FUNCŢIA EXCRETORIE RENALĂ

1. Explorarea de rutină a funcţiei renale

1.1. Examenul sumar de urină
Rinichiul îndeplineşte în organism funcţii importante, esentiale pentru menţinerea
vieţii: funcţia de excreţie, de mentinere a echilibrului osmotic şi acido-bazic precum şi
funcţii metabolice specifice ţesutului renal.
Funcţia renală de excreţie are ca expresie formarea şi eliminarea urinei. Examenul
sumar de urină reprezintă o etapă obligatorie în studiul acestei funcţii şi una dintre
investigaţiile de rutină de mare importanţă în clinică, rezultatele sale patologice fiind
uneori singura expresie a unei afecţiuni renale.
Examenul sumar de urină, bazat pe investigaţii calitative, cu aprecieri orientative
asupra intensităţii reacţiilor analizate, se execută din prima urină de dimineaţă, cea mai
concentrată, după efectuarea toaletei locale cu apă şi săpun.
Investigaţiile cantitative ale componentelor patologice evidenţiate prin examenul
sumar, se practică din fracţiuni de urină preluate din cantitatea colectată în 24 de ore sau
din emisiuni separate, recoltate la anumite intervale din zi, pentru urmărirea debitului
fracţionat al componentului investigat sau pentru detectarea ritmului circadian al
eliminării acestuia. Pentru examenele practicate din urina de 24 de ore, recoltare se face
astfel: prima emisie de dimineaţă se aruncă, colectându-se celelalte emisiuni în decurs de
24 de ore, într-un vas foarte curat, ce se va păstra la rece (+4ºC). A doua zi, dimineaţa, se
recoltează prima emisie de urină într-un vas separat, proba astfel obţinută fiind necesară
executării examenului sumar şi studiului sedimentului urinar care se realizează numai din
urinile proaspăt emise.

Probele de urina vor fi examinate macroscopic, fizico-chimic şi microscopic.

1.1.1. Examenul macroscopic.
1.1.1.1. Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore (diureza) variază în raport cu
sexul, vârsta, ingestia respectiv pierderile de lichide , starea de veghe-somn etc. La adulţi
diureza este cuprinsâ între 1200-1500 ml la bărbaţi şi 800-1200 ml la femei. Raportat la
greutatea corporală, copiii secretă de 3-4 ori mai multă urină decât adulţii. (Tab.nr.I)

Vârsta Diureza Vârsta Diureza

1-2 zile 15-60 ml 1an-3 ani 500-600 ml
3-10 zile 100-300 ml 4 ani-8 ani 600-1000 ml
10 zile-2 luni 250-450 ml 9 ani-15 ani 800-1400 ml
2 luni-1an 400-500 ml peste 15ani 1000-1600 ml

Tab.nr.I: Diureza la copii.

În mod normal, cantitatea de urină eliminată ziua este mai mare decât cea din
timpul nopţii, raportul între acestea fiind de 1:2 - 1:4. Inversarea acestui raport, nicturia,
este patologică.
În afara variaţiilor fiziologice există variaţii patologice reprezentate de poliurie
(>2000ml urină în 24 de ore), oligurie (<500ml urină în 24 de ore) şi anurie (<100ml
urină în 24 de ore).
Volumul unei singure emisii de urină este normal cuprins între 150 şi 300ml.
Valori mai mici de 150ml indică reducerea funcţională sau anatomică a capacităţii
vezicale în timp ce valori mai mari de 300ml semnifică o capacitate vezicală mărită.
1.1.1.2. Aspectul. Normal la emisie, urina este limpede; stând în repaus, se
constată apariţia, mai ales la femei, a unui nor fin (nubeculă) la suprafaţa probei, alcătuit
din celule epiteliale de descuamare şi mucus.
O urină tulbure în momentul eliminării poate conţine: săruri (uraţi, oxalaţi, fosfaţi,
carbonaţi etc.), mucus, puroi, epitelii, microbi, grăsimi (aspect lăptos). În vederea
stabilirii cauzei turbidităţii se pot efectua mai multe examene orientative care necesită
următorii reactivi:
-acid acetic soluţie 10%
- acid clorhidric soluţie 12,5%
- hidroxid de sodiu soluţie 20%
- amestec etanol-eter etilic, in proporţie de 1:1 (în volume)
Tehnică. Se încălzesc câţiva ml de urină în baia de apă sau la flacără. Dacă
turbiditatea nu dispare se adaugă pe rând acid acetic, acid clorhidric si soluţie de hidroxid
de sodiu sau amestecul etanol-eter. Reacţiile se precipita succesiv in aceeaşi eprubetă. Se
pot întâlni următoarele eventualităţi:
Turbiditatea dispare la încălzire...... cauza acesteia: prezenţa în urină a uraţilor sau
a cristalelor de acid uric.
Turbiditatea se intensifică la încălzire....... cauza acesteia: prezenţa în urină a
proteinelor, carbonaţilor sau fosfaţilor.
Turbiditatea nu dispare la încălzire, dar limpezirea se produce după:
- adăugarea câtorva picături de acid acetic 10%......cauza acesteia:
prezenţa în urină a fosfaţilor sau a carbonaţilor ( în acest ultim caz
reacţia însoţindu-se de eliberare de dioxid de carbon).
- adăugarea a 2-3 ml de acid clorhidric 12,5%.....cauza acesteia:
prezenţa în urină a oxalaţilor, respectiv a cristalelor de leucină, tirozină
sau cistină.
- adăugarea a 2-3ml de hidroxid de sodiu 20%......cauza acesteia:
prezenţa în urină a cristalelor de acid uric, cistină sau a mucusului.
- adăugarea de amestec etanol-eter......cauza acesteia: prezenţa în probă
a grăsimilor.
Dacă după tratarea cu hidroxid de sodiu 20% apare un coagul gelatinos, acesta
indică prezenţa puroiului. Examenul microscopic este cel ce confirmă şi elucidează
complet natura cauzei care a provoacat turbiditatea urinei.
1.1.1.3. Culoarea depinde de concentraţia şi natura substanţelor dizolvate în urină,
în primul rând de unii pigmenţi ca: urocromul, urobilina, uroeritrina, uroporfirina.
Urina normală are culoarea galben-deschis până la galben-auriu, în raport cu ora
emisiunii, cea de dimineaţă, mai concentrată, având o culoare mai închisă.
Modificări ale culorii urinei se datorează variaţiei concentraţiilor cromogenilor şi/
sau eliminării prin urină a unor substanţe colorate, astfel:
-galben-portocaliu, galben-verzui, brun-verzui, datorită prezenţei pigmenţilor
biliari (în ictere), sau unor medicamente (vitamine din complexul B, antibiotice de tipul
eritromicinei sau cloromicetinei, derivate de pirazolon etc.)
-brun-negru, în melanoame, alcaptonurie;
 -roşu-roz, prin prezenţa în urină a sângelui, hemoglobinei, porfirinei (vişiniu) sau
când pacientului i s-au administrat medicamente ca antipirina, santonină etc. dar şi după
ingestia de sfeclă, varză roşie sau bomboane colorate cu derivaţi de anilină;
-verzuie, în cazul urinei pacienţilor trataţi cu albastru de metilen.
1.1.1.4. Mirosul. Normal, urina are un discret miros caracteristic. Acesta se poate
modifica în urma ingestiei unor alimente ca: varză, ridichi, usturoi, hrean, sparanghel şi
în situaţii patologice: mirosul de acetonă în diabetul zaharat, de amoniac în infecţiile
urinare, putrid în cancer (prin infectare anaerobă). Urina cu cristale de cistină, prin
descompunerea acestora, emană miros de hidrogen sulfurat.

1.1.2. Examenul fizico-chimic.

Studiul fizico-chimic al probelor de urină se poate efectua printr-o multitudine de
metode, unele moderne, rapide însă cu sensibilitate şi precizie mai reduse,
semicantitative, care utilizează stripuri de urină, altele manuale, clasice, mai puţin
utilizate în practica largă dar cu precizie ridicată şi metodele automate, cele mai precise
care utilizează analizoarele de chimie.
Metodele utilizate în mod frecvent pentru examenul chimic al urinei utilizează
stripuri –test. Componentele stripurilor sunt impregnate cu anumiţi compuşi chimici care
reacţionează specific cu substanţe conţinute în urină, producând reacţii de culoare.
Intensitatea acestor reacţii se corelează cu valoarea concentraţiei substanţei respective în
urină şi este fie direct comparată cu o scală de culoare furnizată de kit sau citirea se face
în mod automat, folosind analizoare. Timpul de reacţie este specific fiecărui tip de strip-
test. Acesta este motivul pentru care citirea modificărilor de culoare induse de contactul
cu substanţele conţinute în urina studiată, se face la intervale stricte de timp faţă de
momentul scufundării stripului în urină. În cazul încorporării mai multor teste pe un
strip , reactivii chimici specifici fiecărui test sunt separaţi prin bariere de plastic,
impermeabile pentru apă. Parametrii determinaţi în mod curent prin această metode sunt:
glucoza, bilirubina, corpii cetonici, proteine, urobilinogen, nitriţi, hematii, leucocite, pH,
densitate. Rezultatele acestui tip de testare sunt considerate semicantitative.
Fig. nr. 1. stripuri-test pentru urină

Tehnica de lucru

Fig.nr.2 Un strip-test este cufundat pentru foarte scurt timp (1 sec) în proba de urină
astfel încât să fie acoperite toate ariile de reacţie ale stripului.

La scoaterea stripului din urină acesta se trece peste marginea eprubetei pentru a
îndepărta excesul de urină (fig. nr.) după care se păstrează în poziţie orizontală.
Fig. nr.3. La scoaterea stripului din urină acesta se trece peste marginea eprubetei pentru a
îndepărta excesul de urină (fig. nr.) după care se păstrează în poziţie orizontală.

Reacţiile se citesc cu ochiul liber fiiind direct comparate cu o scală de culoare furnizată
de kit (fig.nr.) sau automat, cu ajutorul unui fotometru,
Fig.nr.4.

Fig.nr.5.

1.1.2.1. Densitatea urinară este un indicator al abilităţii rinichilor de a concentra urina.

Testul compară densitatea urinei cu cea a apei distilate a cărei densitate este 1000 şi
reflectă atât numărul particulelor prezente în urină cât şi mărimea acestora. Densitatea
urinară variază cu starea de hidratare a organismului. Când aportul de lichide este
restricţionat sau crescut, densitatea urinară măsoară funcţia renală de concentrare şi
diluţie, a cărei pierdere este un indicator al disfuncţiei renale.
Valoarea densitatăţii urinare trebuie corectată în cazul prezenţei proteinuriei
şi/sau glicozuriei,
Tehnica:
1. În cazul utilizării stripurilor-test acestea au o arie specifică de determinare al cărui
indicator de culoare se modifică în raport de concentraţia ionică şi rezultatul este
tradus în unităţi de densitate. Indicatorul de culoare poate fi albastrul de
bromtimol a cărui culoare se modifică de la albastru închis în cazul urinei cu joasă
concentraţie ionică, la verde şi respectiv galben verzui pe măsură ce concentraţia
ionică creşte.
 2. Determinarea se poate face şi cu refractometrul, indicele refractil fiind raportul
dintre viteza luminii în aer şi viteza luminii în soluţia test. O picătură de urină se
plasează între două plăci ale refractometrului. Fascicolul de lumină care trece prin
soluţie este deviat sub un anumit grad care este direct proporţional cu densitatea
soluţiei.
3. Urodensimetrul (hidrometrul), metoda cu cea mai mică precizie.
Urodensimetrul este gradat pentru intervalul 1000-1040 şi este calibrat în mod
obişnuit pentru temperatura de 15ºC. La densimetru poate fi anexat un termometru, care
permite măsurarea temperaturii odată cu aceea a densităţii. Dacă se folosesc
urodensimetre fără termometru temperatura urinei se măsoară cu orice termometru de
laborator. Dacă temperatura urinei diferă de temperatura de calibrare, înscrisă pe
urodensimetru, se adaugă sau se scade o unitate pentru fiecare 3ºC peste sau sub
temperatura de calibrare
Tehnica măsurării. Se toarnă urina, după omogenizare, într-un cilindru de sticlă,
suficent de larg pentru a permite plutirea liberă a urodensimetrului care nu trebuie să fie
lipit de pereţii interiori ai vasului. Se va evita formarea spumei, care dacă s-a produs se
înlătură cu hârtie de filtru. Citirea se face tangenţial la suprafaţa lichidului, cu ochiul la
înălţimea acestei suprafeţe.

Fig. nr.6.: Urodensimetru

Glucoza, proteinele şi produsele substanţelor de contrast utilizate în
radiodiagnostic cresc densitatea urinei. Se folosesc de aceea factorii de corecţie a
densităţii înscrişi într-un tabel care poartă numele autorului acestuia (Bouchardat). În
practică, în mod aproximativ, din densitatea măsurată se scad 3,7 unităţi pentru fiecare un
gram la sută glucoză şi 2,6 unităţi pentru fiecare gram la sută proteină.
În proteinuriile mari, urina trebuie deproteinizată înainte de a i se măsura
densitatea. În acest scop, se adaugă în proba de urină câteva picături de acid acetic 30%,
se fierbe, se filtrează şi se aduce volumul la valoarea iniţială.
Valorile normale ale densităţii urinare sunt cuprinse între 1015-1025 cu valori
extreme între 1001-1035 în cazul ingestiei de lichide în cantitate mare şi respectiv, după
transpiraţii abundente. În general, densitatea urinară este în raport invers cu volumul
urinei cu excepţia celei provenită de la diabetici, care prezintă poliurie eliminând în
acelaşi timp mari cantităţi de glucoză.
1.1.2.2. Reacţia urinei (pH-ul urinar).
pH-ul urinar este un indicator al capacităţii tubulare renale de a menţine o
concentraţie normală a ionilor de hidrogen atât în plasmă cât şi în lichidul extracelular.
Rinichii intervin în menţinerea echilibrului acido-bazic prin reabsorbţia sodiului şi
secreţia tubulară a ionilor de hidrogen şi de amoniu.
În cazul stripurilor urinare testarea se bazează pe un dublu indicator, roşu
metil/albastru de bromtimol, ceea ce asigură o gamă largă de culori care să expime
posibilele modificări de pH, de la portocaliu spre galben, verde până la albastru.

Controlul pH-ului urinar este important şi în managementul bacteriuriei, al litiazei

renale ca şi în cazul anumitor terapii medicamentoase, pentru a le menţine sau creşte
eficienţa.
Valoarea pH-ului urinei normale este influenţată de dietă. O alimentaţie bogată în
proteine produce aciditate urinară iar un regim vegetarian determină alcalinitatea urinei.
Valorile normale ale pH-ului urinar sunt cuprinse între 4,8-7,4 cu o medie de 6.
Măsurarea pH-ul urinar se efectuează în urinile proaspăt emise, deoarece în timp,
se produce contaminarea produsului cu bacterii, ceea ce determină schimbarea reacţiei
către zona alcalină.
 Urini puternic acide (pH ≤ 4-5) se produc în cursul proceselor maligne, datorită
distrugerii crescute de proteine, în febră, în diaree abundentă, în acidoză diabetică sau
metabolică.
pH puternic alcalin se constată în infecţiile urinare, în alcaloza respiratorie, sau
metabolică.
Măsurarea pH-ului se poate face în practică şi prin folosirea benzilor de hârtie sau
soluţiilor de tip indicator universal.
Tehnica: Se introduce în urina proaspătă, pentru câteva secunde, o bucată de
hârtie indicator. Valoarea pH-ului se stabileşte comparând culoarea hârtiei cu aceea a
scalei de culori care însoţeşte fiecare rolă de hârtie indicator.
1.1.2.3. Determinarea proteinelor urinare.
Proteinuria. În cazul unor examene de tip screening proba analizată poate fi urina
ca atare. Efectuarea unor teste semicantitative asupra proteinelor urinare necesită
utilizarea supernatantului unei probe centrifugate, celulele prezente în urina
necentrifugată putând induce o apreciere fals crescută asupra proteinuriei.
În mod normal numai proteinele plasmatice mici filtrează la nivel glomerular şi
sunt reabsorbite la nivel tubular renal. Există cantităţi mici de proteine plasmatice filtrate
şi proteine secretate de către nefron (proteina Tamm – Horsfall) care se regăsesc în urina
normală. Excreţia urinară de proteine nu depăşeşte de obicei 150 mg/24 de ore sau 10
mg/100ml urina într-o singură probă. Se consideră proteinurie valorile care depăşesc 150
mg/ 24 de ore.
- Proteinurie uşoară în cazul unor valori mai mici de 500 mg/ 24 de ore (
la persoane sănătoase după un efort fizic intens, în cazul unor emoţii
severe, a febrei, în stres termal, după ortostatism prelungit dar şi în caz
de infecţii ale tractului urinar, în hipertensiune, disfuncţii tubulare
renale, rinichi polichistici, hemoglobinurie cu hemoliză severă).
- Proteinuria moderată presupune valori cuprinse între 0,5 şi 3
grame/24 de ore şi poate fi observată în caz de glomerulonefrită
cronică moderată, insuficienţă cardiacă congestivă, nefropatie
diabetică medie, pielonefrită, mielom multiplu, preeclamsie.
 - Proteinuria marcată presupune valori mai mari de 3 grame/ 24 de ore şi
caracterizează glomerulonefrita acută severă, nefroza lipoidică,
nefropatia diabetică severă, nefrita lupică etc.
Testarea pe stripuri de urină utilizează indicatori de culoare de tipul albastrului de
tetrabromtimol care la un pH constant îşi modifică culoarea în raport de prezenţa
proteinelor. Culorile variază de la galben în proba negativă la galben-verzui, verde şi
verde albastru la testele pozitive.
Testul este mai sensibil pentru albumine comparativ cu cel pentru globuline sau
hemoglobină. Se apreciază semicantitativ prezenţa proteinelor urinare prin compararea
culorii obţinute cu o scală de etalonare.

Principiul reacţiilor de evidenţiere a proteinelor urinare constă în precipitarea

acestora prin diferite procedee fizice sau chimice.
Pentru determinarea corectă a proteinuriei, urina trebuie să fie limpede (în cazul
în care nu este, urina se centrifughează şi/ sau filtrează) şi să aibă pH-ul uşor acid (dacă
nu, se adaugă câteva picaturi de acid acetic în probă).
O metodă semicantitativă, de sensibilitate superioară comparativ cu utilizarea
stripurilor pentru urină pentru evidenţierea proteinuriei se bazează pe precipitarea
acestora la căldură fără a fi însă un test de înaltă sensibilitate.
Determinarea calitativă a proteinelor urinare se poate face prin mai multe metode
care pot utiliza soluţia de acid acetic, acid nitric nitros ( metoda Heller), sau soluţia de
acid sulfosalicilic, etc.
Testul care prezintă o sensibilitate net superioară este cel care se bazează pe
precipitarea proteinelor sub acţiunea acidului salicilic acesta detectând concentraţii mici
de albumină, globuline şi proteină Bence- Jones.
Metoda cu acid sulfosalicilic la rece are ca principiu faptul că substanţele proteice
precipită în mediu puternic acid.
 Materiale necesare:
-soluţie acid sulfosalicilic 25g%;
-eprubete de centrifugă;
-stativ
-hârtie de filtru;
-centrifugă;
-o bucată hârtie neagră;
Tehnică: Pentru fiecare probă de urină se folosesc două eprubete. Se toarnă în
fiecare cca. 5ml. urină, filtrată sau centrifugată. După ce se adaugă în una dintre eprubete
10-15 picături din soluţia de acid sulfosalicilic, se agită şi se examinează conţinutul
ambelor eprubete, pe fond negru.
Rezultatele, pozitive în acest caz, variază de la uşoară turbiditate care înseamnă
echivalentul a 10 mg/100 ml urină, ceea ce ar corespunde unor valori de 150mg/24 de
ore, la 1+, ceea ce ar corespunde unor valori intre 200-500mg/24 de ore, la 2+, adică între
0,5-1,5 grame/24 de ore, 3+ la 2-5 grame / 24 de ore, şi 4+ la > 7 grame/24 de ore.
Ele pot fi exprimate şi astfel:
-urina rămâne limpede = albumină absentă;
-uşoară opalescenţă = albumină nor foarte fin (aprox..15mg%);
-opalescenţă apreciabilă = albumină nor fin (aprox.20mg%);
-floculare abundentă = albumina dozabilă, în cantitate mai mare de 20mg%
Cea mai mare sensibilitate o au testele adaptate pentru analizoarele automate de
chimie, urinile normale conţinând cantităţi mici de proteine ( nu mai mult de 150 mg/24
ore sau 10 mg/dl într-o singură probă) pe care reactivii utilizaţi în mod curent nu le pot
pune în evidenţă.
Determinarea cantitativă a proteinelor urinare se face în urina de 24 de ore
folosind metode ca: metoda biuretului, metoda Heller modificată, metoda Esbach etc..
Metoda Esbach foloseşte ca reactivi:
- reactiv Esbach: acid picric 10g, acid citric 20g, apă distilată ad. 1000ml.
- clorură ferică 10%.
Tehnică: Urina acidă şi cu densitatea mai mică de 1010, la nevoie diluată cu apă
distilată, şi acidulată cu acid acetic 10% se pune în eprubeta specială (albuminometrul
Esbach) până la semnul U. Se adaugă reactiv Esbach până la semnul R, se agită bine şi se
lasă în repaus 24 de ore. Se citeşte înălţimea precipitatului format, pe gradaţiile eprubetei,
rezultatul exprimându-se în grame proteine la 1000 ml urină (se va ţine seama de diluţia
făcută). Pentru citirea mai rapidă a rezultatelor după adăugarea urinei până la semnul U
se adaugă şi 10 picături de clorură ferică 10%, se completează cu reactiv Esbach până la
semnul R, se amestecă şi se pune în baie de apă la 72º C câteva minute, după care se
poate citi rezultatul.
Proteinuria poate fi tranzitorie, funcţională, cum se constată: după efort, expunere
la frig, în ortostatism prelungit, în stare de stres, în graviditate, la nou născut, în stări
febrile, în cursul unor tulburări circulatorii, la unii bolnavi cu tulburări digestive, după
palparea rinichilor etc.
Proteinuria patologică apare în afecţiuni renale cu substrat lezional de parenchim
renal, în afecţiunile căilor urinare şi în unele afecţiuni extrarenale cu interesare renală
secundară.
1.1.2.4. Determinarea glicozuriei. Orice urină, în mod normal, conţine o cantitate extrem
de redusă de glucoză (0,0075-0,300 g‰), nedecelabilă prin metode obişnuite, datorită
procesului de reabsorbţie activă, totală de la nivelul tubilor contorţi proximali renali.
Ca şi pentru proteine, iniţial se efectuează o evidenţiere calitativă a prezenţei glucozei în
urină şi un rezultat pozitiv este urmat de examenul cantitativ cu măsurarea concentraţiei
acesteia.
Determinarea calitativă a prezenţei glucozei în urină utilizează numeroase
metode. Utilizarea stripurilor de urină în determinarea concentraţiei urinare a glucozei se
bazează pe o dublă reacţie enzimatică, secvenţială: glucozoxidaza catalizează oxidarea
glucozei la acid gluconic şi peroxid de hidrogen pentru ca apoi peroxidaza să catalizeze
reacţia peroxidului de hidrogen cu un cromogen, iodură de potasiu, determinând
modificări de culoare de la verde la maro.

Alte metode se bazează pe proprietatea pe care o are glucoza, prin funcţia sa

aldehidică, de a reduce, în mediu alcalin şi la cald, anumite săruri (de cupru, argint sau
bismut). Ca reacţii de recunoaştere se practică obişnuit reacţia Fehling şi reacţia Benedict,
în care sărurile cuprice sunt transformate în săruri cuproase, sau reacţia Nylander cu
azotat de bismut.
Reacţia Fehling are ca principiu faptul că în mediu alcalin glucoza reduce
hidroxidul de cupru provenit din sulfat de cupru, în oxid cupros.
Reactivii utilizaţi sunt:
- reactivul Fehling I- se dizolva 35g sulfat de cupru în apă apoi se adaugă 5ml
acid sulfuric şi se completează cu apa diatilată pâna la 1000ml.
- reactivul Fehling II -150g sare Seignette impreună cu 300ml hidroxid de sodiu
30% şi apă distilata pana la 1000ml.
Tehnică: într-o eprubetă se pipetează câte 2ml de reactiv Fehling I şi Fehling II şi
se fierb pentru a controla reactivul ( trebuie să-şi menţină culoarea albastră). Se adaugă
apoi 5ml de urină şi se continuă fierberea. Apariţia unui precipitat roşu cărămiziu indică
prezenţa glucozei în urină.
Observaţii: reactia nu este specifică, deoarece intervin ca reducători şi alte
componente ale urinii ( acidul uric, acidul glucuronic, creatinina, alte glucide eliminate
prin urină în anumite cazuri pozitivează proba (lactoza- în timpul sarcinii-, fructoza,
pentozele) făcând necesară tratarea urinei cu soluţie defecantă (reactivul Courtonne)
pentru îndepărtarea acestor substanţe reducătoare; acidul ascorbic - în terapia cu vitamina
C - poate influenţa proba prin schimbarea culorii soluţiei din albastru în verde; proteinele
şi diferite medicamente (penicilinele şi tetraciclinele) pot pozitiva reacţia şi de aici
necesitatea deproteinizarii prealabile a acestor urini.
Reacţia Nylander are ca principiu faptul că hidroxidul de bismut, format in reacţia
dintre azotatul bazic de bismut şi baze, este redus de glucoză la bismut metalic, de
culoare brună.
Reactivul utilizat:
- reactiv Nylander: 2g azotat bazic de bismut, 4g sare Seignette, 100ml hidroxid
de sodiu 10%.
Tehnică: se pipetează într-o eprubetă 5ml de urină, se adaugă 1ml de reactiv
Nylander, se încalzeşte la flacără 4 minute. Apariţia unui precipitat brun indică prezenţa
glucozei în urină.
 Determinarea cantitativă a glucozei în urină se poate face prin mai multe metode
între care metoda Fehling şi metoda Sumner.
Metoda Sumner are ca principiu faptul că la cald şi în mediu alcalin glucoza
reduce acidul dinitrosalicilic la acid 3-amino-5-nitrosalicilic, de culoare roşu- portocalie,
intensitatea culorii fiind proporţională cu cantitatea de glucoză din probă.
Reactivii utilizaţi sunt:
- soluţie de acid dinitrosalicilic
- soluţie standard de glucoză 1%
Tehnică: urina se diluează 1/10 sau 1/20 şi la fel se diluează şi standardul de
glucoză. Se pipetează în 3 eprubete conform tabelului de mai jos:

Proba în alb Standard Proba

Urina diluată - - 1ml
Soluţie standard - 1ml -
diluată
Apă distilată 1ml - -
Soluţie acid 1ml 1ml 1ml
dinitrosalicilic

Se agită eprubetele şi se pun într-o baie de apă la fierbere timp de 5minute. Se

răcesc apoi la robinet şi se adaugă în fiecare eprubetă apă distilată până la un volum total
de 25ml. Se amestecă şi se citesc extincţiile probei şi standardului faţă de proba în alb, la
o lungime de undă de 525 nm.

Se calculează după formula:

Eproba
Glucoză în urină (g%)= 1
Es tan dard

Glicozuria se instalează prin hiperglicemie, ca în cazul diabetului zaharat, prin depăşirea

capacităţii de resorbţie tubulară, prin scăderea funcţiei de resorbţie a glucozei la nivel
tubular renal ca în diabetul renal, când glicemia rămâne normală după consum excesiv de
dulciuri, dar şi în unele boli hepatice, endocrine, infecţioase, neurologice, intoxicaţii cu
morfină, atropină sau în sarcină.
1.1.2.5. Determinarea corpilor cetonici. Corpii cetonici sunt produşi intermediari
în metabolsmul lipidelor. Aceştia sunt reprezentaţi de acidul betahidroxibutiric, acidul
acetilacetic şi acetonă. În condiţii normale urina nu contine corpi cetonici. Reacţia devine
pozitivă în: diabet zaharat, la bolnavii nealimentaţi, în boli infecţioase grave, după
narcoză, după vărsături accentuate, diaree marcată (stări de cetoacidoză) sau la persoane
sănătoase după o alimentatie exclusiv proteică şi lipidică, lipsită de glucide.
Reacţia Legal-Imbert poate pune în evidenţă acidul acetilsalicilic şi acetona şi are
ca principiu faptul că acidul acetil acetic si acetona reacţionează în mediu alcalin, cu
nitroprusiatul de sodiu dînd o coloraţie violacee.
Reactivii utilizaţi sunt:
- soluţie nitroprusiat de sodiu 1%
- amoniac concentrat
Tehnica: Se pipetează într-o eprubetă 5ml urină, se adaugă 1ml nitroprusiat de
sodiu si apoi 1ml amoniac, lăsându-l să se prelingă uşor pe peretele eprubetei. Dacă la
limita de separare dintre lichide apare un inel violet în urina respectivă există corpi
cetonici.
Corpii cetonici evidenţiaţi pe stripurile de urină pot detecta numai acidul
acetoacetic nu şi acetona sau acidul betahidroxibutiric. Testul se bazează tot pe reacţia
dintre acidul acetoacetic şi nitroprusiat, inducând în raport de concentratie, modificări de
culoare, între roz şters cand rezultatul este negative şi nuanţe tot mai închise de mov.

1.1.2.6. Determinarea urobilinogenului. Determinarea urobilinogenului şi a

billirubinei în urină ajută la stabilirea patogeniei unui sindrom icteric:

Icter Icter mecanic Icter hemolitic

parenchimatos
 urobilinogen + - +
bilirubină + + -

Urobilinogenul există în urina normală în cantităţi mici. În condiţii patologice

cantitatea de urobilinogen creşte sau se reduce la zero. Creşterea cantităţii de
urobilinogen apare în condiţii de hemoliză exagerată, cu funcţie hepatică normală şi în
caz de tulburări ale funcţiei hepatice. Absenţa urobilinogenului se constată în icterul
mecanic când datorită obstacolului de pe căile biliare, bilirubina directă nu mai ajunge la
nivel intestinal şi astfel nu se mai formează urobilinogenul.
Determinarea urobilinogenului se face prin reacţia Ehrlich al cărei principiu se
bazează pe reacţia dintre urobilinogenul conţinut în probă şi
paradimetilaminobenzaldehida dizolvată în soluţie de acid clorhidric concentrat,
compusul rezultat având o culoare roşu intens.
Reactivul Erlich se prepară astfel: 2g paradimetilaminobenzaldehidă se dizolvă in
100ml soluţie acid clorhidric 20%.
Tehnică: într-o eprubetă se pun 2 ml urină proaspătă, cât mai curând după emisie.
Se adaugă 10 picături din reactivul Erlich şi se agită. Dacă urina se înroşeşte chiar la rece
atunci conţine o cantitate crescută de urobilinogen. Dacă se înroşeşte numai în urma
încălzirii la flacără, înseamnă că urobilinogenul se află în cantitate normală. Dacă urina
nu se înroşeşte după încălzire înseamnă că nu conţine urobilinogen.
Pentru o mai mare precizie a reacţiei se adaugă peste amestecul de urină şi reactiv,
1-2 ml de cloroform. Se agită, apoi se lasă eprubeta în stativ. Cloroformul se adună la
fundul eprubetei; Prezenţa urobilinogenului în proba de urină induce colorarea
cloroformului în roşu-violet, cu atât mai intens cu cât urobilinogenul se află în cantitate
mai mare. Rezultatul se exprimă cu +, + +, + + + sau + + + +, după intensitatea coloraţiei
obţinute.
Stripurile de urină utilizează o reacţie Erlich modificată, în care
dietilaminobenzaldehida în combinaţie cu un accentuator de culoare reacţionează cu
urobilinogenul, în mediu intens acid, producând modificarea culorii în diverse nuanţe de
roz-roşu
 1.1.2.7. Determinarea bilirubinei. Urina normală nu contine bilirubină. Prezenţa
acestui compus în urină indică afectare hepatică sau obstrucţie biliară dar cantităţi mici de
bilirubină pot fi detectate şi în cazul unor nivele serice aflate sub cele care determină
icterul clinic detectabil. Icterul hemolitic nu se însoţeşte de bilirubinurie.
O apreciere corectă a conţinutului urinar în bilirubină impune examinarea la o oră
de la momentul recoltării având în vedere sensibilitatea compusului în cazul expunerii
probei la lumină.
Dacă urina de analizat are o culoare galben verzuie până la maro se recomandă agitarea
probei. Formarea unei spume galben verzui indică prezenţa bilirubinei deoarece aceasta
afectează tensiunea supeficială şi favorizează formarea spumei.
Pe stripurile de urină identificare bilirubinei se face în urma cuplării acesteia în mediu
puternic acid cu diazotid dicloroanalina, culorile induse de reacţia chimică, variind în
nuanţe de bej

Alte metode care să evidenţieze prezenţa bilirubinei în probă sunt metoda Popper
şi metoda Rosin.
Metoda Popper are ca principiu oxidarea bilirubinei la biliverdină în prezenţa
iodului conţinut în sistemul de reacţie.
Reactivul Popper se obţine dintr-un amestec din 525 ml apă distilată, 125 ml
alcool de 95º şi 3,5 ml tinctură de iod 10%. Se dizolvă 12g iodură de potasiu si 75g
clorură de sodiu.
Tehnică: într-o eprubetă se pun 10ml de urină şi se introduc direct în fundul
eprubetei 3ml reactiv Popper. În prezenţa bilirubinei, la limita de separare a lichidelor
apare un inel verzui.
 Metoda Rosin utilizează ca reactiv: soluţia de iod 6% în alcool de 96º . Se poate
folosi şi soluţia Lugol (1g iod, 2g iodură de potasiu dizolvate în 50ml apă distilată).
Tehnică: într-o eprubetă se pipetează 5 ml de urină şi se lasă să se prelingă uşor pe
peretele eprubetei 1ml soluţie lugol. Pariţia unui inel verde la limita de separare a celor
două lichide indică prezenţa bilirubinei în probă.
Aceste două metode prezintă dezavantajul că prin amestecarea celor două lichide
limita lor de separare nu este netă.
1.1.2.8. Determinarea acizilor biliari. În urină acizii biliari apar sub formă de
săruri biliare (glicolat şi taurocolat de sodiu) la bolnavii cu icter prin obstrucţia căilor
biliare extrahepatice sau cu retenţie biliară parenchimatoasă. Sărurile biliare însoţesc de
obicei eliminarea urinară de pigmenţi biliari.
Proba Hay evidenţiază acizii biliari prezenţi în urină, bazându-se pe proprietatea
acestora de a reduce tensiunea superficială a lichidelor în care se află.
Tehnică: într-un pahar conic se introduc 25 ml urină peste care se presară floare
de sulf. Dacă urina conţine săruri biliare, floarea de sulf cade la fundul paharului, căderea
fiind proporţională cu cantitatea de săruri biliare conţinute în urină.
Pe stripurile de urină poate fi evidenţiată şi prezenţa leucocitelor, a hematiilor şi
respectiv conţinutul în nitriţi.
Leucocitele granulocitare sunt astfel evidenţiabile datorită conţinutului în esterase
care catalizează hidroliza unor compuşi eliberând 3-hidroxi-5-fenil pirolul care
reacţionează apoi cu sarea de diazonium rezultând un produs violet. Testul evidenţiază
leucocite intacte, lizate şi cilindrii leucocitari. Informaţiile obţinute pe strip se
completează cu examenul microscopic.

Evidenţierea hematiilor pe stripurile urinare se bazează pe activitatea peroxidazo-

like a hemoglobinei care catalizează reacţia între dihidroperoxidul de diizopropilbenzen
şi 3 3’ 5 5’ tetrametilbenzidină. Modificările de culoare induse variază de la portocaliu la
verde închis. Examenul microscopic stabileşte diagnosticul de hematurie şi o
neconcordanţă între indicaţia stipului care sugerează un număr mai mare de hematii decât
indică examenul microscopic ridică posibilitatea hemoglobinuriei sau a mioglobinuriei.

1.1.3. Examenul microscopic al sedimentului urinar.

Urina conţine în suspensie o serie de elemente care formează sedimentul urinar.
Examenul sedimentului urinar este o etapă obligatorie în studiul excreţiei urinare.
Prepararea sedimentului urinar se face din urina proaspătă, cât mai repede după recoltarea
acesteia, pentru că elementele lui se alterează în timp. Se pipetează 10 ml urină într-o
eprubetă şi se centrifughează tinp de 5 minute la 1500 turaţii/minut (turaţii mai mari
distrug elementele organice componente ale sedimentului). După centrifugare se
îndepărtează supernatantul şi se omogenizează sedimentul rămas, agitând energic
eprubeta. Pe o lamă curată se lasă să cadă o picătură cât mai mică din sediment şi se
acoperă cu o lamelă, având grijă să nu se formeze bule de aer. Se examinează apoi la
microscop cu obiectivul 10x şi ocularul 7; pentru o observare mai precisă se examinează
cu obiectivul 20x.
Sedimentul urinar este format din elemente organizate - celule epiteliale din căile
urinare, leucocite, hematii, cilindrii, uneori paraziţi, spermatozoizi- şi din elemente
neorganizate, de natură organică (acid uric, cistină, leucină, tirozină), minerală (oxalaţi,
fosfaţi, carbonaţi), sau medicamentoasă (cristale de sulfonamidă)
1.1.3.1. Sedimentul organizat.
Celulele epiteliale din sedimentul urinar provin din epiteliul ce căptuşeşte
aparatul urinar, aspectul lor fiind variat: celulele epiteliale provenind din stratul
superficial al vezicii urinare sunt rotunde sau poligonale cu unul sau mai mulţi nuclei;
cele din stratul mijlociu sunt fuziforme; cele din stratul profund sunt ovoide alungite, se
prezintă izolate sau în placarde şi au conturul nuclear bine delimitat. Celulele colului
vezical au aspect caudat.
Celulele descuamate din uretră sunt celule cilindrice, alungite.
Din uretere şi bazinete sunt mai mici decât precedentele, fuziforme sau în formă
de măciucă cu nucleu în partea mai dilatată a celulei.
 Din bazinete se descuamează celule mici rotunde sau ovale, cu nuclei voluminoşi,
dispuse de obicei în placarde.
Celulele epiteliale renale, rotunde sau poliedrice, în general izolate, pot avea
protoplasmă granulară când provin din tubii contorţi, sau limpede când provin din ansa
descendentă Henle.
Urinile provenind de la femei pot conţine celule epiteliale provenind din vagin,
asemănătoare celor din vezică, dar mai mari, cu nucleul central şi mai mic.
Prezenţa în urină a câtorva celule epiteliale nu are semnificaţie patologică;
abundenţa lor arată o descuamare considerabilă, semnalând o inflamaţie la nivelul
tractului urinar. Sediul procesului inflamator poate fi indicat de aspectul celulelor
descuamate dacă acesta s-a păstrat bine.
Eritrocitele din urină, apar la microscop sub forma unor discuri mici cu contur
precis, dublu la mişcarea microvizei. Dacă mai conţin pigment sanguin sunt gălbui.
Eritrocitele care au pierdut conţinutul în hemoglobină apar ca inele cu dublu contur. În
urinile hipotone, eritrocitele se balonizează iar in cele hipertone se ratatinează.
Hematiile trebuiesc diferenţiate de: levuri (au dimensiuni inegale, sunt uneori
înmugurite), cristale de urat de amoniu care şi-au pierdut ţepii (dimensiuni inegale, fără
dublu contur şi solubile in solutie de acid acetic 30%), picături de grăsime (solubile in
eter etilic).
În sedimentul unei urini normale se pot întâlni foarte rare hematii. Prezenta lor în
număr crescut, hematuria, este patologică, semnificând boli de rinichi sau ale căilor
urinare dar şi afecţuni mai generale cum sunt: sindromul hemoragic, boli autoimune,
tulburări circulatorii. Eritrocitele decolorate caracterizează mai frecvent bolile renale în
timp ce eritrocitele bine colorate semnifică o suferinţă a căilor urinare.
Leucocitele apar în urina normală în număr redus. În imaginea microscopică se
recunosc după forma globuloasă, mărime (8-12 microni), prezenţa nucleului cu formă
caracteristică, granulaţiile fine din protoplasmă. Aspectul leucocitelor este clar în urinile
neutre sau acide, în urinile alcaline şi în caz de infecţii urinare, leucocitele pot fi alterate.
Prezenţa lor în număr mare semnifică inflamaţie şi infecţie urinară.
Celulele Sternheimer-Malbin sunt leucocite modificate. Acestea au fost
considerate multă vreme patognomonice pentru pielonefrita cronică; ele apar însă şi în
urinile hipoosmolare; sunt leucocite degradate, cu granulaţii fine care prezintă mişcări
browniene.
Cilindrii urinari sunt formaţiuni cilindrice bine conturate, cu capete rotunde sau
tăiate drept, de diferite lungimi, grosimi, structuri şi moduri de asamblare. Producerea lor
se face de obicei în cazuri patologice când secreţiile în general mucoase, produse la
suprafaţa tubilor renali cu diferite grade de afectare epitelială, se condensează şi se
mulează în tubii renali luând forma acestora. Pe cilindrii constituiţi se pot fixa celule
renale clare sau granuloase, picături de grăsime, leucocite, hematii, săruri.
După morfologia şi constituirea lor se deosebesc mai multe tipuri de cilindrii
urinari:
-cilindrii hialini au structura fină, sunt transparenţi, palizi cu extremităţile în
formă de deget de mănuşă; au fost constituiţi prin coagularea substanţei proteice
fundamentale; nu au totdeauna semnificaţie patologică, întâlnindu-se şi în albuminemii
fiziologice din efort intens, ortostatism prelungit, stază, febră etc.
-cilindrii granuloşi prezintă granulaţii fine sau grosolane, provenite din
degenerescenţa celulară; uneori includ globule grăsoase. Apar în procese renale
degenerative, boli renale severe.
-cilindrii hematici sunt aglomerări eritrocitare de formă cilindrică care apar în
sindroamele glomerulare, în hematuriile renale.
-cilindrii leucocitari însoţesc leucocituria, formându-se prin aderarea leucocitelor
la trama mucoproteică. Prezenţa lor este semnificativă în procese pielonefritice.
-cilindrii epiteliali rezultă în urma descuamării celulelor renale şi semnifică
modificări patologice în tubii renali distali, colectori, insuficienţă tubulară acută,
pielonefrită.
-cilindrii ceroşi au aspect amorf, grosolan, pe margini prezintă incizuri, au
culoare gălbuie, mată. Se observă în sedimentul urinar la pacienţi cu sindrom nefrotic în
stare gravă, glomerulonefrită severă, pielonefrită, amiloidoză.
-cilindrii grăsoşi sunt conglomerate de picături şi granule grăsoase prezente în
sedimentul urinar din procese renale cronice şi subacute cu degenerescenţă a elementelor
renale.
 Pseudocilindrii sunt aglomerate de produse anorganice sau organice.
Pseudocilindrii din substanţe anorganice sunt aglomerări de săruri (uraţi, fosfaţi); se
diferenţiază de cilindrii granuloşi prin solubilitatea lor în acid acetic 3%, sau acizi
minerali slabi. Pseudocilindrii din substanţe organice sunt formaţi din grămezi de
germeni ce simulează cilindrii granuloşi. Nu au semnificaţie patologică.
Cilindroizii sunt formaţi din mucină. Au aspect de panglică cu dungi, contur mai
puţin clar şi adesea unul din capete este despicat sau alungit. Nu au semnificaţie
patologică.
Paraziţii posibil a fi întâlniţi în sedimentul urinar sunt: Trichomonas vaginalis,
oxiuri, Schistosoma haematobium, Filaria bancrofti.
Alte elemente organice care pot fi întâlnite în sedimentul urinar sunt:
spermatozoizii în urma spermatoreelor, corpusculi de lecitină, rotunzi, formati din cercuri
concentrice (se întâlnesc în afecţiuni ale prostatei), levuri, picături de grăsime, filamente
de mucus.
1.1.3.2. Sedimentul neorganizat.
Sedimentul urinar neorganizat este format din substanţe cristaline sau amorfe,
săruri care intră în mod normal în componenţa urinei şi care în urma diverselor modificări
ale pH-ului, ale cantităţii urinare (oligurie) sau consecutiv unor regimuri cu aport excesiv
al unor alimente, precipită sub formă cristalizată sau amorfă. Prezenţa în sediment a
diferitelor cristale dobândeşte importanţă în cazul unei litiaze urinare, pentru orientarea
tratamentului.
Sedimentul cristalin şi amorf variază în funcţie de pH-ul urinar astfel:
-in urina acidă: urat acid de sodiu, acid uric, oxalat de calciu, fosfat acid de calciu,
sulfat acid de calciu;
-în urina alcalină: fosfat amoniacomagnezian, fosfat bi- şi tricalcic, fosfat bazic de
magneziu, carbonat de calciu, urat de amoniu.
Uratul acid de sodiu este reprezentat prin granulaţii gălbui sub formă de material
amorf mai rar de pseudocilindri. În cantitate mare formează un depozit colorat în roz care
se dizolvă la încălzire uşoară sau la adaos de hidroxid de sodiu.
 Acidul uric formează în urină cristale galbene, inegale, polimorfe (rombice,
cubice, în butoiaş, în stea, haltere, rozete, pătrate) care se dizolvă la adăugarea de soluţie
de hidroxid de sodiu.
Oxalatul de calciu formează cristale incolore, octaedrice sub formă de plic,
uneori in formă de pişcot, mai rar ovalare când trebuiesc diferenţiate de hematii.
Fosfatul acid de calciu apare sub formă de cristale incolore, în formă de prismă
turtită şi alungită, uneori grupate.
Sulfatul acid de calciu, cristale incolore aciforme grupate în rozetă, apar rar in
urina cu pH intens acid.
Fosfatul amoniacomagnezian apare sub formă de prisme incolore asemănătoare
capacelor de sicriu.
Fosfatul bicalcic formează cristale aciforme dispuse in cruce sau în stea
Fosfatul tricalcic precipită sub formă amorfă.
Fosfatul bazic de magneziu este reprezentat prin cristale în formă rombică, uşor
refringente.
Carbonatul de calciu sunt cristale în formă granulară albicioase-cenuşii sau se
prezintă în stare amorfă
Uratul de amoniu formează cristale în formă sferică cu prelungiri aciculare
(asemănător invelişului unei castane), apare adesea impreună cu cristalele de fosfat
amoniacomagnezian şi se dizolvă în acid clorhidric.
În patologie au fost descrise şi alte tipuri de cristale:
Cristalele de leucină sunt sferice cu striaţii concentrice sau radiare, de culoare
galben-brună;
Cristalele de tirozină au aspect de snopi formaţi din ace fine gălbui. Se întâlnesc
împreună cu cele de leucină în afectiuni degenerative.
Cristalele de cisteină au formă de tablete hexagonale şi sunt incolore; trădează
tulburări ale metabolismului protidic.
Cristalele de colesterol sunt ca nişte ţăndări de sticlă, tablete incolore cu margini
neregulate; se intâlnesc în sindromul nefrotic. Tot în sindromul nefrotic, examinarea în
lumină polarizată, evidenţiază corpusculii lipidici sub formă de corpi birefringenţi cu
aspect de „cruce de Malta.
 Bilirubina apare sub formă de ace roşii-brune.
Sulfamidele formează cristale polimorfe diferenţiabile de cristalele de acid uric
prin solubilitatea lor în acetonă.
1.1.3.3. Examenul cantitativ al sedimentului urinar
Cuprinde numărarea leucocitelor, hematiilor şi cilindrilor atunci când
determinările calitative au arătat prezenţa acestora în număr mai mare decât normal şi
permite urmărirea în dinamică a modificărilor urinare.
Determinarea cantitativă a sedimentului urinar organizat are ca punct de plecare
numărarea leucocitelor şi hematiilor făcută de Posner în 1911, direct din urină.
Determinarea cantitativă se poate efectua după trei modalităţi:
-Metoda directă Stansfeld şi Webb, derivată din cea preconizată de Posner;
-Metoda Addis
-Metoda Hamburger.
Metoda directă dă cele mai mici erori, în comparaţie cu celelalte, datorită
simplităţii şi gradului său de precizie. În cadrul acestei metode urina este recoltată în
condiţii bazale (a-2-a urină de dimineaţă), pe nemâncate. Urina trebuie examinată în
primele 2 ore după micţiune, pentru a evita distrugerea celulelor. Se numără elementele
celulare pe mm³ folosindu-se fie camera de numărat Fuchs- Rosenthal fie camera Bürker
sau Bürker-Türk. Din urina recoltată, în prealabil omogenizată, se centrifughează 10ml,
într-o eprubetă gradată, la 1500 turaţii/minut, timp de 5 minute. Se decantează 9ml
supernatant, mililitrul rămas se omogenizează cu sedimentul şi se încarcă o cameră de
numărat. Se numără elementele pe mm³ şi se exprimă rezultatul ca atare (media cifrelor
obţinute pe mai multe suprafete de 1 mm²).
Exemplu: numărătoare în camera Bürker - 16 leucocite pe 4 mm²;
- 16 leucocite : 4 = 4 leucocite pe mm²;
- 4 leucocite x 10 (înălţimea camerei) : 10 (concentraţia urinei iniţiale) =
4 leucocite/mm³.
Pentru camera de numărat Fuchs-Rosenthal: numărul elementelor găsite pe toată
celula se imparte la 3 şi se exprimă ca atare (volumul camerei Fuchs-Rosethal este
3,2mm³).
 Metoda Addis. Proba se practică din urina de 12 sau 24 de ore. Pacientul, cu 24 de
ore înaintea recoltării, are un regim alimentar obişnuit, din care se reduce cantitatea de
lichide ingerate în vederea realizării unei probe de concentraţie, evitându-se producerea
unei hipotonii urinare, care duce la lizarea hematiilor şi evitându-se alcalinizarea care ar
putea provoca liza cilindrilor.
După omogenizarea urinei recoltate, se centrifughează 10ml de urină într-o
eprubetă de centrifugă gradată, timp de 5 minute, la 1500 turaţii pe minut. Se decantează
9ml din supernatant. Mililitrul rămas se omogenizează bine cu supernatantul şi din acesta
cu o pipetă Pasteur efilată se încarcă o cameră de numărat, Bürker pentru sedimentele
bogate, Fuchs-Rosenthal, pentru sedimente mai sărace în elemente. După 5 minute de
repaus se face numărătoarea.
Hematiile şi leucocitele se numără cu obiectivul 20x pe o suprafaţă de 1mm².
Cilindrii se numără cu obiectivul 10x pe toată suprafaţa camerei.
Calcul: adâncimea camerei de numărat este 0,1mm iar volumul camerei de 0,9
mm³, respectiv 0,0009 cm³. Dacă s-au numărat x hematii la un volum de 0,0009 cm³, iar
volumul de urină în care s-a concentrat sedimentul este de 1ml (provenit din concentrarea
a 10ml urină), numărul de hematii din 10ml de urină este :
1
n = x 0,0009 , iar numărul de hematii eliminat în volumul V de urină, din 12 ore

n
este:N= V
10
1
Exemplu: x = 270; n = 270 0,0009 = 300 000; V=300ml;

300000
N= x300=900000.
10
Valori normale: - hematii: până la 1000000/24 ore
- leucocite: până la 2000000/24 ore.
Păstrarea urinii timp de 24 de ore face dificilă recunoaşterea elementelor din pricina
distrugerii acestora, în special a hematiilor.
Metoda Hamburger, raportează numărul de elemente celulare la minut.
Pentru probă se recoltează urina dimineaţa, timp de 3 ore, pacientul rămânând în
acest timp în repaus la pat, fără să ingereze alimente sau lichide.
 Se măsoară volumul total de urină obţinut şi se calculează debitul împărţind
valoarea volumului măsurat la 180 (număr minute în 3 ore). Din acest volum se
centrifughează 10ml la 2000 turatii pe minut, timp de 5 minute, se îndepărtează 9 ml din
supernatant, se omogenizează mililitrul rămas cu sedimentul format şi se încarcă cu o
pipetă Pasteur, camera de numărat. Se numără elementele pe 4mm² şi se calculează
numărul pe mm².
Pentru a calcula numărul de elemente pe mililitru şi pe minut se înmulţeşte
numărul de elemente pe mm² cu 1000 şi cu debitul urinar.

Valorile normale sunt:- până la 1000 hematii/ml/min;

-până la 2000 leucocite/ml/min

Valori de referinţă pentru sedimentul urinar

Elemente Valori considerate ca anormal
Eritrocite >5 celule pe CM (40x)
Leucocite >5 celule pe CM (40x)
Celule tubulare renale >2 celule pe CM (40x)
celuletranzitionale >5 celule pe CM (40)
Cellule scuamoase rareori semnificative
Fragmente epiteliale oricare
Cilindrii hialini >3 cilindrii pe CM (10x)
Cilindrii granulari >1 cilindru pe CM (10x)
Cilindrii patologici oricare
Cristale
 a. b.

Fig.7. a., b.: Hematii

a. b.

Fig. 8. a., b.: Leucocite

 a b.

Fig.9. a., b.: Celule epiteliale scuamoase

a. b.

Fig. 10. a., b.: Celule epiteliale tranziţionale

 a b.

Fig.11. a., b.: Celule tubulare renale

Fig.12.: Celule renale

Fig.13.: Cilindru hialin

 a. b.

Fig.14.a., b.: Cilindru granular

a. b.

Fig.15.a., b.: Cilindrii ceroşi

Fig.16.: Cilindru mixt cu leucocite şi celule epiteliale tubulare renale

Fig.17. Cilindru mixt leucocitar şi granular

Fig.18. Cilindru mixt leucocitar şi hematic

Fig.19. Cilindru mixt

Fig.20. Cilindru grăsos

Cristale în urina normală

Tipuri de cristale pH alcalin pH neutru pH acid

Uraţi amorfi + +
Oxalat de calciu (+) +
Acid uric (+) + +
urat monosodic + +
sulfat de calciu +
fosfaţi amorfi + +
trifosfaţi + +
fosfat dicalcic + +
fosfat calcic + +
carbonat de calciu + +
biurat de amoniu + +

a. b.

Fig.21. Cristale de oxalate de calciu

Fig.22. Cristale de acid uric

Fig.23. Cristale de urat de sodium

Fig.24. Cristale de fosfaţi amoniaco magnezieni

Fig.25. Cristale de fosfat dicalcic

Fig.26. Cristale de fosfat de calciu

Fig.27. Cristale de carbonat de calciu

Fig.28. Cristale de urat de amoniu

Cristale patologice de origine metabolică:

Tipuri de cristale pH alcalin pH neutru pH acid

acid hipuric + (+) (+)
cistina +
tirozina +
leucina +
colesterol +
bilirubină +
hemosiderină +

Fig.29. Cristale de acid hipuric

Fig.30. Cristale de cistină

Fig.31. Cristale de tirozină

Fig.32. Cristale de leucină

Fig.33. Cristale de colesterol

Fig.34. Cristale de bilirubină