AZILURI.

Eseuri despre situatia sociala

a pacientilor psihiatrici si a altor categorii
de persoane institutionalizate.

Autorul acestei carti, publicate in anul 1961,Erving Goffman , renumit sociolog american isi
petrece trei ani din viata studiind institutiile medicale americane si nu numai,dar mai ales Spitalul
St.Elizabeth din Washington. Cartea este rezultatul diverselor surse scrise,provenite din studii de
psihiatrie si memorii si a observatiei participative a lui Goffman(1954-1957), in spitalele,azilele si
inchisorile din America,traind astfel pe propria-i piele si vazand adevarata viata a institutionalizatilor
,dar a carui identitate adevarata acestia nu o cunosteau.

Cartea este alcatuita din patru eseuri dupa cum urmeaza: “Despre caractericticile institutiilor
totale”,”Cariera morala a pacientului psihiatric”,”Viata clandestina a unei institutii publice”,”Modelul
medical si spitalizarea psihiatrica”.Dar nu intamplator am mentionat capitolele cartii deoarece fiecare
din ele m-a marcat in vreun fel, incepand cu primul care m-a socat si m-a revoltat complet si terminand
cu ultimul in care ma obisnuisem deja cu toate ororile institutiilor totale,aproape ca nu ma mai mira
nimic .”Aziluri”este o carte cu adevarat fascinanta,o realitate cruda dar bine de cunoscut,o carte care nu
poate sa nu trezeasca in tine o farama de revolta sau macar un sentiment de neputinta, neputinta de a
schimba ceva intr-un sistem cu asa o mare amploare.Trebuie sa specific faptul ca cel mai greu lucru mi-a
fost in a selecta ceea ce merita scos in evidenta ,deoarece fiecare exemplu sau explicatie din carte
merita atentia.

Goffman defineste o institutie totale ca fiind “un loc in care isi desfasoara viata si activitatea un
numar mare de indivizi cu statut similar,despartit de restul societatii pentru o perioada de timp
apreciabila si care duc impreuna o viata strict delimitata,reglementata oficial de catre institutie”*.
Institutiile totale pot fi clasificate in cinci categorii:1)institutii menite sa ia in grija persoane
neputincioase si inofensive,cum ar fi aziluri pentru batrani,orfelinate,camine pentru
nevazatori;2)institutiile pentru persoanele considerate incapabile sa-si poarte de grija si care prezinta o
amenintare la adresa societatii,cum sunt sanatoriile TBC,spitalele de psihiatrie;3)institutii cu rol de a
apara societatea de cei ce reprezinta o amenintare intentionata,adica inchisorile,lagarele de concentrare
si cele de razboi;4)institutii care permit desfasurarea optima a anumitor activitati,precum scolile cu
internat,lagarele de munca,navele,cazarmile militare;5)institutii dedicate religiei cum sunt manastirile si
schiturile.Dat fiind faptul ca spatial imi este limitat ma voi axa in aceasta recenzie pe aspectele si
practicile utilizate indeosebi in spitalele de psihiatrie.
 *. Erving Goffman,”Aziluri:eseuri despre situatia sociala a pacientilor psihiatrici si a altor categorii de persoane
institutionalizate”,trad. de Anacaona Mindrila,(2004),Iasi,Ed.Polirom,pp 11

Inca de la inceput Goffman ne prezinta riscurile de a deveni pacient intr-o institutie totala,
individul fiind obligat sa suporte o serie lunga de degradari, umiliri , batjocuri , exploatari si
zdruncinarea a relatiilor sociale cu persoanele apropiate, toate acestea ducand treptat la degradari ale
eului,adica pacientul va prelua din gandirea celor din jur( rude,personalul institutiei) convingeri despre
propria-i persoana.Degradarea eului se petrece prin multe procese iar unul dintre ele prezent inca de la
intrarea in institutie este confiscarea tuturor obiectelor personale si inlocuirea lor cu unele standardizate
si marcate, apartinand institutiei , “ Bunurile personale ale unui individ constituie o parte importanta a
materialelor din care isi construieste eul,dar,in calitate de institutionalizat,usurinta cu care il manevreaza
personalul tinde sa creasca o data cu cresterea gradului in care este deposedat”.* Mai grav decat atat
este pierdere numelui si inlocuirea lui cu un numar,numele intreg fiind una dintre cele mai de pret
posesiuni ale unei persoane.

O data ajuns pacient intr-un spital psihiatric individul invata ca exista un sistem de privilegii si
unul de sanctiuni,si ca el trebuie sa se supuna negresit personalului institutiei,care aparent face totul spre
binele sau,altfel va fi pedepsit ca atare.Privilegiile constau intr-o camera mai buna,un loc de munca mai
bun,posibilitatea de a parasi spitalul,mici atentii cum ar fi cafeaua,tigarile sau respect din partea
angajatilor .Pedepsele pot fi suspendarea privilegiilor,pedepsele corporale,cele psihice, izolarea,
electrosocurile,primirea unor sarcini neplacute etc. Pacientii reactioneaza insa diferit din punct de vedere
al adaptarii si cooperarii,cel putin pentru o perioada de timp.Exista astfel cateva tactici des folosite,
tactica”retragerii situationale”astfel ca institutionalizatul nu mai acorda atentie lucrurilor din exterior
(regresie),”tactica inflexibila”,situatie in care pacientul refuza orice forma de cooperare,tactica
“colonizarii”care presupune o incercare de adaptare la conditiile oferite si tactica”convertirii”in care
individual impartaseste pe deplin conceptia angajatilor despre el si devine pacientul model.

Goffman vorbeste aici si despre anxietatea resimtita de majoritatea pacientilor care urmeaza a fi
eliberati,datorita faptului ca institutia i-a preluat sarcinile in timpul sederii sale in spital individual nu isi
da seama daca va putea sa se descurce in lumea din afara: “Un factor cu mai multa importanta este
deculturarea,pierderea sau incapacitatea de a achizitiona unele deprinderi recent dobandite de societatea
larga.Un alt factor este stigmatizarea….Pe scurt,ar putea descoperi ca eliberarea inseamna mutarea din
pozitia ierarhica superioara dintr-o lume mai mica,intr-o pozitie inferioara intr-o lume mai mare.”**

Din punctual de vedere al conducerii si al personalului spitalului,acestia par sa foloseasca toate

aceste practici in favoarea pacientilor si avand scopuri precise si bine definite:”Numeroase institutii
totale par sa functioneze,in mare parte a timpului,ca simple “depozite” pentru institutionalizati- dar,dupa
cum am aratat,ele se prezinta de obicei in fata publicului larg drept organizatii rationale, proiectate
constient si minutios pentru a indeplini rolul unor masinarii eficiente,care sa produca anumite

* Goffman,op.cit,77
** Goffman,op cit.,72

rezultate,declarate si aprobate official”*.Un adevar socant este acela ca angajatii unei institutii lucreaza
cu “obiecte” si nu cu oameni,obligatia personalului de a respecta anumite standarde de tratament
omenesti le ridica probleme.Unii ingrijitori din spitalele psihiatrice prefera sa lucreze in sectiile cu
pacienti senili,deoarece acestia presupun mai putine solicitari si pretentii.

Intr-o institutie totala cum sunt spitalele de psihiatrie putem vorbi despre “ceremoniile
institutionale” ,pe care autorul le-a descris amanuntit in carte .Acestea presupun publicatii editate de
pacienti dar supervizate si cenzurate uneori de membrii persoanlului responsabili .Aceasta forma de
exprimare,in care pacientii pot expune “stiri locale” cat si nemultumiri mascate si ironii subtile la adresa
unor membri ai personalui,se numeste “publicatia casei”.Un alt tip de ceremonie des intalnit il constituie
petrecerile organizate cu diverse prilejuri,care de cele mai multe ori au scopul de a forma o parere buna
despre institutie ,celor veniti din afara:”Parere pe care cei veniti din afara si-o formeaza astfel despre
institutionalizati contribuie la micsorarea presiunii pe care,altfel,acesti oameni ar ajunge s-o exercite
aspura institutiei”**Alte ceremonii instiutionale sunt intalnirile de grup,spectacole caritabile,casa
deschisa ,cea din urma presupunand zile alese special in care publicul poate vizita spitalul si se poate
convinge personal de conditiile “foarte bune” oferite pacientilor.

Cariera pacientului psihiatric parcurge trei faze principale: cea de prepacient,pacient si daca
survine, si faza fostului pacient.Una dintre problemele pentru care multi devin prepacienti este ca
oamenii ajung sa-si defineasca singuri, sau de catre cei din jur,anumite simptome, datorate in mare parte
stresului sau unei tulburari emotionale,drept semene ca-si pierd mintile .O data ajunsi aici ei
insisi,cineva apropiat sau medicii ii vor convinge ca cea mai buna solutie pentru ei este sa se interneze.
Terminat si acest pas prepacientul devine pacient,care “porneste cu relatii si drepturi si ramane,la
inceputul sederii in spital,si fara unele si fara altele”***,descopera cu timpul ca “a fost tras pe sfoara” de
persoana cea mai apropiata lui si in care a avut cea mai mare incredere si astfel intervine o ruptura
sociala cu exteriorul,se simte “parasit de societate”. In acest timp , pentru a-i obtine cooperarea,angajatii
spitalului ii vor discredita acestuia orice versiune despre propria persoana si il vor convinge probabil ca
este bolnav si are nevoie de ajutorul lor (ma refer aici numai la anumiti pacienti carora li se putea oferi o
solutie mai buna decat internarea,nu ma refer la cei cu adevarat sau grav bolnavi). In continuare
pacientul va incerca sa adopte una dintre tacticile prezentate mai sus,unele poate pentru o perioada
scurta de timp pana cand va decide care este in favoarea lui.
 Adaptarea secundara este definita ca ”orice randuiala obisnuita prin intermediul careia membrul
unei organizatii foloseste mijloace neautorizate,obtine rezultate neautorizate,eludand astfel supozitiile
organizatiei cu privire la ceea ce ar trebui sa faca si sa obtina si,in consecinta, cu privire la ceea ce ar
trebui sa fie individual”****

*Goffman,op.cit.,73

**Goffman,op.cit.,96

***Goffman,op.cit.,122

****Goffman,op.cit.,168

Exploatarile sistemului reprezinta un alt element care demonstreaza dezorganizarea si sistemul

precar al spitalelor.Goffman prezinta amanuntit si cu exemple reale, multitudinea de metode folosite de
pacienti pentru a evada din realitatea apasatoare a sectiilor.Am intalnit aici exemple care mi-au starnit
rasul ,”Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului plantand varza si plivind buruienile din straturile
de ceapa iarna.Cum noi nu primeam deloc legume proaspete,in primele catea zile am mancat atata
ceapa,incat ma temeam ca ofiterii o sa descopere locurile goale din randuri”*(relatat de un detinut) sau
faptul ca unii detinuti alegeau cursurile de pictura pentru a putea fura fructele proaspete folosite drept
modele.Si exemple care m-au socat.cum ar fi faptul ca unii pacienti cautau prin gunoaie resturi de
mancare sau obiecte ce mai puteau fi folosite sau altii preferau terapia soc cu insulina sau interventii
chirurgicale doar fiindca aveau voie sa se odihneasca o vreme dupa asta si primeau un tratament mult
mai bun de la asistente. De altfel pacientii isi infiintau si propriile spatii ascunse de recreere unde puteau
sta toata ziua fara sa fie vazuti,unii ba chiar beneficiau de cooperarea angajatilor sau de tacerea acestora.

Dupa cum se stie introducerea in spital a unor obiecte din afara este interzisa,insa lucrurile nu stau deloc
asa,caci unii pot face rost usor de diverse lucruri cu ajutorul pacientilor carora le este permis sa
paraseasca spitalul,acestia nefiind controlati la intrare.De altfel se dezvoltata si un fel de piata (ilegala
bineinteles) in aceste institutie,unii pacineti se ofera sa presteze servicii angajatilor,cum ar fi spalarea
masinii, altii vind chibrituri,tigari,sau imbracaminte din spital,lustruiesc pantofii ingrijitorilor,fac
schimburi de obiecte intre ei precum si o sursa importanta de bani poate fi cea a jocurilor de noroc.

In ultimul capitol,Goffman se preocupa mai mult de relatia dintre prestator (spitalul cu serviciile
sale) si clientul (pacientul):”La modul ideal,clientul aduce in aceasta relatie respectul pentru competenta
tehnica a prestatorului si increderea ca aceasta o va folosi in mod etic;de asemenea aduce recunostinta si
onorariu.De cealalta parte,prestatorul aduce:o competenta ezoterica si eficienta empiric,precum si
dorinta de a pune la dispozitia cleintului;discretie profesionala;o circumspectie voita,…o politete lipsita
de servilism”**Desigur ca nici membrii personalului nu au o viata usoara,aflandu-se in numar mic
acestia trebuie sa detina un sistem de disciplina stricta(desi totusi prea stricta ,zic eu),pentru a se putea
ocupa de un numar mare de indivizi, institutionalizati impotriva vointei lor.Insa lipsa de personal
specializat afecteaza si mai tare sanatatea pacientilor deoarece tratemntul unui psihiatru nu este
intotdeauna de ajuns,unii pacienti avand nevoie si de consultarea altor specialisti.

Una peste alta desi nu detin nicio cunostinta in domeniul psihiatriei indraznesc sa afirm ca o
concluzie faptul ca sistemul de servicii psihiatrice din America (si sunt sigura ca si din multe alte tari) se
confrunta cu multe probleme si lipsuri,cei care intra “din greseala” acolo ies de multe ori cu o stare
profunda de degradare morala si lipsa de incredere in propria persoana, iar cei care sunt cu adevarat
bolnavi nu stiu cate sanse au de vindecare,desigur insa ca au existat si pacienti asupra carora modelul
adoptat de spital a functionat.(aceasta fiind exceptia care confirma regula)

*Goffman,op.cit.,194

**Goffman.op.cit,281