentru cele două roţi
sensurile de rotaţie din fig. 3.9, intrarea
profilelor în angrenare are loc în punctul A,
iar ieşirea din angrenare are loc în punctul
Fig. 3.9 E. Punctul de contact M dintre profile
descrie în planul fix segmentul AE (de la A la E), iar în planele celor două roţi descrie porţiunile
active ale profilelor dinţilor în contact (marcate distinct în fig. 3.9) – de la picior spre capul dintelui
pentru dintele roţii 1, respectiv de la capul dintelui spre picior pentru dintele roţii 2.
Transmiterea forţei de la o roată la alta se face după direcţia normalei comune a profilelor
(deci, după direcţia dreptei de angrenare), punctul de aplicaţie al forţei fiind punctul de contact M, a
cărui mişcare a fost precizată.
Intersecţia dreptei de angrenare cu linia centrelor O1O2 a celor două roţi determină polul C
al angrenării (centrul instantaneu de rotaţie în mişcarea relativă a celor două roţi) şi centroidele
angrenajului – cercurile de rostogolire de diametre dw1 şi dw2. Transmiterea mişcării de la o roată a
angrenajului la cealaltă trebuie să se facă continuu (fără intermitenţe). Pentru aceasta trebuie ca la
ieşirea unei perechi de dinţi din angrenare perechea următoare să fie deja intrată în angrenare.

3.3.2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă


3.3.2.1. Calculul la solicitarea de contact
Calculul la solicitarea de contact are drept scop să preîntâmpine deteriorarea dinţilor roţilor
prin apariţia de ciupituri pe flancurile active ale acestora. Calculul constă în determinarea
tensiunilor efective la contact şi limitarea acestora la valori admisibile.

16
Modelul de calcul la solicitarea de contact are la bază relaţia stabilită de Hertz pentru
contactul după generatoare a doi cilindri. Tensiunile care apar la contactul dintre cei doi cilindri,
reprezentaţi în fig. 3.10, apăsaţi între ei cu forţa normală Fn, se determină cu relaţia:
Fn 1
σH = ZE , (3.1)
lk ρ

1
în care: Z E = reprezintă factorul
⎛1− υ 1 − υ 22 ⎞
2
π⎜⎜ + 1

⎝ E1 E 2 ⎟⎠
de elasticitate al materialelor celor doi cilindri; E1,2 şi υ1,2
– modulele de elasticitate, respectiv coeficienţii de
contracţie transversală (Poisson) ai materialelor celor doi
cilindri; Fn – forţa normală de apăsare a celor doi
1 1 1
cilindri; = ± – curbura redusă a celor doi
Fig. 3.10 ρ ρ1 ρ 2
cilindri; ρ1,2=D1,2/2 – razele de curbură ale celor doi
cilindri; semnul „+” corespunde contactului exterior (angrenaje exterioare) iar semnul „–”
corespunde contactului interior (angrenaje interioare); lk = B – lungimea de contact dintre cilindri.
La stabilirea relaţiei (3.1), s–au adoptat următoarele ipoteze simplificatoare:
• materialele celor doi cilindri sunt omogene, izotrope, elastice şi respectă legea lui Hooke;
• forţa normală Fn este aplicată static;
• tensiunile de contact se repartizează uniform pe lungimea de contact dintre cilindri;
• lăţimea suprafeţei de contact, ca urmare a
deformării elastice a materialelor celor doi cilindri,
este foarte mică comparativ cu dimensiunile
acestora;
• suprafeţele celor doi cilindri sunt netede;
• nu se ţine seama de efectul forţelor de
frecare.
Modelul de calcul al angrenajelor la solicitarea
de contact, prezentat în fig.3.11, consideră că
porţiunile dinţilor în contact aparţin unor cilindri şi
sunt apăsaţi între ei de forţa normală de interacţiune
dintre dinţi, restul ipotezelor adoptate de Hertz
rămânând valabile şi pentru acest model.
Spre deosebire de cilindrii lui Hertz, care au
razele de curbură constante, dinţii roţilor dinţate
sunt profilaţi evolventic şi au razele de curbură
Fig. 3.11 variabile. Modelul de calcul consideră că în

17
angrenare se află o singură pereche de dinţi ( ε α = 1 ) şi că dinţii se găsesc în contact într–un punct
oarecare Y (v. fig.3.11).
Pentru calculul angrenajului la solicitarea de contact, relaţia (3.1) se scrie sub forma

Fn ρ Y1 + ρ Y 2
σ HY = Z E . (3.2)
l k ρ Y1ρ Y 2
Angrenajul real poate fi calculat la solicitarea de contact pe baza modelului de calcul adoptat,
corectând ulterior relaţia de calcul pentru tensiunea σH. Corecţiile iau în considerare deosebirile
existente între modelul de calcul şi angrenajul real. Aceste deosebiri sunt:
• forţa normală de interacţiune dintre dinţi Fn are o acţiune dinamică, fiind variabilă în timp;
acţiunea dinamică este determinată de două cauze: acţiunea dinamică exterioară, dependentă de
tipul maşinii motoare şi a celei antrenate şi acţiunea dinamică internă, dependentă de erorile de
execuţie şi/sau de montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;
• tensiunile de contact se repartizează neuniform pe lungimea liniei de contact dintre dinţi,
datorită impreciziilor de execuţie şi/sau montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor,
carcasei etc.; deformaţiile elastice pot reduce sau pot mări erorile datorate impreciziilor de execuţie;
• angrenajul real are gradul de acoperire ε α > 1 ceea ce conduce la existenţa unor porţiuni cu
două perechi de dinţi în angrenare; în plus, din cauza erorilor de execuţie şi a deformaţiilor elastice
ale dinţilor, sarcina nu se repartizează uniform pe cele două perechi de dinţi aflate simultan în
angrenare;
• între dinţii angrenajului real apar forţe de frecare.
Tensiunea la solicitarea de contact este dependentă de razele de curbură ale
suprafeţelor dinţilor în contact, tensiunile maxime apărând în zona corespunzătoare razelor de
curbură minime. În cazul modelului de calcul (angrenaj cu ε α =1), această situaţie ar corespunde
punctelor A şi E, de intrare în angrenare, respectiv
de ieşire din angrenare (fig.3.11). În cazul unui
angrenaj real ( ε α >1,0), în aceste zone angrenarea
este bipară iar sarcina se împarte pe cele două
perechi de dinţi în contact. În aceste condiţii
tensiunile maxime de contact apar pe segmentul
BD din linia de angrenare. Ca atare, ISO
recomandă efectuarea calculului angrenajelor la
solicitarea de contact considerând că dinţii
angrenează în polul angrenării C, respectiv în
punctul interior de angrenare singulară (punctul B
– pentru pinionul 1 şi punctul D – pentru roata
condusă 2 (fig.3.12)).
Fig. 3.12 Pentru contactul dinţilor în polul angrenării C,
se obţine α Y1 = α Y 2 = α w , şi curbura redusă se

18
determină cu relaţia
⎛1⎞ 1 1 ρ + ρC2 TT
⎜⎜ ⎟⎟ = + = C1 = 1 2 , (3.3)
⎝ ρ ⎠ C ρ C1 ρ C 2 ρ C1ρ C 2 ρ C1ρ C 2
d b1 d d d
în care ρ C1 = T1C = tg α w = 1 tg α w cos α şi ρ C 2 = T2 C = b 2 tg α w = 2 tg α w cos α .
2 2 2 2
Rezultă
⎛1⎞ 2 u +1
⎜⎜ ⎟⎟ = . (3.4)
⎝ ρ ⎠ C d 1 tg α w cos α u
Pentru angrenajul real, relaţia (3.2), de determinare a tensiunilor la solicitarea de contact, în
polul angrenării C, devine, având în vedere şi relaţiile (3.3) şi (3.4),
Fnc u + 1 2
σ HC = σ H 0 = Z E Z ε , (3.5)
b d 1 u cos α tgα w
2

unde: Zε reprezintă factorul gradului de acoperire pentru solicitarea de contact, valorile sale
depinzând de gradul de acoperire ε α (acest factor defineşte lungimea liniilor de contact ca fiind
l k = b Z ε2 ); Fnc – forţa normală corectată.
Forţa normală corectată Fnc se exprimă în funcţie de forţa tangenţială, corespunzătoare
cercului de divizare (fig.3.13), rezultând
Ft
Fnc = K A K v K Hβ K Hα , (3.6)
cos α
unde: KA reprezintă factorul regimului de funcţionare; valorile acestui factor evidenţiază
suprasarcinile dinamice exterioare care apar în timpul
funcţionării transmisiei, depinzând de tipul maşinii
motoare, a celei antrenate şi de caracterul sarcinii:
uniformă, cu şocuri mici, cu şocuri moderate, cu şocuri
puternice;
Kv – factorul dinamic, care ia în considerare
sarcinile dinamice suplimentare, datorate erorilor de
execuţie şi montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor şi
ale celorlalte piese ale subansamblului din care face parte
angrenajul;
Fig. 3.13 KHβ – factorul de repartizare neuniformă a
sarcinii pe lăţimea danturii; ia în considerare distribuţia neuniformă a sarcinii pe lăţimea danturii
datorită abaterii de direcţie a dinţilor şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;
KHα – factorul de repartizare neuniformă a sarcinii pe perechile de dinţi aflate simultan în
angrenare; acest factor evidenţiază repartizarea neuniformă a sarcinii pe cele două perechi de dinţi
aflate în angrenare.
Ţinând seama şi de corecţiile aduse forţei normale se obţine, pentru tensiuni de contact în polul
angrenării C (v. şi relaţia (3.5)), relaţia

19
Ft u +1
σ HC = σ H 0 = Z E Z H Z ε K A K v K Hβ K Hα ≤ σ HP , (3.7)
b d1 u

1 2
unde Z H = reprezintă factorul zonei de contact, iar σ HP – rezistenţa admisibilă la
cos α tg α w
solicitarea de contact.
Pentru calculul tensiunilor de contact în punctele interioare de angrenare unipară B şi D (v. şi
fig. 3.12) se apelează la relaţia
σ HB, D = Z B, D σ H 0 , (3.8)
în care ZB,D reprezintă factorii de angrenare corespunzători punctelor interioare de angrenare
unipară B, respectiv D.
Pentru punctul interior de angrenare unipară B
ρ C1ρ C 2
ZB = ,
ρ B1ρ B 2
iar pentru punctul singular de angrenare unipară D
ρ C1ρ C 2
ZD = ,
ρ D1ρ D 2
razele de curbură fiind prezentate în fig. 3.12.
De regulă, întâi se determină tensiunea la solicitarea de contact în polul angrenării şi
apoi în punctele interioare de angrenare unipară, rezultând σ HB = Z B σ H 0 , respectiv
σ HD = Z D σ H 0 . Predimensionarea se face considerând că dinţii sunt în contact în polul
angrenării.
Relaţia (3.7) se poate utiliza doar pentru calcule de verificare. De regulă, se cunoaşte
momentul de torsiune T1 la pinionul angrenajului care se calculează. Relaţiile de verificare se pot
exprima în funcţie de T1 prin următoarele înlocuiri
2T1 2a w cos α w 2a w cos α w
Ft = ; d w1 = ; d 1 = d w1 = , rezultând
d1 u ±1 cos α u ± 1 cos α

σ H0 =
ZE Zε ZH T1
K A K v K Hβ K Hα
(u ± 1)3 cos α , (3.9)
aw 2b u cos α w
unde b este lăţimea de contact dintre dinţi.
Pentru dimensionare, în relaţia (3.9) se înlocuieşte b = ψ a a w , rezultând expresia distanţei
dintre axe, pentru predimensionare
T1 K A K v K Hβ K Hα cos 2 α
a w 0 = (u ± 1) 3 (Z E Z ε Z H )2 , (3.10)
2ψ a uσ 2HP cos 2 α w
în care ψa reprezintă coeficientul de lăţime a roţii. Pentru calcule precise de dimensionare, distanţa
dintre axe, din condiţia de rezistenţă la contact, se obţine funcţie de factorii ZB şi ZD, rezultând:
a wB = a w 0 3 Z 2B şi a wD = a w 0 3 Z 2D iar a w = max(a wB , a wD ) . (3.11)

20
3.3.2.2. Calculul la solicitarea de încovoiere
Calculul la solicitarea de încovoiere are drept scop să preîntâmpine ruperea dinţilor prin
oboseală, la baza acestora. Calculul constă în determinarea tensiunilor efective la încovoiere şi
limitarea acestora la valori admisibile.
Modelul de calcul al angrenajelor la solicitarea de încovoiere are la bază următoarele
ipoteze simplificatoare:
• dintele se consideră ca o grindă încastrată, iar forţa de interacţiune dintre dinţi este aplicată
în consolă;
• se ia în considerare doar tensiunea de încovoiere – dată de componenta tangenţială a forţei
normale – si se neglijează efectul solicitării de compresiune – dată de componenta radială a
forţei normale – şi efectul solicitării de forfecare – dată de componenta tangenţială a forţei
normale;
• grosimea dintelui, în secţiunea periculoasă la încovoiere, este delimitată de punctele de
tangenţă la zona de racordare a dintelui la corpul roţii de două drepte simetrice, înclinate la
300 faţă de axa de simetrie a dintelui.
Şi în cazul solicitării la încovoiere, principala problemă este stabilirea punctului de aplicaţie
a forţei normale de interacţiune dintre dinţi. Se consideră situaţia cea mai periculoasă, când forţa
normală Fn este aplicată la capul dintelui.
Acest caz este întâlnit la intrarea în angrenare – pentru dinţii roţii conduse – şi la ieşirea din
angrenare – pentru dinţii roţii conducătoare (fig.3.14); corespunzător acestor situaţii, braţul forţei este
maxim, dar în angrenare se găsesc două perechi de dinţi şi forţa normală se distribuie pe aceste perechi de
dinţi.
Modelul de calcul pentru această situaţie este prezentat în fig. 3.15, factorii care depind şi de
punctul de aplicaţie al forţei normale au şi indicele a, care indică faptul că forţa normală este aplicată
la capul dintelui (diametrul punctului de aplicaţie a forţei normale este da).

Fig. 3.14 Fig. 3.15

21
Tensiunea la încovoiere se determină cu relaţia
Fta h Fa F 6h
σF = 2
YSa Yε = n YSa Yε 2Fa cos α Fa (3.12)
bS F b SF
6
în care YSa reprezintă factorul de corecţie a tensiunilor de încovoiere la baza dintelui şi ţine seama
de concentrarea tensiunii la piciorul dintelui şi de faptul că în secţiunea periculoasă există o stare
complexă de tensiuni (YSa = YSa (z, x));
Yε – factorul gradului de acoperire pentru solicitarea de încovoiere; ţine seama de faptul că
sarcina se repartizează pe două perechi de dinţi.
Pentru angrenajul real, relaţia (3.12) devine
Fnc 6h
σF = YSa Yε 2Fa cos α Fa , (3.13)
b SF
unde Fnc reprezintă forţa normală corectată, determinată cu relaţia
Ft
Fnc = K A K v K Fβ K Fα . (3.14)
cos α
Factorii introduşi pentru corectarea forţei Fn ţin seama de : regimul de funcţionare (KA);
sarcinile dinamice suplimentare (Kv); repartizarea neuniformă a sarcinii pe lăţimea danturii (KFβ);
repartizarea neuniformă a sarcinii pe perechile de dinţi aflate simultan în angrenare (KFα). Aceşti
factori au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul solicitării de contact, KA şi Kv având şi aceleaşi valori;
factorii KFβ şi KFα au valori diferite faţă de factorii KHβ şi KHα deoarece repartizarea neuniformă a
sarcinii influenţează diferit cele două solicitări.
Cu relaţia (3.14), expresia tensiunii la încovoiere (relaţia (3.13)) devine
Ft 6h
σF = K A K v K Fβ K Fα YSa Yε 2Fa cos α Fa (3.15)
b cos α SF
h Fa
6
şi notând cu YFa = m cos α – factorul de formă al dintelui pentru solicitarea de
2 Fa
⎛ SF ⎞
⎜ ⎟
⎝m⎠
încovoiere, rezultă tensiunile efective la încovoiere, diferite pentru pinion şi pentru roata condusă:
Ft
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Fα YFa1, 2 YSa1, 2 Yε ≤ σ FP1, 2 . (3.16)
b1, 2 m
Factorul de formă al dintelui se determină funcţie de numărul de dinţi z şi de deplasarea
specifică de profil x.
Relaţia (3.16), utilizabilă în calculele de verificare, se exprimă, de regulă, în funcţie de
momentul de torsiune T1 al pinionului, efectuând următoarele înlocuiri:
2T1 d 2a cos α w 2a w cos α w
Ft = ; m = 1 ; d w1 = w ; d 1 = d w 1 = ,
d1 z1 u ±1 cos α u ± 1 cos α
rezultând relaţia de verificare la încovoiere, pentru pinion şi pentru roata condusă, în cazul în care
forţa normală acţionează la capul dintelui

22
T1 z1 (u ± 1)
2
cos 2 α
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Y Y Y
Fα Fa1, 2 Sa1, 2 ε ≤ σ FP1, 2 . (3.17)
2b1, 2 a 2w cos 2 α w
Între tensiunile de încovoiere ale celor două roţi ale unui angrenaj există relaţia
b1 YFa 2 YSa 2
σ F 2 = σ F1 . (3.18)
b 2 YFa1 YSa1
Pentru dimensionare, se înlocuieşte, în relaţia (3.17), b = ψ a a w , rezultând expresia distanţei
dintre axe
T1 z1 (u ± 1)
2
YFa YSa cos 2 α
aw = 3 K A K v K Fβ K Fα Yε , (3.19)
2ψ a σ FP cos 2 α w
în care
YFa YSa ⎛Y Y Y Y ⎞
= max⎜⎜ Fa1 Sa1 , Fa 2 Sa 2 ⎟⎟ .
σ FP ⎝ σ FP1 σ FP 2 ⎠

3.3.3. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată

Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată se efectuează similar cu cel


al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă, dar se ţine seama de particularităţile geometrice
datorate înclinării danturii. Relaţiile de calcul pentru angrenajele cu dantură înclinată se obţin prin
particularizarea relaţiilor obţinute la dantura dreaptă.

3.3.3.1. Particularităţi ale geometriei roţilor cu dantură înclinată


Comparativ cu flancul danturii drepte – care este generat de o dreaptă conţinută în planul de
generare fiind paralelă cu generatoarea cilindrului de bază – flancul danturii înclinate este generat
de o dreaptă conţinută în planul de generare, dar care este înclinată faţă de generatoarea cilindrului
de bază cu unghiul βb.
Din acest mod de generare, rezultă
anumite particularităţi geometrice ale
danturii înclinate care influenţează calculul
de rezistenţă; aceste particularităţi sunt
prezentate în continuare.
• Unghiul de înclinare al dintelui
depinde de cilindrul pe care este definit; în
calculele de rezistenţă se utilizează: β –
unghiul de înclinare pe cilindrul de
divizare; βb – unghiul de înclinare pe
Fig. 3.16 cilindrul de bază; βa – unghiul de înclinare
pe cilindrul de cap. Relaţia de legătură dintre unghiurile de înclinare β şi βb este (fig. 3.16)

23
⎛ cos α n ⎞
β b = arccos⎜⎜ cos β ⎟⎟ . (3.20)
⎝ cos α t ⎠
• La o roată cu dantură înclinată se deosebesc trei plane caracteristice: planul frontal t–t –
perpendicular pe axa roţii; planul normal n–n – perpendicular pe direcţia dintelui corespunzătoare
cilindrului de divizare; planul axial x–x – ce conţine axa roţii (fig. 3.17, a). Între paşii din planul
normal pn şi din planul frontal pt există relaţia p t = p n cos β , rezultând relaţia dintre modulii din
planul normal şi frontal

mn
mt = . (3.21)
cos β

a b
Fig. 3.17
Elementele geometrice ale roţilor şi angrenajului se determină în plan frontal, luând în calcul
modulul frontal mt. Calculul de rezistenţă se efectuează în plan normal, acolo unde dimensiunile
dintelui sunt minime şi – tot acolo – acţionează forţa normală de interacţiune dintre dinţi. Tot în
planul normal este standardizat modulul danturii mn, pentru a utiliza aceleaşi scule de danturat la
dantura dreaptă şi înclinată. Planul axial se utilizează la prelucrarea roţilor dinţate.
• Dinţii înclinaţi intră în angrenare, respectiv ies din angrenare progresiv (fig.3.17, b), ceea ce
conduce la existenţa simultană a mai multor perechi de dinţi în angrenare; acest fapt explică
utilizarea angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la viteze mari. Metoda ISO – DIN de calcul a
angrenajelor consideră că intrarea progresivă a dinţilor în angrenare este favorabilă din punct de
vedere al solicitării de contact. Pentru a ţine seama de acest fapt, se introduce factorul înclinării
danturii Zβ, care ţine seama de înclinarea danturii având valori subunitare.
• Înclinarea dintelui determină mărirea lungimii acestuia faţă de lăţimea b a roţii (v.fig. 3.17,
b), comparativ cu dantura dreaptă la care lungimea dintelui este egală cu lăţimea roţii. Această
lungime a dintelui intră în calculul la solicitarea de încovoiere şi se determină cu relaţia
b
b nF = l = . (3.22)
cos β
La solicitarea de contact interesează lungimea liniei de contact dintre dinţii aflaţi în
angrenare. Pentru o pereche de dinţi aflaţi în angrenare (fig. 3.18), lungimea liniei de contact este

24
b
b nH = . (3.23)
cos β b
• Sarcina se repartizează
neuniform pe lungimea liniei de
contact (v. fig. 3.18); această repartiţie
este nefavorabilă pentru solicitarea de
contact – sarcina are un maxim în zona
cilindrului de rostogolire – dar
favorabilă pentru solicitarea de
încovoiere – la capul dintelui, sarcina
este minimă. Influenţa favorabilă a
repartizării sarcinii la încovoiere se ia
în considerare prin factorul înclinării
Fig. 3.18
danturii Yβ care ia o valoare subunitară.
• La angrenajele cilindrice cu dantură înclinată se deosebesc: εα – gradul de acoperire în plan
frontal; εβ – gradul de acoperire suplimentar (datorat înclinării danturii); εγ = εα+ εβ – gradul de
acoperire total.
• Din modul de generare al flancului
dintelui, rezultă că orice punct al acestuia
este definit prin două raze de curbură (fig.
3.19): ρn – în plan normal; ρt – în plan
frontal; relaţia de legătură dintre aceste raze
este
ρ n = ρ t cosβ b . (3.24)

Fig.3.19

3.3.3.2. Roata echivalentă. Angrenaj echivalent


Calculul de rezistenţă al angrenajului cilindric cu dantură înclinată se efectuează în plan
normal, acolo unde dimensiunile dintelui sunt minime şi unde acţionează forţa normală de
interacţiune dintre dinţi.
Pentru a utiliza relaţiile de calcul stabilite la angrenajul cilindric cu dantură dreaptă,
angrenajul cilindric cu dantură înclinată se înlocuieşte cu un angrenaj cilindric fictiv cu dantură
dreaptă numit angrenaj echivalent. Angrenajul echivalent este format din două roţi cilindrice fictive
cu dantură dreaptă numite roţi echivalente. Echivalenţa dintre roata cilindrică reală cu dantură
înclinată şi roata cilindrică fictivă cu dantură dreaptă constă în faptul că forma şi profilul dinţilor
roţii echivalente sunt aceleaşi cu forma şi profilul dinţilor roţii reale cu dantură înclinată în plan
normal.

25
În concluzie, se poate spune că intre elementele roţii reale din plan normal şi cele ale roţii
echivalente există următoarele egalităţi (fig. 3.20):

• raza de curbură a profilului dintelui roţii reale în plan normal este egală cu raza de curbură a
profilului dintelui roţii echivalente ρn roata reală = ρn roata echivalentă;

• modulul normal al danturii roţii reale este egal cu modulul danturii roţii echivalente
mn roata reală = mn roata echivalentă;

• deplasările specifice de profil de la roata reală din plan normal sunt egale cu deplasările
specifice de profil de la roata echivalentă xn roata reală = xn roata echivalentă;
• forţa normală de interacţiune dintre dinţi de la angrenajul real cu dantură înclinată este egală
cu forţa normală de interacţiune dintre dinţi de la angrenajul echivalent Fn roata reală = Fn roata echivalentă.
Diametrul de divizare dn al roţii echivalente se determină pornind de la egalitatea
ρn roata reală = ρn roata echivalentă. Raza de curbură a profilului dintelui roţii reale în plan normal rezultă din
relaţia (3.24) şi din relaţia de determinare a razei de curbură din plan frontal (fig. 3.20, a)

a b
Fig. 3.20

ρt d sin α t
ρn = = . (3.25)
cos β b 2 cos β b
Raza de curbură a profilului dintelui roţii
echivalente rezultă din fig. 3.20, b
dn
ρn = sin α n . (3.26)
2
Din relaţiile (3.25) şi (3.26) şi ţinând seama
de legătura dintre unghiurile de presiune din plan
normal αn şi din plan frontal αt
sin α t 1
= , rezultă
sin α n cos β b
sin α t 1 d
dn = d = . (3.27)
Fig.3.21 sin α n cos β b cos 2 β b
26
Numărul de dinţi zn ai roţii echivalente cu dantură dreaptă rezultă din egalitatea
mn roata reală = mn roata echivalentă şi din relaţia (3.27) obţinându–se, iniţial, relaţia
mtz mn z
mnzn = = (3.28)
cos β b cos β cos 2 β b
2

şi apoi relaţia finală


z
zn = . (3.29)
cos β cos 2 β b
Angrenajul echivalent (fig. 3.21) este un angrenaj evolventic format din două roţi cilindrice cu
dantură dreaptă având numerele de dinţi zn1 şi zn2, modulul danturii mn şi deplasările de profil xn1 şi xn2.
Dacă angrenajul real este un angrenaj nedeplasat rezultă un angrenaj echivalent nedeplasat. Dacă
angrenajul real este un angrenaj deplasat rezultă şi angrenajul echivalent un angrenaj deplasat având
aceeaşi sumă a deplasărilor specifice de profil xsn şi aceeaşi repartizare a acestora pe cele două roţi xn1,
respectiv xn2.
Pentru elementele geometrice ale roţilor dinţate echivalente şi ale angrenajului echivalent se
păstrează aceleaşi corelaţii între elemente ca şi la angrenajul cilindric cu dantură dreaptă.
Distanţa dintre axe awn a angrenajului echivalent se determină plecând de la relaţia
(v. fig. 3.21)
1
a wn = (d wn 2 ± d wn1 ) . (3.30)
2
Ţinând seama de relaţiile de legătură dintre diametre la roata reală
d b = d cos α t = d w cos α wt = ... , la roata echivalentă d bn = d n cos α n = d wn cos α wn = ... şi de relaţia
(3.27), rezultă
cos α n 1 cos α wt
a wn = a w . (3.31)
cos α wn cos β b cos α t
2

Celelalte elemente geometrice ale roţilor echivalente şi ale angrenajului echivalent precum
şi gradul de acoperire al angrenajului echivalent se determină cu aceleaşi relaţii ca la angrenajele

Fig. 3.22

27
cilindrice cu dantură dreaptă, cu menţiunea că elementele respective au indicele n.
Raportul de angrenare un al angrenajului echivalent se determină cu relaţia
z2
z n2 cos β cos 2 β b z 2
un = = = =u. (3.32)
z n1 z1 z1
cos β cos 2 β b

Momentul de torsiune Tn1 la pinionul angrenajului echivalent se determină ţinând seama de


relaţia Fn roata reală = Fn roata echivalentă. Momentul de torsiune Tn1 se determină ca produs între raza cercului
de divizare al pinionului angrenajului echivalent dn1/2 şi componenta tangenţială Ftn1 a forţei normale
Fn (fig. 3.22, a), iar momentul de torsiune T1 se determină ca produs între raza cercului de divizare al
pinionului angrenajului real d1/2 şi componenta tangenţială Ft1 din planul frontal al angrenajului real
(v.fig. 3.22, b).
Luând în considerare legătura dintre diametrul d1 şi diametrul dn1 (v. relaţia(3.27)), rezultă
raportul momentelor de torsiune
d n1 Ft1 d1
Ftn1
Tn1 2 cos β cos 2 β b 1
= = =
T1 d Ft1d 1 cos β cos 2 β b
Ft1 1
2
şi apoi momentul de torsiune la pinionul angrenajului echivalent
T1
Tn1 = . (3.33)
cos β cos 2 β b

3.3.3.3. Calculul la solicitarea de contact


Calculul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la solicitarea de contact se efectuează
pentru angrenajul echivalent adoptându–se aceleaşi ipoteze ca şi în cazul angrenajelor cilindrice cu
dantură dreaptă şi ţinând seama de particularităţile geometrice ale danturii înclinate.
Pentru angrenajul echivalent, cu contactul dinţilor în polul angrenării C, relaţia de determinare
a tensiunii la solicitarea de contact în polul angrenării este

σ HC = σ H 0 =
Z E Z ε Z H Zβ T1
K A K v K Hβ K Hα
(u ± 1) cos 2 α t
3
≤ σ HP , (3.34)
aw 2b u cos 2 α wt
unde:
1 2 cos β b
ZH = reprezintă factorul zonei de contact;
cos α t tg α wt

Z β = cos β – factorul înclinării danturii pentru solicitarea de contact.

Pentru contactul dinţilor în punctul interior de angrenare unipară – punctul B pentru pinion,
respectiv punctul D pentru roata condusă – factorii de angrenare ZB şi ZD trebuie determinaţi (v.
subcap. 3.3.2.1).

28
De regulă, întâi se determină tensiunea la solicitarea de contact σH0 în polul angrenării şi
apoi se determină tensiunea în punctele interioare de angrenare unipară, rezultând pentru aceste
puncte tensiunile σ HB = Z B σ H 0 , respectiv σ HD = Z D σ H 0 . Predimensionarea se face considerând că
dinţii sunt în contact în polul angrenării.
Procedând în mod analog ca la angrenajele cu dantură dreaptă şi înlocuind în relaţia
(3.34) lăţimea danturii b = ψa aw, rezultă expresia distanţei dintre axe, întâi pentru calculul la
solicitarea de contact în polul angrenării,
T1 K A K v K Hβ K Hα cos 2 α t
a w 0 = (u ± 1) 3 (Z E Z ε Z H Zβ )
2
(3.35)
2ψ a uσ 2HP cos 2 α wt
şi apoi relaţia finală

a wB = a w 0 3 Z 2B şi a wD = a w 0 3 Z 2D iar a w = max(a wB , a wD ) . (3.36)

3.3.3.4. Calculul la solicitarea de încovoiere


Calculul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la solicitarea de încovoiere se
efectuează pentru angrenajul echivalent adoptându–se aceleaşi ipoteze ca şi în cazul angrenajelor
cilindrice cu dantură dreaptă şi ţinând seama de particularităţile geometrice ale danturii înclinate.
Ca şi la angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă, se consideră situaţia cea mai periculoasă
când forţa normală Fn este aplicată la capul dintelui roţii echivalente.
Prin aplicarea, pentru angrenajul echivalent, a relaţiei (3.17) de verificare la încovoiere a
angrenajului cu dantură dreaptă, se obţine relaţia de verificare la solicitarea de încovoierea
angrenajului cu dantură înclinată
T1 z1 (u ± 1)
2
cos 2 α t
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Y Y Y Y
Fα β ε Fa1, 2 Sa1, 2 ≤ σ FP1, 2 , (3.37)
2b1, 2 a 2w cos β cos 2 α wt
unde Yβ este factorul înclinării danturii pentru solicitarea de încovoiere. Deoarece relaţia de calcul
s-a stabilit pentru roata echivalentă, factorii YFa şi YSa depind de parametrii cremalierei de referinţă,
de numărul de dinţi zn ai roţii echivalente şi de deplasările specifice de profil din planul normal xn.
Pentru dimensionare, se înlocuieşte, în relaţia (3.37), b = ψ a aw , rezultând expresia distanţei
dintre axe

T1 z1 (u ± 1)
2
Y Y cos 2 α t
aw =3 K A K v K Fβ K Fα Yε Yβ Fa Sa , (3.38)
2ψ a cos β σ FP cos 2 α wt
în care
YFa YSa ⎛Y Y Y Y ⎞
= max⎜⎜ Fa1 Sa1 , Fa 2 Sa 2 ⎟⎟ .
σ FP ⎝ σ FP1 σ FP 2 ⎠

29
3.4. FORŢE ÎN ANGRENAJELE CILINDRICE

În timpul funcţionării, un angrenaj cilindric transmite momentul de torsiune prin contactul


dintre dinţii celor două roţi. Între aceşti dinţi apar forţe de interacţiune dintre dinţi, normale la
profilele dinţilor şi egale şi de sens contrar pentru pinion (1) şi pentru roata condusă (2).
Neglijând frecarea dintre dinţi, forţele normale sunt cuprinse în planul de angrenare. Pentru
angrenajele cilindrice, se consideră că punctul de aplicaţie al forţei normale Fn este polul angrenării
C, la mijlocul lăţimii roţii.
Pentru calculul arborilor şi lagărelor, este dificil să se lucreze cu forţa normală Fn. Din acest
motiv, această forţă se descompune în mai multe componente, funcţie de tipul danturii, dreaptă sau
înclinată.

3.4.1. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă

În cazul angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă, forţa normală Fn se descompune în două


componente (fig. 3.23): forţa tangenţială Ft – în planul frontal, după axa y şi forţa radială Fr – în
planul axial, după direcţia x.
Forţa tangenţială Ft se determină cu relaţia
2T
Ft = , (3.39)
dw

Fig. 3.23

în care T reprezintă momentul de torsiune transmis de roata respectivă, iar dw – diametrul de


rostogolire al aceleiaşi roţi.
Forţa radială rezultă din fig. 3.23:
Fr = Ft tg α w . (3.40)
30
Între forţele care acţionează asupra pinionului şi roţii conduse, există următoarea corelaţie:
Ft 2 = Ft1 ; Fr 2 = Fr1 , calculându-se, de regulă, numai forţele corespunzătoare pinionului, Ft1 şi Fr1.
• Sensul forţelor tangenţiale se stabileşte funcţie de rolul roţii – conducătoare sau condusă –
şi de sensul de rotaţie. Astfel, la roata conducătoare (roata 1, fig. 3.23), forţa tangenţială Ft1 este
forţă rezistentă (echilibrează momentul motor transmis de arbore) şi, deci, are sensul invers
sensului de rotaţie (se opune vitezei unghiulare ω1). La roata condusă (roata 2, fig. 3.23), forţa
tangenţială Ft2 este forţă motoare (forţa care produce rotirea roţii) şi are acelaşi sens cu sensul de
rotaţie a roţii (acelaşi cu viteza unghiulară ω2).
• Sensul forţelor radiale este totdeauna de la polul angrenării spre centrul roţii respective, Fr1 –
spre centrul pinionului 1 şi Fr2 – spre centru roţii conduse 2 (v. şi fig. 3.23).

3.4.2. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură înclinată

În cazul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată forţa de interacţiune dintre dinţi Fn este
normală atât la profilul dintelui cât şi la direcţia dintelui, fiind cuprinsă înclinată planul de
angrenare (fig. 3.24).
În planul normal n–n, forţa Fn se descompune înclinată două componente: forţa F’ – tangentă la
cilindrul de rostogolire şi normală la direcţia dintelui şi forţa radială Fr – pe direcţia x a planului

Fig. 3.24
xCz şi îndreptată spre axa roţii. În planul yCz, tangent la cilindrul de rostogolire, forţa F’ se
descompune în alte două componente: forţa tangenţială Ft , pe direcţia y şi forţa axială Fa, pe
direcţia z.
Forţa tangenţială Ft se determină cu relaţia (3.39) ca şi la angrenajele cu dantură dreaptă.
Forţele radială Fr şi axială Fa rezultă din fig. 3.24:
Ft
Fr = F' tg α wn = tg α wn ; (3.41)
cos β
Fa = Ft tg β , (3.42)

31
considerând că βw = β.
Între forţele care acţionează asupra pinionului şi roţii conduse, există următoarea corelaţie:
Ft 2 = Ft1 ; Fr 2 = Fr1 ; Fa 2 = Fa1 , calculându-se, de regulă, numai forţele corespunzătoare pinionului,
Ft1, Fr1 şi Fa1. Toate forţele au punctul de aplicaţie în polul angrenării.
• Sensul forţelor tangenţiale şi radiale se stabileşte la fel ca la angrenajele cilindrice cu
dantură dreaptă.

• Sensul forţelor axiale depinde de sensul de rotaţie, de sensul înclinării danturii şi de rolul
roţii în angrenaj, conducătoare sau condusă. Modul de stabilire a sensului forţelor axiale este
prezentat în fig. 3.25 şi are în vedere faptul că forţa axială Fa şi forţa tangenţială Ft provin din
descompunerea forţei F’ – perpendiculară pe direcţia dintelui (v. şi fig. 3.24, b). Deci, cunoscând sensul
forţei tangenţiale Ft, rezultă sensul forţei axiale Fa. (v. fig. 3.25). Pentru stabilirea sensului forţei axiale
Fa , componenta tangenţială se reprezintă, convenţional, rabătută cu 90o în sensul rotirii, deoarece în
această poziţie se vede dintele în adevărata sa poziţie; în acest fel, forţa axială rezultă ca fiind redusă la
axa arborelui, punctul ei de aplicaţie fiind tot polul angrenării.
Influenţa schimbării sensului înclinării danturii şi a sensului de rotaţie asupra sensului
forţelor axiale se prezintă în fig. 3.25, b şi c.

Fig. 3.25

3.5. ANGRENAJE CONICE

Angrenajele alcătuite din roţi dinţate conice se utilizează în cazul în care axele celor doi
arbori, între care are loc
transmiterea mişcării de rotaţie,
sunt concurente.
Comparativ cu angrenajele
cilindrice, angrenajele conice au o
tehnologie de fabricaţie mai
pretenţioasă. De asemenea, forţele
a b
axiale care apar în aceste angrenaje
complică, într-o oarecare măsură, Fig. 3.26

32
construcţia reazemelor arborilor de susţinere a roţilor.
Roţile dinţate conice pot fi executate cu dantură dreaptă (fig. 3.26, a), înclinată sau curbă
(fig. 3.26, b).
Roţile conice cu dantură dreaptă sunt utilizate la viteze periferice reduse (v = 2...3 m/s),
când abaterile pasului şi cele ale profilului nu produc încă solicitări dinamice mari şi zgomot.
Aceste roţi sunt foarte sensibile la montaje mai puţin precise şi la deformaţii sub sarcină ale
arborilor de susţinere.
Roţile conice cu dantură curbă sunt utilizate la angrenajele cu viteze periferice mari, până
la 40 m/s. Aceste angrenaje au o funcţionare silenţioasă, grad de acoperire superior, durabilitate
mărită în exploatare şi oferă posibilitatea măririi raportului de angrenare.
Roţile conice cu dantură înclinată pot funcţiona la viteze periferice până la 12 m/s şi se
execută pe aceleaşi maşini de danturat ca şi roţile cu dantură dreaptă, dar cu o productivitate mai
redusă. Din acest motiv, în locul roţilor conice cu dantură înclinată, se preferă roţile conice cu
dantură curbă, care se execută pe maşini de mare productivitate. Angrenajele conice cu dantură
înclinată sunt utilizate, de regulă, atunci când roţile au dimensiuni mari şi, din acest motiv, nu pot fi
prelucrate pe maşini de danturat roţi cu dantură curbă.
Suprafeţele de rostogolire ale roţilor angrenajului conic (axoidele angrenajului) sunt suprafeţe
conice, tangente după o generatoare comună. Vârfurile celor două conuri de rostogolire se întâlnesc
în punctul 0 de concurenţă al axelor roţilor (fig. 3.27).

a b c d
Fig. 3.27
Conul de rostogolire al unei roţi dinţate conice este definit prin generatoarea acestuia şi
unghiul pe care aceasta îl face cu axa roţii, numit unghiul conului de rostogolire şi notat prin δ1,2.
Două roţi dinţate conice, care angrenează între ele, admit o generatoare comună a celor două
conuri de rostogolire, definită prin unghiurile δ1 şi δ2, unghiul dintre axele acestor roţi fiind
Σ = δ1 + δ 2 .

O aceeaşi roată dinţată conică poate angrena cu diferite roţi, caracterizate prin valori diferite
ale unghiului δ2 (fig. 3.27,a...3.27,d). În acest fel pot rezulta diverse valori ale unghiului Σ dintre
axele roţilor. Angrenajul cu unghiul dintre axe Σ = 900 (v.fig. 3.27, b) poartă denumirea de angrenaj
conic ortogonal şi este cel mai frecvent utilizat în construcţia transmisiilor.

33
4. ARBORI
4.1. CARACTERIZARE. CLASIFICARE. DOMENII DE
FOLOSIRE

Arborii sunt organe de maşini cu mişcare de rotaţie, destinaţi transmiterii momentelor de


torsiune de-a lungul axei lor şi susţinerii altor organe de maşini cu mişcare de rotaţie (roţi dinţate,
roţi de lanţ, roţi de curea, semicuplaje etc.).
Osiile sunt organe de maşini cu mişcare de rotaţie sau fixe, destinate susţinerii altor organe
de maşini cu mişcare de rotaţie.
Deosebirea funcţională dintre arbori şi osii este aceea că arborii transmit moment de
torsiune, în timp ce osiile nu transmit moment de torsiune.
Părţile componente ale unui arbore sunt: corpul arborelui, porţiunile de calare şi porţiunile
de reazem (fig. 4.1).
Porţiunile de calare sunt
zonele de asamblare a arborelui cu
organele de maşini susţinute de
acesta (roţi dinţate, roţi de curea, roţi
de lanţ, semicuplaje etc.). Acestea se
pot executa cilindrice sau conice,
utilizându-se, de regulă, suprafeţele
cilindrice, a căror execuţie este mai Fig. 4.1
uşoară. Suprafeţele conice se utilizează în cazurile în care sunt necesare montări şi demontări
frecvente ale organelor susţinute (roţi de schimb etc.) şi în cazurile în care este necesară o centrare
precisă a pieselor susţinute în raport cu arborele. Diametrele suprafeţelor de calare se aleg din seria
de diametre normale, iar diametrele capetelor de arbori se aleg din STAS 8724/2-71 (pentru capete
de arbori cilindrice) sau STAS 8724/4-71 (pentru capete de arbore conice).
Porţiunile de reazem sunt zonele necesare pentru realizarea lagărelor cu alunecare sau cu
rostogolire. De regulă, acestea se află dispuse la capetele arborelui, constituind fusurile de capăt.
Fusurile se execută, pentru lagărele cu alunecare, cilindrice, conice sau sferice. Cele mai folosite
sunt fusurile cilindrice, care se execută, de obicei, cu diametrul puţin mai mic decât al treptei
alăturate, în scopul simplificării montajului şi al fixării poziţiei axiale a arborelui. Fusurile conice se
folosesc pentru reglarea jocului în lagăr şi, uneori, pentru fixarea axială a arborelui. Fusurile sferice
se folosesc rar, atunci când deformaţiile unghiulare ale axei arborelui sunt mari. Fusurile pentru
lagărele cu rostogolire (cu rulmenţi) se execută cilindrice şi au lungimea mai mică decât fusurile
pentru lagărele cu alunecare, cu excepţia cazurilor când se montează doi rulmenţi în acelaşi lagăr.
Diametrele fusurilor se aleg în funcţie de diametrul interior al rulmentului.
Clasificarea arborilor se poate face după criteriile de clasificare prezentate în tabelul 4.1.

34
Tabelul 4.1
Clasificarea arborilor
Clasificarea arborilor
Criteriul de clasificare Felul arborilor
Forma axei geometrice Arbori drepţi Arbori cotiţi Arbori flexibili
Destinaţia Arbori de transmisie Arbori principali ai maşinilor unelte

Secţiunea arborelui pe lungime Cu secţiunea Cu secţiunea (diametrul) variabilă în


(diametrul) constant trepte
Forma suprafeţei exterioare Arbori netezi Arbori canelaţi
Forma secţiunii Cu secţiunea plină Cu secţiunea tubulară
Rigiditate Arbori rigizi Arbori elastici
Numărul reazemelor Cu două reazeme Cu mai mult de două reazeme
Poziţia în spaţiu a axei geometrice Arbori Arbori înclinaţi Arbori verticali
orizontali

Fig. 4.2

Arborii drepţi (fig. 4.2, a...d) sunt cel mai frecvent folosiţi în construcţia transmisiilor
mecanice. Se folosesc ca arbori de transmisie, pentru fixarea organelor de transmisie (roţi dinţate,
roţi de curea, roţi de lanţ, semicuplaje etc.) sau ca arbori principali ai maşinilor unelte, unde servesc
şi la fixarea organelor de lucru (sculelor).
Secţiunea arborelui, pe lungime, care poate fi constantă sau variabilă în trepte, este
determinată de repartiţia sarcinilor (momente de torsiune, momente încovoietoare, forţe axiale) de-a
lungul axei sale şi de tehnologia de execuţie şi montaj. Pentru arborii care sunt solicitaţi numai la

35
torsiune şi momentul de torsiune este distribuit pe toată lungimea acestora, se utilizează secţiunea
constantă (fig. 4.2, a). Pentru arbori solicitaţi la torsiune şi încovoiere, la care, de regulă, momentul
de torsiune nu acţionează pe toată lungimea arborelui, iar momentul încovoietor este variabil pe
lungimea acestuia, fiind mai mic spre capete, se utilizează secţiunea variabilă în trepte (fig. 4.2, b);
aceştia se apropie de grinda de egală rezistenţă, permit fixarea axială a organelor susţinute şi asigură
un montaj uşor. Se recomandă ca piesele montate pe arborii în trepte să treacă liber până la
suprafeţele lor de montaj, pentru a se evita deteriorarea diferitelor suprafeţe şi slăbirea strângerii
ajustajelor.
Suprafeţele exterioare ale arborilor pot fi netede (fig. 4.2, a şi b) sau canelate (fig. 4.2, c).
Arborii netezi se folosesc, cu precădere, în construcţia reductoarelor, iar arborii canelaţi în
construcţia cutiilor de viteze.
Arborii drepţi se execută, de regulă, cu secţiunea plină. Atunci când se impun condiţii severe
de greutate sau atunci când este necesară introducerea prin arbore a unui alt arbore (arborii coaxiali
ai cutiilor de viteze planetare sau arborii cutiilor de viteze cu axe fixe ale unor tractoare, prin
interiorul cărora trece arborele prizei de putere), aceştia se execută tubulari (fig. 4.2, d).
Principalele domenii de folosire a arborilor drepţi sunt: reductoarele de turaţie de uz general,
ansamblele transmisiei automobilelor şi tractoarelor (cutii de viteze, cutii de distribuţie, reductoare
centrale, reductoare finale, prize de putere etc.), utilajele tehnologice, arborii principali ai maşinilor
unelte etc.
Arborii cotiţi (fig. 4.2, e) se folosesc în construcţia mecanismelor de tip bielă-manivelă,
pentru transformarea mişcării de translaţie în mişcare de rotaţie (la motoarele cu ardere internă) sau
invers (la compresoare, prese, maşini de forjat). Aceştia au două sau mai multe fusuri paliere –
dispuse pe lungimea arborelui, pentru a asigura o rigiditate mare construcţiei – şi unul sau mai
multe fusuri manetoane, de legătură cu biela (bielele) mecanismului.
Arborii cotiţi sunt prevăzuţi cu contragreutăţi, pentru echilibrarea statică şi dinamică,
construcţia şi calculul lor fiind specifice domeniului de utilizare.
Arborii flexibili (fig. 4.2, f, g şi h) formează o grupă specială de arbori, la care axa
geometrică are o formă variabilă. Aceştia se folosesc pentru transmiterea momentelor de torsiune
între organe care îşi schimbă poziţia relativă în timpul funcţionării. Sunt confecţionaţi din câteva
straturi de sârmă, înfăşurate strâns şi în sensuri diferite, sensul de înfăşurare al ultimului strat fiind
invers sensului de rotaţie al arborelui, pentru a realiza, în timpul transmiterii mişcării, strângerea
straturilor interioare de către stratul exterior (fig. 4.2, f). Pentru protecţia arborelui împotriva
deteriorării şi a murdăriei şi pentru menţinerea unsorii consistente între spire, arborele elastic se
introduce într-o manta metalică (fig. 4.2, g) sau executată din ţesătură cauciucată (fig. 4.2, h).
Arborele flexibil se racordează la elementele între care se transmite mişcarea cu ajutorul armăturilor
de capăt.
Osiile (fig. 4.2, i şi j) sunt de două feluri: rotitoare şi fixe. Osiile rotitoare au, în general, axa
geometrică dreaptă şi secţiunea constantă sau aproape constantă pe toată lungimea (fig. 4.2, j – osia
de la vagoanele de cale ferată). Osiile fixe au axa geometrică dreaptă sau curbată şi se întâlnesc la
punţile nemotoare ale automobilelor.

36
4.2. MATERIALE ŞI TEHNOLOGIE

Alegerea materialului din care se execută arborii este determinată de: tipul arborelui,
condiţiile de rezistenţă şi rigiditate impuse, modul de rezemare (tipul lagărelor), natura organelor
montate pe arbore (roţi fixe, roţi baladoare etc.).
Arborii drepţi şi osiile se execută, de obicei, din oţeluri carbon şi oţeluri aliate. Oţelurile
aliate se folosesc numai în cazuri speciale: când pinionul este confecţionat din oţel aliat şi face corp
comun cu arborele, la arbori puternic solicitaţi, la turaţii înalte, în cazul restricţiilor de gabarit, la
osiile autovehiculelor etc.
Pentru arborii ale căror dimensiuni se determină din condiţii de rigiditate, oţelurile aliate,
tratate termic sau termochimic, se folosesc numai în măsura în care acest lucru este impus de durata
de funcţionare a lagărelor, canelurilor sau a altor suprafeţe funcţionale. Asigurarea rezistenţei la
oboseală şi a rezistenţei la uzură a fusurilor şi a altor suprafeţe funcţionale se realizează prin forma
constructivă a arborelui şi prin tratamente de suprafaţă: mecanice, termice sau termochimice.
Pentru arborii drepţi şi pentru osii, se recomandă:
- oţeluri de uz general pentru construcţii (OL42, OL50, OL60, STAS 500/2-80), pentru
arborii şi osiile care nu necesită tratament termic;
- oţeluri carbon de calitate de cementare (OLC15, OLC20, STAS 880-80) şi oţeluri aliate
de cementare (13CrNi 30 ş.a., STAS 791-80), pentru arbori puternic solicitaţi şi pentru arbori care
funcţionează la turaţii înalte;
- oţeluri carbon de calitate de îmbunătăţire (OLC45 ş.a., STAS 880-80) şi oţeluri aliate de
îmbunătăţire (40Cr 0, 41CrNi 12 ş.a., STAS 791-80), pentru arbori puternic solicitaţi, cu capacitate
portantă mare şi durată mare de funcţionare a fusurilor şi a canelurilor.
Ca semifabricate, pentru arborii de dimensiuni mici şi medii se folosesc laminate rotunde,
iar pentru arborii de dimensiuni mari se folosesc semifabricate forjate.
Arborii se prelucrează prin strunjire, suprafeţele fusurilor şi ale canelurilor, în cazul roţilor
baladoare, urmând să se rectifice.
Arborii cotiţi şi, în general, arborii grei se execută, în ultimul timp, din fontă cu grafit
nodular sau din fontă modificată, care conferă arborilor sensibilitate mai redusă la concentratorii de
tensiuni, proprietăţi antifricţiune şi de amortizare a şocurilor şi vibraţiilor, concomitent cu avantajul
unor importante economii de material şi de manoperă. Se mai foloseşte fonta maleabilă perlitică,
fonta aliată şi oţelul turnat.
Arborii cotiţi se execută prin forjare sau turnare. Semifabricatele forjate se obţin prin forjare
în mai multe treceri şi încălziri, în matriţe închise. Fusurile şi manetoanele arborilor cotiţi se
rectifică.
Arborii flexibili se confecţionează din sârmă de oţel carbon, cu diametrul de 0,3...3 mm,
trasă la rece. Mantaua arborilor flexibili este metalică, putând fi prevăzută şi cu straturi de ţesătură
şi cauciuc. Mantaua metalică se realizează dintr-o platbandă de oţel zincată, cu secţiune profilată,
înfăşurată, fiind etanşată cu şnur de bumbac (fig. 4.2, g). Mantaua din ţesătură cauciucată este
37
formată dintr-un arc din bandă de oţel, tratat termic, şi dintr-o tresă de bumbac acoperită cu cauciuc
cu inserţii de ţesătură (fig. 4.2, h).

4.3. CALCULUL ARBORILOR DREPŢI


4.3.1. Criterii de calcul

În procesul de transmitere a momentului de torsiune şi de susţinere a altor organe de maşini


cu mişcare de rotaţie (roţi dinţate fixe sau baladoare, roţi de curea, roţi de lanţ etc.), în secţiunile
arborelui apar tensiuni normale şi tangenţiale, care variază după cicluri diferite – iar la suprafaţa
arborelui, în zonele de contact al acestuia cu organele de maşini sprijinite, apar tensiuni de suprafaţă
(de strivire). Totodată, sub acţiunea sarcinilor exterioare şi a greutăţii arborelui şi a pieselor montate
pe acesta, arborele se deformează, apărând deformaţii de încovoiere şi de torsiune. De asemenea,
prin funcţionarea arborelui în regim continuu, la o turaţie apropiată de turaţia critică, apar vibraţii,
care pot duce la rezonanţă.
Tensiunile de interior pot duce la ruperea arborelui, iar cele de suprafaţă la distrugerea
suprafeţelor funcţionale. Caracterul variabil al solicitărilor duce la oboseala materialului.
Deformaţiile arborilor influenţează puţin funcţionarea transmisiilor cu elemente elastice (transmisii
prin curele şi prin lanţ), dar în cazul angrenajelor, acestea duc la repartizarea neuniformă a sarcinii
pe lungimea de contact a dinţilor şi la eventuale ruperi ale acestora. În lagăre, deformaţiile arborilor
duc la micşorarea jocului funcţional, măresc frecările şi uzurile, putând produce, datorită încălzirii,
griparea lagărului, sau – în cazuri extreme – chiar blocarea acestuia (la unghiuri mari de înclinare).
De asemenea, vibraţiile, prin mărimea amplitudinii lor, periclitează nu numai arborele, dar şi
întregul ansamblu în care acesta funcţionează.
Pentru preîntâmpinarea aspectelor negative semnalate, arborii trebuie să fie suficient de
rezistenţi, pentru a putea prelua tensiunile de interior şi de suprafaţă, să aibă forme constructive care
să împiedice oboseala materialului, să fie suficient de rigizi, pentru a limita deformaţiile de
încovoiere şi torsionale şi să nu funcţioneze în regim de rezonanţă.
Ca urmare, calculul arborilor constă din:
- calculul de rezistenţă (calculul de predimensionare şi calculul la solicitări compuse);
- calculul la solicitări variabile (la oboseală);
- calculul la deformaţii (calculul săgeţilor şi a unghiurilor de înclinare din lagăre, calculul
unghiului de răsucire);
- calculul la vibraţii (calculul turaţiei critice).

4.3.2. Scheme de calcul, solicitări

În calcule, arborele este înlocuit cu o grindă pe două (cel mai frecvent) sau pe mai multe
reazeme, asupra căreia acţionează forţe exterioare – provenite de la roţile de transmisie montate pe
acesta (roţi dinţate, roţi de curea, roţi de lanţ etc.) şi forţe de reacţiune – reacţiunile din lagăre. Sub
acţiunea acestui sistem de forţe, arborele este în echilibru.
38
Forţele exterioare, considerate ca forţe concentrate, acţionează în plane normale pe axa
arborelui (forţele tangenţiale şi radiale din angrenaje şi forţele tangenţiale din transmisiile prin curea
sau lanţ) sau sunt paralele cu axa arborelui (forţele axiale din angrenaje). Acestea se transmit
arborelui fie direct – prin contactul butuc – arbore, fie indirect – prin intermediul unui organ
suplimentar (pană – pentru forţele tangenţiale, inel de sprijin – pentru forţele axiale), sub forma
unor forţe care sunt distribuite, în general, neuniform pe suprafaţa de contact (fig. 4.3, a). Pentru
simplificarea calculelor, acţiunea organului susţinut asupra arborelui se înlocuieşte, în schema de
calcul a acestuia, prin sarcini concentrate, obţinute prin reducerea la axa arborelui a forţelor
exterioare provenite de la roţile de transmisie. Reducerea se face în punctul de intersecţie a planului
normal la axă – planul în care acţionează forţele exterioare radiale şi tangenţiale – cu axa arborelui
(punctul C – fig. 4.3, a, b şi c). Pentru calcule mai precise, forţele exterioare normale pe axa
arborelui se pot modela prin două sarcini concentrate, ca în fig. 4.3, a, la distanţa (0,2...0,3) lb faţă
de marginea butucului; la această schematizare, forţele concentrate se vor considera mai aproape
de margine în cazul butucilor rigizi şi montaţi cu strângere şi mai departe pentru butucii elastici şi
montaţi cu joc.
Forţele exterioare care acţionează asupra arborilor sunt dispuse după direcţii diferite, fapt
care duce la solicitarea arborelui, la încovoiere, în plane diferite. Pentru simplificarea stabilirii
diagramelor de momente încovoietoare, se recomandă descompunerea tuturor forţelor în
componente care produc solicitarea arborelui la încovoiere în două plane perpendiculare (fig. 4.3, b
şi c).

Fig. 4.3
Forţele de reacţiune din lagăre rezultă din interacţiunea arborelui cu organele pe care se
reazemă. Acestea se consideră, de asemenea, în schemele de calcul, sub forma unor sarcini, aplicate
în punctele de rezemare ale arborelui.
Poziţia reazemelor arborelui este în funcţie de natura lagărului. Pentru lagăre cu alunecare,
datorită presiunii neuniform distribuită dintre arbore şi lagăr, reazemul se consideră amplasat la
39
distanţa (0,25...0,3) lf, faţă de interiorul lagărului (fig. 4.4, a). În cazul lagărelor cu rulmenţi,
reazemele se consideră amplasate astfel:
- la mijlocul lăţimii rulmentului, pentru lagăre cu rulment radial cu bile sau cu role
cilindrice (fig. 4.4, b);
- la intersecţia normalei la suprafaţa de contact dintre corpurile de rulare şi inelele
rulmentului, cu axa arborelui, pentru lagărele cu un rulment radial-axial sau cu role
conice (fig. 4.4., c); distanţa a este dată în catalogul de rulmenţi.

Fig. 4.4
În funcţie de diametrul obţinut la predimensionare (v. pct. 4.3.3), de numărul şi dispunerea roţilor de tra
reazeme, întocmindu-se schiţa arborelui. Un exemplu în acest sens, pentru arborele intermediar al
unui reductor cilindric cu două trepte, este prezentat în fig. 4.5.

Fig. 4.5

40
Sub acţiunea forţelor exterioare, arborii sunt solicitaţi la torsiune, încovoiere şi
compresiune sau tracţiune, deci, în cazul general, sunt supuşi la solicitări compuse. Ponderea
fiecărei solicitări este determinată de mărimea forţelor şi de poziţia acestora în raport cu reazemele
arborelui.
Tensiunile care apar, datorită acestor solicitări, nu sunt constante, ci variabile, ele variind
după cicluri de solicitare diferite. Astfel, tensiunea de încovoiere variază după ciclu alternant
simetric, deoarece – deşi sarcina care încarcă arborele rămâne constantă ca mărime, direcţie, sens şi
punct de aplicaţie – prin rotirea arborelui, fibrele acestuia sunt supuse alternativ la compresiune
(când se găsesc în partea de sus – punctul A, respectiv B, după rotire cu 1800, din fig. 4.6) şi la
tracţiune (când se găsesc în partea de jos – punctul B, respectiv A, după o rotire cu 1800, din fig.
4.6). Schiţa ciclului alternant simetric şi caracteristicile acestuia sunt prezentate în tabelul 4.2.
Tensiunea de torsiune este constantă sau variază după un ciclu pulsator (considerând
funcţionarea cu porniri şi opriri repetate). Schiţele acestor cicluri şi caracteristicile lor sunt date în
tabelul 4.2.

Fig. 4.6
Tabelul 4.2
Cicluri de solicitare şi caracteristicile lor
Denumirea Alternant simetric Pulsator Constant
ciclului
Caracteristici
Schiţa ciclului

Tensiunea σmax τmax τmax


maximă
Tensiunea σ min = −σ max τmin = 0 τmin = τmax
minimă
Tensiunea σ max + σ min τ max + τ min τ max τ max + τ min
σm = =0 τm = = τm = = τ max = τ min
medie 2 2 2 2

Amplitudinea σ max − σ min τ max − τ min τ max τ max − τ min


σv = = σ max τv = = τv = =0
ciclului 2 2 2 2

Coeficientul σ min τ min τ min


R= = −1 R= =0 R= =1
de asimetrie al σ max τ max τ max
ciclului

41
4.3.3. Calculul de predimensionare

Acest calcul constă în stabilirea preliminară a diametrului necesar la întocmirea schiţei


arborelui şi apoi a schemei de calcul a acestuia.
Predimensionarea arborilor se face din condiţia de rezistenţă la torsiune, folosind o
tensiune admisibilă convenţională, pentru a se ţine seama, în acest fel, şi de existenţa altor solicitări
(încovoiere, tracţiune sau compresiune).
Din relaţia care defineşte tensiunea de torsiune
Mt Mt Mt
τt = = ≈ ≤ τ at , (4.1)
Wp πd 3
0,2d 3
16
se obţine diametrul arborelui
16M t Mt
d=3 ≈ 3 , (4.2)
πτ at 0,2τ at
unde: Mt este momentul de torsiune (dată de proiectare); τat – tensiunea admisibilă, convenţională,
la torsiune; d – diametrul arborelui; Wp – modulul de rezistenţă polar.
Pentru oţelurile obişnuite, întrebuinţate frecvent în construcţia arborilor, se recomandă o
tensiune admisibilă la torsiune convenţională
τat = 15...45 MPa, (4.3)
valorile superioare alegându-se pentru arborii scurţi (la care solicitarea de încovoiere are pondere
mai mică), iar valorile inferioare pentru arborii lungi.
La întocmirea schiţei arborelui, diametrul rezultat din calculul de predimensionare se
consideră în dreptul porţiunii de calare a roţii pe arbore (sau lângă pinion, dacă acesta este corp
comun cu arborele).

4.3.4. Calculul la solicitări compuse

Este calculul de rezistenţă de bază al arborilor, constând din verificarea (sau


dimensionarea) acestora la solicitări compuse, în secţiunile cu solicitări maxime (secţiunile
periculoase).
Pentru calculul la solicitări compuse, se întocmeşte schema de calcul a arborelui, pe baza
schiţei acestuia şi a forţelor exterioare, considerate cunoscute. În cazul în care asupra arborelui
acţionează forţe care îl solicită la încovoiere în două plane diferite (care formează între ele un unghi
mai mare de 300), se întocmesc scheme de calcul separate pentru cele două plane de solicitare. De
regulă, se întâlneşte situaţia în care cele două plane de solicitare sunt perpendiculare.
Folosind schemele de calcul, se determină reacţiunile din reazeme, se trasează diagramele
de variaţie ale momentelor încovoietoare, de torsiune şi a forţelor axiale şi se stabilesc secţiunile cu
solicitări maxime, în care se calculează momentul încovoietor rezultant – prin însumarea vectorială
a momentelor încovoietoare din cele două plane de solicitare (dacă planele de solicitare sunt

42
perpendiculare, momentul încovoietor rezultant se obţine prin însumarea geometrică a momentelor
încovoietoare din cele două plane).
Pentru exemplificare, în fig. 4.7 sunt întocmite schemele de calcul ale arborelui
intermediar al unui reductor cilindric cu două trepte (pentru arborele din fig. 4.5).

Fig. 4.7

Solicitările preponderente care se iau în considerare sunt solicitările de torsiune şi


încovoiere, iar atunci când forţele axiale au valori însemnate (în cazul angrenajelor cilindrice cu
dantură înclinată, a angrenajelor conice sau melcate), se consideră şi solicitarea de tracţiune –
compresiune.
Tensiunile care apar datorită acestor solicitări – tensiuni σi şi σt,c, pentru încovoiere,
respectiv tracţiune – compresiune şi tensiunea τt, pentru torsiune – se compun după una din teoriile
de rupere (de obicei teoria a III-a), tensiunea echivalentă σe – pentru secţiunea analizată - fiind dată
de relaţia
σe = (σ i + σ t ,c )
2
+ 4(ατ t )2 , (4.4)

în care α este un coeficient care ţine seama de modul de variaţie, după cicluri diferite, a tensiunilor
de încovoiere şi torsiune, transformând solicitarea de torsiune, constantă sau pulsatorie, într-o
solicitare alternant simetrică; valorile acestui coeficient se determină în funcţie de natura ciclurilor
de variaţie a tensiunilor de încovoiere şi torsiune şi de tensiunile admisibile la încovoiere ale
materialului arborelui, corespunzătoare ciclurilor respective de solicitare, cu relaţiile din tabelul 4.3.
valori orientative ale tensiunilor admisibile la încovoiere, pentru arborii confecţionaţi din oţel,
pentru diferite cicluri de solicitare, sunt date în tabelul 4.4.

43
Tabelul 4.3
Relaţii pentru determinarea coeficientului α
Modul de variaţie a tensiunii de Modul de variaţie a tensiunii de Relaţia pentru calculul
încovoiere torsiune coeficientului α
Constant σ ai III
α=
σ ai I
Pulsator σ ai III
Alternant simetric α=
σ ai II
Alternant simetric σ ai III
α= =1
σ ai III

Pentru verificarea arborelui la solicitări compuse, se calculează, în secţiunile periculoase,


cu relaţiile cunoscute, tensiunile σi, σt(c), τt, iar apoi se calculează tensiunea echivalentă, cu relaţia
(4.4) şi se compară cu tensiunea admisibilă la încovoiere, pentru ciclul alternant simetric, trebuind ca
σe ≤ σai III. (4.5)

Tabelul 4.4
Tensiuni admisibile pentru calculul arborilor
Tensiuni admisibile la solicitarea de încovoiere σai, în
Tensiunea de MPa, pentru:
Materialul
rupere solicitarea statică solicitarea solicitarea alternant
arborelui
σr, MPa pulsatorie simetrică
σai I σai II σai III
Oţel carbon 400 130 70 40
500 170 75 45
600 200 95 55
700 230 110 65
Oţel aliat 800 270 130 75
1000 330 150 90
Oţel turnat 400 100 50 30
500 120 70 40

Dacă arborele nu verifică la solicitări compuse, se măresc diametrele acestuia şi se reia


calculul (sau, eventual, se execută arborele dintr-un material mai bun).
Pentru dimensionarea arborelui la solicitări compuse, se pune, în secţiunile periculoase,
condiţia
σe = σai III, (4.6)
din care – înlocuind în σe, dat de relaţia (4.4), pe σt(c) = 0 şi Wp = 2Wz (pentru arborii de secţiune
circulară sau inelară) – se obţine
44
1
Wz nec = M i2 + (αM t )2 , (4.7)
σ ai III
respectiv diametrul necesar al arborelui
32M red M red
d nec = 3 ≈ 3 , (4.8)
πσ ai 0,1σ ai III
unde, momentul redus se calculează cu relaţia
M red = M i2 + (αM t )2 . (4.9)
Diametrul rezultat se compară cu cel obţinut la predimensionare. Dacă diferenţele sunt
mici, arborele poate rămâne aşa cum a fost schiţat după predimensionare; în caz contrar, se trece la
modificarea dimensiunilor arborelui, în funcţie de rezultatele obţinute din calculul de dimensionare
la solicitări compuse.
Observaţie: Se mai efectuează, de regulă, şi verificarea la solicitări variabile şi la
deformaţii.

4.4. ELEMENTE CONSTRUCTIVE

În procesul de proiectare a arborilor şi a osiilor, o atenţie deosebită trebuie să se acorde o


atenţie deosebită proiectării formei acestora, aceasta influenţând direct rezistenţa la oboseală,
corectitudinea fixării axiale a organelor susţinute, tehnologicitatea şi costul arborelui sau osiei.
Rezistenţa la oboseală a arborilor depinde, în cea mai mare măsură, de forma acestora,
fiind influenţată hotărâtor de concentratorii de tensiuni. Pentru mărirea rezistenţei la oboseală, sunt
necesare măsuri constructive, care depind de tipul concentratorului.
Principala sursă de concentratori de tensiuni o constituie trecerile de secţiune (salturile de
diametre).
În cazul în care saltul de diametru nu este folosit ca sprijin axial al organelor montate pe
arbore, trecerea de secţiune se recomandă a se executa prin:
- rază de racordare (STAS 406-73) cât mai mare posibilă (mai mare decât 0,1d; d –
diametrul treptei mici), în cazul în care diferenţa între trepte este mică (fig. 4.8, a);
- două raze de racordare diferite sau racordare de formă eliptică, în cazul arborilor foarte
solicitaţi (fig. 4.8, b şi c);
- teşirea capătului treptei de diametru mare, pentru treceri mici de secţiune (fig. 4.8, d);
- teşirea capătului treptei de diametru mare, combinată cu racordarea la treapta de
diametru mic, pentru treceri de secţiune mai mari (fig. 4.8, e);
- rază de racordare, însoţită de canal de descărcare, pe treapta de diametru mai mare (fig.
4.8, f);
- rază de racordare, combinată cu executarea unei găuri, pe treapta de diametru mai mare
(fig. 4.8, g) etc.

45
Fig. 4.8

În cazul în care saltul de diametru se execută în scopul sprijinirii axiale a organelor


montate pe arbore, caz în care este necesară prelucrarea (rectificarea) treptei de diametru mai mic,
trecerea de secţiune se recomandă a se executa prin:
- canale de trecere, executate la capătul treptei de diametru mai mic a căror lăţime şi
adâncime se recomandă a fi:
b = (2,5...3)mm şi t = (0,25...0,5)mm – pentru d < 50 mm, respectiv
b = (4...5)mm şi t = (0,5...1)mm – pentru d > 50 mm (fig. 4.8, h);
pentru arborii de dimensiuni mari, se recomandă soluţia din fig. 4.8, i, care reduce substanţial
concentrarea tensiunilor;
- degajare interioară, executată în treapta de diametru mare (fig. 4.8, j);
- canale de trecere, combinare cu degajare interioară, soluţie care asigură o mărire
considerabilă a rezistenţei arborelui la oboseală, asigură accesul pietrei de rectificat pe toată
lungimea tronsonului de diametru mic şi un sprijin axial corect al organelor montate pe arbore (fig.
4.8, k);
- rază de racordare, soluţie care, pe lângă importanta concentrare de tensiuni, nu asigură
accesul pietrei de rectificat la suprafaţa frontală de sprijin, fapt ce necesită măsuri speciale: teşirea

46
piesei susţinute, întrebuinţarea de piese suplimentare (fig. 4.8, l, m) etc.
O altă sursă importantă de concentrare a tensiunilor o constituie canalele de pană şi
canelurile. Pentru mărirea rezistenţei la oboseală a arborelui, în aceste cazuri, se recomandă:
- canalele de pană să se execute cu capetele rotunjite (fig. 4.8, n), preferabile fiind, însă,
canalele executate cu freza disc (fig. 4.8,o);
- diametrul exterior al porţiunii canelate să fie egal cu diametrul arborelui (fig. 4.8, p), iar
trecerea de la partea canelată la restul arborelui să se execute prin raze de racordare cât mai mari
posibile.
Zonele de contact arbore – organe susţinute sunt, de asemenea, concentratori de tensiuni,
care – în zonele marginale (fig. 4.8) – pot fi reduşi prin:
- îngroşarea porţiunii de calare, prin care se micşorează presiunile pe muchii şi creşte
rezistenţa, datorită diametrului mai mare (fig. 4.8, r);
- rotunjirea muchiilor butucului sau subţierea marginilor butucului (fig. 4.8, s, t);
- executarea canalelor de descărcare în arbore sau în butuc (fig. 4.8, u şi v).
În afara măsurilor constructive, rezistenţa la oboseală poate fi mărită şi prin executarea
unor tratamente de suprafaţă: mecanice (rulare cu role, ecruisare cu jet de alice), termice (călire
superficială cu flacără sau cu curenţi de înaltă frecvenţă) sau termochimice (cementare, nitrurare,
cianurare).
Rezistenţa la oboseală se poate mări şi prin rectificarea suprafeţei arborilor (este cazul
arborilor bară de torsiune).
Toate măsurile constructive urmăresc micşorarea coeficientului efectiv de concentrare a
tensiunilor, iar tratamentele de suprafaţă şi rectificarea suprafeţei arborelui urmăresc mărirea valorii
coeficientului de calitate a suprafeţei în scopul creşterii coeficientului efectiv de siguranţă la
solicitări variabile, deci a rezistenţei la oboseală.

47
5. LAGĂRE CU ROSTOGOLIRE (CU RULMENŢI)

Lagărele servesc la susţinerea arborilor, osiilor sau a altor organe de maşini cu mişcare de
rotaţie, fiind capabile să preia sarcinile care acţionează asupra acestora.

5.1. CARATERIZARE. DOMENII DE FOLOSIRE

Lagărele cu rostogolire (cu rulmenţi) sunt lagăre cu frecare de rostogolire, elementul principal
şi distinctiv al acestora fiind rulmentul.
Rulmenţii sunt ansambluri independente (fig. 5.1), formate din inelul exterior 1, inelul interior 2
– ambele având căi de rulare – corpurile de
rostogolire 3 şi colivia 4, care asigură o
dispunere uniformă a corpurilor de
rostogolire şi împiedică contactul dintre
acestea. În cazul în care dimensiunile de
gabarit radiale sunt limitate, poate lipsi
inelul interior sau ambele inele, căile de
rulare fiind executate, în acest caz, pe arbore
şi, respectiv, în carcasă.
Ansamblul lagărului cu rostogolire
cuprinde – pe lângă rulment (rulmenţi),
fusul arborelui şi carcasă – şi organe pentru
fixarea axială a inelelor rulmentului, precum
şi dispozitive de ungere şi etanşare.
Avantajele lagărelor cu rulmenţi constau
în pierderi prin frecare foarte mici, deci Fig. 5.1
randament ridicat; capacitate de încărcare mare pe unitatea de lungime, deci gabarit axial redus;
consum minim de lubrifiant; întreţinere uşoară; standardizarea pe scară internaţională a rulmenţilor,
prin care se asigură interschimbabilitatea acestora.
Dezavantajele lagărelor cu rulmenţi constau în dimensiuni de gabarit mari în direcţie radială;
durată de funcţionare redusă, în cazul vitezelor mari; comportare nesatisfăcătoare, în cazul şocurilor
şi a vibraţiilor; necesitatea unei precizii de execuţie ridicate şi a unor condiţii severe de montaj.

5.2. CLASIFICAREA RULMENŢILOR. SIMBOLIZARE

Rulmenţii, ca şi alte tipuri de organe de maşini, se clasifică având în vedere o serie de criterii.
ƒ După forma corpurilor de rostogolire, rulmenţii se împart în rulmenţi cu bile şi rulmenţi

cu role.

48
ƒ La rândul lor, rulmenţii cu role pot fi: cu role cilindrice, cu ace, cu role conice, cu role butoi
simetrice sau asimetrice (fig. 5.2).
ƒ După numărul rândurilor de dispunere
a corpurilor de rostogolire, rulmenţii pot fi cu
corpuri de rostogolire dispuse pe un rând, pe
două rânduri sau pe mai multe rânduri (în
cazul rulmenţilor folosiţi la cilindrii
laminoarelor etc.).
ƒ După capacitatea de adaptare a
Fig. 5.2 inelului interior la direcţia fusului, rulmenţii
pot fi obişnuiţi sau oscilanţi (aceştia admiţând deformaţii de încovoiere relativ mari ale arborilor).
ƒ După construcţia şi materialul coliviei, rulmenţii pot fi cu colivie ştanţată (din tablă de oţel)
sau cu colivie masivă (din textolit, alamă, duraluminiu etc.).
ƒ După valoarea jocului radial, rulmenţii pot fi cu joc radial normal, mărit sau micşorat,
determinat de precizia de execuţie, care poate
fi normală sau ridicată.
ƒ După direcţia sarcinii principale care
poate fi preluată de rulmenţi, aceştia pot fi:
radiali, axiali, radiali-axiali, axial-radiali.
a
ƒ După dimensiunile de gabarit în
direcţia radială, rulmenţii se împart în serii de
diametre, iar după dimensiunile de gabarit în
direcţie axială, în serii de lăţimi (fig. 5.3, a).
Seriile de diametre şi seriile de lăţimi
constituie seriile de dimensiuni, capacitatea
de încărcare a rulmenţilor fiind dependentă
de dimensiunile acestora (diametrul exterior
şi lăţimea).
b
Datorită marii diversităţi de
Fig. 5.3 tipodimensiuni ale rulmenţilor, a fost
necesară, şi s-a realizat pe plan mondial,
simbolizarea acestora, simbolizare la care a aderat şi ţara noastră.
În general, simbolul rulmenţilor (conform STAS 1679) se compune dintr-un simbol de bază şi
un simbol suplimentar. Simbolul de bază se compune din două grupe de litere sau cifre (fig. 5.3, b);
prima grupă reprezintă forma constructivă a rulmentului şi în anumite cazuri seria de lăţimi şi de
diametre, iar a doua grupă reprezintă alezajul rulmentului (prin multiplicarea simbolului cifric al
alezajului cu 5, se obţine dimensiunea alezajului în mm, pentru rulmenţi cu diametrul alezajului
cuprins în domeniul 20...480 mm). Simbolul suplimentar se foloseşte când rulmentul are o
construcţie modificată şi se compune din prefixe (folosite pentru desemnarea elementelor detaşabile

49
ale rulmentului) şi sufixe (folosite pentru indicarea variantelor constructive ale rulmentului sau
pentru modificări ale construcţiei interioare sau exterioare).

5.3. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE


RULMENŢI

Rulmenţii radiali cu bile pe un rând (fig. 5.4) au inelele prevăzute cu căi de rulare adânci, ale
căror raze de curbură sunt puţin mai mari decât ale bilelor; acest lucru determină un contact
punctiform, când rulmentul este neîncărcat şi
liniar (căile de rulare cuprind bilele), când
rulmentul este sub sarcină. Căile de rulare
adânci asigură acestui tip de rulment
capacitatea de a prelua forţe radiale şi axiale şi
de a împiedica deplasarea axială a arborelui, în
ambele sensuri. Jocul şi contactul punctiform
permit funcţionarea rulmenţilor radiali cu bile
la înclinări de până la 8’ între cele două inele;
înclinările mari reduc, însă, durabilitatea
rulmentului, motiv pentru care se limitează
folosirea acestor rulmenţi numai la arborii la Fig. 5.4
care distanţa dintre reazeme nu depăşeşte de
zece ori diametrul arborelui. Rulmenţii radiali cu bile pe un rând (fig. 5.4, a) sunt cel mai folosiţi,
fiind capabili să preia sarcini radiale medii şi sarcini axiale mai mici. Se execută şi cu capace de
protecţie (etanşare fără contact) – pe o parte (-Z, fig. 5.4, b) sau pe ambele părţi (-2Z, fig. 5.4, b) –
sau cu capace de etanşare (etanşare cu contact) – pe o parte (-RS, fig. 5.4, c) sau pe ambele părţi (-
2RS, fig. 5.4, c). Tipurile N şi –ZN (fig. 5.4, d) au practicat un canal pe inelul exterior, care serveşte
la fixarea axială, tipul – ZN având şi capac de protecţie pe o parte.
Rulmenţii radial oscilanţi cu bile pe două rânduri (fig. 5.5) au calea de rulare a inelului exterior
sferică, inelul interior având practicate două căi de
rulare de forma celor de la rulmenţii radiali cu bile pe
un rând. Forma specială a căii de rulare a inelului
exterior permite ca inelul interior (împreună cu bilele
şi colivia) să oscileze în jurul centrului rulmentului;
rulmentul funcţionează normal la înclinări – între
axele celor două inele – de până la 2,50...30, înclinări
datorate încovoierii arborelui sau necoaxialităţii
alezajelor celor două lagăre. Unghiul de înclinare este
limitat de necesitatea menţinerii contactului
permanent al căii de rulare a inelului exterior cu

Fig. 5.5
50
ambele rânduri de bile şi de construcţia dispozitivului de etanşare. Rulmenţii radial oscilanţi cu bile
pe două rânduri pot fixa axial arborele în ambele sensuri şi preiau sarcini radiale mari şi sarcini
axiale mici-medii, în ambele sensuri. Se recomandă utilizarea acestor rulmenţi la arbori cu
deformaţii mari de încovoiere (arbori elastici), la arbori cu distanţe mari între reazeme (arbori lungi)
şi în cazul în care coaxialitatea alezajelor lagărelor este greu de realizat (cazul carcaselor care
trebuie prelucrate din două părţi). Se execută şi cu alezaj conic (tipul K, fig. 5.5, a) sau cu bucşă de
strângere (tipul K+H, fig. 5.5, b).
Rulmenţii radial-axiali cu bile pe un rând (fig. 5.6) au inelele executate cu umăr doar într-o
parte, dreapta care uneşte punctele de contact ale unei bile cu căile de rulare ale celor două inele
făcând cu planul de dispunere a bilelor un unghi β = 120...400. Aceşti
rulmenţi preiau sarcini radiale şi axiale (într-un singur sens) care acţionează
simultan; de subliniat că – şi în lipsa unei sarcini axiale exterioare – în
rulment apare o forţă axială suplimentară, componenta după direcţia axială a
forţei normale, care are direcţia dreptei definită de punctele de contact dintre
bile şi inele. Rulmenţii radial-axiali se montează perechi (în X sau O), în
acelaşi lagăr sau lagăre diferite. Acest tip de rulment permite reglarea jocului
între inele şi bile, prin deplasarea relativă a inelelor; deci, jocul interior se
asigură prin montaj şi nu prin construcţie, ca rulmenţii radiali cu bile pe un
rând. Rulmenţii radial-axiali cu bile pe un rând împiedică deplasarea axială a
arborelui într-un singur sens; montaţi perechi, fixează arborele în ambele
sensuri. Se recomandă utilizarea acestora în cazul arborilor rigizi, încărcaţi
Fig. 5.6 cu forţe radiale şi axiale medii (reductoare cu angrenaje cilindrice cu dinţi
înclinaţi sau cu angrenaje conice, reductoare melcate, diferenţiale de autovehicule etc.).
Rulmenţii radiali cu role cilindrice pe un rând se execută: cu un inel având două gulere – ce
definesc calea de rulare – celălalt inel fiind fără gulere (tipurile N şi NU, fig. 5.7, a); cu un singur
guler pe al doilea inel (tipul NJ, fig. 5.7, b)
sau cu un inel de sprijin pe inelul interior
(tipul NU+HJ, fig. 5.7, b); cu guler şi inel de
sprijin pe inelul interior (tipurile NUP şi
NJ+HJ, fig. 5.7, c). Datorită contactului liniar
dintre corpurile de rostogolire şi căile de
rulare, aceşti rulmenţi pot prelua sarcini
radiale mai mari decât rulmenţii radiali cu
bile, cu aceleaşi dimensiuni de gabarit.
Tipurile N şi NU nu pot fixa axial arborii în
Fig. 5.7
timp ce rulmenţii de tip NJ limitează
deplasarea arborelui într-un sens, preluând sarcini axiale de valori mici. Rulmenţii cu inel de sprijin
(tipurile NJ+HJ şi NUP) fixează axial arborele şi pot prelua sarcini axiale mici, în ambele sensuri.
Rulmenţii radiali cu role cilindrice pe un rând se folosesc pentru sarcini radiale mari, în cazul
arborilor rigizi, la reductoare, cutii de viteze, utilaje etc.

51
Rulmenţii radial-axiali cu role conice (fig. 5.8) preiau sarcini radiale şi axiale (într-un singur
sens) care acţionează simultan. Atât căile de rulare ale inelelor cât şi rolele
sunt conice, vârfurile conurilor respective plasându-se în acelaşi punct pe
axa rulmentului, pentru a nu apărea alunecări geometrice. În cazul încărcării
pur radiale, ca şi la rulmenţii radial-axiali cu bile, apare o forţă axială
suplimentară, motiv pentru care aceşti rulmenţi se montează perechi (în
acelaşi lagăr sau în lagăre diferite), în X sau în O; un rulment fixează axial
arborele într-un sens, iar celălalt în sens invers. Aceşti rulmenţi sunt sensibili
la deformaţiile de încovoiere ale arborilor, necesitând arbori rigizi şi se
folosesc la reductoare cilindrice, conice şi melcate, la cutii de viteze,
transmisii centrale şi diferenţiale, la roţile autovehiculelor etc. Se execută şi
rulmenţi radial-axiali cu role conice cu două rânduri sau cu patru rânduri de
role, folosiţi cu precădere la utilajele tehnologice.
Fig. 5.8

5.4. MONTAJE CU RULMENŢI

Sprijinirea arborilor – pe care sunt fixate roţi dinţate, roţi de curea sau de lanţ, semicuplaje etc.
– în elementul fix (carcasă, batiu etc.) se realizează, de regulă, cu ajutorul rulmenţilor;
subansamblul astfel obţinut (arbore-rulmenţi - carcasă) constituie un montaj cu rulmenţi.
Un montaj cu rulmenţi trebuie să realizeze fixarea radială şi axială, în ambele sensuri, a
arborelui, fără a se introduce forţe suplimentare în rulmenţi, atunci când arborele se dilată termic
şi/sau se încovoaie sub acţiunea forţelor exterioare.
Scheme caracteristice de montaje cu rulmenţi
În majoritatea cazurilor, arborii se sprijină pe două lagăre, excepţie făcând arborii cu lungimi
foarte mari. Pentru buna funcţionare a arborilor şi a organelor de maşini fixate pe aceştia, este
necesar ca montajul cu rulmenţi să realizeze
atât fixarea radială cât şi cea axială, în
ambele sensuri (chiar şi atunci când pe
arbore nu acţionează forţe axiale).
Fixarea axială a arborilor se poate
realiza după două scheme distincte de
montaje cu rulmenţi: cu fixare axială a
arborelui, în ambele sensuri, într-un singur
lagăr; cu fixare axială a arborelui în ambele
lagăre, fiecare realizând fixarea în câte un
sens.
După schema prezentată în figura 5.9, a,
fixarea axială a arborelui, în ambele sensuri, Fig. 5.9
52
se realizează într-un singur lagăr (lagărul B), celălalt lagăr (lagărul A) fiind mobil în direcţia axială
(fixează arborele numai în direcţia radială). Acest montaj permite dilataţii termica ale arborelui,
precum şi deformaţii de încovoiere ale acestuia, în limitele admise de rulmenţii utilizaţi. Se
recomandă pentru arbori lungi şi/sau arbori care funcţionează la temperaturi ridicate, precum şi în
cazul arborilor sprijiniţi pe mai mult de două lagăre. Deplasarea axială se poate realiza prin
deplasarea rulmentului în alezajul carcasei (mai rar pe fusul arborelui) sau prin deplasarea ce are loc
în interiorul rulmentului (între corpurile de rostogolire şi unul de inele, în cazul rulmenţilor cu role
cilindrice de tip N sau NU şi a rulmenţilor cu ace). Se recomandă ca lagărul care fixează axial
arborele să fie mai puţin încărcat radial, pentru a uniformiza încărcarea celor două lagăre.
După schema prezentată – în două variante – în figura 5.9, b şi c, la fixarea axială a arborelui
participă ambele lagăre, fiecare în câte un sens.
Schema din figura 5.9, b, la care fixarea axială se realizează dinspre exterior, se recomandă în
cazul arborilor scurţi, cu deformaţii termice neînsemnate; deformaţiile de încovoiere ale arborelui,
în limitele admise de rulmenţii utilizaţi, sunt posibile.
Schema din figura 5.9, c, la care fixarea axială se realizează dinspre interior, se recomandă în
cazul arborilor scurţi şi rigizi (cu deformaţii de încovoiere neînsemnate), permiţând dilataţii termice.
Tipurile de rulmenţi care se folosesc pentru cele două scheme de montaj prezentate trebuie să
răspundă, individual sau în combinaţie, cerinţelor fixării radiale şi axiale ale arborelui.
Montajul din figura 5.10, realizat cu rulmenţi radiali cu bile pe un rând, este capabil să preia
sarcini radiale mici – medii şi sarcini axiale mici, în ambele sensuri de rulmentul din lagărul B; în
figură este indicat şi fluxul forţelor axiale (existente sau întâmplătoare) – între arbore şi carcasă – ce
traversează rulmentul din lagărul B.
Montajul din figura 5.11, realizat cu rulmenţi radial-axiali cu role conice, este capabil să preia
sarcini radiale şi axiale mari. În figură este prezentat şi fluxul forţelor axiale, de la arbore la carcasă,
precum şi punctele de aplicaţie ale reacţiunilor, obţinute prin intersecţia normalei la suprafeţele de
contact ale rolelor cu căile de rulare ale inelelor şi axa arborelui. În cazul unor forţe radiale şi axiale
medii, se folosesc rulmenţi radial-axiali cu bile.

Fig. 5.10 Fig. 5.11

53
Montajul din figura 5.12 este realizat cu rulmenţi radial cu bile pe un rând, fiind recomandat
pentru sarcini radiale mici-medii şi sarcini axiale mici.
Montajul din figura 5.13, realizat cu rulmenţi radial-axiali cu bile (montaţi în O), se recomandă
în cazul sarcinilor radiale şi axiale medii, când există restricţii de gabarit axial. În figură este
prezentat şi fluxul forţelor axiale, de la arbore la carcasă, precum şi punctele de aplicaţie ale
reacţiunilor.

Fig. 5.12 Fig. 5.13

5.5. CAUZELE IEŞIRII DIN FUNCŢIUNE ŞI CRITERIILE


SIGURANŢEI ÎN EXPLOATARE ALE RULMENŢILOR

Principalele forme de deteriorare ale rulmenţilor, care duc la scoaterea din funcţiune a acestora,
sunt: formarea de adâncituri pe căile de rulare ale inelelor; apariţia de ciupituri pe suprafeţele
funcţionale; uzura abrazivă a inelelor şi corpurilor de rostogolire; distrugerea coliviei, a inelelor sau
a corpurilor de rostogolire; griparea.
Adâncituri pe căile de rulare ale inelelor apar numai la rulmenţii încărcaţi în stare de repaus, la
rulmenţii care funcţionează la turaţii foarte mici (sub 10 rot/min) şi la rulmenţii care execută mişcări
pendulatorii lente. Apariţia adânciturilor – deformaţii locale remanente – se explică prin depăşirea
locală a limitei de curgere a materialului, fiind favorizată de lipsa unei pelicule de lubrifiant
suficient de rezistentă. Este principale formă de distrugere a rulmenţilor care nu se rotesc sau care
se rotesc foarte lent.
Apariţia de ciupituri pe suprafeţele funcţionale este principala formă de distrugere a rulmenţilor
rotitori; apare la rulmenţii cu n > 10 rot/min, bine unşi şi etanşaţi, şi are caracter de oboseală.
Rularea corpurilor de rostogolire pe căile de rulare ale inelelor provoacă, în straturile
superficiale ale pieselor respective, tensiuni de contact variabile în timp. După un anumit număr de
cicluri de funcţionare, materialul oboseşte, primele semne de oboseală fiind sub forma unor
microfisuri de suprafaţă; acestea se măresc în timp, şi – datorită pătrunderii uleiului sub presiune,
care produce desprinderi de particule de material – capătă aspectul de ciupituri. Ciupiturile apar pe

54
căile de rulare ale celui mai încărcat inel (interior la majoritatea rulmenţilor şi exterior la rulmenţii
oscilanţi), iar la bile în zona cea mai slabă din punct de vedere al proprietăţilor mecanice (zona
ieşirii fibrelor la forjare). Consecinţa apariţiei ciupiturilor este mărirea jocului în rulment şi
înrăutăţirea funcţionării.
Având în vedere formele şi cauzele de deteriorare ale rulmenţilor, se concluzionează că ciupirea
se poate evita printr-un calcul de durabilitate (la capacitatea de încărcare dinamică, pentru rulmenţii
cu n > 10 rot/min), iar deformarea plastică locală printr-un calcul la capacitatea de încărcare statică
(pentru rulmenţii cu n ≤ 10 rot/min). Celelalte forme de deteriorare pot fi evitate sau limitate printr-
un montaj şi o exploatare corespunzătoare.

5.6. PROIECTAREA MONTAJELOR CU RULMENŢI

Calculul rulmenţilor se face în funcţie de caracterul sarcinii şi turaţiei (constante sau variabile în
trepte) şi de mărimea turaţiei arborelui (n > 10 rot/min – rulmenţi rotitori; n ≤ 10 rot/min – rulmenţi
nerotitori).
Alegerea şi verificarea rulmenţilor rotitori (n > 10 rot/min), care funcţionează la sarcină şi
turaţie constante
Experimental, s-a constatat că rulmenţii de aceeaşi tipodimensiune, încercaţi în condiţii absolut
identice, au durate de funcţionare foarte diferite, ca urmare a diferenţelor dimensionale (macro şi
microgeometrice) ale inelelor şi corpurilor de rostogolire şi a diferenţelor dintre caracteristicile
mecanice ale materialelor; dispersia este influenţată foarte mult şi de incluziunile nemetalice.
Durata de funcţionare a rulmenţilor care se rotesc cu n > 10 rot/min este limitată de apariţia de
ciupituri pe căile de rulare ale inelelor sau pe corpurile de rostogolire, ca urmare a obosirii
straturilor superficiale ale materialului. Pentru a evita apariţia de ciupituri pe suprafeţele funcţionale
ale rulmenţilor, aceştia se calculează la durabilitate, relaţiile de calcul fiind stabilite pe baza unui
număr foarte mare de determinări experimentale, deoarece duratele de funcţionare prezintă o
repartiţie statică.
Durabilitatea unui rulment, considerat separat, reprezintă numărul de rotaţii efectuate de inelul
rotitor până la apariţia primelor semne de oboseală a materialului; la turaţie constantă, durabilitatea
se poate exprima şi în ore.
Durabilitatea de bază sau durabilitatea unui lot de rulmenţi reprezintă numărul de rotaţii
efectuate sau depăşite de 90% din rulmenţii lotului supus încercărilor fără să apară semne de
oboseală a materialului.
Pe baza curbei de împrăştiere a durabilităţii rulmenţilor lotului încercat (fig. 5.14), se constată
că 50% din rulmenţi depăşesc de aproximativ 5 ori durabilitatea de bază, iar 10% din rulmenţi
depăşesc de aproximativ 14 ori durabilitatea de bază, deşi toţi rulmenţii lotului sunt aparent identici
şi sunt încercaţi în aceleaşi condiţii.

55
Capacitatea de încărcare dinamică de bază reprezintă sarcina pur radială, în cazul rulmenţilor
radiali, sau pur axială, în cazul rulmenţilor axiali, de valoare şi direcţie constante, care acţionând
asupra unui lot de rulmenţi aparent identici asigură
acestuia durabilitatea de bază de un milion de rotaţii,
când inelul interior este rotitor, iar cel exterior fix.
Între capacitatea de încărcare dinamică C,
durabilitatea de bază Lb = 1 milion de rotaţii, sarcina P*)
care încarcă rulmentul şi durabilitatea acestuia L, s-a
stabilit următoarea dependenţă experimentală**)
PpL = CpLb ,
în care p reprezintă gradul curbei de oboseală (p = 3 –
pentru rulmenţii cu bile; p = 10/3 – pentru rulmenţii cu
role).
Dacă se cunoaşte sarcina P care încarcă rulmentul,
Fig. 5.14 turaţia n a inelului rotitor şi durata de funcţionare impusă
Lh impus, rulmentul se calculează după capacitatea de
încărcare dinamică***), cu relaţia
p
C necesar = P L ≤ C cata log , (5.2)
în care
60n L h impus
L= . (5.3)
10 6
Pentru un rulment (lagăr) existent, cu capacitatea de încărcare dinamică C = Ccatalog, al cărui inel
rotitor are turaţia n şi care este încărcat cu o sarcină P, calculul se poate efectua după criteriul
durabilităţii, cu relaţiile:
p
⎛ C cata log ⎞
L = ⎜⎜ ⎟⎟ , (5.4)
⎝ P ⎠
10 6 L
Lh = ≥ L h impus. (5.5)
60n
În cazul lagărelor în care acţionează forţe combinate (radiale Fr şi axiale Fa), acestea se
înlocuiesc, în calculul rulmentului, cu o sarcină dinamică echivalentă P.
Sarcina dinamică echivalentă este sarcina pur radială, pentru rulmenţii radiali şi radial-axiali,
sau pur axială, pentru rulmenţii axiali, de valoare şi direcţia constante, sub acţiunea căreia un
rulment – cu inelul interior rotitor şi cel exterior fix – atinge aceeaşi durabilitate ca şi în condiţiile
reale de încărcare (cu forţe combinate, Fr şi Fa).

*)
P = Fr – pentru rulmenţii radiali; P = Fa – pentru rulmenţii axiali.
**)
De fapt ecuaţia curbei de oboseală Wohler, pentru rulmenţi.
***)
Capacităţii de încărcare îi este atribuit termenul de „dinamică” pentru a evidenţia faptul că rulmentul este rotitor, acest termen neavând nici o
legătură cu caracterul sarcinii.

56
Diagrama experimentală din figura 5.15 prezintă corelaţia dintre forţa radială care solicită
rulmentul (egală cu reacţiunea radială totală Fr din
lagăr) şi forţa axială Fa care revine lagărului, pentru o
sarcină dinamică echivalentă contantă (P = ct.). În
diagramă apar două zone distincte, delimitate de
dreapta înclinată cu unghiul β’ (tg β’ = e, e fiind o
constantă a rulmentului, a cărei valori depind de tipul
acestuia*)):
ƒ prima zonă (I) se caracterizează prin forţe
axiale mici, comparativ cu cele radiale, acestea
neglijându-se la calculul rulmentului; pentru această
zonă, în care
Fa
= tg β ≤ tg β' = e,
Fr
sarcina dinamică echivalentă se calculează cu relaţia
P = f p VFr ; (5.6)
zona a doua (II) se caracterizează prin forţe
ƒ

axiale mari, comparativ cu cele radiale, acestea fiind


luate în considerare la calculul rulmentului; pentru Fig. 5.15
această zonă, în care
Fa
= tg β > tg β' = e,
Fr
sarcina dinamică echivalentă se calculează cu relaţia
P = f p (VXFr + YFa ). (5.7)
În relaţiile (5.6) şi (5.7) s-au notat: β - unghiul dintre componenta radială a încărcării Fr şi
rezultanta încărcării Fn (v. fig. 5.15); fp – factor de corecţie global, care ţine seama de condiţiile
concrete de funcţionare a lagărului cu rulmenţi; X şi Z – factori de echivalare a sarcinii radiale Fr,
respectiv a celei axiale Fa, utilizaţi pentru calculul sarcinii dinamice echivalente P; V – factor ce ţine
seama de inelul care se roteşte. Valorile lui X şi Z sunt date în cataloagele de rulmenţi.

5.7. UNGEREA LAGĂRELOR CU RULMENŢI

Ungerea lagărelor cu rulmenţi se efectuează în scopul micşorării frecărilor dintre elementele în


contact ale rulmentului, pentru a asigura protecţia anticorosivă, pentru a uniformiza şi evacua
căldura degajată şi pentru a micşora zgomotul produs de rulment în timpul funcţionării.
Lubrifianţii folosiţi sunt uleiuri minerale de calitate superioară, unsori consistente, iar în cazuri
speciale lubrifianţi solizi.

*)
Valorile lui e sunt date în cataloagele de rulmenţi, în funcţie de raportul Fa/C0 sau de tipodimensiunea rulmentului.

57
Calitatea lubrifiantului şi intervalul de schimbare a acestuia se stabilesc în funcţie de mărimea
rulmentului, de turaţia arborelui, de sarcina şi temperatura de funcţionare a lagărului etc.

5.7.1. Ungerea cu ulei

Se recomandă în următoarele cazuri:


ƒ pentru ungerea lagărelor ai căror rulmenţi funcţionează într-un spaţiu în care se foloseşte
ulei pentru ungerea altor organe în mişcare de rotaţie (reductoare, cutii de viteze etc.);
ƒ pentru ungerea lagărelor la care temperatura de funcţionare este ridicată şi este necesară
evacuarea căldurii degajate;
ƒ pentru ungerea lagărelor la care este necesar un control continuu al ungerii;
ƒ pentru ungerea lagărelor care necesită înlocuirea uşoară a lubrifiantului;
ƒ pentru ungerea lagărelor arborilor de turaţii ridicate.

5.7.2. Ungerea cu unsoare consistentă

Se foloseşte în condiţii normale de funcţionare, având avantajul că unsoarea consistentă poate fi


menţinută uşor în lagăr, contribuind, în acest fel, la protejarea rulmentului împotriva impurităţilor şi
a umezelii. Ungerea cu unsoare consistentă se aplică rulmenţilor montaţi în locuri unde nu există
ulei pentru ungerea altor organe de maşini, când uleiul din baie nu ajunge prin stropire la unii
rulmenţi sau când angrenajele funcţionează cu uzuri însemnate.
Unsoarea cedează lent şi continuu uleiul pe care îl conţine, proces accentuat de creşterea
temperaturii în lagăr. Prin îmbătrânire, unsoarea pierde proprietatea de ungere şi, ca urmare, trebuie
înlocuită, motiv pentru care lagărele unse cu unsoare trebuie să fie prevăzute cu posibilitatea
completării şi înlocuirii acesteia.
Cantitatea de unsoare consistentă necesară ungerii unui lagăr cu rulmenţi se stabileşte în funcţie
de turaţia arborelui, spaţiul liber din rulment umplându-se complet cu unsoare consistentă, iar cel
din carcasă total sau parţial, în funcţie de raportul dintre turaţia arborelui şi turaţia maximă la care
poate funcţiona lagărul uns cu unsoare consistentă, turaţie indicată în cataloagele de rulmenţi.

5.8. ETANŞAREA LAGĂRELOR CU RULMENŢI

Durabilitatea lagărelor cu rulmenţi depinde atât de calitatea ungerii cât şi de eficacitatea


dispozitivului de etanşare utilizat.
Rolul dispozitivului de etanşare este să protejeze lagărul împotriva pătrunderii din exterior a
unor corpuri străine (praf, particule metalice, apă) şi să împiedice scurgerea lubrifiantului din corpul
lagărului.
Dispozitivul de etanşare se alege în funcţie de: felul lubrifiantului folosit (unsoare consistentă
sau ulei); sistemul de ungere ales (cu baie de ulei proprie, cu circulaţie de ulei, prin stropire, prin
picurare, cu ceaţă de ulei); condiţiile de mediu (mediu curat şi uscat, mediu impur şi/sau umed);
viteza periferică a fusului arborelui (mică sau mare); temperatura de funcţionare a lagărului
(normală sau ridicată); construcţia lagărului şi poziţia acestuia în cadrul ansamblului din care face
parte.

58
6. TRANSMISII PRIN LANŢ
6.1. CARACTERIZARE ŞI DOMENII DE FOLOSIRE

Transmisiile prin lanţ fac parte din categoria transmisiilor mecanice indirecte şi servesc la
transmiterea sarcinii (momentului de torsiune) între doi sau mai mulţi arbori paraleli. O transmisie
prin lanţ se compune din roţile de transmisie (roţi de lanţ), lanţul – care înfăşoară roţile şi
angrenează cu dinţii acestora (fig. 6.1), sarcina transmiţându-se prin contact – dispozitive de
întindere, dispozitive de ungere şi carcase sau apărători de protecţie.

Fig. 6.1

Lanţul este format din zale, articulate între ele, care îi asigură flexibilitatea necesară pentru
înfăşurarea pe roţile de lanţ, a căror dantură este funcţie de tipul lanţului.
Avantajele majore ale transmisiilor prin lanţ sunt: posibilitatea folosirii într-un domeniu larg
de distanţe între axele roţilor; posibilitatea transmiterii unor momente de torsiune mari; realizarea
unor rapoarte de transmitere medii constante, ca urmare a absenţei alunecărilor; randament ridicat
(η = 0,95...0,98); încărcări relativ reduse pe arbori (întinderea iniţială a lanţului urmăreşte reducerea
vibraţiilor şi nu transmiterea sarcinii prin frecare, ca în cazul transmisiilor prin curele); posibilitatea
înlocuirii uşoare a lanţului; posibilitatea funcţionării în condiţii grele de exploatare (praf, umiditate,
temperaturi ridicate).
Dintre dezavantajele transmisiilor prin lanţ, cele mai importante sunt: neuniformitatea
mişcării roţii (roţilor) conduse – ca urmare a faptului că lanţul înfăşoară roţile de lanţ după contur
poligonal – care produce sarcini dinamice suplimentare, vibraţii şi zgomot în funcţionare; uzura
inevitabilă în articulaţii, care duce la mărirea pasului, impunându-se folosirea dispozitivelor de
întindere; necesită o precizie mai ridicată de montare a arborilor şi o întreţinere mai pretenţioasă,
comparativ cu transmisiile prin curele.
Transmisiile prin lanţ se utilizează când se impun distanţe medii între axe, care nu pot fi
realizate prin angrenaje şi/sau când nu este permisă alunecarea, situaţie în care nu pot fi folosite
transmisiile prin curele. Se folosesc în construcţia maşinilor agricole, de transport (biciclete,
motorete, la acţionarea mecanismului de distribuţie a motoarelor autoturismelor) etc.

59
6.2. LANŢURI CU BUCŞE. LANŢURI CU ROLE

Lanţurile de transmisie se execută cu paşi mici, pentru reducerea sarcinilor dinamice şi cu


articulaţii rezistente la uzură, pentru mărirea duratei de funcţionare. Se utilizează: lanţurile cu
bolţuri (tip Gall), formate din eclise şi bolţuri; lanţurile cu
bucşe, constituite din eclise, bolţuri şi bucşe; lanţuri cu
role, în componenţa cărora intră eclise, bucşe, bolţuri şi
role; lanţurile cu eclise dinţate. Clasificarea lanţurilr
articulate, inclusiv a celor de transmisie, este dată în
STAS 2577-67.
Lanţurile cu bucşe (fig. 6.2, a) se execută conform
STAS 3006-80 şi se compun din eclise, bolţuri şi bucşe;
eclisele exterioare 1 sunt presate pe bolţurile 3, iar cele
interioare 2 pe bucşele 4. Din punct de vedere funcţional,
eclisele exterioare şi bolţurile, respectiv eclisele interioare
şi bucşele, formează elemente cinematice distincte,
articulate între ele (fig. 6.2, b), suprafaţa de contact dintre Fig. 6.2
bolţuri şi bucşe fiind mult mai mare decât în cazul
lanţurilor cu bolţuri. Datorită acestui fapt şi având în vedere că pelicula de lubrifiant, din zona de
conatct dintre bolţuri şi bucşe, amortizează, parţial, şocurile – care apar la intrarea în contact a
lanţului cu dinţii roţilor – aceste lanţuri
sunt utilizate la sarcini mari şi viteze v <
3 m/s.
Lanţurile cu role (fig. 6.3) se
deosebesc de lanţurile cu bucşe prin
existenţa rolelor 5. Eclisele exterioare 1
sunt presate pe bolţurile 3, iar eclisele
interioare 2 sunt presate pe bucşele 4;
atât bucşele cât şi rolele sunt montate
liber pe bolţuri şi, respectiv, pe bucşe,
schema funcţională fiind prezentată în
fig. 6.3, b.
Se execută următoarele tipuri de
lanţuri cu role: lanţuri de uz general cu
role şi zale scurte (STAS 5174-66), cu
un rând de zale (fig. 6.3, a), cu două
rânduri (fig. 6.3, c) şi cu trei rânduri
(fig. 6.3, d); lanţuri cu role şi zale lungi Fig. 6.3
(STAS 4239-65); lanţuri cu role şi zale
scurte pentru biciclete, motorete şi motociclete, cu pasul p = 12,70 mm (STAS 6478-79); lanţuri cu
60
role şi eclise cotite, tip Rotary (fig. 6.3, e – STAS 520-73).
Deoarece angrenarea lanţului cu dinţii roţilor de lanţ se realizează prin rostogolirea rolelor,
fapt ce conduce la înlocuirea frecării cu alunecare prin frecare cu rostogolire, aceste lanţuri se
folosesc la sarcini şi viteze mai mari, cu uzuri mai mci ale dinţilor roţilor decât la celelalte tipuri de
lanţuri. Astfel: la sarcini mari şi v ≤ 15 m/s, sunt utilizate lanţurile cu role şi zale scurte; la sarcini
mari, cu şocuri frecvente şi viteze mici sau medii – lanţurile de tip Rotary; la sarcini şi viteze medii
– lanţurile cu role şi zale lungi.
Bolţurile se execută cilindrice; la lanţurile cu paşi mari (p >60 mm), bolţurile se execută cu
aplatisări (frezate), pentru a evita rotirea ecliselor exterioare. Bucşele se execută din ţeavă sau în
construcţie sudată, în cazul lanţurilor de dimensiuni mari fiind, de asemenea, prevăzute aplatisări, în
zona de montare a ecliselor interioare. Eclisele au contur în formă de 8, pentru a se apropia de nişte
corpuri de egală rezistenţă la tracţiune.
Îmbinarea capetelor lanţului, la
formarea sau la scurtarea acestuia, se
realizează cu ajutorul zalelor de
legătură şi a cuielor spintecate (fig.
6.4). Se recomandă ca numărul de zale
să fie par, deoarece la număr impar de
zale eclisa de legătură este de
construcţie specială (fig. 6.4, b). La
lanţurile de tip Rotary, deoarece zalele
au aceeaşi formă, nu se impune
această recomandare.
Fig. 6.4
Pentru realizarea unei mişcări
cât mai uniforme a roţii (roţilor) conduse, se evită utilizarea lanţurilor cu paşi mari, preferându-se
lanţurile cu două rânduri (lanţuri duble) sau cu trei rânduri (lanţuri triple), cu paşi mici.

6.3. ELEMENTE CINEMATICE ŞI GEOMETRICE

Ÿ Viteza medie a lanţului se determină - ţinând seama că lanţul se înfăşoară pe roată după
un contur poligonal şi la o rotaţie completă a roţii de lanţ rezultă o deplasare a acestuia egală cu
perimetrul poligonului de înfăşurare – cu relaţia
zpn
vm = [m / s], (6.1)
60 ⋅ 1000
în care: z este numărul de dinţi ai roţii de lanţ, p – pasul lanţului în mm, n – turaţia roţii de lanţ, în
rot/min.
Ÿ Raportul de transmitere mediu este
ω1 n 1 z 2
im = = = . (6.2)
ω2 n 2 z1
Raportul de transmitere, ca urmare a variaţiei vitezei unghiulare a roţii conduse, este

61
variabil, în calcule considerându-se o valaore medie. La transmisiile obişnuite se aleg rapoarte de
transmitere i ≤ 8, iar la transmisiile cu funcţionare lentă i ≤ 15; raportul de transmitere este limitat de
dimensiunile de gabarit ale transmisiei.
Ÿ Numerele de dinţi ai roţilor de lanţ. Numărul minim de dinţi z1 ai roţii mici este limitat de
uzura articulaţiilor, de sarcinile dinamice şi de zgomotul produs la funcţionarea transmisiei. Cu cât
z1 este mai mic, cu atât uzura articulaţiilor este mai mare, deoarece unghiul de rotire a zalei, la
intrarea şi la ieşirea lanţului din angrenarea cu dinţii roţii de lanţ, creşte; prin micşorarea lui z1,
creşte şi neuniformitatea mişcării. Numerele de dinţi z1 se aleg în funcţie de tipul lanţului (cu bucşe,
cu role sau cu eclise dinţate) şi de raportul de transmitere i.
Numărul maxim de dinţi z2 ai roţii mari se limitează la 100...120, în cazul lanţurilor cu bucşe
sau role şi la 120...140, în cazul lanţurilor cu eclise dinţate. La un număr mare de dinţi, chiar a
alungire redusă a lanţului – apărută în urma uzării articulaţiilor – duce la o deplasare a lanţului în
lungul profilului dinţilor roţii de lanţ şi, implicit, la o angrenare incorectă.
Se recomandă ca numărul de dinţi ai roţilor de lanţ să se aleagă impar (în special la roata
mică), pentru ca la un număr par de zale să rezulte o uzură uniformă.
Pasul lanţului reprezintă distanţa dintre centrele a două articulaţii consecutive, valorile
acestuia fiind standardizate; capacitatea portantă a lanţului este dependentă de pas.
Pasul lanţului influenţează gabaritul transmisiei, sarcinile dinamice, zgomotul în funcţionare,
neuniformitatea mişcării şi turaţia limită a roţii mici; micşorarea pasului se poate obţine prin
folosirea lanţurilor pe mai multe rânduri. La proiectarea unei transmisii prin lanţ trebuie să se aleagă
pasul cel mai mic posibil pentru sarcina dată.
Diametrele roţilor de lanţ. Diametrele cercurilor de divizare (cercurile după care, teoretic, se
dispun articulaţiile zalelor), conform fig. 6.5, se determină cu relaţiile:
p p
D d1 = şi D d 2 = , (6.3)
180 0 180 0
sin sin
z1 z2
iar diametrele cercurilor exterioare (de vârf), cu
relaţiile:
D e1 = D d1 + 0,8 d şi D e 2 = D d 2 + 0,8 d, (6.4)
d reprezentând diametrul rolei.
Distanţa preliminară dintre axe. Distanţa
minimă dintre axe se stabileşte din condiţia ca
unghiul sub care lanţul înfăşoară roata mică să fie
de minim 1200, cu relaţiile:
Fig. 6.5
D e1 + D e 2
A min = + (30...50 ) [mm ] − pentru i ≤ 3; (6.5)
2
D e1 + D e 2 9 + i
A min = [mm] − pentru i > 3. (6.6)
2 10
Distanţa maximă dintre axe se limitează la valoarea
Amax = 80 p, (6.7)

62
dar nu mai mult de 8 m, pentru ca săgeata ramurii antrenate să nu aibă valori prea mari.
Când nu este impusă, din considerente de gabarit, distanţa dintre axe se alege în limitele
Aoptim = (30...50)p. (6.8)
Unghiurile de înfăşurare a lanţului pe roţile de lanţ. Unghiurile de înfăşurare se determină
cu relaţiile:
β1 = 180 0 − γ şi β 2 = 180 0 + γ , (6.9)
impunându-se condiţia ca β1 > 1200.
Unghiul de înclinare a ramurilor lanţului γ/2 se determină cu relaţia (fig. 6.6)
D d 2 − D d1
sin γ / 2 = , (6.10)
2A
iar la rapoarte de transmitere mici, deoarece aceste unghiuri sunt foarte mici, relaţia (6.10) poate fi
scrisă sub forma
D d 2 − D d1
sin γ / 2 ≈ . (6.11)
2A

Fig. 6.6

Lungimea lanţului se obţine prin însumarea lungimilor diferitelor porţiuni de lanţ (v. fig. 6.6)
180 0 − γ 180 0 + γ
L = L1 + L 2 + Lβ1 = A cos γ / 2 + A cos γ / 2 + z 1 p + z 2 p.
360 0 360 0
γ γ γ2
iar dacă se consideră cos = 1 − sin 2 ≈1− , unghiul γ/2 fiind mic, se obţine lungimea
2 2 8
aproximativă a lanţului
2
z1 + z 2  z − z1  p 2
L ≈ 2A + p+ 2  , (6.12)
2  2π  A
prin A înţelegându-se distanţa dintre axe preliminară.
Numărul necesar de zale se stabileşte în funcţie de lungimea lanţului şi de pasul acestuia
L
W= . (6.13)
p
Numărul de zale trebuie să fie un număr întreg.
Lungimea definitivă a lanţului
63
L = Wp. (6.14)
Distanţa dintre axe recalculat Arec, care nu ţine seama de săgeata de montaj a lanţului, se
determină în funcţie de lungimea definitivă a lanţului aceasta fiind de forma
 2 2 
p z + z2  z + z2   z − z1  
A rec = W− 1 + W − 1  − 8 2  . (6.15)
4 2  2   2π  
 
Pentru a asigura săgeata de montaj, distanţa dintre axe recalculată Arec se micşorează cu
cantitatea ∆A = (0,002...0,004)Arec, rezultând distanţa dintre axe de montaj
A = Arec - ∆A.

6.4. FORMELE ŞI CAUZELE DETERIORĂRII


TRANSMISIILOR PRIN LANŢ

Ieşirea din funcţiune (deteriorarea) a transmisiilor prin lanţ apare ca urmare a distrugerii
suprafeţelor funcţionale, respectiv ruperii elementelor componente ale lanţului şi/sau dinţilor roţilor
de lanţ.
Principala cauză a deteriorării majorităţii transmisiilor prin lanţ este uzarea articulaţiilor, în
urma căreia se produce o mărire a lungimii lanţului, care conduce la o angrenare incorectă a
acestuia cu dinţii roţilor de lanţ. Pentru a micşora uzura, suprafeţele pieselor în mişcare relativă
(bolţuri, bucşe, role) se separă printr-o peliculă de lubrifiant. Siguranţa în exploatare se asigură
limitând presiunea din articulaţii la valori admise de pelicula de lubrifiant, fiind necesar calculul la
strivire a articulaţiilor lanţului.
Uzarea dinţilor roţilor de lanţ este, în general, pronunţată. Aceasta poate fi micşorată prin
alegerea corespunzătoare a materialului şi tratamentului pentru roţile de lanţ şi prin îmbunătăţirea
condiţiilor de ungere.

6.5. MATERIALE UTILIZATE LA EXECUŢIA LANŢURILOR


ŞI A ROŢILOR DE LANŢ

Eclisele se execută din oţeluri carbon de calitate (OLC 45, OLC 50) sau din oţeluri aliate
(40 Cr10, 35 CrNi15 etc.), ca semifabricat folosindu-se platbanda laminată la rece. Tratamentul
termic al ecliselor este îmbunătăţirea, duritatea după tratament fiind cuprinsă între 275 şi 360 HB.
Bolţurile, bucşele şi rolele se execută din oţeluri de cementare (OLC 15, OLC 20, 13
CrNi35), având duritatea – după călire – până la 60 HRC. Se pot folosi şi oţeluri de îmbunătăţire.
Roţile de lanţ se execută din oţeluri cu conţinut mediu de carbon, netratate termic - în cazul
transmisiilor puţin solicitate – sau îmbunătăţite – în cazul unor condiţii medii de solicitare. La
sarcini şi viteze mari, roţile de lanţ se execută din oţeluri de cementare (OLC 15, 13 CrNi35 etc.),
având duritatea, după tratament, cuprinsă între 48 şi 58 HRC, sau din oţeluri cu conţinut mediu de
carbon (OLC 45, 40 Cr10, 36 MnSi12 etc.), călite superficial, prin curenţi de înaltă frecvenţă, până

64
la durităţi cuprinse între 42 şi 52 HRC. La regimuri de funcţionare uşoare şi mediu impur, cum se
întâlnesc la maşinile agricole, roţile de lanţ se pot executa din fontă.

6.6. FORŢE ÎN TRANSMISIILE PRIN LANŢ

Forţa care acţionează în ramura motoare a lanţului (F2) se determină prin însumarea forţei
utile (Fu) cu forţa de întindere din ramura antrenată (F1)
F2 = Fu + F1. (6.16)
Forţa utilă (de transmis) se determină u relaţia
P 2 M t1
Fu = 10 3 = [N]; M t1 = 9,55 ⋅ 10 6 P , (6.17)
vm D d1 n1
în care: P este puterea de transmis, în kW; vm – viteza medie a lanţului, în m/s; Mt1 – momentul de
torsiune la arborele roţii conducătoare, în Nmm; Dd1 – diametrul de divizare al roţii conducătoare,
în mm.
Forţa de întindere din ramura antrenată provine din forţa datorată greutăţii proprii a acestei
ramuri şi din forţa centrifugă
F1 = Fq + Fc. (6.18)
Forţa de întindere datorată greutăţii proprii a ramurii antrenate se exprimă în funcţie de
greutatea unui metru liniar de lanţ ρ (în N/m), de lungimea ramurii (aproximativ egală cu distanţa
dintre axe A, măsurată în mm) şi de săgeata de montaj f (în mm).
Forţa de întindere Fc apare în ramurile transmisiei pentru a echilibra forţa centrifugă. Forţa
Fc acţionează pe întregul contur al lanţului şi provoacă uzarea suplimentară a articulaţiilor, fără a se
transmite, însă, arborilor; se ia în considerare numai la viteze peste 5 m/s.
Forţa care încarcă arborii transmisiei prin lanţ se poate calcula cu relaţia aproximativă
Fa = kgFu = (1,05...1,2)Fu, (6.19)
în care: kg = 1,05 – pentru transmisii verticale, kg = 1,2 – pentru transmisii orizonatle; pentru alte
înclinări ale liniei centrelor, se aleg valori intermediare pentru coeficientul kg.
Randamentul transmisiilor prin lanţ, precis executate şi bine unse, este cuprins între 0,96 şi
0,98, pierderile prin frecare fiind compuse din: pierderi prin frecarea în articulaţii; pierderi prin
frecarea dintre eclise; pierderi prin frecarea dintre dinţii roţilor de lanţ şi zalele lanţului; pierderi
prin frecarea dintre role şi bucşe (la lanţurile cu role), la intrarea şi ieşirea zalelor din angrenare;
pierderi prin frecarea din reazeme; pierderi prin barbotarea uleiului, în cazul ungerii prin barbotare.
Cele mai importante sunt pierderile în articulaţii şi reazeme, iar la viteze mari şi pierderile prin
barbotarea uleiului.

6.7. CALCULUL TRANSMISIILOR PRIN LANŢ

Principala cauză a ieşirii din funcţiune a transmisiilor prin lanţ este uzarea articulaţiilor
lanţului, care duce la mărirea lungimii acestuia şi la o funcţionare necorespunzătoare a transmisiei.

65
Criteriul de bază al siguranţei în exploatare a transmisiilor prin lanţ este rezistenţa la uzare a
articulaţiilor lanţului, capacitatea portantă determinându-se din condiţia de rezistenţă la strivire a
peliculei de lubrifiant dintre bolţ şi bucşă. Conform acestui criteriu, forţa ce poate fi transmisă de
lanţ (admisibilă) este (fig. 6.7)
pa Al
Fa = , (6.20)
ke
unde pa este presiunea admisibilă la strivire a
peliculei de lubrifiant, stabilită experimental,
pentru condiţii medii de exploatare (se alege
în funcţie de pas şi de turaţia roţii mici); Al –
proiecţia suprafeţei de contact dintre bolţ şi
bucşă (pentru lanţuri cu bucşe sau role, Al =
zra1d3, unde d3 este diametrul bolţului, a1 –
lungimea bucşei, iar zr – numărul de rânduri;
a1 şi d3 sunt date în standardele lanţurilor cu
bucşe sau cu role); ke – coeficient global de
exploatare. Fig. 6.7
Coeficientul ke ţine seama de
condiţiile reale de exploatare a transmisiei prin lanţ, care sunt diferite de cele pentru care s-a stabilit
presiunea admisibilă la strivire pa. Acest coeficient se exprimă sub forma produsului unor
coeficienţi parţiali de corecţie care ţin seama de: felul sarcinii (constante sau cu şocuri), de distanţa
dintre axe, de înclinarea liniei centrelor faţă de orizontală, de sistemul de reglare a distanţei dintre
axe, de felul ungerii, de numărul schimburilor de lucru.

6.8. METODICA DE PROIECTARE A TRANSMISIILOR


PRIN LANŢURI CU BUCŞE SAU ROLE

La proiectarea unei transmisii prin lanţ, se pleacă de la următoarele date de proiectare:


puterea la intrare P, în kW; turaţia la intrare n1, în rot/min; raportul de transmitere i; precizări
privind felul sarcinii care acţionează în transmisie, valoarea distanţei dintre axe, poziţia liniei
centrelor faţă de orizontală, sistemul de reglare a distanţei dintre axe, felul ungerii, numărul
schimburilor de funcţionare. Se cere să se aleagă un lanţ standardizat, să se calculeze elementele
geometrice ale transmisiei şi ale roţilor de lanţ şi să se verifice dacă pentru lanţul ales sunt
îndeplinite condiţiile de rezistenţă.
La proiectare, se recomandă parcurgerea etapelor prezentate în continuare.
Ÿ Alegerea numărului de dinţi ai roţii mici, în funcţie de rapoartul de transmitere impus.
Ÿ Calculul numărului de dinţi ai roţii mari (z2 = z1i) şi compararea acestuia cu numărul de
dinţi maxim admis pentru tipul respectiv de lanţ.
Ÿ Determinarea pasului maxim admis şi alegerea, din standarde, a câtorva variante de lanţ,
cu paşi mai mici; în continuare, calculul se efectuează pentru toate variantele alese.
66
Ÿ Calculul vitezei lanţului (cu relaţia (6.1)) şi compararea acesteia cu viteza maximă
admisă; la variantele care nu corespund din acest punct de vedere, se renunţă.
Ÿ Calculul forţei admisibile, din condiţia de rezistenţă la strivire a peliculei de lubrifiant
dintre bolţ şi bucşă pentru fiecare variantă de lanţ.
Ÿ Determinarea puterii pe care o poate transmite fiecare variantă de lanţ.
Fa v m
Pa = . (6.21)
100
Ÿ Calculul numărului de rânduri.
P
zr = ≤ 3. (6.22)
Pa
Se alege varianta optimă, adică lanţul cu pasul cel mai mic care asigură transmiterea puterii
impuse prin tema de proiectare. Dacă nici una din variantele alese nu asigură transmiterea integrală
a puterii sau dacă aceste variante transmit puteri mult mai mari comparativ cu puterea dată, se reia
calculul pentru lanţuri cu paşi mai mari, respectiv mai mici şi/sau se aleg pe mai multe rânduri,
respectiv pe mai puţine rânduri.

6.9. ELEMENTE CONSTRUCTIVE ŞI DE EXPLOATARE

Elementele geometrice ale roţilor de lanţ, se aleg conform STAS 5006-82 (roţi de lanţ pentru
lanţuri cu role şi zale scurte), STAS 7500-66 (roţi de lanţ pentru lanţuri cu role şi zale lungi) sau
STAS 4075-75 (roţi de lanţ pentru lanţuri cu bolţuri, tip Gall). Principalele elemente geometrice ale
roţilor de lanţ, pentru lanţuri cu role şi zale scurte, sunt prezentate în fig. 6.8.

Fig. 6.8

67
Indicarea elementelor geometrice ale danturii roţilor de lanţ, pe desenele de execuţie, se face
conform STAS 5013/5-82.
Amplasarea transmisiilor prin lanţ. Transmisiile prin lanţ se amplasează astfel încât lanţul să
funcţioneze în plan vertical, poziţia relativă a roţilor putând fi oricare. Amplasarea optimă a
transmisiilor prin lanţ este cea orizontală (fig. 6.9, a) sau cea înclinată faţă de orizontală cu un unghi
mai mic de 450 (fig. 6.9, b). Transmisiile amplasate vertical (fig. 6.9, c) necesită o reglare
minuţioasă şi obligatorie a întinderii lanţului, deoarece săgeata ce ia naştere tinde să scoată zalele
lanţului din angrenarea cu dinţii roţii de lanţ inferioare; se impune evitarea amplasării verticale a
transmisiilor prin lanţ.
Ramura activă a lanţului poate fi ramura superioară sau ramura inferioară. La transmisiile
orizontale, cu A < 30p şi i > 2 (fig. 6.10, a) – pentru a evita agăţarea de către ramura superioară a
unor dinţi suplimentari – şi la transmisiile orizontale, cu A > 60p şi număr mic de dinţi ai roţilor de
lanţ (fig. 6.10, c) – pentru a evita atingerea dintre ramurile lanţului – ramura activă trebuie să fie cea
superioară.

Fig. 6.9 Fig. 6.10

Întinderea lanţurilor. La transmisiile prin lanţ, trebuie prevăzută posibilitatea reglării


întinderii lanţului, deoarece – în urma uzării inevitabile a articulaţiilor – lanţul se alungeşte. La
transmisiile orizontale şi la cele înclinate, întinderea se realizează datorită greutăţii proprii a ramurii
antrenate, dacă săgeata acestei ramuri este bine aleasă. La transmisiile orizonatle şi la cele înclinate
faţă de orizonatlă cu unghiuri sub 450, săgeata ramurii antrenate se recomandă să fie f = 0,02A, iar
la cele verticale f = (0,01...0,015)A.
Reglarea întinderii lanului se poate realiza prin deplasarea uneia din roţile de lanţ sau
folosind roţi dinţate sau role netede de reglare. Dispozitivul de întindere trebuie să poată compensa
alungiri în limitele a doi paşi, după o astfel de alungire urmând să se îndepărteze două zale ale
lanţului.
Reglarea întinderii prin deplasarea uneia din roţile de lanţ constituie soluţia cea mai simplă.
Când reglarea se realizează cu roţi de lanţ sau cu role netede, acestea se amplasează, de regulă, pe

68
ramura antrenată, mai aproape de roata mare. Amplasarea roţilor sau rolelor în apropierea roţii mici
se recomandă numai atunci când este posibilă montarea acestora în exteriorul transmisiei (în acest
fel se măreşte unghiul de înfăşurare pe roata mică). În cazul transmisiilor rapide şi de puteri mici,
care funcţionează cu o ungere abundentă, se utilizează patine sau saboţi de întindere (fig. 6.11).
Ungerea transmisiilor prin lanţ. Pentru transmisiile puternic solicitate, se folosesc
următoarele sisteme de ungere:
– prin cufundarea lanţului în baia de ulei (prin barbotare), adâncimea de cufundare nedepăşind
lăţimea eclisei; se aplică la v < 7 m/s;
– prin antrenarea uleiului cu ajutorul
unor discuri cu palete, când nivelul
uleiului din baie nu poate fi ridicat
până în dreptul lanţului şi/sau viteza
lanţului este mai mare de 10 m/s;
– cu circulaţie de ulei, folosind o pompă
de ulei, în cazul sarcinilor mari şi a
unor viteze mari; se aplică la v > 7 m/s.
La transmisiile cu viteze medii, care nu
funcţionează în carcase închise, se pot folosi
următoarele sisteme de ungere:
– prin picurare, la viteze până la 6 m/s;
– prin introducerea unsorii consistente în
interiorul articulaţiilor lanţului, prin
cufundarea acestuia (la intervale de
120...180 ore) în unsoare încălzită până
la lichefiere; se foloseşte la viteze sub Fig. 6.11
8 m/s.
Transmisiile care funcţionează la viteze sub 1 m/s, care nu au o funcţionare continuă, se pot
unge periodic. La fiecare 15...20 ore, se toarnă ulei pe ramura inferioară a alnţului, la intrarea
acestuia în angrenare cu roata de lanţ conducătoare, trebuind să se asigure repartizarea uleiului pe
toată lăţimea lanţului.
Pentru lanţuri cu v < 3 m/s, se recomandă ungerea cu unsoare consistentă, iar la v > 3 m/s –
cu ulei mineral (M20, M30 – STAS 871-68). În cazul ungerii manuale, se folosesc uleiuri cu
vâscozitatea relativă de 10...150E sau unsori consistente cu punctul de picurare de 700C. La ungerea
prin picurare, se întrebuinţează uleiul cu vâscozitatea relativă de 5...100E, iar în cazul ungerii prin
barbotare sau forţate – cu vâscozitate relativă de 5...70E.

69
7. TRANSMISII PRIN CURELE
7.1. CARACTERIZARE. CLASIFICARE. DOMENII DE
FOLOSIRE

Transmisiile prin curele sunt transmisii mecanice, care realizează transmiterea mişcării de
rotaţie şi a sarcinii, de la o roată motoare la una sau mai multe roţi conduse, prin intermediul unui
element flexibil, fără sfârşit, numit curea.
Transmiterea mişcării se poate realiza cu alunecare (la transmisiile prin curele late sau
trapezoidale) sau fără alunecare (la transmisiile prin curele dinţate).
Transmiterea puterii se realizează prin intermediul frecării care ia naştere între suprafeţele în
contact ale curelei şi roţilor de curea (în cazul transmisiilor cu alunecare) sau prin contactul direct
dintre curea şi roată (în cazul transmisiilor fără alunecare).
O transmisie prin curele se compune din roţile
de curea – conducătoare 1 şi condusă 2 – elementul
de legătură (cureaua) 3 (fig.7.1) şi sistemul de
întindere; uneori se prevăd şi apărători de protecţie.
Forţa necesară de apăsare a curelei pe roţile de
curea se realizează la montaj, prin întinderea
(deformarea elastică) curelei.
Comparativ cu celelalte transmisii mecanice,
Fig.7.1
transmisiile prin curele prezintă o serie de avantaje:
se montează şi se întreţin uşor; funcţionează fără zgomot; amortizează şocurile şi vibraţiile; au
randament relativ ridicat; necesită precizie de execuţie şi montaj relativ reduse; costurile de
fabricaţie sunt reduse; transmit sarcina la distanţe relativ mari între arbori; permit antrenarea
simultană a mai multor arbori; funcţionează la viteze mari; asigură protecţia împotriva
suprasarcinilor.
Dintre dezavantajele transmisiilor prin curele, se pot menţiona: dimensiuni de gabarit mari,
comparativ cu transmisiile prin roţi dinţate; forţe de pretensionare mari, care solicită arborii şi
reazemele; raport de transmitere variabil, ca urmare a alunecării curelei pe roţi; sensibilitate mărită
la căldură şi umiditate; coeficient de frecare variabil în funcţie de uzura curelei; durabilitate
limitată; necesitatea utilizării unor dispozitive de întindere a curelei.
Clasificarea transmisiilor prin curele, în funcţie de diferite criterii, este prezentată în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1
Clasificarea transmisiilor prin curele
Criteriul de clasificare Tipul transmisiei
Poziţie relativă a axelor arborilor Cu axe paralele Cu ramuri deschise
Cu ramuri încrucişate
Cu axe încrucişate Cu role de ghidare
Fără rolă de ghidare

70
Tabelul 7.1 (continuare)

Numărul arborilor conduşi Cu un arbore condus


Cu mai mulţi arbori conduşi
Raportul de transmitere Cu raport de transmitere constant
Cu raport de transmitere variabil În trepte
Continuu

Curelele, în funcţie de forma secţiunii, pot fi: late (fig.7.2, a); trapezoidale (fig.7.2, b); rotunde
(fig.7.2, c); politriunghiulare (fig.7.2, d); dinţate (fig.7.2, e).
Transmisiile prin curele late pot transmite puteri până
la P = 2000 kW, la viteze periferice v ≤ 12 m şi rapoarte de
a b c transmitere i ≤ 6 (maxim 10). Utilizarea curelelor moderne,
de tip compound, a dus la ridicarea performaţelor acestora,
d e domeniul lor de utilizare fiind: P ≤ 5000 kW; v ≤ 100 m/s;
i ≤ 10 (maxim 20).
Fig.7.2
Transmisiile prin curele trapezoidale pot transmite
puteri până la P=1200kW, la viteze periferice v ≤ 50m/s, atunci când distanţa dintre axe A<3m, iar
raportul de transmitere maxim i ≤ 8 (maxim 10).
Transmisiile prin curele late dinţate pot transmite puteri până la P=400kW, la viteze periferice
v ≤ 80 m/s şi rapoarte de transmitere i ≤ 8 (maxim 10).
Transmisiile prin curele se utilizează în mai toate ramurile construcţiei de maşini, putând fi
întâlnite în componenţa maşinilor unelte, maşinilor agricole, autovehiculelor, maşinilor textile,
utilajelor chimice şi miniere, laminoarelor, navelor etc. În general, transmisiile prin curele se
utilizează atunci când condiţiile constructive impun dispunerea arborilor la distanţe mari şi când
raportul de transmitere nu trebuie să fie riguros constant.

7.2. ELEMENTE GEOMETRICE ALE TRANSMISIILOR PRIN


CURELE

O transmisie prin curele este caracterizată de următoarele elemente geometrice: distanţa dintre
axe A; lungimea curelei L; diametrul roţii
conducătoare D1 (Dp1) şi diametrul roţii
conduse D2 (Dp2); unghiul de înfăşurare al
curelei pe roata conducătoare β1 şi unghiul de
înfăşurare pe roata condusă β2.
Elementele geometrice ale transmisiei prin
curele se calculează pe baza următoarelor
ipoteze: cureaua este perfect întinsă, este
Fig.7.3
71
neelastică şi cu grosime mică; viteza oricărui punct al curelei este aceeaşi.
Geometria transmisiilor prin curele se analizează separat, în funcţie de poziţia relativă a axelor
arborilor între care se transmite mişcarea.
Transmisii cu axe paralele şi ramuri deschise
Unghiurile de înfăşurare ale curelei pe cele două roţi (fig.7.3) se determină cu relaţiile:
β1 = π − 2 ⋅ γ ; β 2 = π + 2 ⋅ γ , (7.1)
în care γ rezultă din triunghiul O1O2A
D 2 − D1
sin γ = ≈ γ[rad] ; (7.2)
2⋅A
sinγ s-a înlocuit prin valoarea argumentului, în radiani, deoarece valorile uzuale ale unghiului γ sunt
mici.
Se obţine
D 2 − D1
β1, 2 = π − . (7.3)
A
Lungimea curelei
D1 D
L = 2A cos γ + β1 + β2 2 , (7.4)
2 2
iar dacă se ţine seama de relaţiile (7.1), se obţine
π
L = 2A cos γ + (D1 + D 2 ) + γ (D 2 − D1 ) . (7.5)
2
Distanţa dintre axe A se determină în funcţie de lungimea L şi diametrele roţilor (se explicitează
din (7.5))
Forţe în transmisiile prin curele
O transmisie prin curele transmite sarcina, între cele două roţi, prin intermediul forţelor de
frecare, care apar între curea şi roţile respective. Existenţa forţelor de frecare implică o apăsare
relativă între curea şi roţi, care este asigurată de tensionarea iniţială a curelei, cu o forţă F0,
constantă pe întreaga lungime a curelei
(fig.7.4, a).
În timpul funcţionării, la roata
condusă apare momentul de torsiune
rezistent Mt2, pentru învingerea căruia
trebuie să se aplice, la roata
a b
conducătoare, momentul motor Mt1.
Fig.7.4 Apariţia celor două momente are ca
efect creşterea forţei din ramura activă (motoare) a curelei, la valoarea F1 şi micşorarea forţei din
ramura pasivă, la valoarea F2 (fig.7.4, b).
Din condiţia de echilibru a roţii conducătoare, rezultă
2M t1
F1 − F2 = = Fu , (7.6)
D1
unde Fu reprezintă forţa periferică utilă, transmisă de curea.

72
Lungimea geometrică a curelei este independentă de sarcină, lungirea ramurii conducătoare,
datorită creşterii forţei din această ramură la valoarea F1, fiind compensată de scurtarea
corespunzătoare a ramurii pasive, datorită scăderii forţei din această ramură la valoarea F2.
Deformaţiile care se produc în curea, datorită modificării forţelor, sunt egale şi se consideră în
domeniul elastic. Considerând că modulul de elasticitate al curelei este constant pe toată lungimea
acesteia şi că deformaţiile sunt proporţionale cu sarcinile care le produc (F1-F0, respectiv F0-F2),
rezultă că
F1 − F0 = F0 − F2
sau
F1 + F2 = 2F0 . (7.7)
Din relaţiile (7.6) şi (7.7), rezultă relaţiile de calcul pentru forţele din ramurile curelei:
⎧ Fu
⎪⎪ F1 = F0 + 2 ;
⎨ (7.8)
⎪ F = F − Fu
⎪⎩ 2 0
2
şi o primă concluzie: pentru o funcţionare corespunzătoare a transmisiei, este necesar să fie

Fu
îndeplinită condiţia F2>0, respectiv Fo > , stabilindu-se astfel, o primă relaţie pentru forţa de
2
întindere iniţială F0, necesară transmiterii forţei utile Fu.

7.3. TRANSIMISII PRIN CURELE LATE

Elemente constructive. Materiale


Materialele din care se confecţionează curelele late trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
să fie elastice, pentru ca la înfăşurarea curelei pe roată, tensiunile de încovoiere care iau naştere să
fie mici; coeficient de frecare, dintre curea şi roată, mare; să fie rezistente la uzură şi oboseală şi cu
deformaţii plastice mici; să fie rezistente la acţiunea agenţilor externi; să fie ieftine şi să nu fie
deficitare.
În funcţie de materialul din care sunt confecţionate, se disting următoarele tipuri de curele: din
piele, din ţesături textile, din pânză cauciucată, din materiale plastice, din bandă de oţel.
Curelele din piele. Sunt confecţionate din piele de bovine, utilizându-se, de preferinţă, zona
spinării animalului (crupon). Se execută dintr-un singur strat (simple) sau din două sau mai multe
straturi (multiple), lipite între ele, pe toată lungimea. Pielea se tăbăceşte cu tananţi vegetali şi în
cazuri speciale cu tananţi minerali, obţinându-se, în acest caz, o flexibilitate mai mare.
Curelele din ţesături textile. Sunt confecţionate din ţesături textile şi pot fi într-un singur strat
sau în mai multe straturi. În cazul în care sunt executate din mai multe straturi, îmbinarea acestora –
pe toată lungimea – se poate realiza prin coasere, printr-o contextură specială, sau prin lipire.

73
Materialul din care se execută cureaua poate fi un material textil natural (bumbac, celofibră,
lână, păr de cămilă sau capră, cânepă, in, mătase naturală etc.) sau fibre sintetice (vâscoză,
poliamide, polisteri).
Curelele din ţesături impregnate cu cauciuc. Sunt confecţionate din mai multe straturi de
şesături textile, solidarizate între ele prin cauciuc vulcanizat. Ţesăturile textile (inserţii) reprezintă
elementul de rezistenţă al curelei. Inserţia se poate realiza sub forma unor straturi paralele (fig.7.5,
a), prin înfăşurare în mai multe straturi sub fomă de spirală (fig.7.5, b) sau în straturi concentrice
(fig.7.5, c).
Aceste curele au între straturi şi la exterior cauciuc vulcanizat (fig.7.6) fiind rezistente la
umezeală şi la medii acide sau bazice. Curelele sunt mai rigide dar au marginile mai rezistente decât
cele stratificate. În afară de ţesătura textilă, inserţia mai poate fi şi sub formă de şnur (fig.7.7), caz
în care cureaua are flexibilitate mărită.

a
b
c
Fig.7.6 Fig.7.7
Fig.7.5

Curelele din materiale plastice. Se folosesc două tipuri de curele din material plastic: curele
numai din material plastic şi curele din material plastic şi alte materiale (compound = compuse).
Materialele plastice folosite sunt materialele poliamidice şi poliesterice, utilizate sub formă de folii
de grosimi diferite sau sub formă de fire împletite sau cablate.
Materialele plastice prezintă avantajul unor rezistenţe la tracţiune şi uzare mai mari, dar nu
prezintă o aderenţă prea bună la roţi (coeficienţi de frecare mici). Din acest motiv, materialele
plastice singure se folosesc în mai mică măsură la confecţionarea curelelor.
Curelele compound sunt realizate dintr-o folie sau dintr-un strat de şnururi din poliamidă sau
poliester (fig.7.8), căptuşit la interior cu un strat subţire din piele de înaltă calitate (cromată special)
şi dintr-un strat de protecţie, dispus pe partea exterioară.
Prin construcţia lor, curelele compound însumează
proprietăţile de rezistenţă ale materialelor plastice cu cele
de fricţiune ale pielii. Curelele compound sunt rezistente la
produse petroliere, sunt foarte flexibile – putându-se
înfăşura pe roţi de diametre foarte mici (D/h ≥ 10) – sunt
antielectrostatice, funcţionează bine la temperaturi până la
Fig.7.8 1200, permit viteze periferice foarte mari (v > 100 m/s),
suportă frecvenţe mari (până la 100 Hz), au o durabilitate mare şi sunt, practic, insensibile la
umiditate.

74
Curelele late politriunghiulare (Poly-V). Au o construcţie specială, suprafaţa exterioară fiind
netedă, iar suprafaţa interioară este profilată. Suprafaţa interioară prezintă proeminenţe, dispuse
longitudinal, cu profil triunghiular. Elementul de rezistenţă este
un şnur din material plastic (fig. 7.9), înglobat în masa de
cauciuc a curelei. Cureaua este acoperită la exterior cu un strat
protector, realizat din material plastic, care asigură aderenţa şi
rezistenţa la uzare a curelei.
Benzile metalice. Se prezintă sub forma unor benzi din oţel
de mare rezistenţă (σr = 1300...1600 MPa), cu lăţimi cuprinse Fig.7.9
între 20...250 mm şi grosimi între 0,6...1.1 mm.
Transmisiile cu benzi metalice pot funcţiona la viteze foarte mari (apropiate de viteza sunetului),
asigurând transmiterea unor puteri mari. Necesită forţe de întindere, iniţiale, foarte mari, o foarte
ridicată precizie de execuţie şi montaj a roţilor şi o rigiditate mare a arborilor.
La transmisiile care funcţionează cu viteză foarte mare, pentru ca pierderile prin frecarea dintre
elementele în mişcare şi atmosferă să fie cât mai reduse, se recomandă introducerea acestora în
carcase cu un anumit grad de vid.
Îmbinarea capetelor curelelor late
Curelele late se realizează: sub forma unor benzi lungi, îmbinate la capete prin diverse metode.
O transmisie prin curele poate utiliza întreaga capacitate portantă a curelei numai atunci când
îmbinarea capetelor acestora este făcută corespunzător. Problema îmbinării corespunzătoare a
capetelor curelelor se pune, în special, la transmisiile cu viteze ridicate şi la transmisiile cu roţi de
diametre mici. O îmbinare trebuie să prezinte următoarele calităţi: să nu micşoreze durabilitatea
curelei; să nu reducă flexibilitatea curelei; să nu producă vibraţii sau o funcţionare neregulată a
curelei; să fie rezistentă la umiditate, la ulei şi unsoare; să reziste la temperatura de funcţionare a
curelei; să se execute uşor şi repede.
Îmbinarea capetelor curelelor late se poate realiza prin lipire, respectiv vulcanizare, prin coasere
sau cu elemente metalice speciale.
Lipire este procedeul de îmbinare care se foloseşte la curelele din piele, materiale plastice şi la
cele de tip compound. Se folosesc adezivi sintetici, care asigură rezistenţă ridicată la tracţiune (σr ≥
17 MPa). Înainte de lipire capetele curelei se subţiază sub formă de pană (fig.7.10, a), pe anumite
lungimi, conform STAS 758-83. În cazul curelelor din piele formate din două starturi, lipirea se
realizează sub formă de pană (fig.7.10, b).
La curelele din ţesături impregnate cu cauciuc, care se îmbină prin vulcanizare, capetele curelei
se subţiază în trepte (fig.7.10, c), ţinând seama de structura stratificată a acestora.
Îmbinarea capetelor curelelor prin coasere sau cu elemente metalice speciale se utilizează, în
special, în cazul curelelor din ţesături textile, putându-se utiliza şi la curelele din piele. Îmbinarea
mecanică se poate realiza cu agrafe de oţel (fig.7.11) sau cu elemente suplimentare metalice, fixate
cu şuruburi; acestea din urmă nu sunt recomandate, întrucât produc şocuri şi vibraţii în transmisie,
ceea ce face ca viteza maximă să fie limitată la v < 5...10 m/s.

75
a

c
Fig.7.11
Fig.7.10

Roţi pentru transmisiile prin curele late


O roată de curea se compune din următoarele părţi: obadă, disc sau spiţe şi butuc. Roţile de
curea trebuie să fie uşoare, să asigure transmiterea
sarcinii, să fie bine echilibrate, să asigure un
coeficient de frecare ridicat, să nu uzeze cureaua
şi să suporte viteze periferice mari.
Materialele folosite la realizarea roţilor pentru
a b c
transmisiile prin curele sunt: fonta (folosită cel
Fig.7.12
mai des), oţelul, aluminiul, materialele plastice,
lemnul sau cartonul presat.. Cel mai frecvent se folosesc roţile din fontă. La viteze sferice v < 30
m/s se folosesc fontele cenuşii, iar la viteze mai mari fontele aliate. Roţile cu diametre relativ mici
(D < 500 mm) se execută cu disc continuu (fig.7.12, a), cu găuri pentru uşurare (fig.7.12, b) sau în
construcţie sudată (fig. 7.12, c).

7.4. TRANSMISII PRIN CURELE TRAPEZOIDALE

Elemente constructive. Materiale


Cureaua trapezoidală are în secţiune transversală forma unui trapez isoscel şi este formată din
mai multe zone. Zona 1 reprezintă elementul de
rezistenţă al curelei, care poate fi realizat din
ţesătură de bumbac (fig. 7.13, a), din şnur (fig.
7.13, b) sau din cablu (fig. 7.13, c). Elementul
de rezistenţă este învelit într-o masă de cauciuc
sintetic, care cuprinde zona de compresiune 2
(duritate 70...800 Sh) şi zona de întindere 3 Fig. 7.13
0
(duritate 60...70 Sh). La exterior, cureaua este
protejată prin învelişul de protecţie 4, format din unul sau mai multe straturi de pânză cauciucată.
Curelele trapezoidale sunt standardizate, în funcţie de dimensiunile secţiunii, în: curele
trapezoidale clasice şi trapezoidale înguste.

76
Roţi pentru transmisiile prin curele trapezoidale
Roţile de curea pentru transmisiile prin curele trapezoidale clasice şi înguste au dimensiunile
canalelor standardizate (STAS 1162-84), diametrele minime şi maxime ale roţilor fiind limitate în
funcţie de tipul curelei utilizate.
Materialele utilizate pentru realizarea
roţilor de curea sunt fonta, oţelul, aliaje
din metale uşoare şi unele materiale
plastice.
Roţile pentru curelele trapezoidale se
pot realiza: în construcţie turnată (fig.
7.14, a), pentru diametre maxime de 300
mm; în construcţie sudată (fig. 7.14, b), Fig. 7.14
pentru diametre mai mari de 300 mm.
Metodica de calcul a transmisiilor prin curele trapezoidale este standardizată (STAS 1163-71;
STAS 6011-83), ca date de proiectare fiind puterea de intrare P; turaţia roţii conducătoare; raportul
de transmitere i; condiţiile de lucru.

7.5. SISTEME DE TENSIONARE A CURELEI

Pentru realizarea forţelor de frecare dintre curea şi roţile de curea, pentru transmiterea
momentului de torsiune, este necesară tensionarea iniţială a curelei. Tensionarea curelei se poate
realiza la montaj şi/sau în timpul funcţionării.
Sistemele de tensionare folosite sunt de două feluri: sisteme de tensionare permanentă şi sisteme
de tensionare automată.
Sistemele de tensionare permanentă realizează o tensionare iniţială a curelei, cu forţa F0,
corespunzătoare sarcinii de transmis. Funcţionarea transmisiei la alte valori ale sarcinii are loc cu o
încărcare incompletă a acesteia sau cu patinare.
Forţa de tensionare a curelei F0 poate fi realizată prin elasticitatea curelei sau prin aplicarea unei
forţe exterioare de tensionare.
Tensionarea prin elasticitatea curelei se poate realiza prin scurtarea curelei la montaj sau prin
deplasarea (la montaj şi periodică) poziţiei motorului (fig.7.15, a şi b).

Fig. 7.15
77
Tensionarea permanentă prin scurtarea curelei sau prin mărirea distanţei dintre axe are
dezavantajul că necesită, periodic, controlul stării de tensionare şi reducerea transmisiei în limitele
tensionării iniţiale. Slăbirea tensionării iniţiale are loc datorită alungirii remanente a curelei sub
efectul sarcinii transmise şi a stării de oboseală a materialului curelei.
Forţele exterioare de tensionare se aplică prin intermediul unor role de întindere, asigurându-se
o tensionare constantă a curelei; prin
modificarea poziţiei greutăţii G, se poate
modifica forţa de tensionare a curelei
(fig.7.16).
Rolele de întindere se montează pe
ramura pasivă a transmisiei, cât mai aproape
de roata conducătoare.
Transmisia cu rolă realizează o
compensare permanentă a alungirilor Fig. 7.16
remanente şi o funcţionare permanentă la
performanţele transmisiei.
Sistemele de tensionare automată realizează o forţă de tensionare variabilă în funcţie de
momentul rezistent. La funcţionarea în gol sau în repaus, tensiunile din ramurile curelei sunt nule,
eliminându-se, astfel, dezavantajul principal al sistemelor de tensionare permanentă.
Aceste sisteme asigură funcţionarea transmisiei în zona coeficientului de tracţiune optim ϕopt
(indiferent de sarcina transmisă) şi de aceea se recomandă utilizarea lor în construcţia transmisiilor
care trebuie să funcţioneze cu alunecări elastice minime.
În fig.7.17, a este prezentat un sistem de tensionare
automat, cu două role care acţionează pe cele două ramuri ale
curelei şi care se află în echilibru datorită tensiunilor din
ramurile curelei. Tensionarea se realizează automat, în funcţie
de sarcina transmisă. Distanţa dintre role se menţine constantă
a
printr-un cadru rigid.
În fig.7.17, b se prezintă tot un sistem de tensionare
automat, cu două role, la care poziţia neschimbată dintre role
se menţine prin intermediul unui mecanism patrulater.
b Aceste sisteme au dezavantajul că nu realizează protecţia
la suprasarcini a ansamblului transmisiei.
Fig. 7.17

78
8. TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE. VARIATOARE
8.1. CARACTERIZARE ŞI DOMENII DE FOLOSIRE

Transmisiile prin fricţiune sunt transmisii mecanice la care mişcarea de rotaţie şi momentul de
torsiune se transmit, de la elementul conducător la cel condus, prin intermediul forţelor de frecare,
ca urmare a apăsării reciproce a elementelor de contact.
Transmisiile prin fricţiune pot fi: cu raport de transmitere constant şi cu raport de transmitere
variabil (variatoare). Cele cu raport de transmitere constant realizează, la elementul condus, o
turaţie constantă, în ipoteza absenţei alunecărilor. Variatoarele realizează, la elementul condus, o
turaţie variabilă continuu, între anumite limite.
Principalele avantaje ale transmisiilor prin fricţiune sunt: funcţionează la un nivel redus de
zgomot şi vibraţii; asigură protecţia transmisiilor în cazul apariţiei unor suprasarcini în funcţionare;
realizează reglarea continuă a turaţiei la ieşire, în cazul variatoarelor, în funcţie de cerinţele impuse
de maşina de lucru; soluţia constructivă este simplă şi costul relativ redus, în cazul unora dintre
variatoare, comparativ cu transmisiile cu roţi dinţate.
Dintre dezavantajele transmisiilor prin fricţiune, cele mai importante sunt: nu asigură un raport
de transmitere riguros constant, ca urmare a alunecărilor dintre elementele în contact şi a erorilor de
execuţie a acestora; randamentul unora dintre variatoare este mai redus decât al transmisiilor prin
angrenaje, datorită alunecărilor elastice şi geometrice dintre elementele în contact; patinarea
produce uzuri neuniforme a elementelor în contact, conducând, în final, la scoaterea din funcţiune a
transmisiei; durabilitatea relativ scăzută a transmisiei; necesită forţe mari de apăsare, care încarcă şi
lagărele, determinând mărirea gabaritului transmisiei.
Domeniile de folosire ale transmisiilor prin fricţiune sunt determinate de avantajele acestora,
fiind limitate de dezavantajele pe care le prezintă. Acestea se recomandă la: transmisii cu rol
cinematic, puţin încărcate; transmisii încărcate cu sarcini mici, care funcţionează la turaţii foarte
mari sau la care se impune un nivel scăzut de zgomot şi vibraţii: transmisii încărcate cu sarcini
mici-medii, care necesită reglate continuă a turaţiei la ieşire, impusă de procesul tehnologic, dar
care nu necesită un raport de transmitere riguros constant.
Transmisiile prin fricţiune şi, în special, variatoarele se folosesc în cele mai diverse ramuri: în
industria de maşini; în industria extractivă, uşoară şi alimentară; în transporturi; în agricultură.

8.2. FORME DE DETERIORARE

Principalele forme de deteriorare a suprafeţelor active ale elementelor transmisiilor prin


fricţiune sunt: oboseala de contact (apariţia de ciupituri) – în cazul transmisiilor care funcţionează
cu ungere; uzarea abrazivă şi/sau griparea – în cazul transmisiilor care funcţionează fără ungere sau
cu ungere şi etanşare necorespunzătoare.
Oboseala de contact apare ca urmare a solicitării variabile – după un ciclu pulsator – a
straturilor superficiale de pe suprafeţele funcţionale ale elementelor în contact. Această formă de

79
deteriorare este caracteristică variatoarelor prin fricţiune care funcţionează cu ungere şi la care
uzura abrazivă este nesemnificativă. Primele semne de oboseală sunt microfisuri de suprafaţă, care
se dezvoltă în timp, luând aspectul unor ciupituri, care micşorează suprafaţa funcţională. Fenomenul
este identic cu cel descris la angrenaje.
Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a transmisiilor prin fricţiune care
funcţionează fără ungere. Uzarea abrazivă este favorizată de vitezele mici de funcţionare şi de
sarcinile mari de încărcare a transmisiei, fiind sensibil influenţată de existenţa alunecărilor
geometrice şi a patinărilor.
Griparea poate apărea atât la transmisiile prin fricţiune fără ungere cât şi la cele cu ungere, în
condiţiile întreruperii peliculei de lubrifiant dintre suprafeţele în contact. Această formă de
deteriorare este specifică transmisiilor prin fricţiune care funcţionează la viteze mari.

8.3. MATERIALE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA


TRANSMISIILOR PRIN FRICŢIUNE

Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească materialele utilizate pentru construcţia


elementelor active ale transmisiilor prin fricţiune sunt: rezistenţa mare la solicitarea de contact;
rezistenţă ridicată la uzură; coeficient de frecare cât mai mare – pentru a se evita folosirea unor forţe
de apăsare mari – şi constant în timp.
Materialele folosite pentru elementele active ale transmisiilor prin fricţiune se caracterizează
prin rezistenţă ridicată la solicitarea de contact şi uzură sau prin coeficienţi de frecare mari. Se
utilizează următoarele cupluri de materiale:
• oţel călit/oţel călit (sau oţel tratat termochimic) – pentru transmisiile puternic încărcate, la
care se cere o durabilitate mare şi care funcţionează cu sau fără ungere, caracterizate prin
gabarit minim şi randament ridicat; necesită precizii de execuţie şi montaj şi o ungere
corespunzătoare, concomitent cu reducerea alunecărilor geometrice, care ar putea duce la
apariţia gripării;
• fontă/oţel călit – pentru transmisiile care funcţionează cu sau fără ungere, prezentând
avantajul unei rezistenţe sporite la gripare;
• fontă/fontă – pentru transmisiile care funcţionează fără ungere;
• materiale nemetalice (textolit, cauciuc, piele etc.)/oţel sau fontă – pentru transmisii puţin
încărcate şi fără ungere, caracterizându-se prin coeficienţi de frecare mari – care asigură
reducerea substanţială a forţei de apăsare – şi elasticitate mărită – care permite micşorarea
preciziei de execuţie şi montaj; rezistenţa la solicitarea de contact este mai redusă,
dimensiunile de gabarit mai mari, iar randamentul mai scăzut. Materialele nemetalice se
folosesc sub formă de căptuşeli, montate, de regulă, pe elementul motor, pentru asigurarea
unei uzuri uniforme.
Valorile coeficienţilor de frecare ale diverselor cupluri de materiale, în funcţie de condiţiile
de funcţionare (cu ungere sau fără ungere), sunt prezentate în tabelul 8.1.

80
Tabelul 8.1
Valorile coeficienţilor de frecare µ, pentru diverse cupluri de materiale
Cuplul de materiale Coeficientul de frecare µ
Condiţiile de funcţionare
Cu ungere Fără ungere
Oţel călit/oţel călit 0,04...0,05 0,15...0,18
Fontă/ oţel călit 0,07...0,08 0,17...0,18
Fontă/fontă 0,08...0,1 -
Textolit/oţel sau fontă - 0,2...0,4
Cauciuc/oţel sau fontă - 0,8

8.4. TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE CU RAPORT DE


TRANSMITERE VARIABIL - VARIATOARE

Variatoarele mecanice de turaţie realizează transmiterea mişcării şi a sarcinii prin fricţiune, cu


modificarea continuă a turaţiei şi a momentului de torsiune la elementul de ieşire, între anumite
limite.
Multitudinea variantelor constructive de variatoare face imposibilă clasificarea unitară a
acestora, în continuare prezentându-se o clasificare pe baza unor criterii cinematice şi constructive.
După modul de transmitere a mişcării, se deosebesc: variatoare cu contact direct între
elementul conducător şi cel condus şi variatoare cu elemente intermediare.
După forma geometrică a elementelor active – a căror raze de rostogolire se modifică, în
vederea reglării turaţiei elementului de ieşire – variatoarele pot fi: frontale, conice, sferice,
toroidale, cu conuri deplasabile, multidisc.
În funcţie de sistemul de apăsare folosit, variatoarele pot fi: cu apăsare constantă, independentă
de încărcare, forţa de apăsare determinându-se din condiţia transmiterii momentului de torsiune
maxim; cu apăsare dependentă de sarcină (proporţională cu momentul de torsiune transmis).
Caracteristicile principale ale variatoarelor sunt: puterea de intrare P1; turaţia de intrare n1;
turaţia de ieşire n2x – variabilă între n2min şi n2max – gama de reglare G: randamentul η.
Gama de reglare (a turaţiei) se defineşte ca raportul dintre turaţiile limită la ieşire
n 2 max
G= . (8.1)
n 2 min
Raportul de transmitere instantaneu ix, în ipoteza absenţei alunecărilor, este
n1
ix = , (8.2)
n 2x
având valori cuprinse între imin şi imax, unde:
n1 n1
i min = ; i max = . (8.3)
n 2 max n 2 min
Determinând pe n2max şi n2min din relaţiile (8.3) şi introducându-le în relaţia (8.1), rezultă
81
i max
G= . (8.4)
i min
Varierea turaţiei de ieşire, implicit a raportului de transmitere, se realizează prin modificarea –
între anumite limite – a razei (razelor) de rostogolire a elementelor active ale variatoarelor. Dacă se
modifică raza de rostogolire numai la unul dintre elementele active variatorul este de tip mono, iar
dacă se modifică, concomitent, razele de rostogolire la două dintre elementele active, razele de
rostogolire la două dintre elementele active, variatorul este de tip duo.
Pentru variatoarele la care reglarea turaţiei se realizează prin modificarea razei de rostogolire a
elementului conducător, gama de reglare este dată de relaţia
R 1 max
G= , (8.5)
R 1 min
pentru cele la care reglarea se face prin modificarea razei de rostogolire a elementului condus, de
relaţia
R 2 max
G= , (8.6)
R 2 min
iar pentru cele la care reglarea se face prin modificarea razelor de rostogolire la două dintre
elementele active, de relaţia
R 1 max R 2 max
G= ⋅ . (8.7)
R 1 min R 2 min

Variatoare frontale
Variatoarele frontale au elementele cu rază reglabilă de forma unor discuri, suprafaţa activă
fiind suprafaţa frontală a acestora. Se pot executa cu contact direct (variatorul frontal mono) sau cu
elemente intermediare (variatorul frontal
cu rolă intermediară cilindrică, variatorul
frontal cu bile, variatorul frontal cu role
biconice).
Variatorul frontal mono
La acest variator (fig.8.1), elementul
conducător este executat sub forma unei
role cilindrice 1, cu rază constantă R1, iar
corpul de rostogolire condus sub forma
unui disc 2, a cărui rază de rostogolire
R2x este variabilă.
Modificarea raportului de
transmitere, implicit a turaţiei la ieşire, se
realizează prin deplasarea rolei 1, în
lungul arborelui conducător, prin Fig. 8.1
intermediul mecanismului şurub-piuliţă 3. Rapoartele de transmitere se determină cu relaţiile:

82
R 2x R R
ix = ; i min = 2 min ; i max = 2 max , (8.8)
R1 R1 R1
iar gama de reglare, având în vedere că se modifică numai raza de rostogolire a elementului condus,
se determină cu relaţia (8.6).
Funcţionarea acestui variator se caracterizează prin existenţa unor alunecări geometrice între
rolă şi disc.
Variatoarele frontale mono se folosesc pentru game de reglare G < 3 (fără a lua în considerare
posibilitatea schimbării sensului de rotaţie), la puteri ce nu depăşesc 3kW şi la turaţii ale
elementului conducător sub 1500 rot/min.
Calculul de rezistenţă se efectuează la solicitarea de contact cu relaţia
Fn 1
σH = ≤ σ HP , (8.9)
lk ρ
forţa normală Fn, în punctul median, fiind dată de relaţia (v. fig.8.1)
cM t1
Fn = , (8.10)
μR 1
în care µ este coeficientul de frecare, iar c un coeficient, supraunitar, de siguranţă.
Curbura redusă este
1 1 1 1
= + = , (8.11)
ρ ρ1 ρ 2 R 1
unde ρ1 = R1 şi ρ 2 → ∞ - pentru suprafaţă plană a discului condus, lk = b – lungimea liniei de
contact, iar σHP tensiunea admisibilă la contact.
Forţa de apăsare Q, realizată de arcul 4 (v. fig.8.1), este egală cu forţa normală Fn, dată de
relaţia (8.10), şi serveşte pentru dimensionarea sistemului de apăsare.
Variatorul conic mono
Acest variator (fig.8.2) este analog variatorului frontal mono, elementele active fiind rola
cilindrică 1 şi conul 2, fiecare din acestea putând fi element conducător sau condus.
Pentru variatorul din fig. 8.2, rola
cilindrică 1 este element conducător şi are
posibilitatea deplasării axiale, prin intermediul
mecanismului şurub-piuliţă 3; în acest mod, se
obţine modificarea razei de rostogolire a
elementului condus 2 şi, implicit, varierea
raportului de transmitere. Rapoartele de
transmitere se determină cu relaţiile (8.8), iar
gama de reglare cu relaţia (8.6).
Variatoarele conice cu contact direct au
suprafaţa activă a rolelor cilindrice placată cu
materiale nemetalice (de obicei textolit) şi Fig. 8.2
funcţionează fără ungere.

83
Alunecările geometrice care apar sunt mai reduse comparativ cu variatoarele frontale de
construcţie asemănătoare, deoarece – la aceeaşi lăţime b a rolei cilindrice – diferenţa dintre razele
de rostogolire limită este mai mică.
În funcţie de corelaţiile dintre R1, R2min şi R2max, variatorul poate funcţiona: ca reductor de
turaţie (R 2 min > R 1 ) ; ca multiplicator de turaţie (R 2 max < R 1 ) ; ca reductor sau multiplicator
(R 2 min < R 1 < R 2 max ) .
Forţa normală Fn, necesară transmiterii momentului de torsiune prin frecare, se determină cu
relaţia ( v. fig.8.2)
cM t1
Fn = . (8.12)
μR 1
Razele de curbură, corespunzătoare punctului median al rolei, sunt ρ1 = R 1 şi ρ 2 = R 2 x / cos δ ,
rezultând curbura redusă
1 1 1 1 cos δ
= + = + , (8.13)
ρ ρ1 ρ 2 R 1 R 2 x
necesară în calculul la solicitarea de contact.
Forţa de apăsare Q, realizată de arc, se determină cu relaţia (v. fig.8.2)
Fn
Q= . (8.14)
sin δ
Variatoarele conice mono se folosesc pentru puteri P1 < 15kW, la turaţii n1 < 1500 rot/min şi
game de reglare G ≤ 12.
Variatoarele conice mono se execută într-o mare varietate constructivă.
Variatoare cu conuri deplasabile şi curea
La aceste variatoare, se folosesc elemente intermediare flexibile, sub formă de curele
trapezoidale late (STAS 7503/1-85) sau
curele trapezoidale clasice (STAS
1164/1-87), iar atunci când este necesară
o flexibilitate mărită a elementului
intermediar, se folosesc curele
trapezoidale dinţate.
Capacitatea de transmitere a
momentului de torsiune şi gama de
reglare a variatoarelor cu curele
trapezoidale late sunt superioare celor cu
curele trapezoidale clasice.
Cureaua trapezoidală se înfăşoară pe
cele două perechi de conuri, din care cel
puţin o pereche are geometrie variabilă.
Fig. 8.3 Variatoarele care au o singură
pereche de conuri cu geometrie variabilă,

84
numite şi variatoare mono, realizează varierea raportului de transmitere prin modificarea razelor de
rostogolire ale acestei perechi de conuri. Concomitent cu deplasarea unuia (fig. 8.3, a) sau a
ambelor (fig. 8.3, b) conuri ale perechii cu geometrie variabilă, se modifică şi distanţa dintre axele
conurilor, prin deplasarea (apropierea sau îndepărtarea) unuia din arbori. Deplasarea
subansamblului mobil trebuie să asigure menţinerea planului median al curelei paralel cu el însuşi.
Pentru ambele soluţii, rapoartele de transmitere se determină cu relaţiile
R 2x R R
ix = ; i max = 2 max ; i min = 2 min . (8.14)
R1 R1 R1
iar gama de reglare cu relaţia (8.6).
Variatoarele la care varierea raportului
de transmitere se realizează prin
modificarea simultană a razelor de
rostogolire ale ambelor perechi de conuri –
fără a fi necesară modificarea distanţei
dintre axe – se numesc variatoare duo.
Varierea razelor de rostogolire se poate
realiza prin modificarea simultană a
poziţiei relative a două discuri – câte unul
din fiecare pereche (fig. 8.4, a şi b) sau a
tuturor celor patru discuri (fig. 8.4, c).
Rapoartele de transmitere, pentru Fig. 8.4
aceste variatoare, se determină cu relaţiile:
R 2x R R
ix = ; i min = 2 min i max = 2 max . (8.15)
R 1x R 1 max R 1 min
Variatoarele cu conuri deplasabile şi curea se realizează pentru puteri P1 ≤ 55 kW şi game de
reglare G ≤ 3 – la variatoarele mono şi G ≤ 9 – la variatoarele duo.
Tensionarea curelei se poate realiza prin sisteme de tensionare permanentă (cu arcuri) sau prin
sisteme de tensionare automată, iar modificarea raportului de transmitere se realizează prin
deplasarea axială a subansamblului mobil (v. fig. 8.3) sau prin roţi de variator comandate (v. fig.
8.4).
Variatoarele cu curele sunt de o mare diversitate constructivă, acelaşi rol funcţional fiind
îndeplinit de diferite soluţii constructive de roţi de variator.

85
BIBLIOGRAFIE

1. Chişiu, A. ş.a. Organe de maşini. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981.


2. Chişu, E., Moldovean, Gh., Velicu, D., Mogan, Gh., Jula, A., Florea, V., Eftimie, E., Velicu,
R., Stroe, I. Cuplaje mecanice intermitente. Braşov, Editura Lux Libris, 1998.
3. Drăghici, I. ş.a. Calculul şi construcţia cuplajelor. Bucureşti. Editura Tehnică, 1978.
4. Drăghici, I., Jula, A., Rădulescu, C. D., Chişu, E. Organe de maşini, vol.I. Universitatea din
Braşov, 1980.
5. Gafiţanu, M., Bostan, I., Racocea, C., Dulgheru, V., Hagiu, Gh., Jula, A., Chişu, E.,
Moldovean, Gh. Organe de maşini, vol.I. Bucureşti, Editura Tehnică, 1999.
6. Gafiţanu, M., Bostan, I., Racocea, C., Dulgheru, V., Hagiu, Gh., Jula, A., Chişu, E.,
Moldovean, Gh. Organe de maşini, vol.II. Bucureşti, Editura Tehnică, 2002.
7. Drăghici, I., Jula, A., Rădulescu, C. D., Chişu, E., Achiriloaie, I., Ciobotă, M., Bejan, C.,
Moldovean, Gh. Organe de maşini, vol.II. Universitatea din Braşov, 1980.
8. Jula, A., Chişu, E., Moldovean, Gh., Velicu, D., Achiriloaie, I., Vişa, I., Marin, Gh. Organe
de maşini, vol.I. Universitatea din Braşov, 1986.
9. Jula, A., Chişu, E., Moldovean, Gh., Pascovici, M., Velicu, D., Cârciumaru, Gh., Marin,
Gh., Vişa, I., Ciobanu, M., Radu, A., Diaconescu, D. V. Organe de maşini, vol.II.
Universitatea din Braşov, 1989.
10. Manea, Gh. Organe de maşini, vol.I. Bucureşti, Editura Tehnică, 1970.
11. Moldovean, Gh., Chişu, E., Jula, A., Velicu, R., Vişa, I., Eftimie, E., Velicu, D., Oprean, D.,
Vântu, M. Calculul şi proiectarea formei arborilor drepţi. Braşov, Editura Lux Libris, 1998.
12. Niemann, G. Maschinenelemente, Brand I. Berlin – Heidelberg – New York, Springer
Verlag, 1975.
13. Rădulescu, C. D. ş.a. Organe de maşini, vol.I. Universitatea din Braşov, 1981.
14. Rădulescu, C. D. ş.a. Organe de maşini, vol.II. Universitatea din Braşov, 1981.
15. Reşetov, D. N. Machine design. Moscova, Mir publishers, 1978.
16. Velicu, R. Organe de maşini. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2003.

86

S-ar putea să vă placă și