IMUNITATEA DOBÂNDITĂ

CRITERII DE CLASIFICARE

prezenţa antigenului şi participarea

organismului la elaborarea efectorilor imuni:

1. IMUNITATE DOBÂNDITĂ NATURAL

2. IMUNITATE DOBÂNDITĂ ARTIFICIAL

 tipul efectorilor imuni care predomină:

1. IMUNITATE UMORALĂ mediată de

molecule antigen – specifice numite
anticorpi

2. IMUNITATE MEDIATĂ CELULAR de

celule antigen-specifice numite limfocite T
 IMUNITATEA DOBÂNDITĂ NATURAL –
ACTIV (IMUNITATEA POSTINFECŢIOASĂ)

Se instalează la organismele cu o infecţie

microbiană aparentă (decelabilă clinic) sau
inaparentă preexistentă.

Apare în 6-10 zile de la debutul infecţiei - timp

necesar producerii efectorilor imuni.

În funcţie de capacitatea imunogenă a materialului

imunizant ea poate dura un timp variabil.
Unele infecţii (rujeola, variola, varicela, oreionul)
asigură o protecţie specifică a organismului pentru
tot restul vieţii.

Alte infecţii (difteria, tusea convulsivă) conferă

organismului o protecţie mai puţin solidă – numai
câţiva ani.

În cazul virozelor respiratorii starea de imunitate

poate dura numai câteva săptămâni.

În determinismul acestei stări de imunitate sunt

implicate mecanismele de memorie imunologică
datorită cărora la un contact ulterior cu agentul
infecţios respectiv organismul reacţionează activ,
împiedicând evoluţia infecţiei.
IMUNITATEA DOBÂNDITĂ NATURAL – PASIV

Organismele care nu vin în contact cu un antigen

nu-şi pot produce efectorii imuni, dar îi pot primi
prin transfer de la un donator cu o stare de
imunitate activă.

Acest transfer de efectori imuni (de regulă umorali)

poate avea loc de la mamă la făt – transplacentar,
sau de la mamă la nou născut prin colostru.

În funcţie de calitatea şi cantitatea anticorpilor

materni, imunitatea nou născutului este variabilă
calitativ şi cantitativ.
Nou-născutul dobândeşte
o receptivitate numai faţă
de bolile pentru care a
primit anticorpii protectori
de la mamă.

O dată cu dispariţia
acestor anticorpi,
imunitatea scade treptat
încât după 3-6 luni de
viaţă organismul copilului
devine sensibil faţă de
agenţii patogeni respectivi.
 IMUNITATEA DOBÂNDITĂ ARTIFICIAL

Reprezintă starea de nereceptivitate a organismului la

acţiunea unor agenţi infecţioşi, indusă în mod voit,
dirijat de către om.

1. imunitate dobândită artificial activ (prin

vaccinare): organismul vaccinat îşi elaborează
efectorii imuni care îi asigură o stare de protecţie
temporară faţă de agentul infecţios din care a fost
preparat vaccinul.

2. imunitate dobândită artificial pasiv (prin seruri

imune sau transfer de celule imunocompetente):
organismul primeşte aceşti efectori imuni gata formaţi.
 VACCINURILE
Sunt produse biologice cu acţiune antigenică obţinute
din microorganisme sau toxinele elaborate de
acestea, utilizate în scopul conferirii unei stări de
imunitate activă.

Funcţie de natura agentului patogen şi a modului lor

de obţinere, vaccinurile se clasifică astfel:

1 - vaccinuri cu microorganisme vii,

cu virulenţă atenuată
2 - vaccinuri cu microorganisme
omorâte
3 - vaccinuri cu toxine modificate.
Vaccinuri cu microorganisme vii, cu
virulenţă atenuată

Sunt vaccinurile cu cea mai largă utilizare în

imunoprofilaxia bolilor infecţioase.

Sunt preparate din tulpini microbiene cu virulenţă

atenuată care îşi păstrează în totalitate proprietăţile
imunogene dar nu mai pot produce o infecţie
aparentă.

Inoculate la organisme receptive determină apariţia

unor infecţii inaparente, asimptomatice, urmate de
conferirea unei imunităţi solide, similare celei obţinute
în urma infecţiei naturale.
Conţin un număr relativ mic de corpi microbieni vii,
slab virulenţi.

Indiferent de locul inoculării, agentul infecţios din

vaccin nu rămâne cantonat aici ci pătrunde şi se
multiplică în aceleaşi ţesuturi în care se localizează şi
în cazul infecţiei naturale.

Spre deosebire de agentul patogen virulent, cel

atenuat din vaccin infectează un număr mai mic de
celule sensibile, se multiplică lent, declanşând o
infecţie de formă atenuată, însoţită de modificări
umorale şi de o reactivitate specifică → instalarea
stării de imunitate.
Atenuarea virulenţei agenţilor patogeni din vaccin
trebuie să fie stabilă şi ireversibilă.

Se poate realiza cu ajutorul factorilor fizici,

chimici, biologici, sau prin selecţia unor variante
atenuate apărute în mod natural.

Vaccinuri vii atenuate prin agenţi fizici: vaccinul

antiholeric aviar, anticărbunos, antirabic.

Vaccinuri vii atenuate prin agenţi chimici: vaccinul

antirabic, antituberculos etc.
 Vaccinuri vii atenuate prin agenţi biologici:

- vaccinul contra rujetului porcilor: obţinut prin treceri

repetate ale agentului infecţios la iepuri, fapt ce
determină scăderea virulenţei lui pentru porci şi
păstrarea proprietăţilor imunizante pentru această
specie.

- vaccinul antigripal viu atenuat – obţinut prin treceri

repetate ale virusului pe ouă embrionate de găină.
Vaccinuri vii obţinute prin
selecţia unor variante atenuate
apărute în mod spontan în
natură: vaccinul antitularemic,
antiexantematic,
antipoliomielitic al lui Sabin
(administrat la copii per os).
 Vaccinuri cu microorganisme omorâte

Formate din suspensii de microorganisme omorâte

sub acţiunea căldurii (600 C) şi a unor substanţe
chimice: formol, fenol, cloroform, etc.

Formolul este cea mai folosită substanţă atât în

cazul bacteriilor cât şi al virusurilor.

Ex. - vaccinul antitifoparatific (TAB), antipertusis

(împotriva tusei convulsive), antistafilococic,
antipoliomielitic injectabil etc.
 Vaccinuri cu toxine modificate

Se obţin prin tratarea filtratelor unor culturi

bacteriene ce conţin exotoxine cu formol sub
acţiunea căldurii (370 C).

Se obţin astfel produse netoxice cu o ridicată

valoare imunizantă denumite anatoxine (ana =
fără).

Anatoxinele se folosesc ca vaccinuri în bolile în

care acţiunea agenţilor patogeni se datorează
toxinelor: tetanos, difterie, botulism.
 După conţinut vaccinurile pot fi:
monovalente - conţin o singură specie bacteriană
sau virală: vaccinul anti-stafilococic.

bivalente: bivaccinul difterotetanic folosit în

vaccinarea simultană împotriva difteriei şi tetanosului.
trivalente: trivaccinul diftero-tetano-
pertusis pentru vaccinarea
concomitentă împotriva difteriei,
tetanosului şi tusei convulsive (în
special la copii).
polivalente - conţin corpi
microbieni provenind de la mai
multe specii de
microorganisme: Polidin,
Bronhodin.
După provenienţa germenilor folosiţi la
prepararea vaccinurilor:

1. autovaccinuri - preparate din tulpini

microbiene izolate de la bolnavi şi destinate a
fi folosite numai pentru ei

2. vaccinuri preparate în general din mai

multe tulpini şi destinate folosirii pentru
vaccinările în masă.
Vaccinurile cu microorganisme omorâte şi
vaccinurile preparate pe bază de anatoxine se
administrează, în general, pe cale parenterală:
subcutanat, intramuscular, intradermic, de
regulă în trei injecţii separate la intervale de 5-
7-21 zile.

Vaccinurile cu germeni vii se administrează în

doză unică.
Imunitatea postvaccinală se instalează lent, în decurs
de câteva săptămâni (15-21 zile) şi persistă un timp
suficient de mare: 1-7 ani.

Importanţa vaccinării (imunizării) nu este legată de

anticorpii produşi imediat după inocularea
vaccinului, ci mai ales de posibilitatea organismului
vaccinat de a produce rapid o cantitate mare de
anticorpi la un nou contact cu antigenul respectiv.

Vaccinurile stimulează o mai rapidă dezvoltare a

sistemului imunocompetent al organismului vaccinat
→ vaccinările obligatorii ale copiilor încep din primele
zile şi săptămâni după naştere.
Deşi destul de solidă, imunitatea vaccinală este
relativă: unele persoane vaccinate pot să facă boala
(de regulă o formă mai uşoară) mai ales dacă se
infectează masiv şi cu un germen deosebit de
virulent.

Deoarece se instalează lent, imunizarea prin

vaccinare se foloseşte în scop profilactic pentru a
se evita riscul eventual de infectare cu un agent
patogen.

Vaccinurile se pot folosi şi în tratamentul unor boli

infecţioase în asociere cu serurile imune
(serovaccinoterapia).
Vaccinare
IMUNITATEA DOBÂNDITĂ ARTIFICIAL
PASIV
Se poate institui şi în urma unui transfer de celule
imunocompetente = suspensii de celule provenite
din splină, ganglioni limfatici, a unor organisme
imunizate activ.

În acest caz poartă numele de imunitate adoptivă.

În organismul receptorului aceste celule transferate

se dediferenţiază şi se multiplică, conferind
receptorului tipul de imunitate transferat de la
donator.
 Serurile imune

Sunt biopreparate pe baza serului sau plasmei

sangvine recoltate de la animale hiperimunizate
sau de la persoane imunizate natural ca rezultat al
trecerii prin boală (ser de convalescent).

În ambele cazuri serul conţine anticorpi specifici

capabili să neutralizeze acţiunea agentului
patogen.
Prin electroforeză, proteinele serului inoculat se
separă şi în fracţii simple numite globuline: gama,
beta, alfa.
Cele mai mari cantităţi de anticorpi se găsesc în
banda corespunzătoare gama globulinelor.

Migrarea
proteinelor
Catod Anod

Globuline Albumină
 Prepararea serurilor imune
Se bazează pe administrarea unor doze mari şi
repetate de antigen la animalele donatoare =
hiperimunizare → elaborarea unui răspuns imun
intens, exprimat prin valori ale anticorpilor serici ce
depăşesc cu mult pe cele existente la animalele
imunizate ca urmare a trecerii prin boală, sau la cele
vaccinate.

Ca animale donatoare se folosesc caii (reacţionează la

un număr mare de antigene şi produc o cantitate mare
de sânge), bovinele, ovinele şi porcii.

Serul de convalescent se obţine de la donatorii care s-

au imunizat faţă de un anumit agent patogen în condiţii
naturale, în urma trecerii prin boală.
 Clasificarea serurilor imune

După cum specia organismului donator este

sau nu aceeaşi cu a organismului receptor:

1. seruri imune omoloage: serurile de

convalescent de rujeolă, tifos exantematic.

2. seruri imune heteroloage: serurile

preparate pe cai şi folosite pentru om.
După natura antigenelor folosite pentru imunizarea
animalului donator de ser imun:

1. seruri imune antimicrobiene: serurile

antistreptococic, antimeningococic;

2. seruri imune antitoxice - obţinute prin injectarea

de anatoxine: serurile antidifteric şi antitetanic;

3. seruri imune mixte antimicrobiene şi antitoxice -

obţinute prin imunizarea animalelor cu corpi
microbieni şi cu anatoxine: serul antigangrenos.
 După numărul antigenelor folosite la
imunizare:

1. seruri imune monovalente: conţin anticorpi

faţă de un singur antigen;

2. seruri imune polivalente: conţin anticorpi faţă

de mai multe antigene diferite.
Imunitatea obţinută în urma administrării de seruri
imune se instalează imediat după administrarea
acestora şi durează 2-3 săptămâni.

Durata acestei stări de imunitate este mai mare în

cazul folosirii serurilor omoloage comparativ cu cea
conferită de serurile heteroloage cu acelaşi conţinut
în anticorpi.

Explicaţia constă în faptul că imunoglobulinele

(anticorpii) omoloage sunt acceptate şi reţinute mai
bine în organismul receptorului decât cele
heteroloage.
Datorită proteinelor străine pe care le
conţin, serurile imune heteroloage
administrate pot determina reacţii alergice
imediate: şocul anafilactic.

Din acest motiv, în prezent, se folosesc

seruri imune concentrate şi purificate, din
care s-au eliminat aproximativ ¾ din
proteinele serice, păstrându-se numai
fracţiunea globulinică specifică
(imunoglobulinele).
Serurile imune sunt folosite pentru:

- tratamentul unor boli în evoluţie =

seroterapie

- în scop preventiv = seroprofilaxie, la

persoanele care au venit în contact cu
agentul infecţios.

Seroterapia este unica formă de terapie în

tetanos, difterie, botulism – boli cauzate de
toxine bacteriene.
Datorită fenomenelor de sensibilizare ce pot
apare în urma administrării serurilor imune,
orice seroterapie şi seroprofilaxie impune o
serioasă investigare a bolnavilor pentru a se
cunoaşte dacă au mai beneficiat de
tratamente cu seruri imune.

Când acest lucru nu se poate stabili precis,

se recomandă ca înaintea tratamentului cu
ser să se practice o desensibilizare a
organismului.