Dreptul Mediului PDF

Ramona Duminică
DREPTUL MEDIULUI.
NOŢIUNI TEORETICE ŞI TESTE
GRILĂ
Manual universitar pentru Învăţământul

Frecvenţă Redusă
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

- 2016 -
2
CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................. 7
1.1. Argument.................................................................................................... 7
1.2. Obiectivele cursului..................................................................................... 8
1.3. Concepţia curriculară.................................................................................. 9
1.4. Scopul unităţilor de învăţare....................................................................... 9
1.5. Evaluare...................................................................................................... 10
1.6.Tematica unităţilor de învăţare.................................................................... 10
1.7. Bibliografie generală................................................................................... 11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1..................................................................... 12

IMPORTANŢA DREPTULUI MEDIULUI ŞI LOCUL SĂU ÎN CADRUL 12
SISTEMULUI DE DREPT..................................................................................
1.1. Obiective..................................................................................................... 12
1.2. Definiţia dreptului mediului.......................................................................... 12
1.3. Funcţiile dreptului mediului......................................................................... 13
1.4. Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept.............................. 14
1.5. Rezumatul unităţii de învăţare.................................................................... 18
1.6. Test de autoevaluare................................................................................. 19
1.7. Bibliografie specifică................................................................................... 21
1.8. Lucrare de verificare................................................................................... 21

OBIECTUL, METODA DE REGLEMENTARE ŞI NOŢIUNILE SPECIFICE 23
DREPTULUI MEDIULUI....................................................................................
2.1. Obiective..................................................................................................... 23
2.2. Obiectul de reglementare........................................................................... 23
2.3. Metoda de reglementare............................................................................. 24
2.4. Noţiuni specifice dreptului mediului………………………………………….. 24
2.6. Test de autoevaluare ................................................................................. 30

IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI.............................................................. 35
3.1. Obiective..................................................................................................... 35
3.2. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului mediului................................. 35
3.3. Izvoare interne ale dreptului mediului........................................................ 36
3.4. Izvoare internaţionale ale dreptului mediului............................................. 40
3.5. Izvoare unionale ale dreptului mediului...................................................... 42
3
3.7. Test de autoevaluare.................................................................................. 46

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI................................. 49
4.1. Obiective..................................................................................................... 49
4.2. Noţiunea, clasificarea şi importanţa principiilor dreptului mediului………... 49
4.3. Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice.......... 50
4.4. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale.... 52
4.5. Principiul precauţiei în luarea deciziei........................................................ 52
4.6. Principiul acţiunii preventive................................................................ 53
4.7. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă................................................................ 55
4.8. Principiul „poluatorul plăteşte”………………………………………………….. 55
4.9. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului 56
biogeografic natural..................................................................................................
4.10. Rezumatul unităţii de învăţare.................................................................. 57
4.11. Test de autoevaluare................................................................................ 58
4.12. Bibliografie specifică................................................................................. 60
4.13. Lucrare de verificare................................................................................. 60

RAPORTUL JURIDIC DE MEDIU…………………………………………………. 63
5.1. Obiective..................................................................................................... 63
5.2. Definiţia şi caracterele raportului juridic de mediu...................................... 63
5.3. Categorii de raporturi juridice de mediu.......................................................... 64
5.4. Structura raportului juridic de mediu................................................................ 65

DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SANATOS SI ECHILIBRAT 70
ECOLOGIC .......................................................................................................
6.1. Obiective..................................................................................................... 70
6.2. Reglementarea dreptului la un mediu sănătos la nivel internaţional şi 70
unional…………………………………………………………………………………
6.3. Consacrarea în jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la un mediu sănătos .. 71
6.4. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos ca drept 74
fundamental în legislaţia naţională…………………………………………………
6.6. Test de autoevaluare.................................................................................. 76
4

STRUCTURI INSTITUŢIONALE CU ROL ÎN PROTECŢIA MEDIULUI............ 81
7.1. Obiective..................................................................................................... 81
7.2. Organizaţii internaţionale, regionale şi subregionale.................................. 81
7.3. Autorităţi naţionale cu rol în protecţia mediului........................................... 87
7.4. Instituţii ale Uniunii Europene care contribuie prin activitatea lor la 94
ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea mediului înconjurător…………………….

PROCEDURA DE REGLEMENTARE SPECIFICĂ DREPTULUI MEDIULUI.. 101
8.1. Obiective………………………………………………………………………… 101
8.2. Actele de reglementare. Noţiune, trăsături, categorii……………………… 101
8.3. Emiterea actelor de reglementare. Competenţa…………………………... 106
8.4. Procedurile de emitere a actelor de reglementare. Reguli generale……… 107
8.5. Valabilitatea actelor de reglementare………………………………………… 107
8.6. Rezumatul unităţii de învăţare………………………………………………… 108
8.7. Test de autoevaluare………………………………………………………….. 108
8.8. Bibliografie specifică…………………………………………………………… 109
8.9. Lucrare de verificare…………………………………………………………… 109

PROTECŢIA JURIDICĂ A PRINCIPALILOR FACTORI DE MEDIU ÎN 111
DREPTUL INTERN ŞI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIU..................
9.1. Obiective………………………………………………………………………… 111
9.2. Protecţia juridică a atmosferei………………………………………………… 111
9.3. Protecţia juridică a apei………………………………………………………... 117
9.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului……………………………………… 122
9.5. Rezumatul unităţii de învăţare………………………………………………… 127
9.6. Test de autoevaluare………………………………………………………….. 128
9.7. Bibliografie specifică…………………………………………………………… 129
9.8. Lucrare de verificare…………………………………………………………… 129
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10................................................................... 133

PROTECŢIA JURIDICĂ A PRINCIPALILOR FACTORI DE MEDIU ÎN 133
DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN..................................................
10.1. Obiective………………………………………………………………………. 133
10.2. Protecţia juridică a atmosferei în dreptul internaţional şi european.......... 133
10.3. Protecţia juridică a apei în dreptul internaţional şi european…………….. 135
5
10.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului în dreptul internaţional şi 137
european……………………………………………………………………………….
10.5. Rezumatul unităţii de învăţare................................................................... 138
10.7. Bibliografie specifică.................................................................................. 139
10.8. Lucrare de verificare.................................................................................. 139
6
INTRODUCERE
1.1. Argument............................................................................................ 7
1.2. Obiectivele cursului............................................................................ 8
1.3. Concepţia curriculară......................................................................... 9
1.4. Scopul unităţilor de învăţare............................................................... 9
1.5. Evaluare............................................................................................. 10
1.6.Tematica unităţilor de învăţare............................................................ 10
1.7. Bibliografie generală.......................................................................... 11
1.1. ARGUMENT
În societatea actuală, constituie o realitate de necontestat faptul că

echilibrul din natură, armonia dintre ecosisteme se găseşte într-un pericol real.
Alături de alţi factori, dezvoltarea economică a contribuit substanţial la
ruperea acestui echilibru, având în vedere că aceasta s-a realizat prin utilizarea
unor tehnici şi tehnologii generatoare de poluare. O lungă perioadă de timp,
omul a luptat contra naturii, a căutat s-o domine, s-o exploateze cu unicul scop
al dezvoltării economice însă, a venit vremea când trebuie să urmărească
restabilirea unei relație de simbioză cu aceasta. Raportându-se la această nouă
ordine ecologică, filozofii, politicienii, dar şi juriştii insistă în prezent asupra
misiunii oamenilor de a fi gardieni ai naturii astfel încât să fie atins desideratul
echilibrului dintre dezvoltarea economică şi protejarea mediului. În realizarea
acestei misiunii, un rol pe cât de important, pe atât de dificil revine dreptului.
Apariția normelor juridice de protecţiei mediului nu s-a realizat fără
dificultăţi, dar a fost totuşi susținută de un consens puternic ce își găsește
raţiunea în imperativul categoric al supraviețuirii spațiilor și speciilor.
Importanţa studierii dreptului mediului este generată de specificul
relaţiilor sociale reglementate de acesta, respectiv cele referitoare la protecţia şi
conservarea mediului, la prevenirea şi combaterea poluării, la ameliorarea
condiţiilor de mediu, la dezvoltarea durabilă, dar şi la modalitatea de
sancţionare a faptelor de încălcare a normelor acestei ramuri de drept. Dincolo
de relaţiile sociale deja amintite, în sfera obiectului dreptului mediului includem
şi acele raporturi care iau naştere în legătură cu structura organizatorică a
protecţiei mediului, cu activităţile economico-sociale cu impact asupra mediului,
cu îndeplinirea de către autorităţile centrale şi locale a unor atribuţii specifice ce
le survin în acest domeniu ş.a. De aceea, dreptul mediului constituie o ramură
de drept globalizantă care cuprinde elemente semnificative de drept
administrativ, de drept civil, penal, contravenţional, agrar ş.a. justificându-se
astfel studierea sa de către studenţii facultăţilor de drept abia în anul III de
facultate, când deţin deja cunoştinţe din alte domenii ale dreptului necesare
pentru aprofundarea acestei ramuri de drept. Interdependenţa dintre ramura
7
dreptului mediului şi celelalte ramuri este pusă în evidenţă şi de faptul că
obiectivul ocrotirii mediului este declarat ca fiind de interes public major, fiecare
dintre ramurile dreptului contribuind, mai mult sau mai puţin, prin normele proprii
la realizarea acestui obiectiv, în contextul necesității realizării imperativelor
dezvoltării durabile.
Având în vedere aceste considerente, prezentul curs urmăreşte să
prezinte înainte de toate marile principiile ale dreptului mediului, să fixeze
sursele acestuia, să traseze câteva repere generale în materie, iar mai apoi să
extragă dispozițiile esențiale din ansamblul atât de complex al normelor ce-l
alcătuiesc.
Structura prezentei lucrări urmăreşte prezentarea într-o succesiune
logică a instituţiilor de bază ale dreptului mediului, noţiuni fundamentale pentru
înţelegerea ulterioară a celorlalte instituţii ale sale. Totodată, cursul urmăreşte
familializarea studenţilor cu limbajul juridic specific acestui domeniu.
Nu în ultimul rând, conţinutul prezentului manual are şi scopul de a trezi
curiozitatea destinatarilor săi în a-şi completa sfera cunoaşterii prin consultarea
lucrărilor de specialitate recomandate în bibliografie.
La conceperea cursului s-a ţinut seama de specificul programului de
învăţământ cu frecvenţă redusă, anul III, urmat de studenţii specializării ”Drept”
şi este structurat pe unităţi de conţinut, corespunzătoare tematicii orelor de
pregătire prevăzute în planurile de învăţământ. Acesta a fost astfel elaborat
încât să le permită studenţilor să asimileze singuri noţiunile de bază, să-şi
verifice cunoştinţele şi să fie capabili să aplice cunoştinţele pentru rezolvarea
unor cazuri practice.
Evaluarea studenţilor se va realiza prin raportare la activităţile
desfăşurate de aceştia în timpul anului, concretizate în participarea activă la
seminarii, elaborarea unor referate pe baza bibliografiei recomandate şi
susţinerea unor lucrări de verificare, precum şi prin susţinerea unei verificări
finale constând într-un test grilă la sfârşitul semestrului.
1.2. OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivul general al cursului constă în asimilarea de către studenţi a

notiunilor specifice dreptului mediului, precum: mediu, protecţia mediului,
dezvoltare durabilă, a principiilor şi funcţiilor dreptului mediului, precum şi a
mijloacelor juridice de apărare a principalelor elemente ale mediului înconjurator
prin stucturile instituţionale din acest domeniu. Ca obiectiv specific, se are în
vedere însuşirea legislatiei naţionale, unionale şi internaţionale în materie.
În esenţă, se urmăreşte dobândirea de competenţe ce vizează
cunoaşterea şi folosirea adecvată a termenilor specifici disciplinei; explicarea şi
interpretarea ideilor şi conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei; aplicarea
cunoştinţelor dobândite la cazuri practice şi, sub aspect atitudinal, formarea
conştiinţei juridice ecologice întrucât protejarea şi conservarea naturii vor
deveni realitate şi vor fi cu adevărat eficiente numai atunci când vor face parte
8
integrantă din filozofia şi comportamentul fiecăruia dintre noi şi când vom
înţelege că tot ceea ce este util naturii, este util și omului.
1.3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ
În elaborarea prezentului curs s-a pornit de la faptul că normele dreptului

mediului au ca obiectiv principal utilizarea raţională a resurselor naturale,
ocrotirea mediului natural şi artificial, a vieţii şi sănătăţii oamenilor, protejarea
tuturor vieţuitoarelor şi a condiţiilor de viaţă, în general. Astfel, sarcina
fundamentală a dreptului mediului constă în reglementarea protecţiei mediului,
ca obiectiv de interes public major, aspect ce rezultă chiar din art. 1 alin. 1 al
actului normativ - cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului. Conform art. 1 alin. 1 „Obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă îl
constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice
care conduc la dezvoltarea durabilă”.
Prin urmare, s-a avut în vedere în primul rând evidenţierea importanţei
studierii acestei ramuri a dreptului, apoi lămurirea noţiunilor specifice, a
principiilor, studierea surselor fără a căror însuşire nu este posibilă înţelegerea
celorlate părţi din dreptul mediului care studiază protecţia elementelor principale
ale mediului înconjurător.
Cursul este astfel elaborat încât să le permită studenţilor să se
familiarizeze cu terminologia juridică specifică dreptului mediului şi să-şi
însuşească instituţiile de bază în domeniu. De asemenea, se vizează formarea
deprinderilor necesare pentru formularea unor raţionamente juridice, ceea ce le
va permite studenţilor o abordare critică a problemelor juridice controversate în
materie, dar să şi poată rezolva cazuri practice privind un raport juridic de
mediu.
1.4. SCOPUL UNITĂŢILOR DE CONŢINUT
Unităţile de conţinut au fost astfel elaborate încât să-i ajute pe studenţi să

dobândească o serie de competenţe legate de instituţiile fundamentale ale
dreptului mediului, înţelegând prin aceasta capacitatea de a explica
terminologia juridică specifică, dar şi capacitatea de a recunoaşte în cuprinsul
unei legislaţii complexe, tehnice, numeroase, instabile, adesea noninteligibile
dispoziţiile care au incidenţă asupra instituţiilor acestei ramuri de drept.
Cursul urmăreşte să prezinte înainte de toate marile principiile ale
dreptului mediului, să fixeze sursele acestuia, să traseze câteva repere
generale în materie, iar mai apoi să extragă dispozițiile esențiale din ansamblul
atât de complex al normelor ce-l alcătuiesc.
Acesta a fost structurat în 10 unităţi de învăţare consacrate conţinutului
ştiinţific, timpul recomandat pentru însuşirea noţiunilor pe care acestea le conţin
fiind de câte 2 ore sau 3 ore. S-a ţinut astfel seama şi de timpul alocat acestei
9
discipline în planul de învăţământ, pentru lucrările de pregătire asistată de un
cadru didactic.
Indicarea unei bibliografii generale, precum şi a uneia specifice fiecărei
unităţi de învăţare are scopul de a oferi studenţilor posibilitatea de a dezvolta
cunoştinţele asimilate prin parcurgerea unităţilor de învăţare.
Structurarea unităţilor de conţinut s-a realizat plecând de la criteriul
volumului conţinutului ştiinţific nou transmis şi ţinându-se cont şi de criteriul
menţinerii coerenţei materiei predate.
1.5. EVALUARE
Modul în care studenţii îşi însuşesc noţiunile transmise prin prezentul

curs se apreciază prin utilizarea a două metode de evaluare: metoda evaluării
curente şi cea a evaluării sumative.
Prin urmare, la sfârşitul unităţilor de învăţare au fost prevăzute „teste de
autoevaluare” şi lucrări de verificare.
Prin rezolvarea acestora, cursanţii au posibilitatea de a-şi verifica modul
în care au înţeles şi stăpânesc noile conceptele.
De asemenea, se urmăreşte şi verificarea parcurgerii bibliografiei
indicate.
Evaluarea sumativă (periodică) a fost structurată în etape, stabilite astfel
încât să se poată verifica mai multe unităţi de învăţare legate între ele prin
logica expunerii.
Evaluarea finală se va realiza în cadrul verificării finale pe care cursanţii
o vor susţine la sfârşitul semestrului. Aceasta va reprezenta o sinteză a
formelor de evaluare conţinute în prezentul curs.
1.6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Importanţa dreptului mediului şi locul său în

cadrul sistemului de drept;
Unitatea de învăţare 2: Obiectul, metoda de reglementare şi noţiunile
specifice dreptului mediului;
Unitatea de învăţare 3: Izvoarele dreptului mediului;
Unitatea de învăţare 4: Principiile generale ale dreptului mediului;
Unitatea de învăţare 5: Raportul juridic de mediu;
Unitatea de învăţare 6: Dreptul fundamental la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic;
Unitatea de învăţare 7: Structuri instituţionale cu rol în protecţia
mediului;
Unitatea de învăţare 8: Procedura de reglementare specifică dreptului
mediului;
10
Unitatea de învăţare 9: Protecţia juridică a principalilor factori de
mediu în dreptul intern şi răspunderea juridică în materie;
Unitatea de învăţare 10: Protecţia juridică a principalilor factori de
mediu în dreptul internaţional şi european.
1.7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul mediului, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei mediului,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti,
2015.
C. Ene, Dreptul mediului. Noţiuni, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
F. Făinişi, Dreptul mediului, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014.
E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009.
D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. 4, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.
D. Marinescu, M. C. Petre, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2014.
J. Morand-Deviller, Le droit de l’environnement, 10e éd., Presses
Universitaires de France, Paris, 2010.
M. Prieur, Droit de l’environnement, 5e éd., Dalloz, Paris, 2004.
R. Romi, Droit international et européen de l'environnement, 2e edition,
LGDJ, Paris, 2013.
11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
IMPORTANŢA DREPTULUI MEDIULUI ŞI LOCUL SĂU ÎN CADRUL
SISTEMULUI DE DREPT
1.1. Obiective............................................................................................. 12
1.2. Definiţia dreptului mediului.................................................................. 12
1.3. Funcţiile dreptului mediului.................................................................. 13
1.4. Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept………………. 14
1.5. Rezumatul unităţii de învăţare............................................................. 18
1.6. Test de autoevaluare ......................................................................... 19
1.7. Bibliografie specifică........................................................................... 21
1.8. Lucrare de verificare........................................................................... 21
1.1. Obiective
• introducerea cursanţilor în studiul dreptului mediului

• definirea dreptului mediului şi prezentarea domeniului acestuia,
ceea ce le va permite cursanţilor să-şi facă o imagine de ansamblu
asupra conţinutului disciplinei pe care o vor studia
• identificarea şi înţelegerea funcţiilor dreptului mediului
• delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept
1.2. Definiţia dreptului mediului
În literatura de specialitate, dreptul mediului a primit numeroase definiţii

cu un conţinut asemănător. Într-o opinie „dreptul mediului reprezintă, în
abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiile stabilite în vederea
protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare
durabilă” (M. Duţu, A. Duţu, Dreptul mediului, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 90). Într-o altă formulare, dreptul protecţiei mediului este considerat ca
fiind „acea ramură din sistemul nostru juridic care înmănunchează normele
juridice care reglementează relaţiile dintre persoane, formate în legătură cu
protecţia mediului” (E. Lupan Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009, p. 73) sau dreptul mediului este văzut „ca fiind constituit
din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile care se
stabilesc între oameni, privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi
suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor sale, naturale şi artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia,
conservarea şi dezvoltarea lor durabilă” (D. Marinescu, Tratat de dreptul
mediului, ed. 4, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 52).
12
În ceea ce ne priveşte, plecând de la dispoziţiile legale în materie şi
având în vedere totodată şi definiţiile formulate la nivel doctrinar, definim dreptul
mediului ca fiind o ramură de drept mixt, globalizantă, alcătuită din ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale referitoare la ocrotirea,
conservarea şi ameliorarea mediului în scopul atingerii obiectivelor dezvoltării
durabile.
Plecând de la distincţiile care se fac în teoria generală a dreptului, prin
raportare la aria de elaborare şi de aplicare a dispoziţiilor legale, dreptul
mediului poate fi împărţit la rândul său în:
- dreptul naţional al mediului,
- dreptul unional al mediului (alcătuit din dreptul originar şi dreptul
derivat al U.E. în materia ocrotirii, conservării şi ameliorării mediului)
- dreptul internaţional al mediului (constituit din tratatele internaţionale,
din cutume şi celelalte izvoare specifice dreptului internaţional care cuprind
reglementări în domeniul protecţiei mediului).
1.3. Funcţiile dreptului mediului
Dreptul mediului ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de drept

românesc prin importanţa social-economică a obiectului său de reglementare.
Normele dreptului mediului au ca obiectiv principal utilizarea raţională a
resurselor naturale, ocrotirea mediului natural şi artificial, a vieţii şi sănătăţii
oamenilor, protejarea tuturor vieţuitoarelor şi a condiţiilor de viaţă, în general.
Toate acestea sunt argumente suficiente în susţinerea importanţei acestei
ramuri de drept.
Totodată, sarcina fundamentală a dreptului mediului constă în
reglementarea protecţiei mediului, ca obiectiv de interes public major , aspect
ce rezultă chiar din art. 1 alin. 1 al actului normativ - cadru în materie, O.U.G.
nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Dincolo de funcţiile generale ale dreptului în cadrul sistemului social
(funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social -
politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia normativă, funcţia educativă
şi cea informativă), dreptul mediului îndeplineşte şi o serie de funcţii specifice
(Marinescu, op. cit, pp. 101-102; A.I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 14-15): funcţia de asigurare a unui mediu
sănătos şi prosper prin organizarea şi instituţionalizarea acţiunii social-politice
în vederea protecţiei şi ameliorării mediului, funcţia de promovare a obiectivelor
dezvoltării durabile, funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului,
funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei
mediului.
13
1) Funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper prin
organizarea şi instituţionalizarea acţiunii social-politice în vederea
protecţiei şi ameliorării mediului
Această funcţie se referă la faptul că prin intermediul dispoziţiilor de
dreptul mediului se creează şi se perfecţionează permanent cadrul instituţional
necesar gestionării şi administrării problemelor de mediu, activităţilor de
monitorizare şi control al factorilor de mediu, precum şi cel al tragerii la
răspundere a poluatorilor.
2) Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile

Această funcţie se realizează prin includerea protecţiei mediului în
cadrul procesului de dezvoltare, urmărindu-se restabilirea şi menţinerea unui
echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea
mediului natural.
3) Funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului

Protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului se realizează prin
dispoziţiile legale de prevenire, limitare şi dimensionare a poluării factorilor de
mediu, de înlăturare a efectelor negative produse deja prin activităţile umane.
4) Funcţia de promovare a cooperării internaţionale în

domeniul protecţiei mediului
Prin însăși natura sa, mediul transcende granițele stabilite de oameni,
prin urmare, cooperarea între statele este esențială pentru realizarea
obiectivului protecţiei mediului. De aceea, funcţia în discuţie se reflectă în aceea
că prin normele de drept adoptate se optimizează şi diversifică cooperarea
regională şi internaţională în domeniul mediului, de exemplu prin transferul de
tehnologii, asigurarea asistenţei tehnice, pregătirea specialiştilor naţionali în
diversele probleme ale mediului ş.a.
Nu în ultimul rând, dreptul mediului are un rol aparte în conştientizarea
socială a problemelor ecologice, în formarea aşa-numitei „conştiinţe ecologice”.
Fiecare persoană intră în relaţie cu mediul, de aceea prin normele juridice se
urmăreşte influenţarea comportamentelor umane în sensul ca acestea să
dăuneze cât mai puţin mediului înconjurător. Prin reglementarea participării la
luarea deciziilor în materie, prin consacrarea dreptului fundamental al omului la
un mediu sănătos, precum şi prin garantarea accesului la justiţie pe probleme
ambientale se pun bazele ecologismului în gândire şi în viaţa de zi cu zi.
1.4. Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept
Sistemul de drept al unei societăţi, considerat ca totalitate de norme

juridice în vigoare la un moment dat, se structurează în ramuri de drept care se
formează prin gruparea unor norme juridice cu un conţinut conex, prin care
14
legiuitorul reglementează raporturi sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi
metodă şi întemeindu-se pe principii comune.
Imposibilitatea încadrării perfecte a dreptului mediului în diviziunea
tradiţională a dreptului (drept privat şi drept public) şi caracterul său
interdisciplinar au conturat necesitatea stabilirii autonomiei sale faţă de celelalte
ramuri. Delimitarea îşi dovedeşte utilitatea şi prin prisma faptului că suntem în
prezenţa unei ramuri de drept globalizante care cuprinde elemente
semnificative de drept administrativ, de drept civil, penal, agrar ş.a.
Interdependenţa dintre ramura dreptului mediului şi celelalte ramuri este
pusă în evidenţă şi de faptul că obiectivul ocrotirii mediului este declarat ca fiind
de interes public major, fiecare dintre ramurile dreptului contribuind, mai mult
sau mai puţin, prin normele proprii la realizarea acestui obiectiv, în contextul
necesității realizării imperativelor dezvoltării durabile.
În consecinţă, prin delimitarea dreptului mediului se înţelege
operaţiunea de evidenţiere a trăsăturilor sale particulare care-l deosebesc de
alte ramuri de drept, contribuind la stabilirea caracterului autonom al acestei
ramuri, precum şi de reliefare a unor conexiuni şi interferenţe. În acest scop
sunt utilizate, de regulă, următoarele criterii de delimitare: obiectul de
reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; caracterul
normelor; specificul sancţiunilor; principiile proprii.
1.4.1. Dreptul mediului și dreptul constituțional
Dreptul constituţional este definit (M. Andreescu, A. Puran, Drept

constituţional. Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014, p. 17) ca fiind o
ramură a dreptului public, având ca obiect principal de reglementare
organizarea şi funcţionarea organelor statului, precum şi drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor. În dreptul constituţional se regăsesc norme
esenţiale care stau la baza tuturor celorlalte ramuri de drept, inclusiv a dreptului
mediului.
Interferenţa dintre cele două ramuri este pusă în evidenţă prin
consacrarea constituţională a dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin
stabilirea faptului că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi prin instituirea în sarcina statului a obligaţiei de a
asigura refacerea, ocrotirea mediului înconjurător, menţinerea echilibrului
ecologic şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Totodată, unele principii ale dreptului mediului, cum este principiul
exploatării şi folosirii mediului în concordanţă cu interesul naţional sau principiul
fundamental al unui drept la un mediu de calitate îşi au temeiul în primul rând în
Constituţie. De asemenea, organele şi instituţiile statului enumerate de
Constituţie au competenţe şi în domeniul mediului.
Deosebirile dintre cele două ramuri rezultă din natura diferită a
obiectului de reglementare, metoda de reglementare distinctă, finalitatea
15
normelor şi poziţia juridică a părţilor (R. Duminică, Introducere în dreptul
mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015, pp.).
1.4.2. Dreptul mediului și dreptul administrativ
Prin definiţie, dreptul administrativ este alcătuit din ansamblul normelor

juridice ce reglementează relaţiile sociale referitoare la organizarea şi
activitatea administraţiei publice. Plecând de la importanţa regulilor de poliţie
administrativă şi a rolului statului în domeniul protecţiei mediului, se consideră
(M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 94) că dintre ramurile sistemului juridic, dreptul
mediului este cel mai legat de dreptul administrativ, problemele mediului având
un impact direct asupra evoluţiei acestuia, mai ales prin instituirea unei
administraţii special organizate, cu atribuţii specifice în materie. Între cele două
ramuri au fost identificate mai multe asemănări (E. Lupan, op. cit., p. 99) care
au condus la concluzia că dreptul mediului s-a desprins din dreptul
administrativ, şi anume:
-în ambele ramuri predomină reguli de conduită asemănătoare: fiecare
autoritate a administraţiei publice are o anumită competenţă determinată de
sarcinile ce-i revin în scopul pentru care a fost înfiinţată, ca şi în cazul
autorităţilor competente pentru protecţia mediului;
-problemele care apar în activitatea participanţilor la raporturile juridice
din aceste două ramuri de drept se pun în aceiaşi termeni, pentru că autorităţile
administrative sunt înzestrate cu putere publică, acţionând în scopul îndeplinirii
unor servicii de interes public major;
-în ambele ramuri de drept interesul public are prioritate;
-contravenţiile „ecologice” sunt sancţionate conform normelor dreptului
administrativ.
Distincţia dintre cele două ramuri este dată în primul rând de specificul
obiectului de reglementare. În timp ce dreptul administrativ reglementează
relaţiile sociale născute în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive,
raporturile de drept al mediului iau naştere în vederea realizării protecţiei şi
conservării mediului, ca obiectiv de interes public major. Deşi, atât în raporturile
de drept administrativ, cât şi în cele de drept al mediului, părţile se află în
poziţie de subordonare, totuşi în raporturile de drept al mediului acesta are o
natură specială. În sfârşit, cele două ramuri se diferenţiază prin izvoarele şi
principiile proprii (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2015).
1.4.3. Dreptul mediului și dreptul civil
Reglementând exercitarea dreptului de proprietate şi a

dezmembrămintelor sale, normele dreptului civil interacţionează sub unele
aspecte cu acelea referitoare la ocrotirea şi conservarea solului şi subsolului,
apelor şi pădurilor. Conexiunile dintre dreptul mediului şi dreptul civil se
16
manifestă şi în planul răspunderii civile pentru daune ecologice, din această
perspectivă, vorbindu-se despre naşterea unui adevărat „drept civil al mediului”
(M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 94). În contextul în care O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului cuprinde o serie de dispoziţii speciale cu privire la
răspunderea pentru prejudiciul ecologic, prevederile Codului civil în materie
constituie dreptul comun.
De asemenea, art. 44 alin. (7) din Constituţie conturează relaţia dintre
dreptul de proprietate şi dreptul la un mediu sănătos prin instituirea în sarcina
titularului dreptului de proprietate a obligaţiei la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului.
Pe de altă parte, deosebirile dintre cele două ramuri sunt majore,
reflectându-se în primul rând în obiectul diferit şi metodele proprii de
reglementare. În timp ce dreptul civil este o ramură de drept privat al cărei
obiect de reglementare îl reprezintă raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice aflate
pe poziţie de egalitate juridică, în dreptul mediului, părţile raportului se găsesc
într-o formă specifică de subordonare, iar obiectul îl formează relaţiile de
ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului. În fine, dacă în stabilirea
conţinutului raportului juridic civil, adică a drepturilor şi obligaţiilor ce revin
părţilor, voinţa acestora are un rol decisiv în majoritatea cazurilor, alta este
situaţia în raporturile de drept al mediului unde conţinutul este întotdeauna
stabilit prin dispoziţiile legale.
1.4.4. Dreptul mediului și dreptul urbanismului
Legătura dintre dreptul urbanismului (ce are ca obiect de reglementare

amenajarea spaţiului urban) şi dreptul mediului rezultă din faptul că protecţia şi
conservarea mediului în aşezările umane intră şi în sfera de reglementare a
dreptul mediului.
Făcând aplicarea noţiunilor ecologice, politica în domeniul urbanismului
a dus la apariţia conceptului de „ecosistem urban artificial”, după modelul
ecosistemului natural. În acest fel, dreptul urbanismului a suferit un fenomen de
ecologizare prin amplificarea reglementărilor care vizează, direct sau indirect,
protecţia mediului (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 96; F. Făinişi, Dreptul mediului,
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 78; D. Marinescu, op. cit., p. 99).
Astfel, interferenţa dintre cele două ramuri de drept a condus la
transformarea măsurilor de protecţie a naturii într-un instrument nou, cel al unui
urbanism, preocupat în special de optimizarea cadrului de viaţă. Asigurarea
unui mediu urban de calitate presupune ca dreptul urbanismului să se supună
nevoilor imperative ale protecţiei, conservării şi ameliorării mediului (M. Duţu, A.
Duţu, op. cit., p. 96).
17
1.4.5. Dreptul mediului și dreptul agrar
Conexiunea dintre dreptul mediului şi cel agrar este pusă în evidenţă

prin faptul că normele dreptului agrar conţin elemente de ocrotire a terenurilor,
reglementând raporturile de proprietate asupra pământului şi utilizarea
terenurilor agricole conform destinaţiei lor prin atribuirea în proprietate sau
darea în folosinţă. Spre deosebire de acesta, dreptul mediului are ca obiectiv
principal - care îi justifică existenţa - protejarea solului prin folosirearea
raţională a terenurilor şi prin instituirea de măsuri de prevenire şi combatere a
degradării acestuia (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2015, p. 69).
1.4.6. Dreptul mediului și dreptul penal
Singura legătură ce se poate stabili între dreptul mediului şi dreptul

penal (care reglementează faptele care sunt considerate de legiuitor infracţiuni,
pedepsele şi condiţiile de tragere la răspundere penală a celor ce săvârşesc
infracţiuni) se regăseşte în faptul că infracţiunile „ecologice” sunt stabilite şi
sancţionate de normele dreptului penal.
1.4.7. Dreptul mediului și dreptul muncii şi securităţii sociale
Chiar dacă din definiţia dată dreptului muncii (ramură a sistemului de

drept alcatuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale,
conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii) nu rezultă o legătură
cu ramura dreptul mediului, totuşi, prin unele raporturi juridice conexe care intră
şi ele în sfera de reglementare proprie dreptului muncii, precum securitatea şi
sănătatea la locul de muncă, se poate stabili o conexiune cu dreptul mediului.
Mai exact, aşa cum s-a arătat (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 95), elementul
conex dintre cele două ramuri de drept îl constituie „mediul de muncă”, ca
element al noţiunii generale de mediu şi care determină astfel interferenţa
acestora. Totuşi, de regulă, dreptul mediului nu se ocupă şi de acest sector,
sarcina principală revenind în acest sens normelor de protecţie a muncii.
1.5. Rezumatul unităţii de învăţare
Dreptul mediului se defineşte ca fiind o ramură de drept mixt,

globalizantă, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale referitoare la ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului în
scopul atingerii obiectivelor dezvoltării durabile.
Având drept criteriu aria de elaborare şi de aplicare a dispoziţiilor
legale, dreptul mediului poate fi împărţit în:
18
- dreptul naţional al mediului,
- dreptul unional al mediului (alcătuit din dreptul originar şi dreptul
derivat al U.E. în materia ocrotirii, conservării şi ameliorării mediului)
- dreptul internaţional al mediului (constituit din tratatele internaţionale,
din cutume şi celelalte izvoare specifice dreptului internaţional care cuprind
reglementări în domeniul protecţiei mediului).
Sarcina fundamentală a dreptului mediului constă în reglementarea
protecţiei mediului, ca obiectiv de interes public major, aspect ce rezultă chiar
din art. 1 alin. 1 al actului normativ - cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului.
Dreptul mediului îndeplineşte, dincolo de funcţiile generale ale dreptului în
cadrul sistemului social (funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a
organizării social - politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a
valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia
normativă, funcţia educativă şi cea informativă), şi o serie de funcţii specifice:
a. funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper prin
organizarea şi instituţionalizarea acţiunii social-politice în vederea
protecţiei şi ameliorării mediului
b. funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile
c. funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului
d. funcţia de promovare a cooperării internaţionale în
domeniul protecţiei mediului.
Prin delimitarea dreptului mediului se înţelege operaţiunea de
evidenţiere a trăsăturilor sale particulare care-l deosebesc de alte ramuri de
drept, contribuind la stabilirea caracterului autonom al acestei ramuri, precum şi
de reliefare a unor conexiuni şi interferenţe.
În acest scop sunt utilizate, de regulă, următoarele criterii de
delimitare:
- obiectul de reglementare;
- metoda de reglementare;
- calitatea subiectelor;
- caracterul normelor;
- specificul sancţiunilor;
- principiile proprii.
1.6. Test de autoevaluare
1. Definiti dreptul mediului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina12
19
2. Enumeraţi funcţiile specifice ale dreptului mediului. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 13.
3. Prezentaţi conexiunea dintre dreptul mediului şi dreptul penal.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
................................................................................................................
4. Precizaţi care este sarcina fundamentală a dreptului mediului.

..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
5. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul mediului şi

dreptul civil. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.................................................................................................................
6. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul mediului şi

dreptul administrativ.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
................................................................................................................
20
1.7. Bibliografie specifică

2014.
2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei mediului,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti,
2015.
E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009.
Bucureşti, 2010.
1.8. Lucrare de verificare
I. Prezentaţi funcţiile dreptului mediului.

II. Soluţionaţi următoarele teste grilă:
1. Obiectul dreptului mediului îl constituie relaţiile sociale specifice

referitoare la:
a. protecţia mediului;
b. conservarea mediului;
c. ameliorarea mediului;
2. Actul normativ cadru în materia mediului este:

a. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului;
b. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
ameliorarea mediului;
c. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
ocrotirea mediului.
3. Normele juridice ale dreptului mediului sunt predominant:

a. imperative;
b. dispositive
c. cu caracter pregnant tehnic.
4. Dreptul mediului îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

a. funcţia normativă;
b. funcţia de rezolvare a eventualelor conflicte din societate;
c. funcţia de sancţionare;
21
d. funcţia de control;
e. funcţia de asigurare a unui mediu sănătos şi prosper;
f. funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile;
g. funcţia de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului;
h. funcţia de promovare a cooperării internaţionale.
5. În delimitarea dreptului mediului de o altă ramură de drept se face

apel la criteriul:
a. metoda de reglementare;
b. calitatea subiectelor;
c. caracterul normelor juridice;
d. specificul sancţiunilor;
e. principiile;
f. toate răspunsurile de mai sus.
Instrucţiuni privind lucrarea de verificare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei recomandate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- acurateţea raţionamentului juridic,
- utilizarea bibliografiei recomandate.
22
OBIECTUL, METODA DE REGLEMENTARE
ŞI NOŢIUNILE SPECIFICE DREPTULUI MEDIULUI
2.1. Obiective............................................................................................. 23
2.2. Obiectul de reglementare ................................................................... 23
2.3. Metoda de reglementare..................................................................... 24
2.4. Noţiuni specifice dreptului mediului……………………………………. 24
2.5. Rezumatul unităţii de învăţare............................................................ 29
2.1. Obiective
• prezentarea obiectului şi metodei de reglementare a dreptului
mediului
• familiarizarea cursanţilor cu noţiunile specifice dreptului mediului
2.2. Obiectul de reglementare
Obiectul de reglementare este reprezentat de un ansamblu de relaţiile

sociale specifice aflate sub incidenţa normelor juridice şi este considerat un
criteriu obiectiv, de bază, în gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite
ramuri.
În cazul dreptului mediului, specificitatea relaţiilor sociale care formează
obiectul reglementării se află în strânsă legătură cu protecţia şi conservarea
mediului, cu prevenirea şi combaterea poluării, cu ameliorarea condiţiilor de
mediu, cu dezvoltarea durabilă, dar şi cu modalitatea de sancţionare a faptelor
de încălcare a normelor acestei ramuri de drept.
Obiectul de reglementare al dreptului mediului rezultă şi din actul
normativ-cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului cu
modificările şi completările ulterioare. Astfel, conform art. 1 alin. 1 „Obiectul
prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări
juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă”.
Dincolo de relaţiile sociale deja amintite, în sfera obiectului dreptului
mediului au fost incluse (D. Marinescu, op. cit., p. 50; E. Lupan, Tratat de
dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 74-75) şi acele
raporturi care iau naştere în legătură cu structura organizatorică a protecţiei
mediului, cu activităţile economico-sociale cu impact asupra mediului, cu
23
îndeplinirea de către autorităţile centrale şi locale a unor atribuţii specifice ce le
survin în acest domeniu ş.a.
2.3. Metoda de reglementare
Plecând de la faptul că protecţia mediului este considerată de legiuitor

un obiectiv de interes public major, statul intervine direct în relaţiile sociale în
materie, imprimând majorităţii normelor prin care acestea sunt reglementate un
caracter imperativ.
Totodată, normele dreptului mediului au un caracter tehnic, adică sunt
norme specifice anumitor activităţi de natură economică şi industrială, precum:
transporturile, agricultura, chimia, agrochimia, petrochimia, mecanica,
electrotehnica şi doar în subsidiar au caracter juridic.
Nu în ultimul rând, cu privire la metoda de reglementare, în literatura de
specialitate (Catherine de Vilmorin, Protection de l’environnement et
perspective juridique, în Revue d’urbanisme, nr. 171/1979, p. 24) s-a arătat că
pentru a construi un drept al mediului corespunzător cea mai potrivită ar fi
metoda sistematică de analiză, ţinând cont de complexitatea elementelor
componente ale mediului şi a relaţiilor dintre acestea. Printre avantajele utilizării
acestei metode au fost incluse (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 86): o mai bună
integrare a preocupărilor ecologice în ansamblul sistemului juridic, eliminarea
contradicţiilor şi paralelismelor dintre regulile juridice concurente, o mai bună
ierarhizare a diverselor niveluri de organizare şi coerenţă (internaţională,
regională, naţională), valorizarea corespunzătoare a conceptului de resurse
naturale, precum şi facilitarea unei eventuale elaborări a unui Cod al mediului.
2.4. Noţiuni specifice dreptului mediului
2.4.1. Noţiunea de „mediu”
Din perspectivă juridică, în legislaţia naţională, mediul este definit dintr-

o perspectivă globalizantă, cuprinzând totalitatea elementelor abiotice, biotice,
valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi orice alt element care exercită
influenţă asupra sănătăţii şi bunăstării omului.
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului stabileşte astfel prin art.
1 alin. 2 că mediul reprezintă „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile
care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
La nivel internaţional, deşi nu există o definiţie legală cu carater unitar a
conceptului de mediu, totuşi, lămuriri ale termenului se regăsesc, de exemplu în
Convenţia Benelux în materie de conservare a naturii şi protecţie a peisajelor
24
din 8 iunie 1982 care arată că „mediul natural cuprinde elementele abiotice,
precum rocile, apa şi atmosfera, şi elementele biotice, incluzând biocenozele
naturale şi seminaturale, inclusiv flora şi fauna în stare sălbatică”, în Convenţia
privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activităţi
periculoase pentru mediu din 1993 unde este definit ca fiind „totalitatea resur-
selor naturale abiotice şi biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora, şi
interacţiunea dintre aceşti factori, bunurile care compun moştenirea culturală şi
aspectele caracteristice ale peisajului”, precum şi în Agenda 21, adoptată la
Conferinţa Mondială pentru Mediu şi dezvoltare de la Rio din 1992, în care
mediul înconjurător este considerat ca fiind „constituit din toate resursele care
condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj) climatul, materii
prime, mediul construit, patrimoniul natural şi cultural”.
Nici în dreptul Uniunii Europene nu regăsim o definiţie clară a noţiunii.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene dedică un capitol întreg
problemei protecţiei mediului, cap. XX, intitulat sugestiv Mediul (art. 191-193),
dar nu oferă mediului o definiţie. Conceptul primeşte totuşi clarificări în alte acte
ale U.E., de exemplu în Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre
mediu unde sunt enumerate în art. 2 alin. 1 lit. a elementele mediului: aerul și
atmosfera, apa, solul, pământul, peisajul și siturile naturale, inclusiv terenuri
umede, de coastă și maritime, diversitatea biologică și componentele sale,
inclusiv organismele modificate genetic, precum și interacțiunea dintre aceste
elemente (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2015, pp. 16-18).
În concluzie, atâta timp cât nu există o definiţie general acceptată,
mediul rămâne o noțiune „cameleon” (M. Prieur, Droit de l’environnement, 5e
éd., Dalloz, Paris, 2004, p. 2), plasându-se între o înțelegere prea îngustă –
protecția naturii – și o abordare prea globală, incluzând ansamblul elementelor
care exercită influenţă asupra calităţii vieții.
2.4.2. Noţiunea de „poluare”
În sens larg, poluarea este definită (F. Făinişi, op. cit., p. 65; E. Lupan,
op. cit., p. 7) ca fiind o acţiune naturală, dar mai ales umană care determină
ruperea echilibrului ecologic, dăunând vieţii, sănătăţii, liniştii sau stării de confort
a oamenilor şi altor vieţuitoare, provocând prejudicii economiei prin modificarea
factorilor naturali sau a celor creaţi prin activităţi umane.
Într-un sens restrâns, prin poluare se înţelege alterarea calităţii mediului
prin contaminarea acestuia cu materii care influenţează grav sănătatea
oamenilor, calitatea vieţii şi ecosistemele naturale ca urmare a activităţilor
desfăşurate de om.
La nivel legislativ intern, prin actul normativ cadru, O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului, poluarea este definită ca „introducerea directă sau
indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau
25
calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o
împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”. În
completare, prin pct. 50 al art.2, Ordonanţa defineşte şi noţiunea de poluant ca
fiind „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică,
fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Dezvoltarea social-economică, creşterea demografică, modernizarea
tehnicilor şi tehnologiilor au antrenat sporirea şi diversificarea tipurilor de
poluare a mediului. În consecinţă, după locul unde intervine factorul poluant,
poluarea se clasifică în poluarea aerului, poluarea apei şi poluarea solului.
Poluarea aerului este întâlnită încă de la descoperirea focului de către
om şi folosirea acestuia pentru încalzirea casnică, pregătirea hranei sau în
agricultură. Începând cu secolele XVIII-XIX, activităţile industriale au devenit
principalele surse ale poluării aerului. De asemenea, substanţele considerante
principali poluaţi ai atmosferei sunt: monoxidul de carbon provenit din industrie
care formează smogul, oxizii de azot şi hidrocarburile ce provin de la
autovehicule şi avioane, dar şi dioxidul de carbon prin a cărui acumulare în
atmosferă se dezvoltă fenomenul de încălzire globală.
Poluarea apei se produce prin apa menajeră, prin substanţele chimice
utilizate în agricultură şi industrie, prin deversarea controlată sau accidentală de
reziduuri, iar poluarea solului survine ca urmare a folosirii excesive a
îngrăşămintelor chimice, pesticidelor sau fungicidelor, dar şi prin depozitarea în
pământ a materialelor radioactive sau metalelor grele.
În funcţie de natura poluantului, se distinge între poluarea chimică
(produsă de compuşi gazoşi din industrie: metale grele, pesticide, detergent
ş.a.), fizică (termică, radioactivă, sonoră), biologică (rezultată din infestarea
mediului cu agenţi patogeni, eutrofizarea apelor etc.), estetică (care îmbracă
forma degradării peisajului printr-un urbanism necivilizat sau impropriu
conceput, dezvoltarea industrială în zone virgine etc).
Nu în ultimul rând, poluarea poate fi naturală (dintre cauzele acesteia,
menţionăm: erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale
pădurilor, gheizerele sau descompunerea unor substanţe organice, cometele,
meteoriţii, reziduurile vegetale şi animale) şi artificială (aparută o dată cu
dezvoltarea primelor aşezării urbane, a industriei, a trasporturilor etc.). Spre
deosebire de poluarea artificială, poluarea naturală există de miliarde de ani şi
nu produce efecte ireversibile, trăsătura sa fundamnetală constând tocmai în
reversibilitatea efectelor şi menţinerea ciclurilor vitale, biologice care permit
refacerea elementelor naturale, fiind considerată principalul factor moderator al
climei şi reliefului.
Însă, indiferent de forma pe care o îmbracă, prin efectele negative pe
care le produce asupra mediului, poluarea constituie una dintre cele mai mari
ameninţări la adresa vieţii pe pământ şi trebuie tratată cu maximă importanţă la
nivel legislativ, politic, civic, naţional, regional şi internaţional pentru a se
26
încerca diminuarea acesteia întrucât eliminarea rămâne un ideal (R. Duminică,
op. cit., pp. 18-21).
2.4.3. Noţiunea de „protecţia mediului”
Lato sensu, prin protecţia mediului se desemnează totalitatea

aspectelor referitoare la prevenirea şi combaterea degradării mediului,
conservarea şi ameliorarea sa.
Din perspectivă juridică se vizează, pe de o parte, evitarea activităţilor
nocive, iar pe de altă parte, adoptarea unor măsuri pozitive pentru împiedicarea
deteriorării mediului, în ultimii ani, afirmându-se o viziune integrată, conform
căreia protecţia presupune elaborarea şi aplicarea unei planificări şi gestiuni
ecologice globale, cuprinzând reglementări, proceduri, instituţii existente la nivel
naţional, regional şi internaţional (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 83).
Vechea lege a protecţiei mediului (Legea nr. 9 din 1973), elaborată pe
baza recomandărilor consacrate în documentele Conferinţei O.N.U. privind
protecţia mediului de la Stockholm din iunie 1972, prevedea în art. 4 că
„Protecţia mediului înconjurător are ca scop păstrarea echilibrului ecologic,
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor
naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune
generaţiilor actuale şi viitoare. Protecţia mediului înconjurător se realizează prin
utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării
mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale”.
Din păcate, deşi principiile formulate la Stockholm sunt la fel de actuale,
totuşi O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului nu oferă o definţie legală
acestui concept. În schimb, literatura de specialitate (E. Lupan, op. cit., p. 14)
consacră o viziune tripartită a conţinutului acestei noţiuni, definind-o drept o
activitate umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea
unui scop concret, constând în prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă pe Pământ. Aşadar, în conţinutul acestui concept intră trei
elemente: ocrotirea mediului, conservarea şi dezvoltarea sau ameliorarea
acestuia.
Prin ocrotirea mediului se înţelege „protejarea acestuia prin diferite
acţiuni legiferate, care scot de sub incidenţa omului speciile rare, pe cale de
dispariţie, precum şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală,
declarate monumente ale naturii” (A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10).
Conservarea mediului presupune ansamblul de măsuri desfăşurate în
vederea întreţinerii dimensiunilor naturale ale acestuia şi menţinerii la un nivel
calitativ durabil a resurselor naturale prin utilizarea lor raţională şi eficientă şi
prin folosirea celor mai adecvate procese tehnologice.
Art. 2, pct. 60 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului
defineşte resursele naturale ca fiind „totalitatea elementelor naturale ale
mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile -
27
minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică,
inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor”.
În fine, dezvoltarea mediului constă în acţiuni pozitive, de îmbunătăţire
a calităţii mediului în scopul obţinerii unei relaţii socio-economico-ecologice
echilibrate între om/societate şi natură (R. Duminică, op. cit., pp. 23-25).
2.4.4. Alte noţiuni
În studiul dreptului mediului prezintă importanţă şi alte noţiuni, precum:

deteriorarea mediului, dezvoltare durabilă, echilibrul ecologic, accident ecologic,
prejudiciu de mediu, evaluare de mediu, aviz de mediu, autorizaţie de mediu,
acord de mediu, contravenţie ecologică, infracţiune ecologică ş.a.
În mare parte, aceste noţiuni sunt definite în O.U.G. nr. 195/2005:
-deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi
structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea
diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal,
de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor,
gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului (art. 2, pct. 22);
-dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităţilor
prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi (art. 2, pct. 23);
-echilibrul ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele
componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii,
funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia (art. 2, pct. 24);
-accident ecologic - evenimentul produs ca urmare a unor neprevãzute
deversãri/emisii de substanţe sau preparate periculoase/poluante, sub formã
lichidă, solidă, gazoasă ori sub formă de vapori sau de energie, rezultate din
desfăşurarea unor activităţi antropice necontrolate/ bruşte, prin care se
deteriorează ori se distrug ecosistemele naturale şi antropice (art. 2, pct. 1);
-prejudiciu de mediu - efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra
sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi
dăunătoare ori dezastre (art. 2, pct. 52);
-evaluare de mediu - elaborarea raportului de mediu, consultarea
publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor
şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor
acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei
luate (art. 2, pct. 30);
-aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia
mediului în planul sau programul supus adoptării (art. 2, pct. 13 lit. a);
-autorizaţie de mediu - actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau
28
parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu
posibil impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune
(art. 2, pct. 9);
-acord de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile
pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect
(art. 2, pct. 3);
-contravenţia ecologică reprezintă fapta săvârşită cu vinovăţie, de un
pericol social mai redus decât infracţiunea, prevăzută de legea contravenţonală,
prin care se aduce atingere relaţiilor sociale de ocrotire, conservare şi
ameliorare a mediului.
-infracţiunea ecologică este fapta periculoasă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, prin care se aduc se aduc atingeri relaţiilor
sociale de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului. Aceste atingeri pot
îmbraca forma unor ameninţări la adresa intereselor societăţii în domeniul
protecţiei mediului, utilizării durabile a resurselor naturale ori forma unor
ameninţări ale vieţii şi sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor.
În cazul dreptului mediului, specificitatea relaţiilor sociale care formează

obiectul reglementării se află în strânsă legătură cu protecţia şi conservarea
mediului, cu prevenirea şi combaterea poluării, cu ameliorarea condiţiilor de
mediu, cu dezvoltarea durabilă, dar şi cu modalitatea de sancţionare a faptelor
de încălcare a normelor acestei ramuri de drept.
Obiectul de reglementare al dreptului mediului rezultă şi din actul
normativ-cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului cu
modificările şi completările ulterioare. Astfel, conform art. 1 alin. 1 „Obiectul
prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări
juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă”.
În ceea ce priveşte metoda de reglementare, având în vedere că
protecţia mediului este considerată de legiuitor un obiectiv de interes public
major, statul intervine direct în relaţiile sociale în materie, imprimând majorităţii
normelor prin care acestea sunt reglementate un caracter imperativ.
Totodată, normele dreptului mediului au un caracter tehnic, adică sunt
norme specifice anumitor activităţi de natură economică şi industrială, precum:
transporturile, agricultura, chimia, agrochimia, petrochimia, mecanica,
electrotehnica şi doar în subsidiar au caracter juridic.
Din perspectivă juridică, în legislaţia naţională, mediul este definit dintr-
o perspectivă globalizantă, cuprinzând totalitatea elementelor abiotice, biotice,
valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi orice alt element care exercită
influenţă asupra sănătăţii şi bunăstării omului. O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului stabileşte astfel prin art. 1 alin. 2 că mediul reprezintă
29
„ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice,
toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale
în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi
sănătatea omului”.
Prin ocrotirea mediului se înţelege „protejarea acestuia prin diferite
acţiuni legiferate, care scot de sub incidenţa omului speciile rare, pe cale de
dispariţie, precum şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală,
declarate monumente ale naturii” (A. I. Duşcă, op. cit., p. 10).
Conservarea mediului presupune ansamblul de măsuri desfăşurate în
vederea întreţinerii dimensiunilor naturale ale acestuia şi menţinerii la un nivel
calitativ durabil a resurselor naturale prin utilizarea lor raţională şi eficientă şi
prin folosirea celor mai adecvate procese tehnologice.
Dezvoltarea mediului constă în acţiuni pozitive, de îmbunătăţire a
calităţii mediului în scopul obţinerii unei relaţii socio-economico-ecologice
echilibrate între om/societate şi natură.
2.6. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Menţionaţi care este metoda de reglementare a dreptului mediului.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 24
2. Menţionaţi care este actul normativ din care rezultă obiectul de

reglementare al dreptului mediului.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
..........................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 23
3. Redaţi definiţia legală a noţiunii de mediu.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
30
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
4. Prezentaţi sensurile noţiunii de „protecţia a mediului”.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
5. Definiţi infracţiunea ecologică.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................
6. Ce reprezintă acordul de mediu?

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
7. Ce reprezintă autorizaţia de mediu?

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
8. Definiţi prejudiciul ecologic

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
....................................................................................................................
31
9. Definiţi dezvoltarea durabilă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
....................................................................................................................
10. Definiţi contravenţia ecologică. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
....................................................................................................................

2014.
2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei
mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2015.
E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
I. Realizaţi o prezentare a sensurilor noţiunii de mediu din

perspectiva legislaţiei naţionale, unionale şi internaţionale.
1. La nivel international, conceptul de mediu:

a. se bucură de o definiţie legală cu caracter unitar
b. se bucură de o definiţie prin Agenda 21 adoptată la Conferinţa
Mondială pentru Mediu şi dezvoltare de la Rio din 1992
32
c. nu se bucură de o definiţie legală cu caracter unitar, lămuriri ale
conceptului, regăsindu-se în mai multe convenţii internaţionale
2. OUG 195/2005 defineşte poluarea ca fiind:

a. introducerea directă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ
b. introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce
prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori
cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau
în alte scopuri legitime
c. introducerea indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ
d. introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce
prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori
cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ
3. Actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia

mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia
mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect poartă
denumirea de:
a. acord de mediu
b. autorizaţie de mediu
c. aviz de mediu

mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai
unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ
asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune poartă denumirea de:
a. acord de mediu
b. aviz de mediu
c. autorizaţie de mediu

mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul
sau programul supus adoptării poartă denumirea de:
a. aviz de mediu
b. autorizaţie de mediu
c. acord de mediu
33
-acurateţea raţionamentului juridic,
34
IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
3.1. Obiective............................................................................................. 35
3.2. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului mediului......................... 35
3.3. Izvoare interne ale dreptului mediului................................................. 36
3.4. Izvoare internaţionale ale dreptului mediului....................................... 40
3.5. Izvoare unionale ale dreptului mediului............................................... 42
3.6. Rezumatul unităţii de învăţare............................................................. 43
3.1. Obiective
• prezentarea noţiunii de ”izvor de drept al mediului”şi a clasificării

acestor izvoare
• identificarea izvoarelor interne ale dreptului mediului
• identificarea izvoarelor internaţionale ale dreptului mediului
• înţelegerea raportului dintre dreptul intern al mediului şi dreptul
internaţional al mediului
• identificarea izvoarelor unionale ale dreptului mediului
• înţelegerea raportului dintre dreptul intern al mediului şi dreptul
unional al mediului
3.2. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului mediului
Analiza termenului „izvor de drept” a pus în evidenţă două sensuri ale

acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Izvoarele materiale (sociale, economice, culturale, ideologice, etc.) sunt
definite ca fiind totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care generează
apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce
determină conţinutul voinţei sociale generale, alcătuind infrastructura oricărui
sistem de drept pozitiv.
Sursele reale ale dreptului mediului surprind laolaltă totalitatea
elementelor mediului natural şi artificial, echilibrul între factorii de mediu şi, în
mod deosebit, fenomenul poluării, care determină apariţia relaţiilor sociale de
protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului.
Sursele sau izvoarele formale reprezintă forma pe care o îmbracă sau
prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie
pentru individ şi colectivitate.
35
Pentru dreptul mediului, reprezintă izvor formal orice act normativ prin
care sunt reglementate relaţiile sociale de ocrotire, conservare şi ameliorare a
mediului.
Izvoarele sale formale se pot clasifica în:
-izvoare interne
- izvoare internaţionale
- izvoare unionale.
În categoria surselor formale interne ale dreptului mediului includem:
Constituţia, legea, hotărârile de Guvern, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor,
actele autorităţilor publice locale, cutuma şi jurisprudenţa.
3.3. Izvoare interne ale dreptului mediului
3.3.1. Constituţia României
În 2003 Constituţia României din 1991 a fost revizuită, aspect care

prezintă importanţă deosebită şi pentru materia dreptului mediului întrucât a fost
consacrat prin art. 35 dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic pentru a cărui exercitare statul asigură cadrul
legislativ necesar. Corelativ acestui drept, persoanelor fizice şi juridice le
revine îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
Aspecte legate de mediu sunt reglementate în Constituţie şi în Titlul IV,
intitulat „Economia şi finanţele publice”, prin art. 135, fiind stabilite în sarcina
statului trei categorii de obligaţii de mediu şi anume:
- exploatarea raţională în concordanţă cu interesul naţional a resurselor
naturale [art. 135 alin. (2) lit. d)];
-refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic [art. 135 alin. (2) lit. e)];
-crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii [art. 135 alin.
(2) lit. f)].
Art. 44 alin. (7) din Constituţie prevede că „dreptul de proprietate
(privată) obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului”, creându-se o adevărată „servitute legală de
mediu”.
O altă dispoziţie constituţională cu relevanţă pentru dreptul mediului se
regăseşte în art. 135 alin. 3 prin care se stabileşte că „bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”, fiind bunuri inalienabile.
36
3.3.2. Legea
Pentru dreptul mediului, legea este izvor în măsura în care

reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea
mediului. În această materie, legiuitorul român a adoptat un act normativ-cadru,
respectiv O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea
nr. 265/2006) prin care sunt stabilite principiile şi elementele strategice, regimul
substanţelor şi preparatelor periculoase; regimul: deşeurilor, îngrăşămintelor
chimice şi al produselor de protecţie a plantelor, organismelor modificate
genetic, activităţilor nucleare; conservarea biodiversităţii şi arii naturale
protejate; protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului
ambiental; protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre; atribuţiile şi
răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice,
sancţiuni. Aceste dispoziţii au un caracter general şi se regăsesc în mare parte
dezvoltate în acte normative speciale. În acest sens, cu titlu de exemplu,
amintim: Legea apelor nr. 107/1996; Legea nr. 104/2011 privind calitatea
aerului înconjurător; Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale; Legea nr.
46/2008 - Codul silvic; Legea 211/2011 privind regimul deşeurilor ş.a.
În ce priveşte decretele-legi, acestea sunt elaborate de către puterea
executivă (şeful statului, guvern) în situaţia în care Parlamentul s-ar afla în
imposibilitate să legifereze sau ar fi incapabil să adopte măsuri rapide ori în
cazul în care ar fi desfiinţat ca urmare a unei transformări radicale intervenite în
conducerea statului, de pildă, prin lovitură de stat, revoluţie. Având în vedere
caracterul lor excepţional, le regăsim cu greu în categoria surselor actuale ale
dreptului mediului. Amintim totuşi, cu titlu de exemplu: Decretul CFSN nr. 11 din
28 decembrie 1989 privind înfiinţarea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului
înconjurător, Decretul lege nr. 48 din 4 februarie 1990 privind abrogarea Legii
nr. 2/1976, Decretul CPUN nr. 221 din 11 mai 1990 privind funcţionarea şi
atribuţiile Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare ş.a.
Nu în ultimul rând, chiar dacă în prezent, reglementările în materia
mediului nu au fost sistematizate sub forma unui cod al mediului, alături de alţi
doctrinari (A. Duţu, Necesitatea şi dimensiunile unui cod al mediului în
România, în R.R.D.M, nr. 1(7)/2006, p. 19-29; M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 61-
67), considerăm că acesta „ar răspunde cel mai bine nevoii de abordare globală
a problemelor protecţiei mediului”.
Există totuşi un cod care reglementează şi probleme de ocrotire a
naturii, dar care este dedicat numai domeniului silvic (Codul silvic - Legea nr.
46/2008).
De asemenea, Codul Civil poate fi considerat un izvor indirect pentru
dreptul mediului întrucât cuprinde o serie de articole prin care sunt
reglementate, cei drept tangenţial, aspecte legate de mediu (de exemplu, art.
539 alin. (2) care include în categoria bunurilor mobile „undele electromagnetice
sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel” şi art. 603 care stabileşte
37
obligaţia proprietarului la „respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi”).
3.3.3. Hotărârile de Guvern, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor
Hotărârile de Guvern, acte normative emise pentru organizarea

executării legilor şi ordinele şi instrucţiunile miniştrilor constituie izvoare formale
pentru dreptul mediului în măsura în care se referă la protecţia, ameliorarea şi
conservarea mediului.
Cu titlu de exemplu, enumerăm: H.G. nr. 38/2015 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, H.G. nr. 1268/2010
privind aprobarea Programului de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice
înscrise în Lista patrimoniului mondial UNESCO; H.G. nr. 1.408/2007 privind
modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului; H.G. nr.
1.403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele
terestre au fost afectate; Ordinul nr. 3299/2012 al ministrului mediului şi
pădurilor pentru aprobarea metodologiei de realizare şi raportare a inventarelor
privind emisiile de poluanţi în atmosferă; Ordinul nr. 1450/2010 al ministrului
mediului şi pădurilor pentru aprobarea Ghidului de finanţare a Programului
vizând protecţia resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă,
staţii de tratare, canalizare şi staţii de epurare ş.a.
3.3.4. Actele autorităţilor publice locale
În categoria actelor autorităţilor publice locale care pot constitui surse

ale dreptului mediului intră hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea
atribuţiilor ce le revin pentru dezvoltarea economico-socială şi de mediu a
comunei, oraşului sau municipiului; actele prin care se aprobă strategiile privind
dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale
sau prin care se asigură realizarea lucrărilor şi măsurile necesare implementării
şi conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare
europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile
furnizate cetăţenilor; actele emise pentru asigurarea cadrului necesar furnizării
serviciilor publice de interes local privind protecţia şi refacerea mediului,
conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale, precum şi
actele consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, referitoare la dezvoltarea economico-socială a judeţului, protecţia şi
refacerea mediului.
3.3.5. Cutuma
În dreptul actual, rolul normelor cutumiare este mult diminuat faţă de

epocile anterioare. Cutuma şi-a pierdut din importanţă pentru că, fiind potrivită
38
pentru formularea unor reguli simple, primare, este prea rudimentară faţă de
cerinţele contemporane. Totuşi, obiceiul nu a dispărut complet din dreptul
contemporan, fiind izvor dacă legea face trimitere către el, situaţie care se
întâlneşte şi în cazul dreptului mediului. De exemplu, art. 8 din Legea nr.
82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” recunoaşte şi
garantează „dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei «Delta
Dunării» de a păstra obiceiurile specifice locale” (R. Duminică, op. cit., p. 36).
3.3.6. Jurisprudenţa
În principiu, în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este

considerată izvor de drept, totuşi, prin excepţie, considerăm că acesta este
izvor de drept (în consecinţă, şi pentru dreptul mediului dacă vizează probleme
legale de protecţia, conservarea ori ameliorarea mediului) în următoarele
situaţii:
- decizia este dată de ÎCCJ în recursul în interesul legii, cale de atac
extraordinară care are efecte viitoare erga omnes. Decizia pronunţată de ÎCCJ
în această cale de atac este obligatorie, ea capătă o valoare generală,
comparabilă cu cea a legii, ea aplicându-se tuturor.
- decizia este emisă de Curtea Constituţională şi prin ea se admite o
excepţie de neconstituţionalitate. Curtea Constituţională pronunţă decizii
jurisprudenţiale obligatorii întocmai ca şi legea în acele cazuri în care, în cadrul
unui proces, în faţa instanţei de drept comun s-a ridicat o excepţie de
neconstituţionalitate, iar excepţia a fost admisă. În procesul respectiv, norma
juridică declarată neconstituţională nu se va mai aplica. Mai mult, decizia Curţii
Constituţionale produce efecte erga omnes, iar Parlamentul are obligaţia ca, în
termen de 45 de zile, să modifice textul legal pentru a-l pune de acord cu
Constituţia, în caz contrar, norma juridică în cauză va fi considerată abrogată.
- decizia este emisă de ÎCCJ şi sunt îndeplinite condiţiile invocării
autorităţii de lucru judecat.
Chiar dacă jurisprudenţa internă în domeniul dreptului mediului nu este
semnificativă, amintim însă cu titlu de exemplu două decizii ale Curţii Supreme
de Justiţie: una se referă la recunoaşterea bazei constituţionale a dreptului la un
mediu sănătos, „fiind vorba despre art. 134 [în prezent art. 135 alin. (2) lit. e)],
care obligă statul să asigure refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic" (C.S.J., Secţia de contencios administrativ,
decizia nr. 1112/1997), iar cea de-a doua stabileşte necesitatea ca măsurile
economice aferente regimului special de protecţie şi conservare al Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” să contribuie la realizarea acestui obiectiv şi să nu
urmărească cu pasivitate profitul economic (C.S.J., Secţia de contencios
administrativ, decizia nr. 1113/1998).
Totodată, după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de
către ţara noastră, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a devenit
un stimulent activ pentru instanţele naţionale, care sunt interesate să pronunţe
39
soluţii care să nu poată fi desfiinţate de Curte. Astfel, se ia în considerare
jurisprudenţa Curţii în cadrul fiecărui proces ce are legătură cu o soluţie
pronunţată deja de Curte şi care ar putea oferi o anume rezolvare cazului dat,
având în vedere analogia situaţiei (A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 17).
Ca atare, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) fac
parte din aşa-numitul „bloc de convenţionalitate”, ele fiind obligatorii ca şi textele
Convenţiei, texte care, aşa cum rezidă din art. 11 şi art. 20 din Constituţie,
precum şi din art. 4 din Codul Civil, fac parte din dreptul intern, iar în cazul în
care legile interne ale României ar fi contrare Convenţiei sau deciziilor CEDO,
acestea din urmă ar avea prioritate la aplicare, cu excepţia cazului în care
dispoziţiile interne sunt mai favorabile. În consecinţă, jurisprudenţa Curţii în
materia protecţiei dreptului la un mediu sănătos (consacrat pe cale
jurisprudenţială de Curte prin interpretarea extensivă a art.8 alin. 1 care
recunoaşte „dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de
familie, a domiciliului său şi a corespondenţei”) este direct aplicabilă în dreptul
intern (R. Duminică, op. cit., p. 37).
3.3.7. Doctrina
Doctrina e considerată un adevărat izvor neoficial al dreptului

contemporan, inclusiv al dreptului mediului, mai ales că în ultima perioadă s-au
înmulţit studiile de specialitate în domeniu.
Aceste studii alimentează gândirea judecătorului şi contribuie
permanent la perfecţionarea legislaţiei, prin propunerile de lege ferenda făcute
în urma analizei critice, pertinente a sistemului legislativ. Într-adevăr, legiuitorul
nu este obligat să ţină seama de doctrină, dar este recomandabil să cunoască
opiniile doctrinare exprimate cu privire la problema supusă legiferării, pentru a
găsi cea mai bună soluţie legislativă. De cele mai multe ori, doctrina participă la
elaborarea normei juridice indirect, mediat, însă pot exista situaţii când influenţa
ei este imediată şi oficială, atunci când la activitatea de legiferare sunt invitaţi
teoreticieni şi practicieni de prestigiu.
3.4. Izvoare internaţionale ale dreptului mediului
Similar celorlalte ramuri de drept, şi în cazul dreptului mediului,

problema raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional este soluţionată în
primul rând prin dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie. Astfel, potrivit art.
11, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la
care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţiile contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.
40
Ca atare, art. 11 din Constituţie impune o prioritate de principiu a tuturor
tratatelor internaţionale faţă de legile interne, care au o poziţie supralegislativă
în ierarhia internă a normelor juridice în sistemul nostru constituţional, însă o
poziţie infraconstituţională deoarece dacă un tratat care urmează să fie ratificat
conţine dispoziţii contrare Constituţiei, el va putea fi ratificat numai după
revizuirea Constituţiei. Dacă tratatul a fost ratificat, nici dispoziţiile Constituţiei
nu vor mai putea fi invocate pentru a justifica o neexecutare a tratatului, ceea ce
înseamnă că excepţia de neconstituţionalitate a unui tratat nu poate fi ridicată.
În consecinţă, art. 11 instituie un monism cu prioritatea dreptului internaţional
convenţional.
Corelarea unui proiect de act normativ cu prevederile tratatelor
internaţionale la care ţara noastră este parte intervine în baza principiului
respectării tratatelor internaţionale. Între legea internă şi un tratat international
nu pot apărea discrepanţe, întrucât într-un asemenea caz legea naţională ar
face inoperabile dispoziţiile din tratate, ceea ce ar genera nerespectarea
obligaţiilor asumate şi a principiului pacta sunt servanda prevăzut în Constituţia
României.
De asemenea, corelarea unui proiect de act normativ cu tratatele
internaţionale intervine şi în baza principiului priorităţii tratatelor internaţionale în
materia drepturilor omului, consacrat de art. 20 din Constituţia României. Acest
articol prevede că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală
a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Se afirmă clar
primatul dreptului internaţional asupra legii interne atunci când obiectul
eventualului „conflict de legi” se referă la drepturile omului.
Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva tratate internaţionale în
domeniul protecţiei mediului ratificate de ţara noastră:
-Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi
natural, din 16 noiembrie 1972 (ratificată prin Decretul nr. 187/1990)
-Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în
special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 2 februarie 1971
(ratificată prin Legea nr. 5/1991)
- Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, încheiată în 22 martie 1979
(ratificată prin Legea nr. 6/1991)
- Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la
Bucureşti în 21 aprilie 1992, Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, în 19 septembrie 1979
(aderare prin Legea nr. 13/1993)
41
-Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a
fluviului Dunărea (ratificată prin Legea nr. 14/1995)
-Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale
sălbatice, adoptată la Bonn, în 23 iunie 1979 (aderare prin Legea nr. 13/1998)
-Convenţia privind interzicerea utilizării în scopuri ostile a tehnicilor de
modificare a mediului (ENMOD), New York 1976
- Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context
transfrontieră, Espoo (1991)
-Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie (CITES), Washington (1973)
-Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon (1985)
Convenţia cu privire la utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri
decât navigaţia, New York (1997)
-Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere
şi a lacurilor internaţionale, Helsinki (1992) ş.a.
3.5. Izvoare unionale ale dreptului mediului
Structura normativă a Uniunii Europene este complexă şi evolutivă.

Dreptul Uniunii cuprinde: dispoziţiile tratatelor (izvoare primare) şi dreptul
derivat. Acest drept derivat este alcătuit din regulamente (obligatorii şi direct
aplicabile în state), directive (obligatorie pentru fiecare stat membru, dar lasă
autorităţilor naţionale posibilitatea de a găsi forma şi mijloacele prin care se
atinge rezultatul) şi decizii (obligatorii în toate elementele lor şi în care
destinatarul poate fi un stat ori mai multe, sau chiar un particular). Acestor reguli
se adaugă avizele şi recomandările ce nu leagă statele în mod obligatoriu,
precum şi alte serii de acte nenumite.
Atât izvoarele primare cât şi cele derivate ale dreptului unional sunt
izvoare pentru dreptul mediului în măsura în care conţin reglementări în
domeniul ocrotirii, conservării şi ameliorării mediului.
Astfel, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede prin art. 3
alin. 3 că „Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată
și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre
progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a
calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic”.
De asemenea, art. 11 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE) stabileşte că „cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în
definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru
promovarea dezvoltării durabile.
În completare, vin dispoziţiile art. 191-193 T.F.U.E. ce alcătuiesc un titlu
distinct, titlul XX, Mediul. Art. 191 enumeră obiectivele urmărite de U.E. în
domeniul mediului:
42
-conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;
-ocrotirea sănătății persoanelor;
-utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;
-promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să
contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special
lupta împotriva schimbărilor climatice.
Politica Uniunii în materia mediului vizează un nivel ridicat de protecție,
ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. În cadrul
competențelor acestora, Uniunea și statele membre cooperează cu țările terțe
și cu organizațiile internaționale competente în vederea atingerii obiectivelor
politicii de mediu.
În ce priveşte sursele derivate, cu titlu de exemplu amintim:
Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului
din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele
comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație,
participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul
mediului; Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu;
Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008
privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa; Directiva
2008/1/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 ianuarie 2008
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; Directiva 2010/75/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile
industriale (prevenirea şi controlul integrat al poluării) ş.a. Directiva 2010/75/UE
înlocuieşte definitiv, începând cu 7 ianuarie 2014: Directiva 78/176/CEE privind
deşeurile din industria dioxidului de titan; Directiva 82/883/CEE privind
supravegherea şi controlul emisiilor de dioxid de titan; Directiva 92/112/CEE
privind reducerea deşeurilor provenite din industria dioxidului de titan; Directiva
1999/13/CE privind reducerea emisiilor de compuşi organici volatili (COV);
Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor; Directiva 2008/1/CE privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării şi începând cu 1 ianuarie 2016:
Directiva 2001/80/CE privind limitarea emisiilor în atmosferă a anumitor poluanţi
provenind de la instalaţii de ardere de dimensiuni mari.
Sursele (izvoarele) reale ale dreptului mediului surprind laolaltă

totalitatea elementelor mediului natural şi artificial, echilibrul între factorii de
mediu şi, în mod deosebit, fenomenul poluării, care determină apariţia relaţiilor
sociale de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului.
Reprezintă izvor formal al dreptului mediului orice act normativ prin
care sunt reglementate relaţiile sociale de ocrotire, conservare şi ameliorare a
mediului.
43
În categoria surselor formale ale dreptului intern al mediului includem:
Constituţia, legea, hotărârile de Guvern, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor,
actele autorităţilor publice locale, cutuma şi jurisprudenţa.
Aspecte legate de mediu sunt reglementate în Constituţie în Titlul IV,
intitulat „Economia şi finanţele publice”, prin art. 135, fiind stabilite în sarcina
statului trei categorii de obligaţii de mediu şi anume:
- exploatarea raţională în concordanţă cu interesul naţional a resurselor
naturale [art. 135 alin. (2) lit. d)];
-refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic [art. 135 alin. (2) lit. e)];
-crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii [art. 135 alin.
(2) lit. f)].
De asemenea, art. 44 alin. (7) din Constituţie prevede că „dreptul de
proprietate (privată) obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”, creându-se o adevărată
„servitute legală de mediu”.
O altă normă constituţională cu relevanţă pentru dreptul mediului se
regăseşte în art. 135 alin. 3 prin care se stabileşte că „bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”, fiind bunuri inalienabile.
Nu în ultimul rând, art. 35 din Constituţia României consacră dreptul
oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic pentru
a cărui exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar. Corelativ acestui
drept, persoanelor fizice şi juridice le revine îndatorirea de a proteja şi a
ameliora mediul înconjurător.
Pentru dreptul mediului, legea este izvor în măsura în care
reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea
mediului.
În această materie, legiuitorul român a adoptat un act normativ-cadru,
respectiv O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea
nr. 265/2006) prin care sunt stabilite principiile şi elementele strategice, regimul
substanţelor şi preparatelor periculoase; regimul: deşeurilor, îngrăşămintelor
chimice şi al produselor de protecţie a plantelor, organismelor modificate
genetic, activităţilor nucleare; conservarea biodiversităţii şi arii naturale
protejate; protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului
ambiental; protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre; atribuţiile şi
răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice,
sancţiuni. Aceste dispoziţii au un caracter general şi se regăsesc în mare parte
dezvoltate în acte normative speciale. În acest sens, cu titlu de exemplu,
amintim: Legea apelor nr. 107/1996; Legea nr. 104/2011 privind calitatea
44
aerului înconjurător; Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale; Legea nr.
46/2008 - Codul silvic; Legea 211/2011 privind regimul deşeurilor ş.a.
Hotărârile de Guvern, acte normative emise pentru organizarea
executării legilor şi ordinele şi instrucţiunile miniştrilor constituie izvoare formale
pentru dreptul mediului în măsura în care se referă la protecţia, ameliorarea şi
conservarea mediului. Cu titlu de exemplu, enumerăm: H.G. nr. 38/2015 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, H.G. nr.
1268/2010 privind aprobarea Programului de protecţie şi gestiune a
monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial UNESCO; H.G. nr.
1.408/2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului.
În categoria actelor autorităţilor publice locale care pot constitui surse
ale dreptului mediului intră hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea
atribuţiilor ce le revin pentru dezvoltarea economico-socială şi de mediu a
comunei, oraşului sau municipiului; actele prin care se aprobă strategiile privind
dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale
sau prin care se asigură realizarea lucrărilor şi măsurile necesare implementării
şi conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare
europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile
furnizate cetăţenilor ş.a.
În ceea ce priveşte izvoarele internaţionale, cu titlu de exemplu,
enumerăm câteva tratate internaţionale în domeniul protecţiei mediului ratificate
de ţara noastră: Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial,
cultural şi natural, din 16 noiembrie 1972 (ratificată prin Decretul nr. 187/1990),
Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 2 februarie 1971 (ratificată
prin Legea nr. 5/1991), Convenţia de la Basel privind controlul transportului
peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, încheiată în 22
martie 1979 (ratificată prin Legea nr. 6/1991), Convenţia privind protecţia Mării
Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti în 21 aprilie 1992, Convenţia
privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa,
adoptată la Berna, în 19 septembrie 1979 (aderare prin Legea nr. 13/1993),
Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea (ratificată prin Legea nr. 14/1995), Convenţia privind conservarea
speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn, în 23 iunie 1979
(aderare prin Legea nr. 13/1998); Convenţia privind interzicerea utilizării în
scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului (ENMOD), New York 1976,
Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context
transfrontieră, Espoo (1991), Convenţia privind comerţul internaţional cu specii
sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (CITES), Washington (1973) etc.
Referitor la izvoarele unionale, atât izvoarele primare cât şi cele
derivate ale dreptului unional sunt izvoare pentru dreptul mediului în măsura în
care conţin reglementări în domeniul ocrotirii, conservării şi ameliorării mediului.
45
Astfel, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede prin art. 3
alin. 3 că „Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată
și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre
progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a
calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic”.
De asemenea, art. 11 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE) stabileşte că „cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în
definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru
promovarea dezvoltării durabile. În completare, vin dispoziţiile art. 191-193
T.F.U.E. ce alcătuiesc un titlu distinct, titlul XX, Mediul. Art. 191 enumeră
obiectivele urmărite de U.E. în domeniul mediului:
-conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;
-ocrotirea sănătății persoanelor;
-utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;
-promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să
contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special
lupta împotriva schimbărilor climatice.
În ce priveşte sursele derivate, cu titlu de exemplu amintim:
Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului
din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele
comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație,
participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul
mediului; Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu;
Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai
2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa
ş.a.
1. Definiţi izvoarele formale ale dreptului mediului.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Ce înţelegeţi prin izvoarele reale ale dreptului mediului?

46
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
3. Argumentaţi de ce Constituţia este izvor al dreptului mediului.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
4. Enumeraţi 3 tratate internaţionale în domeniul protecţiei mediului

ratificate de ţara noastră.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
5. Enumeraţi obiectivele urmărite de U.E. în domeniul mediului

incluse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
R. Albăstroiu, R. Duminică, Necesitatea codificării – percepută sau nu

la nivel social?, în Revista de Ştiinte Juridice, nr. 1/2012, vol. 21, Sistemul
juridic între stabilitate şi reformă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
M. Dutu, Dreptul mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
2014.
A. Duţu, Necesitatea şi dimensiunile unui cod al mediului în România,
în R.R.D.M, nr. 1(7)/2006.
47
Bucureşti, 2015.
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
I. Explicaţi raportul ce se stabileşte între dreptul intern al mediului

şi cel internaţional.
II. Realizaţi un eseu cu titlul: “Pledoarie pentru adoptarea unui Cod
al mediului în România”.


48
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI
4.1. Obiective.......................................................................................... 49
4.2. Noţiunea şi clasificarea şi importanţa principiilor dreptului 49
mediului…………………………………………………………………………
4.3. Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor 50
strategice....................................................................................................
4.4. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici 52
sectoriale...............................................................................................
4.5. Principiul precauţiei în luarea deciziei................................................. 52
4.6. Principiul acţiunii preventive.......................................................... 53
4.7. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă........................................................ 55
4.8. Principiul „poluatorul plăteşte”…………………………………………….. 55
4.9. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului 56
biogeografic natural...........................................................................................
4.11. Test de autoevaluare ....................................................................... 58
4.12. Bibliografie specifică.......................................................................... 60
4.13. Lucrare de verificare.......................................................................... 60
4.1. Obiective
• înţelegerea noţiunii de „principiu al dreptului mediului”;

• cunoaşterea importanţei principiilor
• însuşirea modalităţilor de implementare a principiilor şi elementelor
strategice
• cunoaşterea conţinutului principiilor dreptului mediului
4.2. Noţiune, clasificare şi importanţa principiilor
Principiile dreptului mediului reprezintă ansamblul elementelor

directoare cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea
sistemului de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului (R. Duminică, op.
cit., p. 47).
În doctrină (D. Marinescu, op. cit., p. 57), s-au realizat mai multe
clasificări ale principiilor dreptului mediului, dintre acestea enumerăm:
-principii interne şi principii internaţionale (în acelaşi timp, unele
principii au atât caracter intern cât şi internaţional);
-principii de bază şi principii decizionale (pot exista strânse legături între
acestea, de exemplu principiul „poluatorul plăteşte” este şi principiu de bază
49
pentru că influenţează domeniul răspunderii juridice civile pentru mediu, dar şi
decizional);
-principii reglementate expres în actul normativ-cadru al protecţiei
mediului şi principii doctrinare;
-principii generale ale dreptul mediului şi principii speciale (care se
aplică numai într-un anumit domeniu: de exemplu, principiul proximităţii care
este specific regimului juridic al deşeurilor).
Principiile generale ale dreptului mediului prezintă un rol constructiv şi
unul valorizator, în aceste două caracteristici, fiind cuprinse cerinţele obiective
din domeniul protecţiei mediului.
Rolul constructiv se manifestă prin contribuţia principiilor la crearea şi
modernizarea permanentă a normelor în materie, iar rolul valorizator constă în
capacitatea lor de a pune în valoare şi de a reglementa, sub forma normelor
juridice, noi aspecte importante pentru protecţia mediului.
În aceeaşi ordine de idei, având în vederea numărul mare şi
diversitatea izvoarelor dreptului mediului, principiile sunt cele care îi asigură
coeziunea internă şi sunt un argument suplimentar al autonomiei acestei ramuri
de drept.
Principiile îndeplinesc şi alte două funcţii la fel de importante, o funcţie
fundamentală şi o funcţie tehnică.
Funcţia fundamentală presupune întemeierea pe principii a oricărei
construcţii juridice în materia protecţiei mediului, normele juridice în
domeniu, neputând fi elaborate şi neputând evolua decât în concordanţă cu
regulile generale.
Funcţia tehnică a principiilor este evidenţiată în materia interpretării,
având în vedere caracterul tehnic al normelor dreptului mediului, care uneori
ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului, dar şi în aplicarea dreptului, mai
ales atunci când, lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative,
se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre
soluţionare organelor de stat. Astfel, principiile ţin loc de normă juridică. În
fine, prin caracterul lor complex (juridic, economic şi decizional), principiile
dreptului mediului corespund perfect complexităţii acestei ramuri de drept (R.
Duminică, op. cit., pp. 47-48).
4.3. Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor

strategice în domeniul protecţiei mediului
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului consacră prin dispoziţiile

art. 3 principiile şi elementele strategice pe care se fundamentează acest act
normativ, considerat de bază pentru legislaţia actuală în domeniu şi care sunt
totodată şi principii ale dreptului mediului, respectiv: principiul integrării
cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale; principiul precauţiei în luarea
deciziei; principiul acţiunii preventive; principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
50
principiul „poluatorul plăteşte”; principiul conservării biodiversităţii şi a
ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.
Utilizarea durabilă a resurselor naturale, informarea şi participarea
publicului la luarea deciziilor, accesul la justiţie în probleme de mediu şi
dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului sunt considerate
elementele strategice în domeniu.
Legiuitorul enumeră în continuare prin art. 4 modalităţile de
implementare a principiilor şi elementelor strategice, şi anume:
a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai
bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra
mediului;
b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor
politicii de mediu;
c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de
mediu;
d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi
programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu
impact semnificativ asupra mediului;
f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor ecologice
stimulative sau coercitive;
g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în
funcţie de amploarea acestora;
h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările
europene şi internaţionale în domeniu;
i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii
mediului;
k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin
acordarea etichetei ecologice;
1) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de
mediu;
o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul
protecţiei mediului;
p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea
acestuia în procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;
q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării
favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună
sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene – Natura 2000;
r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării
organismelor modificate genetic;
51
s) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi
grav sănătatea oamenilor.
4.4. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici

sectoriale
Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

este enunţat în art. 3 lit. a din O.U.G. nr. 195/2005 şi relevă ideea că protecţia
mediului se poate realiza numai printr-o strânsă colaborare cu toate celelalte
politici sectoriale. Politica de mediu, considerată ca formă de orientare şi
organizare a activităţii complexe de protecţie a tuturor factorilor de mediu (E.
Lupan, op. cit., p. 78), nu poate să-şi atingă obiectivele decât printr-o integrare
organică în politica economico-socială a ţării în ansamblu, a Uniunii Europene,
aspect ce rezultă şi din prevederile art. 11 TFUE (ex-articolul 6 TCE) „cerințele
de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a
politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile”,
dar şi în politica globală internaţională.
Protecţia mediului este necesar să fie avută în vedere în politica
agricolă, industrială, energetică, a transporturilor, dar şi în toate celelalte politici
sectoriale. O aplicaţie a acestui principiu o regăsim în Ordonanţa Guvernului nr.
27/2011 privind transporturile rutiere care prevede în art. 1 alin. 4 că „în toate
raporturile generate de activitatea de transport rutier şi de activităţile conexe
acesteia, protecţia vieţii umane şi a mediului înconjurător este prioritară”.
Principiul este menţionat şi în Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă a
României (Orizonturi-2013-2020-2030), regăsindu-se în toate domeniile
abordate de aceasta. Din acest document rezultă că obiectivul strategic pe
termen scurt (Orizonturi 2013) îl reprezintă încorporarea organică a principiilor
şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice
ale României, ca stat membru al UE; obiectivul pe termen mediu (Orizonturi
2020) îl formează atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la
principalii indicatori ai dezvoltării durabile; iar pentru 2030 obiectivul îl constituie
apropierea semnificativă a României la nivelul mediu din acel an al ţărilor
membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile (R.
Duminică, op. cit., pp. 52-55).
4.5. Principiul precauţiei în luarea deciziei
Principiul precauţiei în luarea deciziei este reglementat de O.U.G. nr.

195/2005 prin art. 3 lit. b, dar şi de convenţii şi tratate de internaţionale în materia
protecţiei mediului.
Pentru prima oară a fost formulat la nivel internaţional de Organizaţia
Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare în 1987 şi în cadrul celei de-a doua
Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului de Londra din acelaşi an.
Ulterior, el se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu de la Rio de Janeiro
52
din 1992, fiind vorba de principiul 15 care prevede: „în caz de risc de pagube grave
ori inevitabile, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu poate servi, ca pretext,
pentru a amâna adoptarea unui măsuri efective privind prevenirea degradării
mediului”, regulă preluată şi de Convenţia asupra biodiversităţii.
La nivelul Uniunii Europene, principiul precauţiei a fost consacrat iniţial prin
Tratatul de la Maastrich, iar în prezent este menţionat de art. 191 alin. 2 din TFUE.
Acesta a luat naştere din necesitatea de a preveni efectele negative pentru
mediu generate de activităţi umane, mai ales atunci când datele ştiinţifice nu
reflectă exact consecinţele ce se pot fi produse de acele activităţi asupra mediului.
În astfel de situaţii, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii în
cauză întrucât pericolul degradării mediului este prea mare pentru a se risca o
decizie care ulterior se va dovedi eronată. În consecinţă, precauţia presupune pre-
venirea unui eventual pericol pentru mediu şi îndeamnă la luarea deciziilor cu
maximă prudenţă şi diligenţă pentru a se evita apariţia cazurilor de poluare.
Fiind vorba de o regulă cu aplicare generală, obligaţia de precauţie este
utilizată în orice domeniu de activitate umană care poate să aducă atingere
mediului înconjurător şi prezintă importanţă în stabilirea culpei persoanei ce
urmează să răspundă pentru faptele prin care s-au cauzat pagube.
Nu în ultimul rând, precizăm că principiul precauţiei se găseşte în
interdependenţă cu un alt principiu fundamental al dreptului mediului, cel al
prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii pagubelor.
4.6. Principiul acţiunii preventive
Principiul acţiunii preventive este formulat în art. 3 lit. c din O.U.G. nr.
195/2005 şi se întemeiază pe ideea că prevenţia presupune costuri mult mai mici
decât remedierea daunelor ecologice, mai ales că, de cele mai multe ori, acestea
au un caracter nereversibil.
Dincolo de reglementarea sa prin actul normativ-cadru, principiul se
regăseşte menţionat direct sau indirect în majoritatea actelor normative naţionale,
unionale şi internaţionale care au ca obiect protecţia mediului.
Având în vedere că dispoziţiile legale doar îl menţionează fără a-i lămuri
conţinutul, în literatura de specialitate (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 114) s-a arătat
că principiul prevenţiei comportă două categorii de acţiuni: cele de înlăturare a
cauzelor poluării, cel mai adesea prin retehnologizarea ecologică a proceselor de
producţie şi limitarea sau eliminarea totală a consecinţelor negative asupra
factorilor de mediu în contextul în care poluarea s-a produs.
La nivel practic, aplicarea acestui principiu impune reglementarea unor
obligaţii cu caracter preventiv în sarcina persoanelor fizice şi juridice care
desfăşoară activităţi periculoase pentru mediu, precum şi iniţierea unor activităţi
care să aibă drept scop evitarea producerii unor efecte nocive asupra factorilor de
mediu. Cu titlu de exemplu, menţionăm obligaţia de solicitare şi obţinere a
autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu pentru desfãşurarea
activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil impact
53
semnificativ asupra mediului, măsurile privind prevenirea şi controlul integrat al
poluării şi lista activităţilor supuse procedurii de emitere a autorizaţiei integrate
de mediu, fiind stabilite prin lege (R. Duminică, op. cit., p. 55).
Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din
24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea şi controlul integrat al
poluării) stabileşte în art. 11 principiile generale care reglementează obligațiile de
bază ale operatorului. Dispoziţiile Directivei au fost transpuse în legislaţia naţională
prin Legea 278/2013 privind emisiile industriale ce are ca scop declarat în art. 1
prevenirea şi controlul integrat al poluării rezultate din activităţile industriale,
stabilind condiţiile pentru prevenirea sau, în cazul în care nu este posibil, pentru
reducerea emisiilor în aer, apă şi sol, precum şi pentru prevenirea generării
deşeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecţie a mediului (R.
Duminică, A. Tabacu, The principle of preventing pollution and ecological
damages, în Proceedings of the International Conference European Union’s
Hystory, Culture and Citizenship, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015).
Din prevederile art. 11 rezultă că operatorul care desfăşoară activităţi în
domeniile stabilite de lege ia măsurile necesare astfel încât exploatarea instalaţiei
să se realizeze cu respectarea următoarelor prevederi generale:
a) sunt luate toate măsurile necesare pentru prevenirea poluării;
b) se aplică cele mai bune tehnici disponibile;
c) nu se generează nicio poluare semnificativă;
d) se previne generarea deşeurilor,
e) în situaţia în care se generează deşeuri, acestea sunt pregătite
pentru reutilizare, reciclare, valorificare sau, dacă nu este posibil tehnic şi
economic, sunt eliminate, cu evitarea sau reducerea oricărui impact asupra
mediului;
f) se utilizează eficient energia;
g) sunt luate măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor şi
limitarea consecinţelor acestora;
h) sunt luate măsurile necesare pentru ca, în cazul încetării definitive a
activităţii, să se evite orice risc de poluare şi să se readucă amplasamentul la o
stare satisfacătoare.
Nu în ultimul rând, un rol important în aplicarea practică a principiului
prevenţiei îl au şi o serie de activităţi precum: evaluarea adecvată (procesul
menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de obiectivele de
conservare şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi
indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale oricărui plan ori
proiect, care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru
managementul unei arii naturale protejate de interes comunitar, dar care ar
putea afecta în mod semnificativ aria, în mod individual ori în combinaţie cu alte
planuri sau proiecte - art. 2 pct. 30^1 din O.U.G. nr. 195/2005), evaluarea
impactului asupra mediului (proces menit să identifice, să descrie şi să
stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare,
efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale
54
unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului - art. 2 pct. 31 din O.U.G.
nr. 195/2005), dar şi activitatea de evaluare a riscului (lucrare elaborată de
persoane fizice sau juridice care au acest drept, potrivit legii, prin care se
realizează analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale
impactului asupra mediului şi se stabileşte necesitatea măsurilor de prevenire,
intervenţie şi/sau remediere - art. 2 pct. 32 din O.U.G. nr. 195/2005).
În concluzie, principiul prevenţiei relevă, în esenţă, protecţia profilactică
a mediului şi operează, în două etape. Într-o primă etapă, principiul se
regăseşte în toate acţiunile de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor
dreptului protecţiei mediului constând tocmai în activitatea preventivă, iar în cea
de-a doua etapă, un rol deosebit revine autorităţilor pentru protecţia mediului
care conduc procedura de reglementare şi emit acte de reglementare, în
condiţiile legii (E. Lupan, op. cit., p. 80).
4.7. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă, enumerat alături de celelalte

principii în art. 3 lit. d din O.U.G. nr. 195/2005, se bazează pe ideea reducerii
efectelor negative ale poluării prin împiedicarea răspândirii poluanţilor şi
constituie de fapt o modalitate de realizare a imperativelor prevenirii şi
precauţiei. Este absolut necesar ca prevenirea poluării să înceapă de la
sursă ceea ce implică utilizarea în activităţile desfăşurate a unor tehnicii şi
tehnologii care să nu genereze emisie de poluanţi sau să o reducă spre
minim.
În respectarea şi aplicarea acestui principiu, un rol important îl au
sistemele de supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor produse în calitatea
principalilor factori de mediu. De exemplu, Sistemul Naţional de Evaluare şi
Gestionare Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA) asigură cadrul
organizatoric, instituţional şi legal de cooperare a autorităţilor şi instituţiilor
publice care au competenţe în domeniu în scopul evaluării şi gestionării
calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe întreg teritoriul României,
precum şi pentru informarea populaţiei şi a organismelor europene şi
internaţionale privind calitatea aerului înconjurător şi cuprinde, ca părţi
integrante: Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului (SNMCA) şi
Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici
(SNIEPA).
4.8. Principiul „poluatorul plăteşte”
În literatura de specialitate (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 117), principiul

„poluatorul plăteşte” este considerat a avea un conţinut complex şi i se atribuie, de
regulă, două sensuri. În sens larg, exprimă imputarea, în sarcina poluatorului, a
costului social al poluării pe care o determină, ceea ce presupune acoperirea
tuturor consecinţelor poluării produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi a celor
55
produse asupra mediului. În sens restrâns, principiul se referă la obligarea
poluatorului de a acoperi numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire.
În legislaţia Uniunii Europene, principiul e consacrat de art. 191 alin. (2) din
TFUE, iar în dreptul internaţional, pentru prima oară a fost menţionat în 1972 de
către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). În general,
obiectivul principal al reglementărilor internaţionale constă în armonizarea politicilor
interne, astfel încât deosebirile dintre legislaţii în materie să nu genereze distorsiuni
în schimburile comerciale dintre state.
La nivel naţional, principiul este reglementat în primul rând prin art. 3 lit. e
şi art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005. Din dispoziţiile amintite rezultă că suntem în
prezenţa unui tip special de răspundere guvernat de două reguli: răspunderea
pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, adică „poluatorul”, respectiv
persoana care aduce un prejudiciu mediului, va răspunde, în principiu, indiferent
dacă fapta sa este culpabilă ori nu, iar în ipoteza pluralităţii autorilor, răspunderea
va avea un caracter solidar. Prin excepţie, conform alin. 2 al art. 95, răspunderea
poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor
naturale.
4.9. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice

cadrului biogeografic natural
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural este enunţat la lit. f) a art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 şi detaliat
prin cap. VIII (Conservarea biodiversităţii şi arii naturale protejate), cât şi în O.U.G.
nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice.
În sensul stabilit de O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prin
biodiversitate se înţelege variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor
terestre, marine acvatice continentale şi complexelor ecologice; aceasta include
diversitatea intraspecifică, interspecifică şi diversitatea ecosistemelor, iar prin
ecosistem, legiuitorul înţelege un complex dinamic de comunităţi de plante,
animale şi microorganisme şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate
funcţională.
Competenţa elaborării reglementărilor tehnice privind măsurile de protecţie
a ecosistemelor, de conservare şi utilizare durabilă a componentelor diversităţii
biologice revine, conform art. 49 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2005, autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului împreună cu autorităţile publice centrale şi
locale, după caz.
La nivel internaţional, documentul relevant în materie este Convenţia
privind diversitatea biologică, adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Protecţia Mediului înconjurător de la Rio în 1992, care prin art. 10 stabileşte o serie
de obligaţii în sarcina fiecărei părţi contractante, respectiv: obligaţia de a integra
cerinţele conservării şi utilizării durabile a resurselor biologice, în luarea deciziilor la
nivel naţional; obligaţia de adoptare a măsurilor legale de utilizare a resurselor
56
biologice, pentru a evita sau a reduce impactul negativ asupra diversităţii biologice;
obligaţia de a proteja şi de a încuraja utilizarea curentă a resurselor biologice, în
conformitate cu practicile culturale tradiţionale care sunt compatibile cu
conservarea şi utilizarea durabilă; obligaţia de a ajuta populaţiile locale în
dezvoltarea şi implementarea acţiunilor de reconstrucţie ecologică în zonele
degradate unde s-a redus diversitatea biologică şi de a încuraja cooperarea dintre
autorităţile sale guvernamentale şi sectorul său privat în dezvoltarea de metode
pentru utilizarea durabilă a resurselor biologice (R. Duminică, op. cit., pp. 60-61).
Principiile dreptului mediului reprezintă ansamblul elementelor

directoare cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea
sistemului de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului.
Principiile dreptului mediului sunt clasificate în: a. principii interne şi
principii internaţionale (în acelaşi timp, unele principii au atât caracter intern cât
şi internaţional); b. principii de bază şi principii decizionale (pot exista strânse
legături între acestea, de exemplu principiul „poluatorul plăteşte” este şi
principiu de bază pentru că influenţează domeniul răspunderii juridice civile
pentru mediu, dar şi decizional); c. principii reglementate expres în actul
normativ-cadru al protecţiei mediului şi principii doctrinare; d. principii generale
ale dreptul mediului şi principii speciale (care se aplică numai într-un anumit
domeniu: de exemplu, principiul proximităţii care este specific regimului juridic
al deşeurilor).
Principiile generale ale dreptului mediului au un rol constructiv şi unul
valorizator, în aceste două caracteristici, fiind cuprinse cerinţele obiective din
domeniul protecţiei mediului. Rolul constructiv se manifestă prin contribuţia
principiilor la crearea şi modernizarea permanentă a normelor în materie, iar
rolul valorizator constă în capacitatea lor de a pune în valoare şi de a regle-
menta, sub forma normelor juridice, noi aspecte importante pentru protecţia
mediului.
Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
este enunţat în art. 3 lit. a din O.U.G. nr. 195/2005 şi relevă ideea că
protecţia mediului se poate realiza numai printr-o strânsă colaborare cu toate
celelalte politici sectoriale.
Principiul precauţiei în luarea deciziei este reglementat de O.U.G. nr.
195/2005 prin art. 3 lit. b, dar şi de convenţii şi tratate de internaţionale în materia
protecţiei mediului. Pentru prima oară a fost formulat la nivel internaţional de
Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare în 1987 şi în cadrul celei
de-a doua Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului de Londra din
acelaşi an. Ulterior, el se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu de la
Rio de Janeiro din 1992.
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă este prevăzut în art. 3 lit. d din
O.U.G. nr. 195/2005 şi se bazează pe ideea reducerii efectelor negative ale
57
poluării prin împiedicarea răspândirii poluanţilor şi constituie de fapt o
modalitate de realizare a imperativelor prevenirii şi precauţiei.
Principiul acţiunii preventive
a. Sediul materiei:
-art. 3 lit. c din O.U.G. nr. 195/2005
-art. 191 alin. 2 din TFUE
-se regăseşte menţionat direct sau indirect în majoritatea actelor normative
internaţionale care au ca obiect protecţia mediului
b. Conţinut
Principiul prevenţiei comportă două categorii de acţiuni:
-cele de înlăturare a cauzelor poluării, cel mai adesea prin
retehnologizarea ecologică a proceselor de producţie
-limitarea sau eliminarea totală a consecinţelor negative asupra factorilor
de mediu în contextul în care poluarea s-a produs
c. Aplicare
-reglementarea unor obligaţii cu caracter preventiv în sarcina persoanelor
fizice şi juridice care desfăşoară activităţi periculoase pentru mediu
-iniţierea unor activităţi care să aibă drept scop evitarea producerii unor
efecte nocive
Principiul “poluatorul plăteşte”
a. Sediul materiei
Art. 3 lit. e şi art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005
Art. 191 alin. (2) din TFUE
În dreptul internaţional, pentru prima oară a fost menţionat în 1972 de
către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)asupra
factorilor de mediu.
b. Conţinut
În sens larg, exprimă imputarea, în sarcina poluatorului, a costului social al
poluării pe care o determină, ceea ce presupune acoperirea tuturor consecinţelor
poluării produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi a celor produse asupra
mediului
În sens restrâns, principiul se referă la obligarea poluatorului de a acoperi
numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire.
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural este enunţat la lit. f) a art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 şi detaliat
prin cap. VIII (Conservarea biodiversităţii şi arii naturale protejate), cât şi în O.U.G.
nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice.
1. Prezentaţi rolul principiilor generale ale dreptului mediului.

58
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Definiţi principiile dreptului mediului.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
3. Clasificaţi principiile dreptului mediului

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
4. Prezentaţi conţinutul principiului “poluatorul plăteşte”.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
5. Prezentaţi conţinutul principiului prevenţiei.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
6. Menţionaţi care este actul în care a fost formulat la nivel

internaţional pentru prima oară principiul precauţiei în luarea deciziei.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
59
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
7. Enumeraţi elementele strategice în domeniul protecţiei

mediului prevăzute în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
A. Cobzaru, Principiul precauţiei. Aplicaţii în dreptul pozitiv şi în

jurisprudenţa franceză, RRDM nr. 1/2010.
R. Duminică, A. Tabacu, The principle of preventing pollution and
ecological damages, în Proceedings of the International Conference European
Union’s Hystory, Culture and Citizenship, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.
Bucureşti, 2015.
2014.

2014.
A. Kiss, Droit de l’environnement, Paris, 1998.
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
Denis Mazeaud, Responsabilité civile et précaution, in Responsabilité
Civile et Assurances, nr. 6 bis/2001.
C. Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile delictuale,
în RRDM 1(3)/2004.
I. Prezentaţi principiul “poluatorul plăteşte”.

II. Realizaţi un eseu cu titlul: “Principiul precauţiei şi răspunderea
civilă delictuală”.
III. Soluţionaţi următoarele teste grilă:
60
1. Sunt principii ale dreptului mediului enumerate expres în Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului :
a. principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b. principiul precauţiei în luarea deciziei;
c. principiul acţiunii preventive;
d. principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e. principiul „poluatorul plăteşte";
f. principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;
g. principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor;
h. principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai
bune practici în domeniul mediului
i. principiul utilizării durabile a resurselor naturale.
2. În legislaţia Uniunii Europene, principiul poluatorul plăteşte e

consacrat:
a. de art. 191 alin. (2) din TFUE
b. de art. 192 alin. (1) din TFUE
c. de art. 191 alin. (1) din TFUE
3. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă:

a. se bazează pe ideea reducerii efectelor negative ale poluării prin
împiedicarea răspândirii poluanţilor;
b. constituie o modalitate de realizare a imperativelor prevenirii şi
precauţiei
c. implică utilizarea în activităţile desfăşurate a unor tehnicii şi tehnologii
care să genereze emisie de poluanţi
4. Un rol important în aplicarea practică a principiului prevenţiei îl are:

a. evaluarea adecvată
b. evaluarea impactului asupra mediului
c. activitatea de evaluare a riscului
d. obligaţia de solicitare şi obţinere a autorizaţiei de mediu/autorizaţiei
integrate de mediu pentru desfãşurarea activităţilor existente
5. Principiul acţiunii preventive:

a. este formulat în art. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2005
b. este formulat în art. 3 lit. c din O.U.G. nr. 195/2005
d. constă în limitarea sau elimi¬narea totală a consecinţelor negative
asupra factorilor de mediu în contextul în care poluarea s-a produs
61
e. comportă două categorii de acţiuni: cele de înlăturare a cauzelor
poluării şi cele de limitare sau eliminarea totală a consecinţelor negative asupra
factorilor de mediu în contextul în care poluarea s-a produs


62
RAPORTUL JURIDIC DE MEDIU
5.1. Obiective........................................................................................... 63
5.2. Definiţia şi caracterele raportului juridic de mediu............................. 63
5.3. Categorii de raporturi juridice de mediu................................................. 64
5.4. Structura raportului juridic de mediu...................................................... 65
5.5. Rezumatul unităţii de învăţare........................................................... 65
5.6. Test de autoevaluare ....................................................................... 66
5.7. Bibliografie specifică......................................................................... 67
5.8. Lucrare de verificare......................................................................... 67
5.1. Obiective
• definirea raportului juridic de mediu şi înţelegerea caracterelor

acestuia
• cunoaşterea structurii raportului juridic de mediu
• aprofundarea diferitelor categorii de raporturi juridice de mediu
5.2. Definiţia şi caracterele raportului juridic de mediu
Raportul juridic de mediu se defineşte ca fiind relaţia socială stabilită între

persoane (fizice şi/sau juridice) care priveşte ocrotirea, conservarea şi ameliorarea
mediului în scopul atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, reglementată prin
norma de dreptul mediului şi care se aduce la îndeplinire, în caz de nevoie, prin
forţa de constrângere a statului (R. Duminică, op. cit., p. 72).
Din analiza definiţiei rezultă următoarele caractere ale raportului juridic de
mediu:
a. raportul juridic de mediu este un raport social, caracter ce derivă din
faptul că el este o relaţie ce se stabileşte între oameni în legătură cu protecţia,
conservarea şi dezvoltarea mediului.
Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că prin
relaţiile sociale respective se urmăreşte ocrotirea mediului înconjurător, întrucât
aceste relaţii de ordin ecologic nu se stabilesc între titularul obligaţiei de protecţie a
mediului şi natură, ci aceste relaţii se stabilesc între oameni, priviţi individual sau
colectiv, cu privire la natură.
b. în principiu, în raportul de drept al mediului intră, atât ca subiect activ,
cât şi ca subiect pasiv, orice persoană fizică şi orice persoană juridică (autorităţi
publice, persoane juridice de stat, persoane juridice private de orice fel, statul, prin
organele sale etc);
63
c. ca regulă, raporturile de dreptul mediului au caracter voliţional, luând
naştere ca urmare a edictării normei de dreptul mediului de către legiuitor, care
exprimă voinţa de stat, nefiind necesară şi manifestarea de voinţă a participanţilor
la aceste raporturi juridice. Prin excepţie, aceste raporturi pot avea un caracter
dublu voliţional, adică, pentru naşterea lor, dincolo de voinţa statului exprimată prin
norma juridică, este nevoie şi de voinţa participanţilor (de exemplu, în cazul unei
fundaţii sau asociaţii care se constituite în scopul protecţiei, conservării şi
ameliorării anumitor elemente de mediu şi se angajează prin voinţa proprie
această activitate ş.a.).
d. în principiu, subiectele raportului de dreptul mediului se află pe poziţie
de subordonare juridică.
e. normele dreptul mediului dau naştere la drepturi subiective şi obligaţii
corelative pentru toate persoanele fizice şi juridice părţi ale acestor raporturi
juridice.
f. raportul juridic de dreptul mediului este un raport valoric pentru că la
nivelul legăturilor ce se stabilesc între subiectele acestuia regăsim valori
fundamentale pentru om şi societate, precum: dreptul omului la un mediu sănătos
şi echilibrat ecologic aflat în strânsă legătură cu dreptul la viaţă şi la sănătate,
dreptul la viaţă privată, etc.
5.3. Categorii de raporturi juridice de mediu
Plecând dela dispoziţiile legale în vigoare, au fost identificate următoarele

categorii de raporturi juridice de mediu:
a. după felul şi natura activităţii în legătură cu care iau naştere, se modifică
sau se sting, se face distincţia între:
- raporturi în legătură cu prevenirea poluării mediului;
- raporturi în legătură cu diminuarea sau eliminarea efectelor păgubitoare
ale poluării mediului;
- raporturi juridice de mediu de sancţionare a agentului poluant;
- raportul juridic născut în procesul de îmbunătăţire şi refacere a condiţiilor
de mediu;
- raportul juridic născut în cadrul realizării activităţilor de dezvoltare
durabilă a mediului;
- raporturi de drept internaţional al mediului, atunci când apare un element
de extraneitate;
b. în funcţie de subiectele participante, raporturile juridice de mediu se
clasifică în:
- raporturi de dreptul mediului în care atât subiectul activ, cât şi cel pasiv
sunt autorităţi competente pentru protecţia mediului;
- raporturi de dreptul protecţiei mediului în care unul din subiecţi aparţine
sistemului autorităţilor competente pentru protecţia mediului, iar celălalt participant
este o persoană fizică sau persoană juridică;
- raporturi de drept naţional al protecţiei mediului, în care participă subiecte
64
supuse doar dreptului intern;
-raporturi de drept internaţional al mediului la care participă de exemplu,
organizaţiile internaţionale, pe de o parte, şi statele sau persoanele juridice
naţionale, pe de altă parte;
-raporturi de drept unional al mediului la care participă de exemplu,
organisme ale Uniunii Europene, pe de o parte, şi statele sau un stat membru ale
Uniunii, pe de altă parte.
5.4. Structura raportului juridic de mediu
Raportul de dreptul mediului are o structură alcătuită din trei elemente care
trebuie întrunite în mod cumulativ: părţile, conţinutul şi obiectul.
Parte a raportului juridic de mediu poate fi orice persoană fizică (de
cetăţenie română, de cetăţenie străină, apatrizii, dar şi cele care au dublă
cetăţenie) şi orice persoană juridică (publică ori privată, cu scop patrimonial sau
fără scop patrimonial, de naţionalitate română sau străină ş.a.). Statul, prin
organele sale, este subiect de drept în raporturile de mediu atât la nivel intern, cât
şi pe plan internaţional.
Conţinutul raportului juridic de mediu este format din ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor pe care le au părţile cu privire la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea
diferitelor elemente ale mediului, drepturi şi obligaţii prevăzute în legea-cadru, în
actele normative speciale, precum şi în tratatele internaţionale.
Aceste drepturi şi obligaţii subiective care intră în conţinutul raportului
juridic de mediu se găsesc în strânsă legătură cu unele drepturi şi obligaţii
prevăzute de legea fundamentală: dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul de proprietate privată, dreptul persoanelor de
a avea acces la orice informaţii de interes public, obligaţia statului de a asigura
refacerea, ocrotirea mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi
crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, acestea contribuind la
realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Obiectul raportului juridic de mediu se defineşte ca fiind conduita pe care
trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu
drepturile şi obligaţiile ce le revin cu privire la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea
mediului. Specific pentru obiectul raportul de dreptul mediului este caracterul
complex şi variat al acestuia, trăsătură generată de diversitatea activităţilor de
prevenire şi combatere a poluării şi de faptul că subiecte ale acestor raporturi
juridice sunt toate persoanele fizice şi toate persoanele juridice aflate pe teritoriul
ţării, care au conduite distincte, dar care au un element comun, respectiv legătura
cu protecţia mediului (R. Duminică, op. cit., pp. 74-75).
Raportul juridic de mediu este relaţia socială stabilită între persoane

(fizice şi/sau juridice) care priveşte ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului
65
în scopul atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, reglementată prin norma de
dreptul mediului şi care se aduce la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Din analiza definiţiei rezultă următoarele caractere ale raportului juridic
de mediu:
a. raportul juridic de mediu este un raport social.
b. în principiu, în raportul de drept al mediului intră, atât ca subiect activ,
cât şi ca subiect pasiv, orice persoană fizică şi orice persoană juridică.
c. ca regulă, raporturile de dreptul mediului au caracter voliţional, luând
naştere ca urmare a edictării normei de dreptul mediului de către legiuitor, care
exprimă voinţa de stat, nefiind necesară şi manifestarea de voinţă a participanţilor
la aceste raporturi juridice. Prin excepţie, aceste raporturi pot avea un caracter
dublu voliţional.
d. în principiu, subiectele raportului de dreptul mediului se află pe poziţie
de subordonare juridică.
e. normele dreptul mediului dau naştere la drepturi subiective şi obligaţii
corelative pentru toate persoanele fizice şi juridice părţi ale acestor raporturi
juridice.
f. raportul juridic de dreptul mediului este un raport valoric pentru că la
nivelul legăturilor ce se stabilesc între subiectele acestuia regăsim valori
fundamentale pentru om şi societate.
Ca orice alt raport juridic, şi raportul de dreptul mediului are o structură
alcătuită din trei elemente care trebuie întrunite în mod cumulativ: părţile,
conţinutul şi obiectul.
1. Definiţi raportul juridic de mediu şi enumeraţi caracterele

acestuia.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Clasificaţi raporturile juridice de mediu după felul şi natura

activităţii în legătură cu care iau naştere, se modifică sau se sting.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
66
3. Explicaţi caracterul complex şi variat al obiectului raportului

juridic de mediu.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
4. Clasificaţi raporturile juridice de mediu în funcţie de subiectele

participante.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................

Bucureşti, 2015.
2014.
M. Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura
Economică, Bucureşti, 1995.
2014.
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
I. Prezentaţi particularităţile raportului juridic de mediu.

1. Obiectul raportului de dreptul mediului:

a. are un caracter complex şi variat, trăsătură generată de diversitatea
activităţilor de prevenire şi combatere a poluării şi de faptul că subiecte ale
67
acestor raporturi juridice sunt toate persoanele fizice şi toate persoanele juridice
aflate pe teritoriul ţării
b. se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din
relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le
revin cu privire la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea mediului.
c. este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le au
părţile cu privire la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea diferitelor elemente ale
mediului
2. Raportul juridic de mediu:

a. este un raport social
b. are numai caracter voliţional
c. are ca subiect activ, cât şi ca subiect pasiv, orice persoană fizică şi
orice persoană juridică (autorităţi publice, persoane juridice de stat, persoane
juridice private de orice fel, statul, prin organele sale etc);
d. are subiecte ce se află pe poziţie de egalitate juridică
3. Constituie izvor al raportului juridic concret de protecţia mediului:

a. evenimentele naturale (inundaţii, cutremure, alunecări de pământ
etc.) care generează efecte distructive asupra elementelor mediului
b. acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a degrada mediul, dar
care produc o astfel de consecinţă
c. acţiuni omenesti care au ca obiectiv prevenirea şi combaterea
poluării, protecţia, conservarea sau ameliorarea calităţii mediului
d. orice fapt juridic
e. legea lato sensu
f. Constituţia
4. După felul şi natura activităţii în legătură cu care iau naştere, se

modifică sau se sting, se face distincţia între:
a. raporturi de drept naţional al protecţiei mediului, în care participă
subiecte supuse doar dreptului intern;
raporturi de drept internaţional al mediului la care participă de exemplu,
organizaţiile internaţionale, pe de o parte, şi statele sau persoanele juridice
naţionale, pe de altă parte; raporturi de drept unional al mediului la care
participă de exemplu, organisme ale Uniunii Europene, pe de o parte, şi statele
sau un stat membru ale Uniunii, pe de altă parte.
b. raporturi de drept naţional al protecţiei mediului; raporturi de drept
internaţional al mediului; raporturi de drept unional al mediului; raporturi în
legătură cu prevenirea poluării mediului; raporturi în legătură cu diminuarea sau
eliminarea efectelor păgubitoare ale poluării mediului; raporturi juridice de
mediu de sancţionare a agentului poluant; raportul juridic născut în procesul de
îmbunătăţire şi refacere a condiţiilor de mediu;
68
c. raporturi în legătură cu prevenirea poluării mediului; raporturi în
legătură cu diminuarea sau eliminarea efectelor păgubitoare ale poluării
mediului; raporturi juridice de mediu de sancţionare a agentului poluant;
raportul juridic născut în procesul de îmbunătăţire şi refacere a condiţiilor de
mediu; raportul juridic născut în cadrul realizării activităţilor de dezvoltare
durabilă a mediului; raporturi de drept internaţional al mediului, atunci când
apare un element de extraneitate
d. raporturi de dreptul mediului în care atât subiectul activ, cât şi cel
pasiv sunt autorităţi competente pentru protecţia mediului; raporturi de dreptul
protecţiei mediului în care unul din subiecţi aparţine sistemului autorităţilor
competente pentru protecţia mediului, iar celălalt participant este o persoană
fizică sau persoană juridică; raporturi de drept naţional al protecţiei mediului;
raporturi de drept internaţional al mediului; raporturi de drept unional al
mediului.


69
DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SANATOS SI ECHILIBRAT
ECOLOGIC
6.1. Obiective............................................................................................. 70
6.2. Reglementarea dreptului la un mediu sănătos la nivel internaţional 70
şi unional………………………………………………………………………..
6.3. Consacrarea în jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la un mediu 71
sănătos…………………………………………………………………………..
6.4. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos ca 74
drept fundamental în legislaţia naţională…………………………………….
6.7. Test de autoevaluare.......................................................................... 76
6.1. Obiective
• însuşirea de către cursanţi a dispoziţiilor legale care consacră şi

garantează dreptul fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic
• dezvoltarea capacităţii de a exersa noţiunile nou-predate prin
aplicarea lor într-o speţă dată.
6.2. Reglementarea dreptului la un mediu sănătos la nivel

internaţional şi unional
Problema elaborării unor reglementări în domeniul dreptului la un mediu

sănătos s-a ridicat relativ târziu, mai exact în anul 1972 în cadrul primei
Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite organizată la Stockholm. În cadrul
acesteia a fost adoptată „Declaraţia asupra mediului înconjurător”, care
conţinea o serie de reguli privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest
domeniu, precum şi mĳloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.
Importanţa acestui document se relevă în faptul că pentru prima oară
se afirmă explicit legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului, art. 1
stabilind că „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de
viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod
demn şi în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul
înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare (...)”.
Dreptul la un mediu sănătos nu s-a bucurat de o reglementare expresă
nici în documentele elaborate în cadrul celei de-a II-a Conferinţe a Naţiunilor
Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată la Rio de Janeiro în anul 1992.
70
Însă, Declaraţia de la Rio prevede o serie de drepturi catalogate ca drepturi
procedurale ce derivă din dreptul la mediu: dreptul de a avea acces la
informaţiile privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi
accesul la justiţie în materie de mediu.
Primul instrument juridic care consacră expres dreptul la mediu este
considerat a fi „Carta africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor” care
stabilea prin dispoziţiile art. 24 că „toate popoarele au dreptul la un mediu
general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Deşi are caracter doar regional,
acest document prezintă importanţă sub aspectul evoluţiei reglemetărilor în
materie cu atât mai mult cu cât el provine din partea unei structuri de cooperare
aparţinând ţărilor lumii a treia care din cauza dificultăţilor economico-sociale nu
acordau un loc important preocupărilor ecologice. Dispoziţii similare se
regăsesc şi în art. 11 alin. 1 din „Protocolul adiţional” al Convenţiei Americane
a Drepturilor Omului privind drepturile economice, sociale şi culturale, care
prevede că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia
de serviciile publice esenţiale”.
În general, după Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite de la Stockholm
din 1972, multe dintre state europene au ridicat la rang constituţional dreptul la
un mediu sănătos ceea ce a condus la recunoaşterea indirectă a dreptului la
mediu ca drept fundamental al omului la nivelul oridinii juridice comunitare prin
prevederile Tratatului de la Maastrich, din anul 1995 care prevedea că „Uniunea
recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din tradiţiile
constituţionale, comune ale statelor membre, precum şi din principiile generale
ale dreptului comunitar”. Ulterior, dreptul la protecţia mediului a fost consacrat
de Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, ca urmare intrării
în vigoare la 1 ianuarie 2009 a Tratatului de la Lisabona, a dobândit forţă
juridică obligatorie. Conform art. 37 din Cartă „politicile Uniunii trebuie să
prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității
acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”
(R. Duminică, A. Tabacu, The fundamental right to a healthy and ecologically
balanced environment in national and international regulations, în volumul The
International Scientific Conference Globalization, Intercultural Dialogue and
National Identity, Târgu-Mureş, 2015).
6.3. Consacrarea în jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la un

mediu sănătos
La nivel european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată

în anul 1950, nu reglementează expres dreptul la un mediu sănătos. Nici
protocoalele adiţionale încheiate de-a lungul timpului, prin care au fost incluse
în Convenție şi alte drepturi fundamentale, nu au făcut-o. Numai ca urmare a
interpretării extensive a domeniului de aplicare a unor drepturi consacrate
explicit de Convenţie, realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
71
(C.E.D.O), dreptul la un mediu sănătos a fost considerat o componentă a
dreptului la viaţă privată prevăzut de articolul 8 din Convenţie și pe această
cale, a fost protejat (R. Duminică, A. Tabacu, The fundamental right to a healthy
and ecologically balanced environment in national and international regulations,
în volumul The International Scientific Conference Globalization, Intercultural
Dialogue and National Identity, Târgu-Mureş, 2015).
Consacrarea acestui drept s-a realizat de jurisprudenţa europeană
indirect, prin ricoşeu, pe cale pretoriană, motiv pentru care o atingere a
dreptului la un mediu sănătos nu poate fi invocată ca atare în faţa C.E.D.O.
întrucât nu e garantat in terminis de Convenţie. Însă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a afirmat că atingerile aduse mediului înconjurător prin
anumite activităţi nocive pot afecta calitatea vieţii unei persoane şi, prin
aceasta, îi este afectată viaţa sa privată (C. Bîrsan, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 622).
De asemenea, în anul 1990, Curtea a considerat în cauza Powell şi
Rayner c. Anglia (C.E.D.O., Hotărârea din 21.02.1990, cererea nr. 9310/81
A172, accesibilă pe www.echr.coe.int.), că emanaţiile sonore puternice
generate de exploatarea unui aeroport în apropierea locuinţelor reclamanţilor
pot afecta starea fizică a individului şi, prin urmare, pot aduce atingere vieţii
private a acestuia. Mai mult, C.E.D.O a susţinut că zgomotul avioanelor a
diminuat calitatea vieţii private şi confortul locuinţei şi a arătat că poluarea
sonoră produsă de avioane, foarte importantă din punctul de vedere al nivelului
şi frecvenţelor, poate afecta într-o manieră considerabilă valoarea bunurilor
imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile, constituind în acest
mod un fel de expropriere parţială (M. De Salvia, Mediul înconjurător şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în Revista Pandactele Române, nr.
6/2003, p. 165).
Însă, după cum s-a arătat (D. L. Niţu, Dreptul la mediu, în Revista
Themis – revistă a Institutului Naţional al Magistraturii, nr. 3/2005, p. 48; P.
Truşcă, A. Truşcă Trandafir, Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos
în jurisprudenţa CEDO, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 1
(23)/2009, pp. 107-108), cauza care marchează momentul în care dreptul la un
mediu sănătos pătrunde, pe calea interpretării art. 8 în domeniul de acţiune al
Convenţiei a fost Lopez-Ostra c. Spania (C.E.D.O., Hotărârea din 09.12.1994,
cererea nr. 16798/90, accesibilă pe www.echr.coe.int.). În soluţionarea cauzei,
Curtea a considerat că atingerile grave ale mediului pot atenta la bunăstarea
unei persoane şi o pot priva de folosinţa domiciliului său, dăunând vieţii sale
private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol mare sănătatea
şi că în toate situaţiile trebuie avut în vedere un just echilibru între interesele
persoanei şi ale societăţii. Curtea a concluzionat că statul nu a reuşit să
menţină un echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclamă
înfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de
a se bucura de respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.
72
În ce priveşte România, aceasta a fost condamnată pentru prima oară
de C.E.D.O. pentru nerespectarea dreptului la un mediu sănătos în cauza Tătar
c. României (C.E.D.O., Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în cauza Tătar c.
României, cererea nr. 67021/01, accesibilă pe www.echr.coe.int.) referitoare la
consecinţele negative asupra mediului ale utilizării unei tehnologii de extracţie a
aurului bazată pe cianuri. În motivarea hotărârii, Curtea a arătat că articolul 8
din Convenţie îşi poate găsi aplicabilitate în cauzele privind mediul înconjurător,
indiferent dacă poluarea a fost cauzată direct de stat sau dacă răspunderea
acestuia rezulta din absenţa unei reglementări adecvate a activităţii sectorului
privat. Astfel, articolul 8 din Convenţie, urmărind în esenţă să apere persoana
împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, implică obligaţia statului
de a se abţine de la astfel de ingerinţe, dar şi obligaţii pozitive de natură a
asigura respectul efectiv al vieţii private şi familiale. În final, Curtea Europeană a
arătat că România nu şi-a respectat obligaţia de a analiza corespunzător
riscurile pe care activitatea companiei miniere le presupunea şi de a lua toate
măsurile necesare pentru a asigura protejarea dreptului la un mediu sănătos şi
protejat, care este garantat ca parte a dreptului la viaţă privată şi de familie.
Într-o altă cauză în care România a fost condamnată de Curte (C.E.D.O.,
Hotărârea C.E.D.O. din 07 iulie 2009 în cauza Brânduşe c. României, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 11 mai 2011), reclamantul a susţinut
că, din cauza apropierii de groapa de gunoi şi din cauza pasivităţii autorităţilor
faţă de neutralizarea acesteia, a fost obligat să respire un aer pestilenţial şi a
fost supus unui risc real de a contracta boli, invocând în substanţă art. 8 din
Convenţie. C.E.D.O a considerat că, având în vedere concluziile studiilor
efectuate şi durata în care reclamantul a fost expus noxelor respective, calitatea
vieţii şi confortul părţii interesate au fost afectate într-un mod care i-a adus
atingere vieţii private şi care nu era o simplă consecinţă a regimului privativ de
libertate căruia îi era supus în acel moment.
O altă condamnare a României pentru încălcarea dreptului la un mediu
sănătos a fost în cauza Băcilă c. României (C.E.D.O., Hotărârea C.E.D.O. din
30 martie 2010 în cauza Băcilă c. României (Cererea nr. 19234/04) accesibilă
pe www. jurisprudentacedo.com). Invocând art. 6 şi 8 din Convenţie,
reclamanta Maria Băcilă s-a plâns de faptul că poluarea mediului generată de
societatea Sometra din Copşa Mică, uzină specializată în producţia de metale
neferoase, aflată în apropierea locuinţei sale, i-a afectat grav sănătatea sa şi
mediul său înconjurător. Totodată, s-a plâns de pasivitatea autorităţilor locale în
găsirea unei soluţii la problema gravă pe care o reprezintă poluarea mediului
generată de uzină. În hotărârea pronunţată, Curtea a constatat că efectele
nocive pentru sănătatea oamenilor ale substanţelor chimice periculoase
eliminate în atmosferă de această uzină au fost stabilite în mod clar de
numeroase rapoarte emise de autorităţile publice şi private. În plus, reclamanta
a prezentat documente medicale care atestă impactul şi legătura de cauzalitate
dintre poluare şi degradarea sănătăţii sale, în special intoxicarea cu plumb şi cu
dioxid de sulf.
73
Curtea a reamintit că atingerile grave aduse mediului pot să afecteze
bunăstarea persoanelor şi să le priveze pe acestea de folosinţa propriului
domiciliu astfel încât să dăuneze vieţii lor private şi de familie. Totodată, a
recunoscut interesul pe care autorităţile interne îl pot avea în a menţine
activitatea economică a celui mai mare angajator dintr-un oraş deja destabilizat
prin închiderea altor industrii, dar că acest interes nu poate să prevaleze asupra
dreptului persoanelor interesate de a beneficia de un mediu echilibrat şi care să
nu le afecteze sănătatea. Existenţa unor consecinţe grave şi dovedite asupra
sănătăţii reclamantei şi a celorlalţi locuitori din Copşa Mică impunea statului
obligaţia pozitivă de a adopta şi de a pune în aplicare măsuri rezonabile şi
adecvate, capabile să le protejeze bunăstarea.
În consecinţă, referitor la consacrarea pe cale jurisprudenţială a
dreptului la un mediu sănătos, se poate concluziona că jurisprudenţa Curţii
Europene garantează protecţia acestui drept ca un drept individual sub trei
aspecte: apartenenţa sa la conţinutul dreptului la viață privată, garantat de art. 8
alin. 1 din Convenţie; existenţa unui drept la informare privind calitatea mediului
şi pericolelor pentru mediu şi existenţa unui drept la un proces echitabil în
materie (R. Duminică, A. Tabacu, The fundamental right to a healthy and
ecologically balanced environment in national and international regulations, în
volumul The International Scientific Conference Globalization, Intercultural
Dialogue and National Identity, Târgu-Mureş, 2015).
6.4. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos ca

drept fundamental în legislaţia naţională
După cum s-a arătat deja în literatura de specialitate (M. Duţu,

Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România, în
Dreptul nr. 6/2004, pp. 99–101; L. Mocanu, O. Mastacan, Constituţionalizarea
dreptului la un mediu sănătos în România, în Studii de Drept Românesc, nr.
3/2009, pp. 219–225), procesul recunoaşterii şi garantării dreptului fundamental
al omului la un mediu sănătos a cunoscut şi în ţara noastră o evoluţie ale cărei
momente au fost influenţate în mod semnificativ de ratificarea documentelor
internaţionale în domeniu, de pregătirea aderării la Uniunea Europeană şi,
ulterior, de integrarea în Uniune.
Consacrarea constituţională a acestui drept s-a realizat relativ târziu,
respectiv în 2003 prin Legea de revizuire a Constituţiei, fiind introdus în Titlul II
–„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, Capitolul II –„Drepturile şi
libertăţile fundamentale”, art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi asigură cadrul legislativ
pentru exercitarea acestui drept. Totodată, persoanele fizice şi juridice au
îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
Consacrarea expresă ca drept subiectiv a dreptului la un mediu sănătos
s-a realizat iniţial prin Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului şi ulterior
74
prin O.U.G nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care a înlocuit această lege
cadru.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005 „Statul recunoaşte oricărei
persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislatiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor
pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după
caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că dreptul fundamental la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic este recunoscut oricărei persoane fizice şi juridice,
exercitarea sa putând avea loc fie în mod individual, fie colectiv. Acesta are un
conţinut şi o natură originală prin faptul că prevederile constituţionale consacră
deopotrivă, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
precum şi obligaţia oricărei persoane de a proteja şi ameliora mediul. Obligația
de a proteja și ameliora mediul are deci un caracter colectiv, fiind consacrată ca
o garanţie specială a dreptului fundamental la un mediu sănătos, protecţia
mediului fiind astfel ridicată la rangul de îndatorire fundamentală.
Constituţionalizarea acestui drept constituie rezultatul asimilării unui
nou drept fundamental, inclus în „generaţia a treia”, cea a „drepturilor de
solidaritate” şi caracterizat printr-o dinamică deosebită în privinţa recunoaşterii
şi garantării sale juridice. Ca atare, dacă dreptul mediului decurge din interesul
comun al umanităţii, se consideră că acest interes se reflectă în drepturile
recunoscute individului (M. Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului,
Editura Economică, Bucureşti, 1995, pp. 66–71; L. Mocanu, O. Mastacan,
Constituţionalizarea dreptului la un mediu sănătos în România, în Studii de
Drept Românesc, nr. 3/2009, pp. 219–225).
Consacrarea constituţională a dreptului fundamental la un mediu

sănătos şi echilibrat ecologic în ţara noastră s-a realizat relativ târziu,
respectiv în 2003 prin Legea de revizuire a Constituţiei, fiind introdus în Titlul II
–„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, Capitolul II –„Drepturile şi
libertăţile fundamentale”, art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi asigură cadrul legislativ
75
pentru exercitarea acestui drept. Totodată, persoanele fizice şi juridice au
îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
Consacrarea expresă ca drept subiectiv a dreptului la un mediu sănătos
s-a realizat iniţial prin Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului şi ulterior
prin O.U.G nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care a înlocuit această lege
cadru.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005 „Statul recunoaşte oricărei
persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislatiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
1. Precizaţi care este primul instrument juridic care consacră

expres dreptul la mediu.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Precizaţi care este cauza CEDO care marchează momentul în

care dreptul la un mediu sănătos pătrunde, pe calea interpretării art. 8 în
domeniul de acţiune al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
76
3. Precizaţi două cauze în care România a fost condamnată de
C.E.D.O. pentru nerespectarea dreptului la un mediu sănătos.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe

articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Bucureşti, 2015.
R. Duminică, A. Tabacu, The fundamental right to a healthy and
ecologically balanced environment in national and international regulations, în
volumul The International Scientific Conference Globalization, Intercultural
Dialogue and National Identity, Târgu-Mureş, 2015.
2014.
M. Duţu, Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu
în România, în Dreptul nr. 6/2004
2014.
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
L. Mocanu, O. Mastacan, Constituţionalizarea dreptului la un mediu
sănătos în România, în Studii de Drept Românesc, nr. 3/2009.
A. Nedelcu, O. Surdescu, Reflecţii cu privire la constituţionalizarea
dreptului la un mediu sănătos în Uniunea Europeană, în Sfera politicii, nr.
7(149)/2010.
D. L. Niţu, Dreptul la mediu, în Revista Themis – revistă a Institutului
Naţional al Magistraturii, nr. 3/2005.
P. Truşcă, A. Truşcă Trandafir, Dreptul fundamental al omului la un
mediu sănătos în jurisprudenţa CEDO, în Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative, nr. 1 (23)/2009.
77
I. Realizaţi un referat cu titlul: “Dreptul fundamental la un mediu

sănătos în jurisprudenţa CEDO”.
1. La nivel internaţional, pentru prima oară s-a afirmat explicit legătura

dintre protecţia mediului şi drepturile omului:
a. în 1972 în cadrul primei Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite
organizată la Stockholm
b. în anul 1992 în cadrul celei de-a II-a Conferinţe a Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare organizată la Rio de Janeiro
c. în 1998 prin Protocolul adiţional al Convenţiei Americane a
Drepturilor Omului privind drepturile economice, sociale şi culturale de la San
Salvador
2. Primul instrument juridic internaţional care consacră expres dreptul la

mediu este :
a. Declaraţia de la Rio de Janeiro din 1992
b. Carta africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor
c. Protocolul adiţional al Convenţiei Americane a Drepturilor Omului
privind drepturile economice, sociale şi culturale de la San Salvador din 1998
3. La nivel european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

adoptată în anul 1950:
a.reglementează expres dreptul la un mediu sănătos
b. nu reglementează expres dreptul la un mediu sănătos
c. reglementează expres dreptul la un mediu sănătos prin art. 8
paragraf 1
4. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos s-a realizat la nivel

european:
a. prin jurisprudenţa CEDO
b. pe cale pretoriană
c. prin interpretarea extensivă a domeniului de aplicare a dreptului la
viaţă privată şi de familie consacrat explicit de Convenţie realizată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului
d. toate răspunsurile sunt corecte
5. O atingere adusă dreptului la un mediu sănătos:

a. poate fi invocată ca atare în faţa C.E.D.O.
78
b. nu poate fi invocată ca atare în faţa C.E.D.O. întrucât nu e garantat in
terminis de Convenţie
c. nu poate fi invocată în faţa C.E.D.O. decât indirect, prin încălcarea
dreptului prevăzut în art. 8 alin. 1 din Convenţie
6. Reprezintă atribute ale dreptului la un mediu sănătos:

a. accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
b. dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c. dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de
reglementare în domeniu;
d. dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor
e. dreptul la despăgubire pentru prejudiciul produs.
7. Consacrarea expresă ca drept subiectiv a dreptului la un mediu

sănătos s-a realizat iniţial în ţara noastră prin:
a. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului
b. Legea de revizuire a Constituţiei
c. O.U.G nr. 195/2005 privind protecţia mediului
8. Dreptul fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic:

a. este recunoscut oricărei persoane fizice şi juridice
b. poate fi exercitat doar în mod individual
c. poate fi exercitat atât în mod individual cât şi colectiv
d. are un conţinut complex şi integrator, cuprinzând şi alte drepturi a
căror exercitare dă garanţia realizării acestui drept
9. Obligația de a proteja și ameliora mediul:

a. este consacrată constituţional
b. are un caracter colectiv
c. este o garanţie specială a dreptului fundamental la un mediu sănătos
d. este o îndatorire fundamentală
e. toate răspunsurile sunt corecte


79
80
STRUCTURI INSTITUŢIONALE CU ROL ÎN PROTECŢIA MEDIULUI
7.1. Obiective........................................................................................... 81
7.2. Organizaţii internaţionale, regionale şi subregionale........................ 81
7.3. Autorităţi naţionale cu rol în protecţia mediului................................ 87
7.4. Instituţii ale Uniunii Europene care contribuie prin activitatea lor la 94
ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea mediului înconjurător....................
7.6. Test de autoevaluare ...................................................................... 97
7.7. Bibliografie specifică......................................................................... 98
7.8. Lucrare de verificare......................................................................... 99
7.1. Obiective
• înţelegerea necesităţii colaborării internaţionale, regionale şi

subregionale în domeniul protecţiei mediului
• identificarea de către cursanţi a organizaţiilor internaţionale,
regionale şi subregionale cu rol în protecţia mediului
• identificarea atribuţiilor autorităţilor naţionale cu rol în protecţia
mediului
7.2. Organizaţii internaţionale, regionale şi subregionale
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a jucat un rol important în apariția și

dezvoltarea dreptului internaţional al mediului. Încă de la prima rezoluţie în
materia protecției mediului adoptată la 3 decembrie 1968 şi până în prezent,
această Organizație a adoptat numeroase documente (rezoluţii, declaraţii,
programe de acţiune etc.) care au contribuit la conturarea normelor şi principiilor
juridice privind protecţia şi conservarea mediului. Sub egida sa au fost elaborate
tratatele şi convenţiile internaţionale de bază ale dreptului internaţional al
mediului.
De asemenea, ONU a fost gazda celor mai importante Conferinţe
Mondiale cu privire la problemele ecologice globale: cea de la Stockholm din
1972, cea de la Rio de Janeiro din 1992 și Johanesburg din 2002, în urma cărora
au fost elaborate documente internaţionale esențiale pentru protecţia mediului.
Tot la iniţiativa ONU a fost încheiată în 1982 Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării de la Montego Bay, document ce dedică un capitol întreg
protecţiei şi conservării mediului marin.
În perioada actuală, implicarea efectivă a ONU în domeniul protecției
mediului s-a diminuat ca urmare a creșterii rolului organismelor sale
81
specializate, dar mai ales ca urmare a creării de organizaţii regionale şi
subregionale specializate pe probleme ecologice.
a. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) este considerat a
fi principalul organism al ONU creat în vederea protecţiei mediului. UNEP a
fost înfiinţat după Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Uman de la
Stockholm din anul 1972 şi are ca misiune coordonarea la nivel mondial a
integrării politicilor de protecţie a mediului în celelalte sectoare în vederea
asigurării dezvoltării durabile şi creşterii calităţii vieţii prin informare şi
promovarea colaborării internaţionale.
Această organizaţie internaţională contribuie la dezvoltarea
infrastructurii instituţionale şi legale în scopul protejării mediului la nivel global,
oferind sprijin statelor, mai ales celor cu economii în curs de dezvoltare în
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratatele internaţionale, în dezvoltarea de
instituţii şi în adoptarea de legi în domeniul ocrotirii, conservării şi ameliorării
mediului. În activitatea desfăşurată, UNEP are o serie de priorităţi, precum:
minimizarea efectelor poluării provocate de om şi a consecinţelor dezastrelor
naturale asupra bunăstării umane; asigurarea promovării de către statele
membre a conservării și utilizării durabile printr-o gestionare raţională a
terenurilor,a resurselor de apă ş.a; minimizarea impactului substanțelor nocive
și a deșeurilor periculoase asupra mediului și a oamenilor; utilizarea eficientă
a resurselor naturale; asigurarea accesului la informaţiile cu privire la mediu
etc.
Totodată, UNEP este un exponent al inițiativei Economiei Verzi (GEI)
concepută pentru a ajuta guvernele în „ecologizarea” economiilor lor prin
remodelarea și reorientarea politicilor, investițiilor și cheltuielilor către o serie
de sectoare, cum ar fi tehnologiile curate, energiile regenerabile, serviciile de
apă, gestionarea deșeurilor și agricultura durabilă.
Este notabilă şi implicarea autorităţilor române în activitatea acestui
organism. România a deţinut în perioada 2005-2007, în numele grupului
regional est-european, funcţia de preşedinte al Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi (CPR) acreditaţi la Nairobi pentru Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu (UNEP) ceea ce a avut şi are un impact pozitiv în domeniul
dezvoltării relaţiilor internaţionale privind mediul.
b. Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Naţiunilor Unite (CSD) a fost
creată în anul 1993, ca urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992, şi este alcătuită din
reprezentanţi ai 53 de state aleşi la 3 ani. CSD desfăşoară sesiuni anuale pe
diverse tematici ale dezvoltării durabile, cel mai important element al
dezvoltării durabile, fiind protecţia mediului. Printre atribuţiile sale se
înnumără:
-monitorizarea la nivel internaţional, naţional şi regional a
implementării recomandărilor şi angajamentelor conţinute în documentele
adoptate la UNCED (în principal, Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio asupra
Mediului şi Dezvoltării);
82
- elaborarea de liniile directoare ale implementării documentelor
UNCED şi Summit-ului Mondial pentru Dezvoltare Durabilă de la
Johannesburg (WSSD) din 2002;
- promovarea dialogului şi a parteneriatelor pentru dezvoltare durabilă
între guverne, comunitatea internaţională şi grupurile importante identificate ca
factori cheie pentru realizarea dezvoltării durabile în Agenda 21.
c. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) este un
organism subsidiar, specializat al Organizaţiei Naţiunilor Unite, înfiinţat în 1965.
El reprezintă reţeaua globală a ONU în domeniul dezvoltării şi are ca obiectiv
susţinerea ţărilor în curs de dezvoltare în vederea atragerii şi utilizării
corespunzătoare a asistenţei pentru dezvoltare, promovând accesul la
informaţie, experienţe şi resurse menite să ofere oamenilor o viaţă mai bună.
Având în vedere că la nivel mondial s-a luat angajamentul îndeplinirii
Obiectivelelor de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015, inclusiv obiectivul
fundamental de a reduce cu jumătate sărăcia extremă, prin intermediul reţelei
sale internaţionale, PNUD coordonează eforturile internaţionale şi naţionale
pentru atingerea acestui scop. Programul îşi desfăşoară activitatea şi în alte trei
mari domenii: guvernarea democratică; prevenirea crizelor şi reconstrucţie;
mediu şi dezvoltare durabilă. Sub acest ultim aspect, printr-o serie de
programe, precum Iniţiativa Ecuatorială şi Fondul Global pentru Mediu, PNUD
susţine statele în demersurile lor de creştere a capacităţii de a găsi soluţii
optime pentru necesităţile existente la nivel global, regional şi naţional, cautând
şi oferind cele mai bune practici, punând la dispoziţie politici inovative de
consultanţă şi facilitând relaţia dintre parteneri prin proiecte-pilot.
În ce priveşte prezenţa PNUD în România, un Birou al acestui
organism a fost deschis la Bucureşti în anul 1972, iar în prezent accentul este
pus pe o formă flexibilă de cooperare ce vizează atât finalizarea pînă în anul
2015 a activităţilor de tip tradiţional, lansate anterior (oferirea unor servicii de
consultanţă calificate, asistenţa financiară bine orientată, sprijinirea Guvernului
României în domenii de o importanţă deosebită, precum energia şi mediul,
reducerea sărăciei şi prevenirea crizelor), cât mai ales, consolidarea
capacităţilor ţării noastre în domeniul furnizării de asistenţă pentru dezvoltare.
În materia protecţiei mediului, colaborarea României cu PNUD
reprezintă pentru ţara noastră o programare a acţiunilor viitoare, pe direcţiile
apreciate ca prioritare la Summit-ul Dezvoltării Durabile de la Johannesburg,
dar şi un punct forte al activităţilor politicilor de mediu din România, prin
stabilirea unor relaţii internationale cu efecte benefice asupra elaborării,
promovării şi managementului proiectelor de protecţia, conservarea şi
dezvoltarea mediului.
d. Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE) este
un organism creat în 1947 cu vocaţie generală în domeniul dezvoltării
economice şi sociale care desfăşoară totodată şi acţiuni importante pentru
identificarea modalităţilor de combatere a poluării pe plan regional.
83
Activităţile desfăşurate de UNECE în domeniu sunt conforme
principiilor Agendei 21, având ca obiectiv protecţia mediului şi a sănătăţii
umane şi promovarea dezvoltării durabile în ţările membre. Scopul urmărit
este acela de a identifica modalităţi de reducere a poluării pentru a minimiza
efectele negative ale acesteia asupra mediului şi pentru a evita astfel
degradarea calităţii factorilor de mediu pentru generaţiile viitoare.
Pentru atingerea acestor obiective, în structura UNECE îşi desfăşoară
activitatea un Comitet pentru Politici de Mediu, alcătuit din reprezentanţi ai
guvernelor care se reunesc periodic pentru a formula politici de mediu şi
pentru a oferi asistenţă la implementarea acestora.
Dincolo de aceste instituţii specializate, şi alte organisme desfăşoară
activităţi la nivel internaţional în domeniul protecţiei mediului, de exemplu:
a. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO), organizaţie interguvernamentală, specializată, înființată la 16
februarie 1946 cu sediul la Paris şi care numără în prezent 171 de state
membre.Țara noastră este membră a acesteia din anul 1956. Deși scopul
general al organizaţiei este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin
educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie; dezvoltarea colaborării între naţiuni
pentru asigurarea respectului universal al justiţiei şi al legii, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care Carta Naţiunilor
Unite le recunoaşte tuturor popoarelor fără nicio discriminare, are însă
preocupări importante în domeniul protecției mediului.
b. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), înfiinţată în anul 1946 cu
sediul la Geneva, al cărei scop principal este de a conduce-popoarele la
nivelul cel mai ridicat posibil de sănătate, coordonează și studii referitoare la
poluarea zonelor de litoral, la poluarea aşezărilor omeneşti, studii de
combatere a zgomotului, de evaluare a efectelor pe care le produc condiţiile
de mediu asupra sănătăţii ş.a.
c. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), fondată în 1947 cu
sediul la Geneva are printre obiectivele sale și creşterea contribuţiei
meteorologiei la progresul economic şi social, la protecţia vieţii şi conservarea
mediului înconjurător, iniţiind proiecte în domeniul agriculturii, hidrologiei,
oceanografiei şi mediului înconjurător (de exemplu, a iniţiat Programul
„Supravegherea vremii în lume” care cuprinde şi studiul poluanţilor
atmosferici).
Dincolo de organismele menţionate anterior, din cadrul ONU, mai au
atribuţii în domeniul protecţiei mediului şi: Organizaţia pentru Agricultură şi
Alimentaţie (FAO), Organizaţia Internaţională pentru Aviaţie Civilă (ICAO),
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (UNIDO),
Organizaţia Mondială pentru Comerţ (WTO), UNICEF.
Organizații regionale
Prima instituţie de cooperare în Europa care a desfăşurat acţiuni de
pionierat în domeniul protecţiei mediului încă de la începutul anilor 1960 este
84
Consiliul Europei, înfiinţată prin Tratatul la Londra în 1949.
Interesul manifestat pentru soluţionarea unor probleme ecologice se
reflectă în numărul mare, dar mai ales în importanţa documentelor adoptate,
dintre care, cu titlu de exemplu, enumerăm: Carta apei, 1968; Declaraţia de
principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; Carta solurilor, 1972;
Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în transportul
internaţional,1968; Carta animalelor, 1986; Convenţia europeană privind
protecţia animalelor de companie, 2004; Convenţia privind protecţia mediului
prin dreptul penal, 1999 ş.a.
O altă organizaţie regională care desfăşoară activităţi importante în
domeniul protecţiei mediului este Agenţia Europeană pentru Mediu (A.E.M.),
cu sediul la Copenhaga, creată în 1990. Membrii AEM sunt, în principal,
statele membre ale UE, însă din această agenţie fac parte şi state nemembre
ale Uniunii Europene.
Agenția a fost înfiinţată cu scopul de a ajuta UE și statele membre să
ia decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la îmbunătăţirea calităţii mediului,
prin integrarea cerinţelor de mediu în politicile economice, pentru a avansa
către o dezvoltare durabilă și pentru a coordona rețeaua europeană de
informare și observare privind mediul şi are ca principală atribuţie colectarea
datelor naționale care servesc la producerea de seturi de date europene,
concepând și actualizând indicatorii și rapoartele privind starea mediului.
Sintetizând, obiectivul principal al agenţiei este acela de a susţine
dezvoltarea durabilă şi de a contribui la îmbunătăţirea semnificativă a mediul
înconjurător în Europa, prin transmiterea de informaţii de actualitate, de
interes, pertinente şi exacte către responsabilii politici, dar şi către publicul
larg (www.eea.europa.eu/ro).
Liga Statelor Arabe (LSA), organism creat în 1945 în urma Conferinţei
Statelor Arabe de la Cairo se regăseşte printre oraganizaţiile regionale
importante pentru zona de nord-est a Africii și sud-vestul Asiei şi are ca scop
general favorizarea cooperării între statele arabe membre pe plan politic,
economic, militar, social şi cultural, aplanarea unor eventuale diferende între
acestea şi asigurarea condiţiilor de colaborare cu alte state. Prin activităţile
desfăşurate, Liga Statelor Arabe face recomandări şi cu privire la utilizarea şi
protejarea resurselor naturale ale mediului prin intermediul Consiliul său
Economic (www.arableagueonline.org/).
Organizaţia Unităţii Africane (OUA), organizaţie interguvernamentală
cu caracter regional, creată la 25 mai 1963 de Conferinţa la nivel înalt de la
Addis Abeba (Etiopia) are ca obiective: promovarea unităţii şi solidarităţii tuturor
statelor member; coordonarea şi intensificarea eforturilor şi cooperarea în
vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale tuturor popoarelor africane;
apărarea suveranităţii teritoriale; abolirea tuturor formelor de colonialism de pe
continentul african; promovarea cooperării internaţionale.
Organizaţia Statelor Americane (OSA) este o organizaţie
interguvernamentală cu caracter regional care a fost înfiinţată la 2 mai 1948, în
85
cadrul celei de-a IX-a Conferinţe internaţionale americane de la Bogota. În 1967
în cadrul Conferinţei de la Buenos Aires au fost lărgite atribuţiile organizaţiei,
astfel că scopurile vizate de organizaţie sunt: garantarea păcii şi securităţii
continenutului, prevenirea cauzelor posibile de criză şi asigurarea rezolvării
paşnice a diferendelor care s-ar ivi între statele membre, organizarea de acţiuni
de solitaritate în caz de agresiune, găsirea de soluţii pentru problemele politice,
juridice şi economice prin cooperare, dezvoltare economică, culturală şi socială
între statele membre. În sfera protecţiei mediului, OSA a pus în practică
proiecte ce au ca obiect valorificarea apelor şi a pădurilor continentale şi a
contribuit la elaborarea şi aplicarea Convenţiei cu privire la protecţia naturii
şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică.
Organizaţii subregionale
Având în vedere numărul mare şi diversitatea organizaţiilor
subregionale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului, vom menţiona cu titlu
de exemplu doar câteva dintre cele care desfăşoară activităţi în Europa.
Comisia Dunării pentru navigaţie a luat fiinţă în anul 1948, are sediul la
Budapesta şi este alcătuită din reprezentanţii statelor riverane. Comisia are
atribuţii numai în domeniul navigaţiei, în realizarea acestora, consultându-se cu
ţările dunărene. Totodată, activitatea ei vizează şi acţiuni de prevenire şi
combatere a poluării apelor Dunării.
Comisia Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor interioare îşi
exercită atribuţiile prin intermediul a două organisme internaţionale: Comisia
centrală pentru navigaţia pe Rin, înfiinţată în 1968 cu sediul la Strabourg şi
Comisia internaţională pentru protecţia Rinului împotriva poluării, cu sediul la
Koblenz. Aceasta din urmă are ca scop cercetarea naturii, originii, intensităţii,
precum şi a oricăror alte date cu privire la poluarea Rinului.
Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo din 1972
are ca obiectiv prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare
efectuate de nave şi aeronave în zona Atlanticului de Nord-Est. Potrivit art. 17
din Convenţie, Comisia exercită atât funcţii de control, dar şi de coordonare a
unor activităţi ale statelor contractante. Orice imersare, fie că este permisă în
baza unei autorizaţii, fie că e cauzată de o situaţie de forţă majoră, trebuie
comunicată de urgenţă, prin rapoarte, Comisiei Oslo, în vederea înregistrării.
Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki (1974)
are ca principal scop prevenirea poluării mediului marin din zona Mării Baltice şi
constituie un mecanism permanent. Este de remarcat faptul că are competenţă
de reglementare care se reflectă în definirea criteriilor poluării, a obiectivelor în
domeniul reducerii poluării şi a celor referitoare la măsurile ce trebuie luate în
meteria prevenirii poluării; are competenţă de informare şi cercetare privind
supravegherea continuă a aplicării Convenţiei şi competenţă de recomandare în
problema revizuirii dispoziţiilor Convenţiei.
86
7.3. Autorităţi naţionale cu rol în protecţia mediului
Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (MMAP), instituţie publică cu

personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat realizează politica
naţională în domeniile mediului, gospodăririi apelor şi managementului silvic.
Rolul acestuia este de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii şi îl
exercită fie direct, fie prin organisme tehnice specializate, autorităţi sau instituţii
publice aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea sa.
Acţiunile Ministerului sunt îndreptate spre protejarea mediului şi
resurselor naturale, spre garantarea unui mediu curat pentru generaţia actuală
şi cea viitoare, promovând principiile dezvoltării durabile.
În contextul în care denumirea acestui minister este schimbată foarte
des, legiuitorul a preferat atunci când a reglementat atribuţiile acestuia să
utilizeze termenul general de Autoritate publică centrală pentru protecţia
mediului. În conformitate cu art. 75 din O.U.G. nr. 195/2005 „Autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi răspunderi: a)
reactualizează strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi
elementelor strategice prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă; b)
elaborează recomandările şi acţionează pentru integrarea politicilor de mediu în
strategiile şi politicile sectoriale; c) coordonează activitatea de instruire în
domeniul protecţiei mediului; d) corelează planificarea de mediu cu cea de
amenajare a teritoriului şi urbanism şi stabileşte măsuri de reconstrucţie
ecologică; e) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi
termenii care permit accesul liber la informaţiile privind mediul şi participarea
publicului la luarea deciziilor privind mediul; f) stabileşte infrastructura pentru
informaţia spaţială care serveşte scopurilor politicilor de mediu şi politicilor sau
activităţilor care pot avea un impact asupra mediului; g) iniţiază proiecte de acte
normative, norme tehnice, reglementări şi proceduri specifice; h) avizează
normele şi reglementările referitoare la activităţi cu impact asupra mediului,
elaborate de alte autorităţi şi controlează aplicarea acestora; i) organizează
sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului, coordonează
activitatea acestuia şi asigură informarea autorităţii centrale pentru sănătate
privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului; j) creează
cadrul instituţional-administrativ pentru identificarea şi promovarea programelor
de cercetare, pentru formarea şi instruirea unui personal calificat pentru
supraveghere, analiză, evaluare şi control al mediului; k) implementează
politicile, strategiile şi reglementările de protecţie a mediului prin Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului şi agenţiile judeţene pentru protecţia
mediului; l) numeşte comisii de experţi pentru evaluarea prejudiciului adus
mediului prin anumite activităţi care implică organisme modificate genetic; m)
asigură, contra cost, consultarea organismelor ştiinţifice şi a experţilor interni si
externi, după caz; n) elaborează şi implementează programe şi elaborează
materiale educative privind protecţia mediului; o) urmăreşte, în sfera sa de
87
competentă, respectarea obligaţiilor asumate prin convenţiile internaţionale la
care România este parte; p) urmăreşte şi analizează aplicarea prezentei
ordonanţe de urgenţă, întocmeşte, prin intermediul Agenţiei Naţionale de
Protecţia Mediului, rapoarte anuale privind starea mediului; q) colaborează cu
organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări şi reprezintă Guvernul în relaţiile
internaţionale în domeniul protecţiei mediului; r) aplică sancţiuni, prin Garda
Naţională de Mediu, pentru nerespectarea legislaţiei de mediu si pentru
neconformarea la condiţiile impuse prin actele de reglementare, titularilor
activităţilor; s) colaborează cu autorităţile publice şi alte persoane juridice, în
scopul diminuării efectelor negative ale activităţilor economice asupra mediului
şi încurajează introducerea tehnicilor şi tehnologiilor adecvate pentru mediu; t)
pune la dispoziţie publicului date privind starea mediului, programele şi politica
de protecţie a mediului; ţ) se consultă cel puţin o dată pe an cu reprezentanţii
organizaţiilor neguvernamentale şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile pentru
stabilirea strategiei protecţiei mediului; u) identifică, în colaborare cu Ministerul
Finanţelor Publice, noi instrumente financiare care favorizează protecţia şi
îmbunătăţirea calităţii elementelor de mediu; v) realizează activitatea de
inspecţie şi control în domeniul protecţiei mediului prin Garda Naţională de
Mediu; w) colaborează cu autorităţile publice de protecţie civilă pentru
elaborarea planurilor operative şi pentru executarea în comun a intervenţiilor în
caz de poluări sau accidente ecologice; x) elaborează Programul Operaţional
Sectorial Mediu având responsabilitatea managementului, implementării şi
gestionării asistenţei financiare alocate acestui program; y) propune, în situaţii
speciale constatate pe baza datelor obţinute din supravegherea mediului,
declararea prin hotărâre a Guvernului de zone de risc înalt de poluare în
anumite regiuni ale ţării şi elaborează, împreună cu alte autorităţi publice
centrale şi locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în
aceste zone, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului. După eliminarea
factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date rezultate din
supravegherea evoluţiei stării mediului, zona respectivă este declarată reintrată
în normalitate; z) autorizarea laboratoarelor pentru controlul calităţii mediului;
z1) plăteşte, în condiţiile legii, contribuţii obligatorii sau voluntare la organizaţiile
constituite în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este
parte, prin Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, în limita bugetului
aprobat”.
În subordinea Ministerului îşi desfăşoară activitatea următoarele
instituţii publice cu personalitate juridică (H.G. nr. 38/2015 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor): Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului (ANPM), Garda Naţională de Mediu (GNM), Admi-
nistraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi Comisariatele de regim silvic şi
cinegetic.
De asemenea, pe lângă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor
funcţionează şi o serie de organisme consultative cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, respectiv:
88
a) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului
protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;
b) Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă (CMSU);
c) Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi a altor lucrări
hidrotehnice (CONSIB);
d) Comitetul naţional român pentru Programul hidrologic internaţional;
e) Comisia pentru eticheta UE ecologică;
f) Comitetul EMAS;
g) Comisia tehnico-economică;
h) Centrul român pentru reconstrucţia ecologică a râurilor;
i) Comisia naţională privind schimbările climatice;
j) Consiliul interministerial al apelor;
k) Comitetul de avizare pentru probleme de mediu Petrom;
l) Comisia naţională pentru înscrierea în Registrul naţional al
elaboratorilor de studii pentru protecţia mediului.
Sub autoritatea Ministerului de resort funcţionează Administraţia
Naţională de Meteorologie şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, iar sub
coordonarea sa Administraţia Fondului pentru Mediu şi Administraţia Naţională
„Apele Române”.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM)

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a fost înfiinţată în anul 2004
într-o perioadă de reforme instituţionale majore în domeniul protectiei mediului
şi este o instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la
bugetul de stat. Aceasta funcţionează în subordinea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, fiind organul de specialitate de execuţie şi
implementare a politicilor şi legislaţiei în domeniu. Structura sa organizatorică,
numărul de personal, atribuţiile şi competenţele sunt stabilite prin hotărâre a
Guvernului (Hotărârea de Guvern nr. 1000 din 17 octombrie 2012 privind
reorganizarea şi funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a
instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia), la propunerea Ministerului.
Obiectivul agenţiei, ca de altfel şi al celor 42 de agenţii judeţene, aflate
în subordine directă este de a asigura un mediu mai bun în România pentru
generaţiile prezente şi viitoare şi realizarea unor ameliorări majore şi
permanente ale calităţii aerului, solului şi apelor. Atingerea acestui scop se
realizează prin exercitarea unor atribuţii, precum: planificarea strategică de
mediu; monitorizarea factorilor de mediu; autorizarea activităţilor cu impact
asupra mediului; implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel naţional
şi local; raportările către Agenţia Europeană de Mediu, pe următoarele domenii:
calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.
Conform art. 3 din actul normativ de organizare şi funcţionare, Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului îndeplineşte următoarele funcţii în domeniul
protecţiei mediului: a) funcţia de suport tehnic pentru fundamentarea proiectelor
de acte cu caracter normativ, a strategiilor şi politicilor sectoriale, precum şi a
89
planurilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului; b) funcţia de implementare
a politicilor, strategiilor şi legislaţiei din domeniul protecţiei mediului, la nivel
naţional; c) funcţia de coordonare, monitorizare şi control al activităţii agenţiilor
pentru protecţia mediului din subordine; d) funcţia de autoritate care emite acte
de reglementare, potrivit prevederilor legale;e)funcţia de instruire şi
perfecţionare continuă a personalului aparţinând agenţiilor judeţene pentru
protecţia mediului din subordine; f) funcţia de reprezentare în domeniul său de
activitate, în relaţiile interne şi externe, conform mandatului acordat de către
conducătorul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Atribuţiile ANPM la nivel regional în domeniul implementării strategiilor
şi politicilor de mediu şi a legislaţiei în vigoare sunt îndeplinite prin Agenţiile
regionale pentru protecţia mediului. La nivelul fiecărei agenţii regionale pentru
protecţia mediului funcţionează un Comitet regional pentru protecţia mediului,
alcătuit din reprezentanţi ai structurilor centrale şi teritoriale de mediu, finanţelor
publice, sănătăţii, ai autorităţilor publice, care colaborează cu agenţia regională
la aplicarea la nivel regional a strategiei şi politicii naţionale de protecţie a
mediului, după cum prevăd dispoziţiile art. 74-75 din O.U.G. nr. 195/2005 (aşa
cum au fost modificate de Legea nr. 117/2013).
În subordinea ANPM își desfășoară activitatea și Agenţiile judeţene
pentru protecţia mediului, instituţii publice cu personalitate juridică, cu statut de
servicii publice deconcentrate şi care exercită la nivel judeţean atribuţiile
aferente autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului.
Garda Naţională de Mediu (GNM)

Garda Naţională de Mediu este o instituţie publică finanţată integral de
la bugetul de stat şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.
Conform art. 1 alin. 2, aşa cum a fost modificat de H.G. nr. 170/2015,
GNM este un corp specializat de inspecţie şi control, iar comisarii săi sunt
funcţionari publici numiţi în funcţii publice specifice, în condiţiile legii şi pot lua
măsuri de sancţionare, de suspendare/încetare a activităţii ca urmare a poluării
şi deteriorării mediului sau pentru nerespectarea condiţiilor impuse prin actele
de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului şi
a măsurilor stabilite în notele de constatare şi în rapoartele de inspecţie şi
control.
GNM este responsabilă de asigurarea controlului implementării
profesioniste, uniforme şi integrate a politicii Guvernului de aplicare a legislaţiei
naţionale armonizate cu cea unională în domeniul protecţiei mediului. În
vederea identificării ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii ecologice,
Garda dezvoltă cooperarea transfrontalieră la toate nivelurile cu scopul
adoptării măsurilor comune privind prevenirea şi diminuarea impactului în cazul
accidentelor majore şi al situaţiilor excepţionale, precum şi informarea şi
atragerea publicului în rezolvarea problemelor ce ţin de ameninţările securităţii
90
ecologice şi cooperează cu instituţii cu atribuţii similare din alte state, pe baza
tratatelor/protocoalelor încheiate, precum şi cu organisme din cadrul UE în
cauzele de interes comun sau în ceea ce priveşte derularea proiectelor şi
programelor internaţionale. Totodată, GNM participă împreună cu celelalte
autorităţi ale statului, după caz, la educarea populaţiei pentru o protecţie activă
şi responsabilă a mediului, desfăşoară activităţi de informare consiliere şi
educare a cetăţenilor, editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei
mediului.
GNM are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii,
constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
inclusiv a nerespectării reglementărilor prevăzute în legile specifice domeniului
controlului poluării industriale şi managementului riscului, substanţelor şi
preparatelor periculoase, biodiversităţii şi ariilor naturale protejate, fondului de
mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, aşa cum se
prevede în actul normativ de organizare şi funcţionare (H.G. nr. 1005/2012
privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu publicată în M.Of.
nr. 729 din 29 octombrie 2012 modificată şi completată prin H.G. nr. 170/2015
publicată în M.Of. nr. 201 din 26.03.2015) şi în Planul Strategic al GNM pe anii
2014-2016.
Sub aspect organizatoric, la nivel central funcţionează un Comisariat
General care are atribuţii de îndrumare şi coordonare a activităţii tuturor
comisariatelor teritoriale şi desfăşoară acţiuni operative pe întreg teritoriul ţării,
elaborează şi asigură realizarea strategiei de inspecţie şi control. Are în
subordine 41 de comisariate judeţene, Comisariatul Municipiului Bucureşti şi
Comisariatul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, organizate ca structuri fără
personalitate juridică, la nivel de serviciu.
Comisarii Gărzii sunt funcţionari publici cu statut specific, care poartă,
de regulă, uniformă şi îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în
scopul protecţiei mediului, exclusiv pe baza şi în aplicarea prevederilor legale în
domeniu, cu respectarea principiilor prevenţiei, imparţialităţii, nediscriminării,
proporţionalităţii şi gradualităţii.
GNM este condusă de un comisar general care are calitatea de
ordonator terţiar de credite, exercită atribuţiile legale în această calitate şi are în
subordine 3 comisari generali adjuncţi.
Personalul Gărzii beneficiază de protecţia legii şi este apărat de orice
ingerinţă sau amestec în activitatea sa, de natură să îi influenţeze libertatea de
apreciere, de execuţie, de decizie sau de control. În îndeplinirea atribuţiilor ce îi
revin, personalul cu atribuţii de control are următoarele drepturi enumerate în
art. 12 din H.G. nr. 1005/2012:
a) la uniformă şi echipament specific;
b) să aibă acces deplin, în condiţiile legii, în orice situaţie, în
amplasamentele şi incintele în care se desfăşoară sau se prezumă că se
desfăşoară o activitate generatoare de impact negative asupra mediului;
91
c) să legitimeze, în vederea stabilirii identităţii, persoanele care încalcă
sau sunt suspecte că au încălcat dispoziţiile legale din domeniile de competenţă
ale GNM;
d) să conducă, numai împreună cu cadrele de poliţie sau jandarmi, la
sediul organelor competente, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită
şi care au săvârşit sau sunt suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale din
domeniul de competenţă al GNM;
e) să efectueze, în condiţiile legii, controale ale mijloacelor de transport,
când există indicii cu privire la săvârşirea unor contravenţii sau infracţiuni în
domeniul protecţiei mediului;
f) să participe, la solicitarea organelor competente, la efectuarea
cercetării persoanelor suspecte de săvârşirea unor infracţiuni prevăzute în
legislaţia de mediu;
g) să reţină, în vederea confiscării, pe baza constatărilor efectuate,
bunurile şi mijloacele de transport folosite, destinate sau rezultate în urma
săvârşirii faptelor ilegale;
h) să participe, la solicitarea organelor competente, la controlul specific
în punctele de trecere a frontierei;
i) să fie însoţit obligatoriu la acţiunile de inspecţie şi control cu grad
sporit de periculozitate de ofiţeri, agenţi şi subofiţeri din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, conform protocoalelor încheiate în acest sens, sau
de membri ai subunităţilor specializate de intervenţie rapidă ale poliţiei ori de
jandarmi, după caz;
j) să dispună măsuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a
bunurilor a căror fabricaţie, depozitare, transport, desfacere sau dobândire este
ilicită şi au legătură cu protecţia mediului;
k) alte drepturi conferite de legislaţia în vigoare.
În fine, conform art. 15 din H.G. nr. 1005/2012 întreg personalul GNM
are următoarele obligaţii:
a) să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind
activitatea lor profesională;
b) să răspundă, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi exercită şi îşi
îndeplinesc atribuţiile de serviciu;
c) să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu;
d) să nu îşi exercite autoritatea în interes personal sau în cazuri de
conflict de interese, aşa cum sunt ele prevăzute în lege;
e) să păstreze confidenţialitatea datelor dobândite în timpul desfăşurării
activităţii, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
f) să nu fructifice datele confidenţiale obţinute în calitatea lor oficială;
g) să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială şi să
nu compromită, prin activitatea lor publică ori privată, prestigiul funcţiei sau al
instituţiei din care fac parte.
Comisarii GNM, în exercitarea atribuţiilor proprii, încheie acte de control
pe baza tematicilor, sesizărilor, autosesizărilor sau inopinat, constată prin
92
proces-verbal contravenţiile săvârşite şi aplică sancţiunile legale. La acţiunile de
control vor participa minimum 2 comisari.
Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” (ARBDD)

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD) a fost
înfiinţată în 1990 ca organizaţie administrativă responsabilă pentru conservarea
şi managementul biodiversităţii, ecosistemelor şi resurselor naturale din Delta
Dunării. Acest rol a fost consacrat prin Legea nr. 82/1993 privind constituirea
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (RBDD), cu modificările şi completările
ulterioare.
ARBDD este o instituţie publică, cu personalitate juridică şi îndeplineşte
funcţia de autoritate de mediu pe teritoriul rezervaţiei şi de organism de
gestiune a problemelor de protecţie şi conservare a patrimoniului natural al
Deltei Dunării. Astfel, în gestionarea ecologică a teritoriului rezervaţiei, ARBDD
are următoarele principale obiective:
- conservarea şi protecţia patrimoniului natural existent;
- promovarea utilizării durabile a resurselor generate de ecosistemele naturale
ale rezervaţiei;
- reconstrucţia ecologică a zonelor degradate de impactul activităţilor umane.
ARBDD este condusă de un Guvernator, cu rang de subsecretar de
stat. Atribuţiile sale sunt stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare
al Administraţiei Rezervaţiei şi sunt următoarele:
a)asigură conducerea activităţii Administraţiei Rezervaţiei;
b) reprezintă Administraţia Rezervaţiei în relaţiile cu autoritatea centrală
pentru protecţia mediului, cu alte autorităţi şi instituţii publice, cu persoane
juridice şi fizice române şi străine, precum şi în justiţie;
c) emite decizii pentru aplicarea hotărârilor Consiliului ştiinţific şi ale
Colegiului executiv;
d) propune modificarea sau îmbunătăţirea organizării activităţii, a
statului de funcţii şi a structurii de personal, în condiţiile legii;
e) propune îmbunătăţirea dotării Administraţiei Rezervaţiei cu mijloace
fixe necesare desfăşurării activităţii;
f) analizează şi urmăreşte activitatea de contractare, finanţare şi
realizare a lucrărilor;
g) numeşte în funcţiile de conducere din cadrul Administraţiei
Rezervaţiei;
h) stabileşte prin decizie structura organizatorică şi atribuţiile direcţiilor
Administraţiei Rezervaţiei;
i) analizează şi propune organelor competente modificarea nivelurilor
taxelor şi tarifelor percepute, potrivit legii, de Administraţia Rezervaţiei;
j) aprobă reprezentarea Administraţiei Rezervaţiei în colaborarea din
ţară şi străinătate;
k) stabileşte modul de utilizare a mijloacelor de transport indiferent de
categoria lor.
93
Activitatea Administraţiei Rezervaţiei este îndrumată şi supravegheată
de către Consiliul ştiinţific şi Consiliul consultativ de administrare. În structura
organizatorică a Administraţiei mai intră: Unitatea de management proiecte,
Compartimentul Corp Control, Compartimentul Audit Intern, Serviciul juridic,
contencios administrativ şi resurse umane, precum şi trei direcţii, fiecare
condusă de câte un director executiv: Direcţia Comisariatul Integrat de Control
Delta Dunării, Direcţia Management Ecologic şi Direcţia Economică.
7.4. Instituţii ale Uniunii Europene care contribuie prin activitatea

lor la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea mediului înconjurător
Dintre instituţiile unionale, principalele atribuţii şi competenţe în

domeniu revin Comisiei Europene, care le exercită prin Direcţia Generală de
Mediu înființată în 1973 în scopul protejării, păstrării şi ameliorării mediului în
Europa pentru generațiile prezente și viitoare. Direcţia are competenţe în ce
priveşte propunerea de politici și legislație prin care se protejează habitatele
naturale, puritatea aerului și a apei, se asigură eliminarea corespunzătoare a
deșeurilor, urmăreşte obţinerea de informaţii cu privire la toxicitatea
substanțelor chimice și acordă susţinere întreprinderilor europene astfel încât
prin activităţile acestora să tindă spre o economie durabilă.
În acelaşi timp, Direcția Generală asigură aplicarea corectă de către
statele membre a legislației unionale privind mediul ceea ce implică sprijinirea
eforturilor acestora de a respecta legislația, precum și cercetarea plângerilor
formulate de cetățenii Uniunii și de organizațiile neguvernamentale.
La rândul său, Comisia poate exercita acțiuni în justiție atunci când
există indicii că legislația UE în materie de mediu este încălcată.
DG Mediu reprezintă Uniunea Europeană pe plan internaţional în
raporturile care se stabilesc cu privire la mediu şi gestionează programul
general de acţiune în materie, al șaptelea de acest tip, adoptat de către
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene în noiembrie 2013 și care
vizează perioada de până în 2020.
(http://ec.europa.eu/dgs/environment/index_en.htm).
Prin acest program de acțiune pentru mediu (PAM), statele membre UE
au consimțit să depună eforturi mai mari pentru a proteja capitalul natural, a
stimula creșterea și inovarea caracterizate printr-o utilizare eficientă a
resurselor și prin emisii reduse de carbon și a proteja sănătatea și bunăstarea
oamenilor, respectând limitele naturale ale planetei.
Este o strategie comună, menită să orienteze acțiunile viitoare ale
instituțiilor UE și ale statelor membre, care sunt responsabile împreună de
implementarea strategiei și de atingerea obiectivelor prioritare ale acesteia.
Programul propune trei obiective tematice pentru a ghida politica de mediu
până în 2020. Primul este de a proteja, conserva și de a spori capitalul natural
care stă la baza prosperităţii economice și bunăstării noastre. Al doilea
promovează o orientare către o economie care utilizează toate resursele în mod
94
eficient. Acest aspect implică implementarea integrală a pachetului de măsuri
privind clima și energia, ajungerea la un acord în privinţa următorilor pași pentru
politica în domeniul climei după anul 2020, îmbunătăţirea performanţei de
mediu a produselor pe parcursul ciclului lor de viaţă și reducerea impactului pe
care îl are consumul asupra mediului. Al treilea obiectiv are la bază progresele
înregistrate deja de UE în furnizarea unor importante beneficii de sănătate
pentru cetăţenii săi, intensificarea eforturilor de combatere a poluării aerului,
poluării fonice și poluării apei, îmbunătăţirea gestionării substanţelor chimice și
pregătirea pentru impactul schimbărilor climatice (Programul de acțiune pentru
mediu până în 2020, în Mediul pentru Europeni. Revista Direcţiei Generale de
Mediu, nr. 49/2013, p.6).
Spre deosebire de programele anterioare, atingerea acestor obiective
nu va depinde de noi iniţiative legislative majore, dar va necesita punerea
corectă în aplicare a aspectelor asupra cărora s-a convenit deja. Totodată,
Comisia Europeană urmăreşte să introducă măsuri care să încurajeze
implicarea mai largă din partea sectorului privat în extinderea pieţei de bunuri și
servicii de mediu. În timp ce programul de acţiune este orientat spre viitor, UE
își respectă, de asemenea, angajamentele în privinţa diversităţii biologice pe
care și le-a luat la Nagoya, Japonia, în urmă cu doi ani şi continuă să joace un
rol activ la nivel international.
O altă instituţie a UE cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului este
Consiliului de Mediu compus din miniştrii mediului din toate statele membre UE,
care se reunesc de patru ori pe an.
Consiliul de Mediu (www.consilium.europa.eu/ro/council-eu) este
responsabil de politica de mediu a UE, inclusiv protecția mediului, utilizarea
resurselor în mod prudent și protecția sănătății umane. În rolul său de factor de
decizie politică, Consiliul are competenţă, alături de Parlamentul European, în
adoptarea unei legislații de mediu corespunzătoare, dar are responsabilităţă şi
în integrarea politicii de mediu în mod adecvat în alte politici ale UE, cum ar fi
industria, agricultura, transporturile, energia și serviciile. În privința eforturilor
depuse la nivel internaţional de UE și statele sale membre pentru a se asigura
că standardele de mediu ale UE se reflectă în acordurile internaționale în
materie de mediu și schimbările climatice, Consiliul este responsabil pentru
pregătirea pozițiilor UE din cadrul conferințelor internaționale.
În cadrul Comitetului Regiunilor, atribuţii în materie revin Comisiei
pentru mediu, schimbări climatice şi energie care, prin activitatea sa, contribuie
la adoptarea unor măsuri de politică eficiente în domeniul protecţiei mediului,
schimbărilor climatice, energiei și spațiului. Gestionarea deșeurilor, reducerea
poluării aerului, înlăturarea sau reducerea efectelor negative ale evenimentelor
meteorologice extreme produse asupra populaţiei sunt alte câteva dintre
problemele abordate de această comisie.
În fine, atribuţii în domeniul protecţiei mediului mai exercită şi Comisia pentru
mediu, sănătate publică și siguranță alimentară din cadrul Parlamentului
European, dar şi Banca Europeană de Investiţii (R. Duminică, A. Puran, The
95
contribution of the European Union’s institutions in the protection, preservation
and development of the environment, în Proceedings of the International
Conference European Union’s Hystory, Culture and Citizenship, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2015, pp. 309-315).
1.a. Organizaţii internaţionale cu atribuţii si în domeniul protecţiei

mediului: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS), Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) Organizaţia
pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), Organizaţia Internaţională pentru
Aviaţie Civilă (ICAO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială (UNIDO), Organizaţia Mondială pentru Comerţ (WTO), UNICEF.
b. Organizații regionale: Consiliul Europei, Agenţia Europeană pentru
Mediu (A.E.M.), Liga Statelor Arabe (LSA), Organizaţia Unităţii Africane (OUA)
c. Organizaţii subregionale: Comisia Dunării pentru navigaţie, Comisia
Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor interioare, Comisia subregională
pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo din 1972, Comisia subregională pentru
aplicarea Convenţiei de la Helsinki (1974).
d. Dintre instituţiile unionale, principalele atribuţii şi competenţe în
domeniu revin Comisiei Europene, care le exercită prin Direcţia Generală de
Mediu. O altă instituţie a UE cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului este
Consiliului de Mediu compus din miniştrii mediului din toate statele membre UE,
care se reunesc de patru ori pe an.
În cadrul Comitetului Regiunilor, atribuţii în materie revin Comisiei
pentru mediu, schimbări climatice şi energie care, prin activitatea sa, contribuie
la adoptarea unor măsuri de politică eficiente în domeniul protecţiei mediului,
schimbărilor climatice, energiei și spațiului.
Atribuţii în domeniul protecţiei mediului mai exercită şi Comisia pentru
mediu, sănătate publică și siguranță alimentară din cadrul Parlamentului
European, dar şi Banca Europeană de Investiţii.
e. Autorităţi naţionale cu rol în protecţia mediului: Ministerul Mediului,
Apelor şi Pădurilor şi unităţile aflate în subordinea, sub autoritatea sau în
coordonarea sa: Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM), Garda
Naţională de Mediu (GNM), Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi
Comisariatele de regim silvic şi cinegetic.
De asemenea, pe lângă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor
funcţionează şi o serie de organisme consultative cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, respectiv:
a) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului
protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;
b) Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă (CMSU);
96
c) Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi a altor lucrări
hidrotehnice (CONSIB);
d) Comitetul naţional român pentru Programul hidrologic internaţional;
e) Comisia pentru eticheta UE ecologică;
f) Comitetul EMAS;
g) Comisia tehnico-economică;
h) Centrul român pentru reconstrucţia ecologică a râurilor;
i) Comisia naţională privind schimbările climatice;
j) Consiliul interministerial al apelor;
k) Comitetul de avizare pentru probleme de mediu Petrom;
l) Comisia naţională pentru înscrierea în Registrul naţional al
elaboratorilor de studii pentru protecţia mediului.
Sub autoritatea Ministerului de resort funcţionează Administraţia
Naţională de Meteorologie şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, iar sub
coordonarea sa Administraţia Fondului pentru Mediu şi Administraţia Naţională
„Apele Române”.
1. Enumeraţi trei organisme internaţionale cu rol în protecţia

mediului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Enumeraţi trei organisme regionale cu rol în protecţia mediului.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
3. Enumeraţi trei organisme subregionale cu rol în protecţia

mediului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
97
4. Enumeraţi trei atribuţii ale Gărzii Naţionale de Mediu.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
5. Precizaţi care este structura organizatorică a Gărzii Naţionale de

Mediu.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
6. Precizaţi care este obiectivul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia

Mediului (ANPM).

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................

Bucureşti, 2015.
R. Duminică, A. Puran, The contribution of the European Union’s
institutions in the protection, preservation and development of the environment,
în Proceedings of the International Conference European Union’s Hystory,
Culture and Citizenship, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, pp. 309-315.
2014.
98
2014.
⃰ Mediul pentru Europeni. Revista Direcţiei Generale de Mediu, nr.
49/2013.
I. Realizaţi un referat cu titlul: “Contribuţia instituţiilor Uniunii

Europene la ocrotirea, conservarea şi dezvoltarea mediului înconjurător”.
1. Garda Naţională de Mediu:

a. este o instituţie publică finanţată parţial de la bugetul de stat
b. funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale
c. nu are personalitate juridică
d. funcţionează în subordinea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului
e. are personalitate juridică.
2. Comisarii Gărzii Naţionale de Mediu:

a. nu sunt funcţionari publici
b. sunt funcţionari publici cu statut specific
c. în exercitarea atribuţiilor proprii, încheie acte de control pe baza
tematicilor, sesizărilor, autosesizărilor sau inopinat.
3. Garda Naţională de Mediu:

a. este responsabilă de asigurarea controlului implementării politicii
Guvernului de aplicare a legislaţiei naţionale armonizate cu cea unională în
domeniul protecţiei mediului
b. nu are atribuţii în domeniul informării, consilierii şi educarii cetăţenilor
în domeniul protecţiei mediului
c. editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei mediului d.
are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării şi
sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului
4. Dintre instituţiile unionale, principalele atribuţii şi competenţe în

domeniul protecţiei mediului, revin:
a. Comisiei Europene care le exercită prin Direcţia Generală de Mediu
înființată în 1973 în scopul protejării, păstrării şi ameliorării mediului în Europa
pentru generațiile prezente și viitoare
99
b. Comisiei Europene care le exercită prin Direcţia Generală de Mediu
înființată în 1972 în scopul protejării, păstrării şi ameliorării mediului în Europa
pentru generațiile prezente și viitoare
c. Comisiei Europene care le exercită prin Consiliului de Mediu înființat
în 1972 în scopul protejării, păstrării şi ameliorării mediului în Europa pentru
generațiile prezente și viitoare
d. Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
înființată în 1973
5. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP):

a. a fost creat în anul 1993, ca urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992
b. are ca misiune coordonarea la nivel mondial a integrării politicilor de
protecţie a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării dezvoltării
durabile şi creşterii calităţii vieţii
c. este un exponent al inițiativei Economiei Verzi
d. este un organism subsidiar, specializat al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, înfiinţat în 1965
6. Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării:

a. este condusă de un Guvernator, cu rang de subsecretar de stat b. a
fost înfiinţată în 1993 ca organizaţie administrativă responsabilă pentru
conservarea şi managementul biodiversităţii, ecosistemelor şi resurselor
naturale din Delta Dunării
c. nu are personalitate juridică
d. îndeplineşte funcţia de autoritate de mediu pe teritoriul rezervaţiei şi
de organism de gestiune a problemelor de protecţie şi conservare a
patrimoniului natural al Deltei Dunări
e. are personalitate juridică.


100
PROCEDURA DE REGLEMENTARE SPECIFICĂ DREPTULUI MEDIULUI
8.1. Obiective............................................................................................. 101

8.2. Actele de reglementare. Noţiune, trăsături, categorii......................... 101
8.3. Emiterea actelor de reglementare. Competenţa................................. 106
8.4. Procedurile de emitere a actelor de reglementare. Reguli generale... 107
8.5. Valabilitatea actelor de reglementare................................................. 107
8.1. Obiective
• înţelegerea procedurii de emitere a actelor de reglementare

• identificarea de către cursanţi a actelor de reglementare specifice
dreptului mediului
• cunoaşterea de către cursanţi a regulilor referitoare la valabilitatea
actelor de reglementare
8.2. Actele de reglementare. Noţiune, trăsături, categorii
Conform art. 8 din O.U.G. nr. 195/2005 autorităţile competente pentru

protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor
subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz,
acte de reglementare, în condiţiile legii.
Termenul de „reglementare” este folosit de legiuitor aici cu sensul de
a acţiona, a conduce, a elabora şi emite acte prin care se urmăreşte protejarea
mediului în cadrul activităţilor economico-sociale.
Sunt asemenea acte de reglementare, după cum precizează expres art.
2 din O.U.G. nr. 195/2005: avizul de mediu, acordul de mediu, avizul Natura
2000, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia privind
emisiile de gaze cu efect de seră, autorizaţia privind activităţi cu organisme
modificate genetic.
Actele de reglementare sunt acte administrative de finalitate pentru
protecţia mediului, emise de autorităţile competente în materie după proceduri
speciale care implică evaluarea impactului asupra mediului şi luarea în
considerare a rezultatelor sale în decizie, presupune asigurarea informării,
consultării şi participării publicului la luarea deciziei, dar şi garantarea accesului
101
publicului la justiţie, rolul procesual acordat organizaţiilor neguvernamentale şi
regimul special al răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Toate aceste aspecte
conferă regimului juridic al acestor acte o specificitate aparte reflectată, de
exemplu în formei deciziei care trebuie să fie întotdeauna expresă, fiind
inadmisibilă aprobarea în mod tacit, în modalitatea de modificare, suspendare a
actului, în efectele limitate în timp ale acestuia ş.a.
a. Avizul de mediu
O.U.G nr. 195/2005 enumeră şi defineşte în art. 2 pct. 13 avizele de
mediu emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, respectiv: a)
avizul de mediu este actul administrativ care confirmă integrarea aspectelor
privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării; b) avizul de
mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea
îngrăşămintelor este actul administrativ emis de autoritatea competentă de
implementare pentru protecţia mediului, prin compartimentul cu atribuţii în
domeniul respectiv, necesar în procedura de omologare a produselor de
protecţie a plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor; c) avizul
Natura 2000 este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se
stabilesc condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere
al impactului asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, incluse sau
care urmează să fie incluse în reţeaua ecologică Natura 2000.
Indiferent de denumire, acestea nu sunt acte administrative de mediu
de sine stătătoare, ci operaţiuni tehnico-juridice a căror solicitare şi ale căror
prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/emiterea/aprobarea documentelor la
care se referă şi faţă de care probează includerea aspectelor privind protecţia
mediului. Obţinerea avizului reprezintă o condiţie de legalitate a însuşi actului
ce urmează a se emite, lipsa lui, atrăgând nulitatea absolută a actului în cauză.
b. Acordul de mediu
Prin scopul urmărit şi regimul juridic aplicabil, acordul de mediu
dobândeşte un profil juridic special, ocupând o poziţie intermediară, între avize
şi autorizaţii. Acordul de mediu, definit de lege ca fiind actul administrativ emis
de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite
condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie
respectate în cazul realizării unui proiect, se emite în paralel eu celelalte acte
de reglementare, conform legii şi se bucură de valabilitate pe toată perioada
punerii în aplicare a proiectului. Însă, acesta îşi pierde valabilitatea în condiţiile
în care lucrările de investiţii pentru care a fost emis nu sunt demarate în termen
de 2 ani de la data emiterii, exceptând proiectele de finanţare externă, pentru
care acordul de mediu îşi menţine valabilitatea până la finalizarea investiţiei.
Conform art. 11 din actul normativ cadru solicitarea şi obţinerea
acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice ori private sau pentru
modificarea ori extinderea activităţilor existente, care pot avea impact
semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor.
102
În vederea obţinerii acordului de mediu, aceste proiecte sunt supuse, la
decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului
asupra mediului. Procedura-cadru de evaluare a impactului, inclusiv pentru
proiecte cu impact transfrontieră şi lista proiectelor publice sau private supuse
procedurii sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului.
c. Autorizaţia de mediu
Legea-cadru defineşte autorizaţia de mediu ca fiind actul administrativ
emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt
stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau
ai unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la
punerea în funcţiune.
Comparativ cu acordul de mediu, autorizaţiile de mediu prezintă un
caracter de sinteză, în sensul că se emit ulterior obţinerii celorlalte avize,
acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii.
Un tip de autorizaţie este autorizaţia integrată de mediu, respectiv actul
administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cu
informarea prealabilă a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, care
acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite
condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării. O astfel de autorizaţie poate fi emisă
pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi
amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
În prezent, regimul juridic aplicabil acesteia este stabilit prin Legea nr.
278/2013 privind emisiile industriale.
Activităţile pentru a căror desfăşurare este necesară obţinerea
autorizaţiei integrate de mediu sunt enumerate în Anexa nr. 1 a legii, fiind vorba
despre activităţi în domeniul industriei energetice (arderea combustibililor în
instalaţii cu o putere termică nominală totală egală sau mai mare de 50 MW,
rafinarea petrolului şi a gazului, producerea cocsului, gazeificarea sau
lichefierea cărbunelui; altor combustibili în instalaţii cu o putere termică
nominală totală egală sau mai mare de 20 MW), producţiei şi prelucrării
metalelor (Arderea sau sinterizarea minereurilor metalice, inclusiv a minereurilor
de sulf, producerea fontei sau a oţelului – topirea primară sau secundară –,
inclusiv pentru turnarea continuă, cu o capacitate de peste 2,5 tone pe oră,
prelucrarea metalelor feroase, exploatare de turnătorii de metale feroase cu o
capacitate de producţie de peste 20 de tone pe zi, prelucrarea metalelor
neferoase, tratarea de suprafaţă a metalelor sau a materialelor plastice prin
procese electrolitice sau chimice în care volumul cuvelor de tratare este mai
mare de 30 m3), industriei mineralelor (producerea cimentului, varului şi oxidului
de magneziu, producerea azbestului sau fabricarea de produse pe bază de
azbest, fabricarea sticlei, inclusiv a fibrei de sticlă, cu o capacitate de topire de
peste 20 de tone pe zi, topirea substanţelor minerale, inclusiv producerea de
fibre minerale, cu o capacitate de topire de peste 20 de tone pe zi, fabricarea
103
produselor de ceramică prin ardere, în special ţigle, cărămizi, cărămizi
refractare, plăci ceramice – gresie, faianţă, obiecte din ceramică sau porţelan,
cu o capacitate de producţie de peste 75 de tone pe zi şi/sau cu o capacitate a
cuptorului de peste 4 m3 şi cu o densitate pe cuptor de peste 300 kg/m3),
industriei chimice şi gestionării deşeurilor.
Conform art. 12 din legea amintită, documentaţia pentru solicitarea
emiterii autorizaţiei integrate de mediu trebuie să cuprindă: descrierea instalaţiei
şi a activităţilor desfăşurate; prezentarea materiilor prime şi auxiliare, a altor
substanţe, a tipului de energie utilizată sau generată de instalaţie; descrierea
surselor de emisie din instalaţie; descrierea caracteristicilor amplasamentului
instalaţiei; raportul privind situaţia de referinţă, dacă este cazul; indicarea naturii
şi a cantităţilor de emisii care pot fi evacuate din instalaţie în fiecare factor de
mediu, precum şi identificarea efectelor semnificative ale acestor emisii asupra
mediului; descrierea tehnologiei propuse şi a altor tehnici pentru prevenirea
sau, în situaţia în care prevenirea nu este posibilă, reducerea emisiilor din
instalaţie; măsuri pentru prevenirea generării deşeurilor, pregătirea pentru
reutilizare, reciclarea şi valorificarea deşeurilor generate ca urmare a
funcţionării instalaţiei; descrierea măsurilor planificate pentru respectarea
principiilor generale care reglementează obligaţiile de bază ale operatorului;
descrierea măsurilor planificate pentru monitorizarea emisiilor în mediu;
descrierea pe scurt a principalelor alternative la tehnologia, tehnicile şi măsurile
propuse, prezentate de solicitant.
De asemenea, documentaţia pentru solicitarea emiterii autorizaţiei
integrate de mediu trebuie să cuprindă şi rezumatul netehnic al detaliilor
enumerate mai sus, precum şi, de la caz la caz, informaţiile furnizate potrivit
cerinţelor prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 445/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, şi/sau un raport de securitate elaborat conform Hotărârii
Guvernului nr. 804/2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major
în care sunt implicate substanţe periculoase, precum şi orice alte informaţii
furnizate ca răspuns la alte cerinţe legale.
Pentru emiterea autorizaţiei integrate de mediu este necesar să fie
îndeplinite o serie de condiţii, respectiv autorizaţia integrată de mediu trebuie să
conţină toate măsurile necesare pentru asigurarea respectării de către operator
a principiilor de bază prevăzute de art. 11 din Legea 278/2013 privind emisiile
industriale. Aceste măsuri includ cel puţin următoarele: a) valorile-limită de
emisie, pentru substanţele poluante prevăzute în anexa nr. 2 a legii, precum şi
pentru alte substanţe poluante care pot fi emise din instalaţia în cauză în
cantităţi semnificative, luându-se în considerare natura lor, precum şi potenţialul
de transfer al poluării dintr-un mediu în altul; b) cerinţele adecvate pentru
protecţia solului şi a apelor subterane, precum şi măsurile privind monitorizarea
şi managementul deşeurilor generate de instalaţie; c) cerinţe adecvate de
monitorizare a emisiilor d) obligaţia de a furniza autorităţii competente cu
regularitate şi cel puţin 6 dată pe an: informaţii pe baza rezultatelor monitorizării
emisiilor prevăzute la lit. c) şi alte date necesare care permit autorităţii
104
competente să verifice conformitatea cu condiţiile prevăzute în autorizaţia
integrată de mediu; e) cerinţe adecvate pentru menţinerea şi supravegherea
periodică a măsurilor luate pentru prevenirea emisiilor în sol şi în apele
subterane potrivit prevederilor lit. b) şi cerinţe adecvate de monitorizare
periodică a solului şi a apelor subterane cu privire la substanţele periculoase
relevante care se pot găsi pe amplasament, ţinând seama de posibilitatea de
contaminare a solului şi a apelor subterane de pe amplasamentul instalaţiei; f)
măsuri referitoare la alte condiţii de funcţionare decât cele normale, în scopul
prevenirii riscurilor de poluare a mediului, în următoarele situaţii: operaţiuni de
pornire şi oprire; pierderi din instalaţii; funcţionare necorespunzătoare;
întrerupere temporară a funcţionării; încetare definitivă a funcţionării; g) condiţii
privind reducerea poluării la mare distanţă sau transfrontalieră; h) condiţii
privind evaluarea conformării cu valorile-limită de emisie sau o trimitere la
cerinţele aplicabile specificate în alt document în legătură cu instalaţia
autorizată.
La baza stabilirii condiţiilor din autorizaţia integrată de mediu stau
concluziile privind cele mai bune tehnici disponibile. În ipoteza în care un
standard de calitate a mediului consacră cerințe mai stricte decât cele care pot
fi atinse prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului responsabilă cu emiterea autorizaţiei
integrate de mediu impune, în autorizaţia integrată de mediu, măsuri
suplimentare, fără a afecta alte măsuri care se aplică pentru conformarea cu
standardele de calitate a mediului, după cum prevede art. 18 din Legea nr.
278/2013.
În fine, OUG nr. 195/2005 mai prevede încă două tipuri de autorizații:
autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic și autorizaţia
privind emisiile de gaze cu efect de sera. Din dispozițiile legale rezultă că
autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic este actul
administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului care
reglementează condiţiile de introducere deliberată în mediu şi/sau pe piaţă a
organismelor modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a
microorganismelor modificate genetic, iar autorizaţia privind emisiile de gaze cu
efect de seră este actul administrativ emis de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului, prin care se stabilesc obligaţiile privind monitorizarea
şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de sera și obligaţia de a returna anual în
conturile din Registrul unic al emisiilor de gaze cu efect de seră un număr de
certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea de emisii de
gaze cu efect de seră, monitorizate şi verificate pentru anul anterior.
105
8.3. Emiterea actelor de reglementare. Competenţa
Actele de reglementare sunt emise, după caz, de autorităţile com-

petente pentru protecţia mediului, respectiv: Autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului,
Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
De la regula generală a competenței agențiilor de mediu, există unele
excepții:
-acordul de mediu sau decizia de respingere a solicitării,
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu pentru proiectele/activităţile miniere
care utilizează substanţe periculoase în procesul de prelucrare şi concentrare,
pentru capacităţi de producţie mai mari de 5 milioane de tone/an sau dacă
suprafaţa pe care se desfăşoară activitatea este mai mare de 1000 ha; acordul
de mediu sau autorizaţia de mediu pentru instalaţiile cu risc nuclear major sunt
emise de Guvern, prin hotărâre, la propunerea autorităţii publice centrale pentru
-autorizaţiile şi acordurile de import privind activităţile cu organisme
modificate genetic, precum şi acordul şi autorizaţia de mediu privind utilizarea în
condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic şi introducerea
deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic vii, după
solicitarea avizelor necesare sunt emise de autoritatea publică centrală pentru
-acordurile de mediu pentru proiectele publice sau private ale căror
amplasamente se situează pe teritoriul judeţului respectiv, cu excepţia
proiectelor aflate sub incidenţa legislaţiei privind prevenirea şi controlul integrat
al poluării, sunt emise de agenţiile judeţene pentru protecţia mediului;
-acordurile de mediu pentru toate proiectele aflate sub incidenţa
legislaţiei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării din regiunea de
dezvoltare şi pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării impactului
asupra mediului şi/sau al evaluării adecvate, al căror amplasament se întinde
pe două sau mai multe judeţe din cadrul aceleiaşi regiuni de dezvoltare sunt
emise de Agenţiile regionale pentru protecţia mediului;
-acordurile de mediu pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării
impactului asupra mediului şi/sau al evaluării adecvate, al căror amplasament
se întinde pe două sau mai multe regiuni de dezvoltare sunt emise de Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului;
-acordurile de mediu pentru proiectele propuse a se realiza în
perimetrul rezervaţiei sunt emise de Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”.
106
8.4. Procedurile de emitere a actelor de reglementare. Reguli
generale
Procedurile de emitere sunt specifice pentru fiecare categorie de acte de

reglementare și sunt guvernate de o serie de reguli generale conturate de
O.U.G. nr. 195/2005 prin art. 15 și art. 20:
-autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite sau revizuieşte,
după caz, actele de reglementare;
-titularii planurilor/programelor/proiectelor/activităţilor au obligaţia: a) de a
notifica autoritatea competentă pentru protecţia mediului dacă intervin elemente
noi, necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, precum şi asupra
oricăror modificări ale condiţiilor care au stat la baza emiterii actelor de
reglementare, înainte de realizarea modificării; b) de a respecta termenele
stabilite de autoritatea competentă pentru protecţia mediului în derularea
procedurilor de emitere a actelor de reglementare;
- autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu
celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură
informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi specifice şi
accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în
probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea
nr. 86/2000.
- consultarea publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere
a actelor de reglementare, procedura de participare a publicului la luarea
deciziei, fiind stabilită prin acte normative specifice.
- accesul la justiţie al publicului se realizează potrivit reglementărilor
legale în vigoare.
- organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului
au drept la acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală
activă în litigiile care au ca obiect protecţia mediului.
8.5. Valabilitatea actelor de reglementare
Conform art. 16 din O.U.G. nr. 195/2005, avizul de mediu şi acordul de

mediu sunt valabile pe toată perioada punerii în aplicare a planului,
programului, respectiv proiectului. Autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar
autorizaţia integrată de mediu este valabilă 10 ani. Prin excepţie, autorizaţiile de
mediu emise cu program pentru conformare sunt valabile pe toată perioada
derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data scadentă de
realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.
În ipoteza în care apar elemente noi, necunoscute la data emiterii
actelor de reglementare sau apar modificări ale condiţiilor care au stat la baza
emiterii lor, autoritatea competentă decide, după caz, pe baza notificării
titularului, menţinerea actelor de reglementare sau necesitatea revizuirii
107
acestora, informând titularul cu privire la această decizie. Până la momentul
adoptării unei decizii de către autoritatea competentă este interzisă
desfăşurarea oricărei activităţi sau realizarea proiectului, planului ori
programului care ar rezulta în urma modificărilor care fac obiectul notificării.
Conform art. 8 din O.U.G. nr. 195/2005 autorităţile competente pentru

protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor
subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz,
acte de reglementare, în condiţiile legii.
Sunt asemenea acte de reglementare, după cum precizează expres art.
2 din O.U.G. nr. 195/2005: avizul de mediu, acordul de mediu, avizul Natura
2000, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia privind
emisiile de gaze cu efect de seră, autorizaţia privind activităţi cu organisme
modificate genetic.
Actele de reglementare sunt acte administrative de finalitate pentru
protecţia mediului, emise de autorităţile competente în materie după proceduri
speciale care implică evaluarea impactului asupra mediului şi luarea în
considerare a rezultatelor sale în decizie, presupune asigurarea informării,
consultării şi participării publicului la luarea deciziei, dar şi garantarea accesului
publicului la justiţie, rolul procesual acordat organizaţiilor neguvernamentale şi
regimul special al răspunderii pentru prejudiciul ecologic.
1. Precizaţi care sunt actele de reglementare din dreptul mediului.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 101 .
2. Stabiliţi natura juridică a actelor de reglementare.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
108
3. Precizaţi cui revine competenţa emiterii actelor de reglementare.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................

Bucureşti, 2015.
R. Duminică, A. Puran, The contribution of the European Union’s
institutions in the protection, preservation and development of the environment,
în Proceedings of the International Conference European Union’s Hystory,
Culture and Citizenship, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, pp. 309-315.
2014.
2014.
M. Duţu, Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecţia
mediului, în Dreptul nr. 12/2006
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
⃰ Mediul pentru Europeni. Revista Direcţiei Generale de Mediu, nr.
49/2013.
I. Prezentaţi regulile generale aplicabile procedurilor de emitere a

actelor de reglementare.
1. În conformitate cu O.U.G. nr. 195/2005, avizul de mediu şi acordul de

mediu sunt valabile:
a. pe toată perioada punerii în aplicare a planului, programului,
respectiv proiectului
b. timp de 5 ani
109
c. timp de 10 ani
2. Ca regulă, în conformitate cu O.U.G. nr. 195/2005, autorizaţia de

mediu este valabilă:
a. pe toată perioada punerii în aplicare a planului, programului,
respectiv proiectului
b. timp de 5 ani
c. timp de 10 ani
3. Procedura de evaluare, structura raportului de mediu şi condiţiile de

emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu
efecte transfrontiere, sunt stabilite prin:
a. hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului
b. prin lege
c. prin ordonanţă de urgenţă
4. În vederea desfăşurării activităţii de producţie şi prelucrare a

metalelor este necesară obţinerea:
a. autorizaţiei integrate de mediu
b. autorizaţiei de mediu
c. avizului Natura 2000


110
PROTECŢIA JURIDICĂ A PRINCIPALILOR FACTORI DE MEDIU ÎN
DREPTUL INTERN ŞI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIU
9.1. Obiective............................................................................................. 111

9.2. Protecţia juridică a atmosferei …………………………………………. 111
9.3. Protecţia juridică a apei………………………………………………….. 117
9.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului………………………………... 122
9.1. Obiective
• însuşirea regimului de protecţie, conservare, ameliorare a

calităţii şi de utilizare raţională a resurselor de apă
• cunoaşterea cadrului juridic intern privind prevenirea poluării şi
ameliorarea calităţii aerului, precum şi evitarea efectelor negative ale poluării
deja produse
• cunoaşterea legislaţiei dedicate protecţiei solului, subsolului şi
ecosistemelor terestre
• identificarea particularităţilor răspunderii juridice în dreptul
mediului
9.2. Protecţia juridică a atmosferei
Prin legislaţia dedicată protecţiei aerului în România se urmăreşte

stabilirea cadrului juridic privind prevenirea poluării şi ameliorarea calităţii
acestuia, precum şi evitarea efectelor negative ale poluării deja produse, având
în vedere că de calitatea învelişului gazos al Terrei depinde existenţa
ecosistemelor, viaţa şi sănătatea umană (R. Duminică, op. cit., p. 150).
Reglementări generale cu privire la protecţia atmosferei se regăsesc
în primul rând în actul normativ-cadru, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, în Capitolul X „Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea
zgomotului ambiental”, iar reglementările cu caracter special sunt incluse în
Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător care defineşte prin art.
3 aerul înconjurător ca fiind „aerul din troposferă, cu excepţia celui de la locurile
de muncă unde publicul nu are de regulă acces şi pentru care se aplică
dispoziţiile privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă”.
111
Art. 59 din O.U.G. nr. 195/2005 consacră atribuţiile şi responsabilităţile
în materie care revin Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
respectiv:
a) elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel
naţional şi local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi
protecţia populaţiei faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce pot
avea efecte negative asupra sănătăţii umane, în conformitate cu politicile
europene şi internaţionale specifice;
b) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în
domeniul protecţiei atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul
protecţiei atmosferei;
c) elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul
naţional de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi
provenite din instalaţii mari de ardere;
d) coordonează elaborarea Programului naţional de reducere
progresivă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi
amoniac;
e) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind
schimbările climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;
f) asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
g) administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de
seră;
h) coordonează Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu
efect de seră;
i) coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de
Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice;
j) aprobă şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea
nivelurilor de zgomot;
k) organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la
nivelul întregii ţări;
l) stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de
emisie mai restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor
naţionale de emisii, respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.
Prin intermediul autorităţilor publice din subordinea sa, Autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului supraveghează şi controlează
aplicarea prevederilor legale privind protecţia atmosferei. În acest scop poate să
dispună încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de
poluare, în vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea
programului pentru conformare/planului de acţiuni, poate solicita aplicarea
măsurilor tehnologice, a restricţiilor şi interdicţiilor în scopul prevenirii, limitării
sau eliminării emisiilor de poluanţi şi poate solicita luarea măsurilor în vederea
112
respectării nivelului maxim admis al zgomotului ambiental, după cum se
prevede în art. 61 din O.U.G. nr. 195/2005.
Tot actul normativ-cadru în materia protecţiei mediului stabileşte şi o
serie de obligaţii specifice în sarcina deţinătorilor, cu orice titlu, de terenuri pe
care se găsesc perdelele şi aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile,
gardurile vii, respectiv obligaţia să le întreţină pentru îmbunătăţirea capacităţii
de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.
De asemenea, toate persoanele fizice şi juridice au următoarele
obligaţii în domeniul protecţiei atmosferei, enumerate expres de art. 64 din
Ordonanţă:
a) să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând
măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
b) să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu
sisteme de automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
c) să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit
programului pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia
mediului, datele necesare;
d) să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii
emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele
maxime admise prevăzute în legislaţia în vigoare;
e) să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia
mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de
poluare;
f) să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică
a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin
funcţionarea acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.
Legea specială în materie, Legea nr. 104/2011 privind calitatea
aerului înconjurător, are ca scop declarat prin art. 1 protejarea sănătăţii
umane şi a mediului ca întreg prin reglementarea măsurilor destinate menţinerii
şi îmbunătăţirii calităţii aerului înconjurător şi consacră o serie de măsuri la nivel
naţional referitoare la:
a) definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător
destinate să evite şi să prevină producerea unor evenimente dăunătoare şi să
reducă efectele acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca întreg;
b) evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza
unor metode şi criterii comune, stabilite la nivel european;
c) obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a
sprijini procesul de combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de
acesta, precum şi pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi
îmbunătăţirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel naţional şi european;
d) garantarea faptului că informaţiile privind calitatea aerului
înconjurător sunt puse la dispoziţia publicului;
e) menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este
corespunzătoare şi/sau îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri;
113
f) promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale
Uniunii Europene în vederea reducerii poluării aerului;
g) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile, convenţiile şi
tratatele internaţionale la care România este parte
Punerea în aplicare a prevederilor legale se realizează prin Sistemul
Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA) care
prezintă două părţi integrante:
a) Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului (SNMCA) ce
asigură cadrul organizatoric, instituţional şi legal pentru desfăşurarea
activităţilor de monitorizare a calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe
teritoriul României;
b) Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici
(SNIEPA) care asigură cadrul organizatoric, instituţional şi legal pentru
realizarea inventarelor privind emisiile de poluanţi în atmosferă, în mod unitar,
pe întreg teritoriul ţării.
În conformitate cu art. 4 alin. 3 din Legea nr. 104/2011, SNEGICA
îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) asigură evaluarea calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, în
aglomerările şi zonele de pe întreg teritoriul ţării;
b) asigură clasificarea şi delimitarea ariilor din zone şi aglomerări în
regimuri de evaluare şi în regimuri de gestionare a calităţii aerului înconjurător;
c) asigură realizarea inventarului naţional privind emisiile de poluanţi în
atmosferă;
d) asigură elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor de menţinere a
calităţii aerului, a planurilor de calitate a aerului şi a planurilor de acţiune pe
termen scurt;
e) asigură informaţiile necesare realizării rapoartelor către organismele
europene şi internaţionale;
f) asigură informarea publicului cu privire la calitatea aerului
înconjurător.
Aceste atribuţii ale SNEGICA sunt realizate prin următoarele autorităţi şi
instituţii publice:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi autorităţile
publice care funcţionează în subordinea, sub autoritatea şi în coordonarea sa;
b) autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi
autorităţile publice care funcţionează în subordinea şi sub autoritatea sa;
c) autoritatea publică centrală pentru sănătate şi autorităţile publice
care funcţionează în subordinea şi sub autoritatea sa;
d) autoritatea publică centrală pentru transporturi şi autorităţile publice
e) autoritatea publică centrală pentru industrie;
f) autoritatea publică centrală pentru comerţ;
g) autoritatea publică centrală pentru agricultură şi autorităţile publice
114
h) autoritatea publică centrală pentru amenajarea teritoriului şi lucrări
publice;
i) autoritatea publică centrală pentru administraţie publică şi autorităţile
publice care funcţionează în subordinea sa;
j) autoritatea publică centrală pentru ordine publică şi siguranţă
naţională şi autorităţile publice care funcţionează în subordinea sa;
k) consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
l) primăriile, primăriile sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile
locale şi consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
m) Institutul Naţional de Statistică şi direcţiile teritoriale din subordinea
sa.
Competenţe, atribuţii şi responsabilităţi în domeniul protecţiei aerului
înconjurător exercită şi:
- Centrul de Evaluare a Calităţii Aerului (CECA);
-Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Calitatea Aerului (LNRCA);
- Organismul naţional de meteorologie şi climatologie.
Conform art. 24 din Legea nr. 104/2011 titularului de activitate
(persoana fizică sau juridică ce exploatează, controlează sau este delegată cu
putere economică decisivă privind o activitate cu potenţial impact asupra calităţii
aerului înconjurător) îi revin următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) aplică şi respectă dispoziţiile legale în materia protecţiei atmosferei;
b) anunţă, de îndată, autoritatea publică teritorială pentru protecţia
mediului la producerea unor avarii, accidente, incidente, opriri/porniri
accidentale etc;
c) participă la elaborarea planurilor de calitate a aerului şi a planurilor
de acţiune pe termen scurt;
d) aplică măsurile de reducere a emisiilor de poluanţi în aer, cuprinse în
planurile de calitate a aerului;
e) la declanşarea de către autoritatea publică teritorială pentru protecţia
mediului a planului de acţiune pe termen scurt, ia măsuri urgente şi eficace de
reducere a emisiilor de poluanţi în aer în conformitate cu planul, astfel încât
concentraţia acestora în aerul înconjurător să fie redusă până la atingerea
nivelului valorii-limită, inclusiv prin oprirea temporară a activităţii, dacă este
cazul;
f) monitorizează emisiile de poluanţi în aerul înconjurător, utilizând
metodele şi echipamentele stabilite în conformitate cu prevederile prezentei
legi, şi transmite rezultatele autorităţii publice teritoriale pentru protecţia
mediului;
g) transmite autorităţii publice teritoriale pentru protecţia mediului toate
informaţiile solicitate în vederea realizării inventarelor de emisii, în conformitate
cu metodologia recomandată de Comisia Europeană şi de Agenţia Europeană
de Mediu;
h) asigură puncte de prelevare şi control al emisiilor de poluanţi în aer,
în conformitate cu actele de reglementare;
115
i) informează autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului în
cazul înregistrării depăşirii valorilor-limită de emisie impuse prin actele de
reglementare.
Încălcarea prevederilor legale în materie de către titularul de activitate
poate să antreneze, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau
penală a acestuia (R. Duminică, op. cit., pp. 159-161).
Conform art. 79 din Legea nr. 104/2011 constituie contravenţii şi se
sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 10.000 lei, pentru persoane juridice,
nerespectarea următoarelor obligaţii:
a) obligaţiile ce revin titularilor de activităţi care deţin surse fixe de
poluare atmosferică de a participa la elaborarea programelor de reducere a
emisiilor, a planurilor de calitate a aerului şi a planurilor de acţiune pe termen
scurt;
b) obligaţiile ce revin titularilor de activităţi care deţin surse fixe de
poluare atmosferică, conform prevederilor cuprinse în programele de reducere
a emisiilor, în planurile de menţinere a calităţii aerului, în planurile de calitate a
aerului şi în planurile de acţiune pe termen scurt;
c) obligaţiile ce revin titularilor de activităţi la declanşarea de către
autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului a planului de acţiune pe
termen scurt, de a lua măsuri urgente şi eficiente de reducere a emisiilor de
poluanţi în aer, astfel încât concentraţia acestora în aerul înconjurător să fie
redusă până la atingerea nivelului valorii-limită, inclusiv prin oprirea temporară a
activităţii, dacă este cazul.
De asemenea, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de
la 500 lei la 10.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 5.000 lei la 15.000 lei,
pentru persoane juridice, nerespectarea următoarelor obligaţii: a) obligaţia
utilizatorilor de surse mobile de a asigura încadrarea în limitele de emisie
stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi de a le supune
inspecţiilor tehnice, conform prevederilor legislaţiei în vigoare. Această
prevedere nu este aplicabilă utilizatorilor de autovehicule rutiere pentru care se
aplică legislaţia în vigoare privind circulaţia pe drumurile publice; b) obligaţia de
a se supune tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea,
eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi a mediului ca
întreg; c) obligaţia de transformare a surselor difuze în surse de emisii dirijate,
în cazul în care este posibil din punct de vedere tehnic şi economic.
Totodată, reprezintă contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la
500 lei la 2.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 5.000 lei la 10.000 lei, pentru
persoane juridice nerespectarea următoarelor obligaţii: a) obligaţia titularului de
activitate de a furniza autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru
elaborarea inventarelor de emisii de poluanţi atmosferici; b) obligaţia titularului
de activitate de a informa autorităţile competente în cazul depăşirii valorilor-
limită de emisie, impuse prin actele de reglementare.
În fine, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la
50.000 lei la 100.000 lei, pentru persoane juridice şi nerespectarea
116
următoarelor obligaţii: a) prevederile referitoare la protecţia atmosferei din
acordul şi/sau autorizaţia de mediu/autorizaţia integrată de mediu; b) obligaţiile
titularilor de activitate care deţin surse fixe de poluare atmosferică de a se
supune controlului autorităţilor competente, conform legislaţiei în vigoare; c)
obligaţiile titularilor de activitate de a anunţa, de îndată, autoritatea publică
teritorială pentru protecţia mediului despre producerea unor avarii, accidente,
incidente, opriri/porniri accidentale.
Pe de altă parte, conform art. 80 din Legea privind calitatea aerului
înconjurător constituie infracţiuni:
- neelaborarea de către titularii activităţilor care constituie surse fixe
importante de emisii, a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc
măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, precum şi nesolicitarea
aprobării de la autorităţile competente pentru măsurile stabilite a se aplica în
afara amplasamentului (se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă);
-neoprirea în caz de pericol iminent a funcţionării instalaţiilor care
constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului înconjurător sau
neanunţarea autorităţilor competente cu privire la pericol (se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani).
Constatarea săvârşirii acestor infracţiuni revine personalului
împuternicit în acest sens din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi
din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi celui din cadrul autorităţilor
publice locale, conform atribuţiilor stabilite prin lege. Actele de constatare se
transmit organului de urmărire penală competent.
9.3. Protecţia juridică a apei
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului dedică un capitol distinct

protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice (Capitolul IX). Din aceste dispoziţii
legale cu caracter general în materie rezultă că protecţia apelor de suprafaţă
şi subterane are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii
biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului,
sănătăţii umane şi bunurilor materiale.
Pentru atingerea acestor obiective, dincolo de acţiunile întreprinse de
autorităţile competente pentru protecţia mediului, de gospodărire a apelor şi de
sănătate, un rol important îl are fiecare persoană. De aceea, art. 58 din O.U.G.
nr. 195/2005 instituie o serie de obligaţii în acest domeniu în sarcina
persoanelor fizice şi juridice, respectiv:
- să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de
asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute
cu termen în avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor, precum şi în
autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
-să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de
foraje marine, cu instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de
117
epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal
sau plutitoare;
-să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare
sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe
navele fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de
poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă;
-să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în
apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;
-să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce
impurificarea apelor de suprafaţa;
-să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi maritime ape
uzate, fecaloid menajere, substanţe petroliere, substanţe prioritare/prioritar
periculoase;
-să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în
zonele umede şi de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape
substanţe explozive, tensiune electrică, narcotice, substanţe prioritare/prioritar
periculoase.
Dincolo de prevederile din O.U.G. nr. 195/2005, protecţia apelor în ţara
noastră se realizează printr-o lege specială care constituie actul normativ-cadru
în materie, şi anume, Legea apelor nr. 107/1996.
Obiectivul principal al acestei legi îl reprezintă conturarea unui regim de
protecţie, conservare, ameliorare a calităţii şi de utilizare raţională a resurselor
de apă, indiferent de statutul lor juridic. Astfel, scopul declarat al Legii nr.
107/1996 este unul complex, art. 2 stabilind că: „Prevederile prezentei legi au
ca scop:
a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi
asigurarea unei curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a
caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;
c) atingerea obiectivelor de mediu pentru corpurile de apă de suprafaţă
şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii
publice;
f) gospodărirea durabilă a apei şi repartiţia raţională şi echilibrată a
acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi regenerării naturale
a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;
g1) managementul riscului la inundaţii, cu scopul de a reduce
consecinţele negative pentru sănătatea umană, mediu, patrimoniul cultural şi
activitatea economică;
118
h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de
energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor
nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane.
i) integrarea aspectelor cantitative şi calitative atât pentru apele de
suprafaţă, cât şi pentru apele subterane care aparţin aceluiaşi sistem ecologic,
hidrologic şi hidrogeologic;
j) asigurarea protecţiei ecosistemelor acvatice situate în imediata
vecinătate a coastelor, în golfuri sau aflate în Marea Neagră;
k) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecţiei pe termen
lung a resurselor disponibile de apă;
l) conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic prin măsuri
specifice pentru reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de
substanţe prioritare şi încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor
sau pierderilor de substanţe prioritar periculoase;
m) reducerea progresivă a poluării apelor subterane şi prevenirea
poluării ulterioare;
n) atingerea obiectivelor Convenţiei pentru protecţia Mării Negre
împotriva poluării în ceea ce priveşte încetarea sau eliminarea etapizată a
evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare pentru atingerea în
mediul marin a concentraţiilor acestor substanţe aproape de valorile fondului
natural şi aproape de valoarea zero pentru substanţele de sinteză;
o) prevenirea deteriorării ulterioare, protecţia şi îmbunătăţirea stării
ecosistemelor acvatice şi, în ceea ce priveşte cerinţele de apă, a ecosistemelor
terestre şi a zonelor umede ce depind în mod direct de ecosistemele acvatice”.
În vederea protecţiei resurselor de apă, prin art. 16 al Legii apelor,
legiuitorul prevede următoarele interdicţii:
a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea
celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea
la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care
măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în
funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori fără realizarea
altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate, respectarea
prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau
industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea
corespunzătoare şi concomitentă a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de
epurare necesare;
c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă,
în cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede,
precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel;
d) evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de
acumulare, în bălti, helesteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare;
e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori
scurgerile de ape fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos;
119
f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a
vehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau
obiectelor care conţin substanţe periculoase;
g) spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor special
amenajate în acest scop;
h) aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţelele de
canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor periculoase;
i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe
diguri sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de
orice fel;
j) deschiderea şi exploatarea în zonele de terasă a punctelor de
extracţie a nisipurilor şi pietrişurilor fără aviz de gospodărire a apelor, respectiv
fără autorizaţie de gospodărire a apelor.
Totodată, în zonele de protecţie stabilite potrivit legi sunt interzise
depozitarea gunoaielor şi deşeurilor de orice fel, precum şi depozitarea sau
folosirea de îngrăşăminte, pesticide ori alte substanţe periculoase.
În continuare, prin art.17 sunt instituite în scopul utilizării raţionale şi
protejării calităţii resurselor de apă următoarele obligaţii pentru utilizatorii de
apă: a) să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai
puţin poluante, să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să
elimine risipa şi să diminueze pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o
dată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele uzate
şi în nămoluri; a1) să reducă progresiv evacuările, emisiile şi pierderile de
substanţe prioritare şi să înceteze sau să elimine treptat evacuările, emisiile şi
pierderile substanţelor prioritar periculoase. Programul de eliminare treptată a
evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase se aprobă
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale din
domeniul apelor; a2) să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă,
care să asigure cerinţele calitative şi cantitative ale folosinţelor de apă; b) să
asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de
prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa
acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea
indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite
prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor; c) să respecte cu stricteţe
disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi
evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii
apelor; d) să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii
apelor subterane din zona de influenţă a staţiilor de epurare, platformelor
industriale, a depozitelor de substanţe periculoase, produse petroliere şi a
reziduurilor de orice fel.
Nerespectarea prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 poate antrena, de
la caz la caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională
sau chiar penală.
120
Contravenţiile din domeniul protecţiei apelor sunt faptele catalogate ca
atare de legiuitor şi sunt enumerate în art. 87 din Legea apelor, în total, fiind 66
de astfel de fapte. Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva din faptele care
constituie contravenţii în domeniul apelor prevăzute de art. 87, dacă nu sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate
infracţiuni: 1) executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape
sau care au legătură cu apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora,
fără aviz/autorizaţie sau fără respectarea avizului ori a autorizaţiei de
gospodărire a apelor; 2) exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape
sau care au legătură cu apele, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de
gospodărire a apelor; 3) folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane
în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a
apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii; 4) evacuarea
sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea de reziduuri şi orice alte
materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau a
autorizaţiei de gospodărire a apelor ş.a.
La rândul lor, faptele considerate de legiuitor infracţiuni în domeniul
apelor sunt enumerate expres în art. 92, art. 93 şi art. 95 din lege. Cu titlu de
exemplu, enumerăm infracţiunile prevăzute de art. 92 din Legea apelor: „ (1)
Evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă şi subterane, în
apele maritime interioare ori în apele mării teritoriale de ape uzate, deşeuri,
reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe, bacterii ori microbi în
cantitate sau concentraţie care poate schimba caracteristicile apei, punând în
pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, viaţa animalelor,
mediul, producţia agricolă ori industrială sau fondul piscicol, constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani. (2) Cu pedeapsa
prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi următoarele fapte: a) poluarea, în orice
mod, a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi produce daune
utilizatorilor de apă din aval; b) depozitarea în albia majoră a râurilor a
combustibilului nuclear sau a deşeurilor rezultate din folosirea acestuia; c)
punerea în pericol a digurilor de contur ale lacurilor de acumulare prin
exploatările de agregate minerale din albia majoră sau terase. (3) Depozitarea
sau folosirea de îngrăşăminte chimice, de pesticide ori de alte substanţe toxice
periculoase în zonele de protecţie a apelor constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (4) Dacă faptele
prevăzute la alin. (1) şi (2) au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale
pedepselor se reduc la jumătate. (5) Tentativa la infracţiunile prevăzute la alin.
(1)–(3) se pedepseşte”.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, aceasta poate interveni dacă
prin contravenţia sau infracţiunea săvârşită se cauzează un prejudiciu de natură
patrimonială. Dispoziţiile art. 24 din Legea apelor prevăd că persoanele fizice
sau juridice, care au suferit daune materiale cauzate de o poluare accidentală
produsă în amonte sau de distrugerea unei construcţii de retenţie a apei din
amonte, au dreptul la despăgubire de la persoana fizică sau juridică ce se face
121
vinovată, conform legii. De asemenea, se dispune că acele cheltuielile
efectuate de persoane fizice sau persoane juridice, inclusiv de către
Administraţia Naţională «Apele Române», pentru înlăturarea efectelor poluării
accidentale, se suportă de cel care a generat poluarea. Totodată, legea mai
stabileşte că acela care a cauzat poluarea suportă şi cheltuielile ocazionate de
monitorizarea evoluţiei undei poluante, de determinare a tipului de poluant,
precum şi de constatare a efectelor poluării.
Mai mult, art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
prevede că răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv,
independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
Prin excepţie, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
În fine, Legea-cadru reglementează în detaliu şi aspecte referitoare la:
regimul de folosire a apelor şi a albiilor (art.9-art.27), regimul de servituţi şi de
expropriere (art.28-art.34), gospodărirea apelor (art.35-art.42), planificarea în
domeniul managementului şi amenajării apelor (art.43-art. 47), regimul lucrărilor
care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele (art.48-art.66),
apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi
accidentelor la construcţii hidrotehnice şi managementul riscului la inundaţii
(art.67-art.76), participarea publicului (art.77), Controlul activităţii de
gospodărire a apelor (art.78-art.79), precum şi mecanismul economic în
domeniul apelor (art.80-art.85) (R. Duminică, op. cit., pp. 150-153).
9.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului
În dreptul intern, reglementarea generală în materia protecţiei

solului, subsolului şi ecosistemelor terestre se regăseşte în Capitolul XI al
O.U.G. 195/2005 privind protecţia mediului înconjurător.
Protecţia fondul funciar al ţării, adică ansamblul terenurilor, indiferent de
destinaţie şi de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau dacă fac parte din
domeniul public ori privat, se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire,
conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii, indiferent
de titlul juridic, după cum arată art. 65 din O.U.G. 195/2005. Pentru atingerea
acestui obiectiv, potrivit art. 66 alin.2 din acelaşi act normativ, Autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte sistemul de monitorizare a
calităţii mediului geologic în scopul evaluării stării actuale şi a tendinţelor de
evoluţie a acesteia prin consultarea celorlalte autorităţi publice centrale
competente.
În sarcina deţinătorilor de terenuri, cu orice titlu, precum şi a oricărei
persoane fizice sau juridice care desfăşoară o activitate pe un teren, fără a
avea un titlu juridic, art. 68 din O.U.G. 195/2005 instituie următoarele obligaţii:
a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii
mediului geologic;
122
b) să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate
productiv sau funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de
comunicaţii rutiere, feroviare şi de navigaţie;
c) să respecte orice alte obligaţii prevăzute de reglementările legale în
domeniu.
Totodată, printr-un articol distinct, sunt prevăzute o serie de obligaţii
specifice pentru deţinătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetaţiei
forestiere din afara fondului forestier şi ai pajiştilor, precum şi pentru orice
persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate pe un astfel de teren,
fără a avea un titlu juridic, respectiv:
a) să menţină suprafaţa împădurită a fondului forestier, a vegetaţiei
forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenişurilor, tufişurilor şi
pajiştilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege;
b) să exploateze masa lemnoasă in condiţiile legii precum şi să ia
măsuri de reîmpădurire si, respectiv de completare a regenerărilor naturale;
c) să gestioneze corespunzător deşeurile de exploatare rezultate, în
condiţiile prevăzute de lege;
d) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport
tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii
pădurilor şi a echilibrului ecologic;
e) să respecte regimul silvic in conformitate cu prevederile legislaţiei în
domeniul silviculturii si protecţiei mediului;
f) să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru
pădurile cu funcţii speciale de protecţie, situate pe terenuri cu pante foarte mari,
cu procese de alunecare şi eroziune, pe grohotişuri, stâncării, la limita
superioară de altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi pentru alte asemenea
păduri;
g) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei
lemnoase de pe păşunile împădurite care îndeplinesc funcţii de protecţie a
solului şi a resurselor de apă;
h) să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea
pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora;
i) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, potrivit
prevederilor legale în domeniu;
j) să exploateze pajiştile, în limitele bonităţii, cu numărul şi speciile de
animale şi în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate şi a prevederilor
legale specifice;
k) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol şi al pajiştilor din
cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliţi prin planurile de
management şi regulamentele specifice;
l) să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente
sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea
ecosisteme terestre.
123
Controlul respectării dispoziţiilor legale privind protecţia, conservarea,
amenajarea şi folosirea judicioasă a solului, subsolului şi a ecosistemelor
terestre se organizează şi se exercită de autorităţile competente pentru
protecţia mediului şi de alte autorităţi ale administraţiei publice competente.
Aceste regulile generale consacrate de O.U.G. 195/2005 sunt
completate de acte normative cu caracter special. Cu titlu de exemplu, amintim
Legea nr. 46/2008 - Codul silvic care are ca obiect de reglementare protejarea,
conservarea şi ameliorarea fondului forestier naţional, Hotărârea Guvernului
nr. 1.408/2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului care are ca obiectiv, pe de o parte, identificarea prejudiciilor aduse
solului şi subsolului, iar pe de altă parte, stabilirea responsabilităţii pentru
refacerea mediului geologic şi Hotărârea Guvernului nr. 1.403/2007 privind
refacerea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost
afectate prin care se stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de
curăţare, remediere şi/sau reconstrucţie ecologică a zonelor poluate.
În general, la nivelul legislaţiei naţionale, protecţia juridică a solului
îmbracă două forme: protecţia cantitativă şi cea calitativă.
Protecţia calitativă a solului se asigură prin executarea lucrărilor de
conservare şi ameliorare, pe baza unor proiecte elaborate de institute şi agenţii
de specialitate în conformitate cu lucrările de amenajare şi organizare a
teritoriului. De exemplu, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, înfiinţată
prin Ordonanţa de Urgenţă nr.82/29 septembrie 2011, ca instituţie publică cu
personalitate juridică, exploatează, administrează, întreţine şi repară
amenajările de îmbunătăţiri funciare din domeniul public sau privat al statului,
declarate de utilitate publică.
În concordanţă cu prevederile art. 82 din Legea fondului funciar nr.
18/1991, în situaţia în care prin degradare sau poluare terenurile şi-au pierdut
total sau parţial capacitatea de producţie, cu consimţământul proprietarului,
terenurile se vor include în perimetre de ameliorare. Proprietarul va fi scutit de
plata taxelor şi impozitelor către stat, precum şi de plata beneficiului dobândit
de pe terenul său pe întreaga perioadă în care terenul său se află într-un astfel
de perimetru de ameliorare. Proprietarul are dreptul la fructele produse de bun.
În ipoteza în care proprietarul nu este de acord, după cum se dispune
în art. 83 din Legea fondului funciar, primăria face propuneri motivate
prefecturii, care va decide dacă terenul respectiv se include sau nu în perimetrul
de ameliorare. Dacă prefectul decide în sensul includerii, consiliul local este
obligat să-i atribuie în folosinţă titularului terenului în cauză o suprafaţă de teren
corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare. În situaţia în
care statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător, iar
proprietarul nu este de acord să primească un teren la distanţă mai mare, se va
aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Pe de altă parte, statul îi susţine pe deţinătorii de terenuri degradate,
chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de ameliorare, care vor să facă
din proprie iniţiativă ierbări, împăduriri, corectare a reacţiei solului sau alte
124
lucrări de ameliorare pe terenurile lor, punându-le gratuit la dispoziţie
materialele necesare refacerii - sămânţă de ierburi, puieţi, amendamente şi
asistenţă tehnică la executarea lucrărilor.
Protecţia cantitativă a solului se realizează în principal prin
interzicerea scoaterii terenurilor din circuitul agricol, fără recuperarea anticipată
a unor suprafeţe echivalente, dar şi prin stabilirea obligaţiei generale a
deţinătorilor de terenuri de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.
Legea fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare,
stabileşte prin art. 100 pentru titularii obiectivelor de investiţii sau de producţii
amplasate pe terenuri agricole şi forestiere obligaţia de a lua măsuri prealabile
executării construcţiei obiectivelor, de decopertare a stratului de sol fertil de pe
suprafeţele amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze şi să-l niveleze
pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau
silvice, în vederea punerii în valoare sau a ameliorării acestora. Depozitarea se
poate realiza doar pe baza acordului proprietarilor terenurilor. Aceştia nu pot fi
obligaţi la nicio plată pentru sporul de valoare astfel obţinut şi nici nu pot
pretinde despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenului. Evidenţa şi
monitorizarea depozitării şi folosirii stratului de sol fertil revine specialiştilor
desemnaţi de autoritatea publică centrală care răspunde de agricultură şi
dezvoltare rurală şi autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
De asemenea, titularii lucrărilor de investiţii sau de producţie, care deţin
terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie, cum sunt cele
rămase în urma excavării de materii prime – cărbune, caolin, argilă, pietriş – de
la sondele abandonate şi altele asemenea, sunt obligaţi, conform art. 101 din
Legea nr. 18/1991 să ia măsurile necesare de amenajare şi de nivelare, dându-
le o folosinţă agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosinţă piscicolă sau
silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de producţie.
În acelaşi scop, al protecţiei cantitative a solului, art. 102 instituie regula
potrivit căreia liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a
energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare,
produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi
amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii – şosele,
căi ferate –, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite
obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor
agricole.
În concluzie, protecţia juridică cantitativă şi calitativă a solului - ca
element component al protecţiei mediului – constituie o problemă atât de interes
public, cât şi privat.
Referitor la protecţia subsolului, art. 136 alin. (3) din Constituţie arată
că „bogăţiile de interes public ale subsolului” fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, putând fi date, în condiţiile prevăzute de legi organice, în administrarea,
concesionarea ori închirierea regiilor autonome şi instituţiilor publice ori date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. În această categorie intră
resursele naturale ale subsolului, ale zonei economice şi ale platoului
125
continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de
nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului. Statului îi
incumbă obligaţia de asigurare a exploatării bogăţiilor de interes public ale
subsolului în concordanţă cu interesul naţional, ceea ce presupune implicit şi
respectarea normelor de protecţie şi conservare a mediului.
Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează
asemenea resurse au următoarele obligaţii:
-obligaţia de a cere şi a obţine acordul şi/sau autorizaţia integrată de
mediu ;
- obligaţia de a respecta prevederile acestora;
- obligaţia de a reface terenurile afectate, aducându-le la parametrii
productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, conform
prevederilor şi în termenele conţinute în acordul şi/sau autorizaţia integrată de
mediu;
- obligaţia de a anunţa autorităţile pentru protecţia mediului sau alte
autorităţi competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în
pericol ecosistemul terestru şi de a acţiona pentru refacerea acestuia; de a
monitoriza zona etc.
Dincolo de aceste dispoziţii generale, există şi reglementări speciale în
materie. Cu titlu de exemplu, menţionăm că regulile cu privire la exploaterea
uneia dintre cele mai importante bogăţii ale subsolului, petrolul, sunt stabilite
printr-o lege specială, Legea nr. 238/2004, care cuprinde: norme juridice
referitoare la dobândirea folosinţei şi accesul la terenurile pe care se efectuează
operaţiuni petroliere, regimul sistemului naţional de transport al petrolului şi al
conductelor magistrale care asigură transportul şi tranzitul petrolului, norme
referitoare la tranzitul ţiţeiului, regimul transportului petrolului prin sistemul
naţional de transport, regimul concesiunilor petroliere, drepturile şi obligaţiile
titularului acordului petrolier, tarife şi redevenţe petroliere, precum şi sancţiunile
care intervin în cazul nerespectării acestor prevederi legale.
Garantarea punerii în aplicare şi a respectării măsurilor cuprinse în
actele normative dedicate protejării, conservării şi folosirii solului şi subsolului
este asigurată prin normele care prevăd răspunderea contravenţională sau
penală, după caz.
Astfel, conform art. 96 alin. 1 şi alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 constituie contravenţii încălcarea prevederilor legale
referitoare la: obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără
titlu, de a preveni, pe baza reglementarilor în domeniu, deteriorarea calităţii
mediului geologic; obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau
fără titlu, de a asigura la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în
funcţiune a obiectivelor de orice fel, cât şi la schimbarea destinaţiei terenurilor,
condiţiile prevăzute în acordul şi în autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu;
obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a nu
arde miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă, fără acceptul autorităţii
competente pentru protecţia mediului şi fără informarea în prealabil a serviciilor
126
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă; obligaţia proprietarilor şi
deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a lua măsuri de salubrizare a
terenurilor neocupate productiv sau funcţional, în special a celor situate de-a
lungul căilor de comunicaţie rutiere, feroviare şi de navigaţie; obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice, care prospectează, explorează sau exploatează
resursele naturale, de a remedia zonele în care solul, subsolul şi ecosistemele
terestre au fost afectate.
Totodată, prin art. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 privind protecţia mediului, legiuitorul califică drept infracţiuni,
următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea
umană, animală sau vegetală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi
vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii
ecologice; poluarea accidentală din cauza nesupravegherii executării lucrărilor
noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi
neutralizare, menţionate în prevederile acordului şi/sau autorizaţiei integrate de
mediu; poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a
unor deşeuri sau substanţe periculoase; continuarea activităţii după
suspendarea acordului de mediu sau a autorizaţiei integrate de mediu;
nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de
protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice ş.a.
Reglementări generale cu privire la protecţia atmosferei se regăsesc

în primul rând în actul normativ-cadru, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, în Capitolul X „Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea
zgomotului ambiental”, iar reglementările cu caracter special sunt incluse în
Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător care defineşte prin art.
3 aerul înconjurător ca fiind „aerul din troposferă, cu excepţia celui de la locurile
de muncă unde publicul nu are de regulă acces şi pentru care se aplică
dispoziţiile privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă”.
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului dedică un capitol distinct
protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice (Capitolul IX). Din aceste dispoziţii
legale cu caracter general în materie rezultă că protecţia apelor de suprafaţă şi
subterane are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii
biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului,
sănătăţii umane şi bunurilor materiale.
Dincolo de prevederile din O.U.G. nr. 195/2005, protecţia apelor în
ţara noastră se realizează printr-o lege specială care constituie actul normativ-
cadru în materie, şi anume, Legea apelor nr. 107/1996. Obiectivul principal al
acestei legi îl reprezintă conturarea unui regim de protecţie, conservare,
ameliorare a calităţii şi de utilizare raţională a resurselor de apă, indiferent de
statutul lor juridic.
127
În dreptul intern, reglementarea generală în materia protecţiei solului,
subsolului şi ecosistemelor terestre se regăseşte în Capitolul XI al O.U.G.
195/2005 privind protecţia mediului înconjurător.
În general, la nivelul legislaţiei naţionale, protecţia juridică a solului
îmbracă două forme: protecţia cantitativă şi cea calitativă.
Protecţia calitativă a solului se asigură prin executarea lucrărilor de
conservare şi ameliorare, pe baza unor proiecte elaborate de institute şi agenţii
de specialitate în conformitate cu lucrările de amenajare şi organizare a
teritoriului.
Protecţia cantitativă a solului se realizează în principal prin
interzicerea scoaterii terenurilor din circuitul agricol, fără recuperarea anticipată
a unor suprafeţe echivalente, dar şi prin stabilirea obligaţiei generale a
deţinătorilor de terenuri de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.
1. Enumeraţi atribuţiile şi responsabilităţile în materia protecţiei

atmosferei care revin Autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Enumeraţi obligaţiile care revin tuturor persoanelor fizice şi

juridice în domeniul protecţiei atmosferei.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
3. Precizaţi trei fapte prin care se încalcă dispoziţiile legale din

domeniul protecţiei aerului care constituie contravenţii.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
128
4. Precizaţi trei fapte prin care se încalcă dispoziţiile legale din
domeniul protecţiei apei care constituie infracţiuni.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
5. Enumeraţi obligaţiile care revin tuturor persoanelor fizice şi

juridice în domeniul protecţiei apei.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 117-118.

2014.
2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei
mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Bucureşti, 2015.
C. Ene, Dreptul mediului. Noţiuni, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
Bucureşti, 2009.
Bucureşti, 2010.
I. Prezentaţi răspunderea contravenţională şi penală în domeniul

protecţiei solului şi subsolului.
1. Poluarea aerului:
a. e generată de o varietate de factori poluanţi
129
b. e generată de factori poluanţi atât ficşi, cât și mobili
c. e generată de emisiile de gaze cu efect de seră
2. Reglementările cu caracter special din domeniul protecţiei atmosferei

sunt incluse în:
a. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului
b. Legea nr. 104/2011
c. Legea nr. 107/1996
3. Asigurarea integrării politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu

efect de seră şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile
sectoriale este o atribuţie care revine:
a. Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului
b. Sistemului Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii
Aerului
c. Centrului de Evaluare a Calităţii Aerului
4. Neoprirea în caz de pericol iminent a funcţionării instalaţiilor care

constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului înconjurător sau
neanunţarea autorităţilor competente cu privire la pericol:
a. constituie contravenţie
b. constituie infracţiune
c. nu constituie contravenţie, ci infracţiune conform legii
d. nu constituie infracţiune
5. Neelaborarea de către titularii activităţilor care constituie surse fixe

importante de emisii, a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc
măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, precum şi nesolicitarea
aprobării de la autorităţile competente pentru măsurile stabilite a se aplica în
afara amplasamentului:
d. nu constituie infracţiune, ci contravenţie conform legii
6. Nerespectarea prevederilor referitoare la protecţia atmosferei din

acordul şi/sau autorizaţia de mediu/autorizaţia integrată de mediu:
130
7. Nerespectarea obligaţiei titularilor de activitate de a anunţa, de
îndată, autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului despre
producerea unor avarii, accidente, incidente, opriri/porniri accidentale:
8. Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii

Aerului (SNEGICA):
a) asigură evaluarea calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, în
aglomerările şi zonele de pe întreg teritoriul ţării;
b) asigură clasificarea şi delimitarea ariilor din zone şi aglomerări în
regimuri de evaluare şi în regimuri de gestionare a calităţii aerului înconjurător;
c) asigură realizarea inventarului naţional privind emisiile de poluanţi în
atmosferă;
d) asigură elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor de menţinere a
calităţii aerului, a planurilor de calitate a aerului şi a planurilor de acţiune pe
termen scurt;
e) asigură informaţiile necesare realizării rapoartelor către organismele
europene şi internaţionale;
f) asigură informarea publicului cu privire la calitatea aerului
înconjurător
9. Evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă şi

subterane, în apele maritime interioare ori în apele mării teritoriale de ape
uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe,
bacterii ori microbi în cantitate sau concentraţie care poate schimba
caracteristicile apei, punând în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală
a persoanelor, viaţa animalelor, mediul, producţia agricolă ori industrială sau
fondul piscicol:
10. Poluarea, în orice mod, a resurselor de apă, dacă are un caracter

sistematic şi produce daune utilizatorilor de apă din aval:
131
11. În sarcina deţinătorilor de terenuri, cu orice titlu, precum şi a oricărei
persoane fizice sau juridice care desfăşoară o activitate pe un teren, O.U.G.
195/2005 instituie următoarele obligaţii:
a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii
mediului geologic;
b) să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate
productiv sau funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de
comunicaţii rutiere, feroviare şi de navigaţie;
c) să respecte orice alte obligaţii prevăzute de reglementările legale în
domeniu
d) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport
tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii
pădurilor şi a echilibrului ecologic;
e) să respecte regimul silvic in conformitate cu prevederile legislaţiei în
domeniul silviculturii si protecţiei mediului;
12. Pe întreaga perioadă în care terenul se află într-un perimetru de

ameliorare, proprietarul:
a. are dreptul la fructele produse de bun
b. nu va fi scutit de plata taxelor şi impozitelor către stat
c. nu are dreptul la fructele produse de bun
d. va fi scutit de plata taxelor şi impozitelor către stat

132
PROTECŢIA JURIDICĂ A PRINCIPALILOR FACTORI DE MEDIU ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN
10.1. Obiective............................................................................................ 133

10.2. Protecţia juridică a atmosferei în dreptul internaţional şi european.. 133
10.3. Protecţia juridică a apei în dreptul internaţional şi european............. 135
10.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului în dreptul internaţional şi 137
european.....................................................................................................
10.6. Test de autoevaluare ........................................................................ 139
10.7. Bibliografie specifică.......................................................................... 139
10.8. Lucrare de verificare.......................................................................... 139
10.1. Obiective
• însuşirea regimului european şi internaţional de protecţie,

conservare, ameliorare a calităţii şi de utilizare raţională a resurselor de apă
• cunoaşterea cadrului juridic european şi internaţional privind
prevenirea poluării şi ameliorarea calităţii aerului, precum şi evitarea
efectelor negative ale poluării deja produse
• cunoaşterea legislaţiei europene şi internaţionale dedicate
protecţiei solului, subsolului şi ecosistemelor terestre
10.2. Protecţia juridică a atmosferei în dreptul internaţional şi

european
Calitatea aerului a crescut considerabil în Europa din anii 1970,

reducându-se cu 80 % emisiile de dioxid de sulf, cu 18 % emisiile de gaze cu
efect de seră din 1990 până în prezent, dar încă mai mor prematur peste 400
000 de oameni pe an din cauza efectelor poluării aerului. Această ameliorare a
fost posibilă, cel puțin parțial, datorită normelor elaborate la nivelul UE:
Directiva privind plafoanele naționale de emisii, care stabilește nivelul maxim al
emisiilor totale de diferiți poluanți pentru fiecare țară din UE; standardele locale
privind calitatea aerului prevăzute de Directiva privind calitatea aerului ambiant;
regulamentele sectoriale care vizează emisiile și poluarea dintr-o singură
industrie sau dintr-un singur tip de surse, cum ar fi transporturile (Revista
Mediul pentru europeni, nr. 52/2014. Revistă a Direcţiei Generale Mediu).
Acest adevărat arsenal juridic elaborat de către Uniunea Europeană
utilizat în lupta contra poluării atmosferice cuprinde măsuri privitoare la
conservarea calității aerului ambiant și la reducerea emisiilor poluante
provenind din sectoare industriale și de transport. Din ansamblul reglementărilor
133
unionale, reţinem Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător şi
un aer mai curat pentru Europa, Directiva 2004/107/CE privind arseniul,
cadmiul, mercurul, nichelul şi hidrocarburile aromatice policiclice în aerul
înconjurător şi Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea şi controlul
integrat al poluării).
Directivele 2008/50/CE și 2004/107/CE definesc obligațiile statelor
membre în materie de evaluare și de gestiune a calității aerului ambiant în
zonele și aglomerațiile de mai mult de 250 000 de locuitori. Evaluarea privește
fiecare din poluanții vizați de către cele două directive, depinzând de metodele
de măsurare și de criteriile comune. Măsurile de gestiune pe care statele
membre trebuie să le aibă în vedere variază în funcție de respectarea valorilor
limită și a valorilor țintă fixate în anexa celor două directive. Un plan relativ la
calitatea aerului trebuie să fie elaborat în caz de depășire a unei valori limită
sau a unei valori țintă într-o zonă sau aglomerație, sau în caz de prelungire a
termenelor limită stabilite pentru dioxidul de azot sau de benzen (până în 2015
cel mult în loc de 2010). Statele pot elabora împreună planurile lor privitoare la
calitatea aerului, atunci când depășirea normelor este atribuită unui important
transport transfrontalier de poluanți atmosferici. În caz de risc de depășire a
uneia sau mai multor limite maxime, planurile de acțiune trebuie stabilite de
către statele membre. Aceste planuri indică măsurile luate pe termen scurt
pentru a reduce riscul sau a limita durata. Aceste măsuri pot consta în
controlarea și suspendarea activităților generatoare de poluare dacă este
necesar (circulația vehiculelor, încălzirea domestică, etc.). De asemenea,
măsurile de informare a publicului trebuie să fie luate atunci când pragul de
informație sau de alertă sunt depășite (Raphaël Romi, op. cit., p. 203).
La nivel internaţional, Convenția de la Geneva asupra poluării
atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi este cea mai veche convenție în
materie, fiind semnată pe 13 noiembrie 1979 și intrată în vigoare în martie
1983. Această convenţie este un instrument de cooperare între statele
semnatare în scopul reducerii şi prevenirii poluării atmosferice transfrontiere pe
distanţe lungi, al protejării omului şi mediului înconjurător prin prevenirea,
limitarea şi reducerea treptată a poluării atmosferice inclusiv a poluării
transfrontiere pe distanţe lungi precum şi în vederea elaborării unor politici şi
strategii care să asigure combaterea emisiilor de poluanţi atmosferici, ţinând
seama de eforturile deja întreprinse la nivel naţional şi internaţional.
Acest regim juridic internațional de luptă împotriva poluării atmosferice
este completat de o serie de protocoale care stabilesc obiective precise de
reducere a emisiilor de bioxid de sulf şi a altor poluanţi:
-Protocolul adoptat la Geneva pe 28 noiembrie 1984 care priveşte finanţarea
pe termen lung a Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea
transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa;
- Protocol încheiat la Helsinki pe data de 8 iulie 1985 cu privire la reducerea
emisiilor de sulf sau transmiterii acestora cu cel puţin 30 de procente;
134
- Protocolul încheiat la 31 octombrie 1988 la Sofia referitor la combaterea
emisiilor de oxizi de azot sau răspândirii acestora la scară mare;
- Protocolul de la Geneva adoptat pe 19 noiembrie 1991 referitor la combaterea
emisiilor de compuşi organici volatili sau a răspândirii transfrontiere a acestora,
prin care părţile au hotărât să adopte măsuri eficiente de combatere şi reducere
a emisiilor anuale de compuşi organici volatili şi a răspândirii transfrontiere a
acestora, prin folosirea unor valori naţionale şi internaţionale limită pentru
aceste emisii din surse noi, mobile şi fixe, precum şi pentru limitarea
substanţelor care emit compuşi organici volatili etc.
- Protocolul încheiat la Oslo la 15 iulie 1994 care priveşte reducerea emisiilor de
sulf;
- Protocoale la Aarhus privind lupta împotriva emisiilor de metale grele şi a
poluanţilor organici persistenţi;
-Protocolul de la Gothenburg din 1 decembrie 1999 care vizează reducerea
concentraţiei acide, a eutrofizării şi ozonului atmosferic (prin stabilirea de
plafoane de emisie), limitând fin nou poluanţii cum ar fi amoniac şi doi
precursori ai ozonului (COV şi bioxid de sulf).
10.3. Protecţia juridică a apei în dreptul internaţional şi european
Dreptul internațional convențional a dezvoltat o abordare globală de

protecţie a resurselor de apă prin consacrarea principiilor dreptului internațional
al mediului înconjurător în gestionarea apelor.
Astfel, Convenția asupra protecției și utilizării cursurilor de apă
transfrontaliere și a lacurilor intenaționale adoptată pe 17 martie 1992 la
Helsinki enunță următoarele principii generale ale unei gestiuni raționale a
resurselor de apă: principiul precauţiei în virtutea căruia acţiunea de evitare a
impactului transfrontier potenţial, prin degajarea de substanţe periculoase, nu
va fi amânată pe baza faptului că cercetarea ştiinţifică nu a demonstrat din plin
legătura cauzală între aceste substanţe, pe de o parte, şi impactul transfrontier
potenţial, pe de altă parte; principiul “poluatorul plăteşte", în virtutea căruia
costurile măsurilor de prevenire, control şi reducere a poluării vor fi suportate de
către cel care poluează şi principiul potrivit căruia resursele de apă vor fi
gospodărite astfel încât să răspundă necesităţilor generaţiilor prezente, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
necesităţi.
În general, reglementările internaţionale privind protecţia apei sunt
clasificate, după sfera de aplicare, în trei categorii: reglementări mondiale,
regionale și reglementări bilaterale.
Alături de Convenția de la Helsinki, un alt document în materie cu
vocație mondială este Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului mării,
încheiată la Montego Bay (Jamaica) pe 10 decembrie 1982 care reglementează
problemele privind dreptul mării, utilizarea echitabilă şi eficace a mărilor şi
oceanelor prin conservarea resurselor biologice, protejarea şi conservarea
135
mediului marin, precum şi recurgerea la Tribunalul Internaţional pentru Dreptul
Mării, înfiinţat, în acest scop, cu sediul la Hamburg, la C.I.J., la arbitrajul special
sau concilierea internaţională pentru soluţionarea diferendelor legate de
aplicarea şi interpretarea ei.
Din categoria reglementărilor cu caracter regional care interesează şi
au fost ratificate de ţara noastră, amintim:
- Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre şi protocoalele
adiţionale, adoptată la 18 august 1948, la Conferinţa de la Belgrad care are ca
obiectiv asigurarea pentru toate statele a liberei circulaţii a vapoarelor
comerciale şi a mărfurilor, pe picior de egalitate, în ce priveşte drepturile
portuare şi taxele asupra navigaţiei, menţinerea sectoarelor navigabile în stare
bună şi asigurarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre.
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a
fluviului Dunărea încheiată la Sofia pe 29.06.1994 care promovează cooperarea
internaţională în ceea ce priveşte problemele fundamentale de gospodărire a
apelor, de menţinere şi îmbunătăţire a stării actuale a mediului înconjurător şi a
condiţiilor de calitate a apei fluviului Dunărea.
- Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării semnată la
Bucureşti pe 21.04.1992 prin care se urmăreşte realizarea unui progres în
protecţia ecosistemului Mării Negre, prevenirea, reducerea şi controlul poluării
mediului marin şi conservarea resurselor vii ale acestuia în conformitate cu
regulile şi standardele internaţionale general acceptate.
Acţiunile întreprinse de Uniunea Europeană în materia protecției
apei se reflectă în diversele directive în domeniu care au ca principale obiective
asigurarea alimentării cu apă potabilă, gestionarea corespunzătoare a
resurselor de apă, lupta contra secetei și a inundaţiilor, lupta contra poluării
apelor. Introdusă în 2000, Directiva-cadru privind apa (DCA) a fost primul act
care a abordat acest obiectiv într-o manieră integrată, stabilind un cadru pentru
protecţia apelor interioare de suprafaţă, apelor subterane, apelor de tranziţie şi
a apelor de coastă. Prezenta directivă vizează totodată şi prevenirea şi
reducerea poluării, promovarea unei utilizări durabile a apei, protecţia mediului
înconjurător, îmbunătăţirea stării ecosistemelor acvatice şi atenuarea efectelor
inundaţiilor şi ale perioadelor de secetă, scopul său ultim fiind asigurarea unei
„stări bune”, ecologice şi chimice, a tuturor apelor comunitare până în anul
2015. Cu toate eforturile depuse, aproape jumătate din sistemele hidrice ale
Europei nu vor atinge însă acest obiectiv, ţinând cont de realitatea că apa se
află permanent sub amenințarea unei mari varietăți de presiuni care expun
ecosistemele acvatice de apă dulce și formele asociate acestora deficitelor
produse de om, poluării și excesului de apă, o situație cunoscută sub
denumirea de „vulnerabilitateen”.
În vederea optimizării punerii în aplicare a legislației actuale în
domeniu, precum și pentru integrarea obiectivelor politicii privind apa în
celelalte politici, în 2012, Comisia a publicat comunicarea “Plan de salvgardare
a resurselor de apă ale Europei”. Dincolo de aceste acţiuni, alte cinci directive
136
conţin măsuri prin care se urmăreşte obţinerea unei stări cât mai bune a apelor
din Europa: Directiva privind apele urbane reziduale (91/271/CEE), Directiva
privind calitatea apei pentru scăldat (2006/7/CE), Directiva privind nitrații
(91/676/CEE), Directiva privind apa potabilă (98/83/CE) şi Directiva privind
inundațiile (2007/60/CE) care are scopul de a promova planurile de gestionare
a riscurilor de inundații şi de a consolida obiectivele DCA.
Nu în ultimul rând, menţionăm că îmbunătăţirea punerii în aplicare a
politicii existente asupra apei şi luarea de măsuri noi pentru eficientizarea
gestionării apelor şi prevenirea poluării acestora sunt probleme care se
regăsesc şi în cel de-al 7-lea Program de Acţiune pentru Mediu care a intrat în
vigoare în ianuarie 2014 şi care are trei obiective cheie: protejarea, conservarea
şi sporirea capitalului natural al Uniunii, transformarea economiei Uniunii într-o
economie verde, eficientă din punct de vedere al resurselor şi competitivă din
punct de vedere al nivelului scăzut al carbonului şi protejarea cetăţenilor Uniunii
de presiunile legate de poluarea mediului şi riscurile asupra sănătăţii şi
bunăstării.
10.4. Protecţia juridică a solului şi subsolului în dreptul internaţional

şi european
Până în prezent, solurile nu au făcut obiectul unor măsuri speciale la

nivelul Uniunii Europene, protecţia acestora, realizându-se prin dispoziţii diverse
care privesc fie protecţia mediului în general, fie sunt legate de alte sectoare,
precum agricultura sau dezvoltarea rurală. Având în vedere că aceste dispoziţii
nu asigură o protecţie suficientă solurilor, considerăm că se impune o acţiune
susţinută la nivel european, ţinând cont de influenţa stării solurilor asupra altor
aspecte legate de mediu şi asupra securităţii alimentare, ţinând cont de riscurile
de denaturare a pieţei interne legate de refacerea siturilor poluate, precum şi de
impactul transfrontalier eventual al acestei probleme.
Totuşi, politicile Uniunii Europene privind adaptarea la schimbările
climatice sunt relevante pentru actualele şi viitoarele practici de utilizare a
terenurilor, planificarea şi gestionarea folosirii acestora, fiind esenţiale pentru
reconcilierea folosirii terenurilor cu preocupările de mediu. Aceasta este o
provocare care implică diferite niveluri de politici şi sectoare diverse. Chiar
dacă, de regulă, deciziile privind planificarea şi gestionarea utilizării terenurilor
se iau la nivel local sau regional, Comisia Europeană are un rol important în
asigurarea faptului că toate statele membre iau în considerare în preocupările
lor din domeniul protecţiei mediu și utilizarea rațională a terenurilor şi că aplică
practicile de management integrat al terenurilor. În acest sens, activitățile
Agenției Europene de Mediu (AEM) sunt concentrate în mod special pe
evaluările privind schimbările la nivel spaţial şi de peisaj din Europa prin
utilizarea de instrumente de evaluare a terenurilor şi a ecosistemului şi de
analize furnizate de Sistemele informatice geografice (GIS).
137
Nici la nivel internațional nu se acordă o atenție sporită protecției
solului, Conferinţa O.N.U. privind deşertificarea (1977, Nairobi), reducându-se
doar la un Plan de acţiune, cu un efecte destul de limitate; Carta mondială a
solurilor (1981) cuprinde numai o declaraţie de principii în materie; Carta
mondială a naturii (1982) face doar o menţiune cu privire la măsurile de
conservare a fertilităţii pe termen lung, iar Agenda 21 din cadrul Conferinţei
mondiale de la Rio din 1992 a furnizat o simplă bază pentru lupta împotriva
deşertificării. O reglementare mai amplă, regăsim totuşi în Convenţia O.N.U.
pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de seceta şi/sau de
deşertificare, în special în Africa (Paris, 17 iunie 1994) care se fundamentează
pe ideea că deşertificarea şi seceta sunt probleme de dimensiune globală,
afectând toate regiunile globului, motiv pentru care este necesară acţiunea
unită a Comunităţii internaţionale pentru combaterea acestora.
În materia protecţiei atmosferei, din ansamblul reglementărilor

unionale, reţinem Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător şi
un aer mai curat pentru Europa, Directiva 2004/107/CE privind arseniul,
cadmiul, mercurul, nichelul şi hidrocarburile aromatice policiclice în aerul
înconjurător şi Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea şi controlul
integrat al poluării). La nivel internaţional, Convenția de la Geneva asupra
poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi este cea mai veche
convenție în materie, fiind semnată pe 13 noiembrie 1979 și intrată în vigoare în
martie 1983. În ceea ce priveşte protecţia apei, Convenția asupra protecției și
utilizării cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor intenaționale adoptată pe
17 martie 1992 la Helsinki enunță principiile generale ale unei gestiuni raționale
a resurselor de apă, iar la nivelul Uniunii Europene, Directiva-cadru privind apa
(DCA) a fost primul act care a abordat acest obiectiv într-o manieră integrată,
stabilind un cadru pentru protecţia apelor interioare de suprafaţă, apelor
subterane, apelor de tranziţie şi a apelor de coastă.
Referitor la protecţia solului şi subsolului, până în prezent, acestea
nu au făcut obiectul unor măsuri speciale la nivelul Uniunii Europene, protecţia
lor, realizându-se prin dispoziţii diverse. Deşi nici la nivel internațional nu se
acordă o atenție sporită protecției solului, totuşi o reglementare mai amplă, o
regăsim în Convenţia O.N.U. pentru combaterea deşertificării în ţările afectate
grav de seceta şi/sau de deşertificare (Paris, 17 iunie 1994) care se
fundamentează pe ideea că deşertificarea şi seceta sunt probleme de
dimensiune globală, afectând toate regiunile globului.
138
1. Enumeraţi trei acte normative în domeniul protecţiei apei care

au caracter regional şi care au fost ratificate de ţara noastră.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Enumeraţi din ansamblul reglementărilor unionale trei acte

normative în domeniul protecţiei atmosferei.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 133-134.

2014.
Bucureşti, 2015.
Bucureşti, 2010.
R. Romi, Droit international et européen de l'environnement, 2e édition,
LGDJ, Paris, 2013.
***Revista Mediul pentru europeni
I. Elaboraţi un referat pe tema “Protecţia juridică a solului şi

subsolului în dreptul unional”.
II. Elaboraţi un referat pe tema “Protecţia juridică a apei în dreptul
unional”.

139
140

Dreptul Mediului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Mediului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ramona Duminică

Manual universitar pentru Învăţământul

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1..................................................................... 12

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2..................................................................... 23

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3..................................................................... 35

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4..................................................................... 49

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5..................................................................... 63

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6..................................................................... 70

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7..................................................................... 81

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 8..................................................................... 101

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 9..................................................................... 111

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10................................................................... 133

În societatea actuală, constituie o realitate de necontestat faptul că

1.2. OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivul general al cursului constă în asimilarea de către studenţi a

1.3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ

În elaborarea prezentului curs s-a pornit de la faptul că normele dreptului

1.4. SCOPUL UNITĂŢILOR DE CONŢINUT

Unităţile de conţinut au fost astfel elaborate încât să-i ajute pe studenţi să

Modul în care studenţii îşi însuşesc noţiunile transmise prin prezentul

1.6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Temele sunt următoarele:

Unitatea de învăţare 1: Importanţa dreptului mediului şi locul său în

1.7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

• introducerea cursanţilor în studiul dreptului mediului

1.2. Definiţia dreptului mediului

În literatura de specialitate, dreptul mediului a primit numeroase definiţii

1.3. Funcţiile dreptului mediului

Dreptul mediului ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de drept

2) Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile

3) Funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului

4) Funcţia de promovare a cooperării internaţionale în

1.4. Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri de drept

Sistemul de drept al unei societăţi, considerat ca totalitate de norme

1.4.1. Dreptul mediului și dreptul constituțional

Dreptul constituţional este definit (M. Andreescu, A. Puran, Drept

1.4.2. Dreptul mediului și dreptul administrativ

Prin definiţie, dreptul administrativ este alcătuit din ansamblul normelor

1.4.3. Dreptul mediului și dreptul civil

Reglementând exercitarea dreptului de proprietate şi a

1.4.4. Dreptul mediului și dreptul urbanismului

Legătura dintre dreptul urbanismului (ce are ca obiect de reglementare

Conexiunea dintre dreptul mediului şi cel agrar este pusă în evidenţă

1.4.6. Dreptul mediului și dreptul penal

Singura legătură ce se poate stabili între dreptul mediului şi dreptul

1.4.7. Dreptul mediului și dreptul muncii şi securităţii sociale

Chiar dacă din definiţia dată dreptului muncii (ramură a sistemului de

1.5. Rezumatul unităţii de învăţare

Dreptul mediului se defineşte ca fiind o ramură de drept mixt,

1. Definiti dreptul mediului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

3. Prezentaţi conexiunea dintre dreptul mediului şi dreptul penal.

4. Precizaţi care este sarcina fundamentală a dreptului mediului.

5. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul mediului şi

6. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul mediului şi

A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

1.8. Lucrare de verificare

I. Prezentaţi funcţiile dreptului mediului.

1. Obiectul dreptului mediului îl constituie relaţiile sociale specifice

2. Actul normativ cadru în materia mediului este:

3. Normele juridice ale dreptului mediului sunt predominant:

4. Dreptul mediului îndeplineşte următoarele funcţii specifice: