Examenul fizico-chimic

şi microscopic al urinii

Biol. Violeta BLAGA

Dr. AD Zugravu
 Definiţie
 Produs de filtrare, reabsorbţie şi excreţie,
reprezentând activitatea funcţiei renale

Compoziţia chimică
 Apă: 93 - 95%
 Substanţe organice şi minerale: 7-5%
 substanţe organice 60% (ureea, ac. uric, creatinină,
proteine, glucoză, aminoacizi, corpi cetonici,
urobilinogen, hormoni etc.)
 substanţe minerale 40% (cloruri, sulfaţi, fosfaţi, Na,
K, săruri de amoniu, Ca, Mg)
Determinarea compusilor din urină ce apar in conditii patologice
(proteine, glucide, corpi cetonici, pigmenţi sanguini, pigmenţi
biliari, urobilinogen, porfirine, indican) se face în:
 Urina de dimineaţă, proaspată: în care se fac numai
determinări calitative (glucoza, albumina, pH, urobilinogen,
bilirubina, corpi cetonici şi sediment urinar)
 Urina de 24 ore: după ce vezica a fost golită de “urina de
dimineaţă”, se începe la oră fixă recoltarea într-un vas mai
mare (ex. astăzi dimineaţa la ora 700 până a doua zi la aceeaşi
oră).
Dozările care se fac din această urină se raportează la volum şi densitate.
 Recoltarea urinii
Nu se recoltează la:
 Femei în timpul ciclului şi la 2-3 zile de la ciclu
 Pacienţi care în ultimele 48 ore au făcut o investigaţie
radiologică (densitate > 1040 şi reacţie fals + la proteine)
 Suprimarea medicaţiei cu aspirină sau derivaţi de sulfamidă
(cresc debitul hematiilor), precum şi cu diuretice şi laxative
 Restricţie hidrică cu 12 ore înaintea probei. Densităţi < 1015
ar trebui să determine repetarea probei
 Recoltarea urinii

Modificări de parametri în sedimentul urinar la mai

mult de 3 ore de la recoltare:
 Liza hematiilor
 Degradarea leucocitelor
 Creşterea rapidă a numărului de bacterii
 Apariţia de nitriţi
 Creşterea pH-ului (ureea se transformă în
amoniac sub acţiunea florei bacteriene)
 Creşterea pH-ului poate determina dizolvarea
cilindrilor
Conservarea probelor de urină

Se poate face cu:

 Timol
 Metil-4-hidroxibenzoat
 Cloroform
 Formol
 Fenol
 Toluen
Conservare la +4º C
 Cantitatea

 Cantitatea de urină excretată de un individ sănătos

în condiţii obişnuite este de 1000-1800 ml/zi

 POLIURIE (volum > 2000 ml/zi)

 OLIGURIE (volum < de 800 ml/zi)
 ANURIE ( volum< 300 ml/zi)
 Oligurie
 şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau
traumatisme
 insuficienţa cardiacă
 ciroza hepatică
 insuficienţa renală
 infecţii renale grave
 intoxicaţii cu substanţe chimice
 boli care blochează căile urinare (calculi urinari,
hipertrofie de prostată)
 caniculă, după febră, diaree, vărsături, transpiraţii
intense, după fumat sau consum redus de lichide
 Poliurie

 scleroză renală
 glomerulonefrită
 diabet zaharat netratat
 tratamente cu diuretice
 după frig sau emoţii
 consum mare de lichide sau alcool
 Examenul macroscopic
 Aspect
 Culoare
 Miros
 Examenul macroscopic
Aspectul
 Urina proaspată, normală trebuie să fie clară şi
transparentă.
 Urina proaspată, tulbure poate conţine:
– săruri (uraţi, acid uric, oxalaţi, fosfaţi sau
carbonaţi)
– mucus, puroi, epitelii, microorganisme
– grăsimi (aspect laptos)
 Examenul macroscopic
 Aspectul tulbure dispare: la încălzire (5-6 ml urină într-o eprubetă) -
uraţi, acid uric
 Aspectul tulbure se intensifică: la încălzire - proteine, carbonaţi sau
fosfaţi
 Aspectul tulbure nu dispare la încălzire, dar limpezirea se produce
după:
– adăugarea câtorva picături de acid acetic 10%; fosfaţi,
carbonaţi (cu eliberare de CO2)
– adăugarea a 2-3 ml de HCl 12,5%; oxalaţi, leucina,
tirozina, cistina
– adăugarea a 2-3 ml de NaOH 20%; acid uric, mucus,
cistina
– adăugarea unui amestec etanol-eter; grăsimi
Aspectul tulbure determinat de puroi nu dispare nici prin încălzire, nici
prin adăugarea de alte substanţe, doar coagulează.
 Examenul macroscopic
 Aspect
 Culoare
 Miros
 Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea normală a urinii este de la galben pai
până la galben auriu şi se datorează pigmenţilor:
urocrom, urobilină, uroeritrină.
 Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată de numeroase
substanţe endogene şi exogene:
– Alb laptos:
− chilurie
– Galben până la incolor:
− diureza apoasă, diabet insipid, tratament diuretic
– Galben şofran până la brun:
− caroteni, flavone, chinina, fenolftaleina, bilirubina eritrocite,
hemoglobina, mioglobina, porfobilina,
– Galben portocaliu:
− administrare redusă de lichide, febră, sulfamide, urobilinogen
 Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată de
numeroase substanţe endogene şi exogene:
– Roşu portocaliu
− betanidina, coloranţi alimentari, fenitoină,
aminofenazonă, nitrofurantoin, metronidazol pirogalol,
hemoglobina, uroglobina, eritrocite porfirine
– Roşu
− sfecla roşie, sânge proaspăt, hemoglobină, mioglobină
– Roşu închis
− porfirină
 Examenul macroscopic
Culoarea
 Culoarea anormală a urinii poate fi determinată de numeroase
substanţe endogene şi exogene:
– Brun: tanin, timol, indican, porfobilina
– Verde albastru: indigo-carmin, albastru de metilen,
biliverdina, cupru
– Verde murdar: indigo-carmin, acriflavina, albastru de
metilen, cupru biliverdina, indican, bacterii cromogene
(piocianic)
 Examenul macroscopic
 Aspect
 Culoare
 Miros
 Examenul macroscopic
Mirosul
 Urina normală, proaspată are miros caracteristic datorat
acizilor volatili sau aşa numitelor substanţe “urinoide”:
– urinile concentrate au un miros mai accentuat
– urina diabeticilor - miros de mere acre
– urina alcoolicilor - alcool
– urina infectată sau tumori renale - amoniac
– în acidoză - miros de fructe sau cloroform
– medicamente pe bază de esenţă de terebentină - violete
– usturoi, hrean sparanghel - miros neplăcut
– în hipermetioninemie - miros de unt rânced
– un miros puternic al urinii la nou-născuţi ridică suspiciunea unei
erori metabolice (aminoacidopatie).
 Examenul fizic al urinii
 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
 Densitatea
Densitatea depinde de concentraţia substanţelor dizolvate: sărurile în
general şi ureea la indivizii sănătoşi, glucoza şi albumina în cazurile
patologice
 Valori normale: 1015-1022 cu extreme: 1003- 1035
 Urodensimetrul este calibrat pentru 20º C
Corectarea densităţii
 Pentru fiecare 3º C ± faţă de temperatura standard se adună sau se
scade o unitate
 Când urina conţine glucoză, proteine sau cristaloizi, se determină
cantitativ concentraţia acestora şi se scade o unitate din densitatea
determinată iniţial pentru fiecare: 2,5g glucoză/l, 3.3 g proteine/l,
2.2 g cristaloizi/l.
 Examenul fizic al urinii
 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
 Osmolalitatea

 Osmolalitatea se referă la numărul de molecule dizolvate într-un kg

de solvent
 Osmometrele evaluează osmolalitatea prin determinarea punctului
de îngheţ al urinii, pornind de la relaţia 0,56ºC corespunzând cu
272 mOsm/kg. Unităţile de măsură sunt miliosmoli/kg
 Valori normale: 800-1200mOsm/kg
 Osmolalitatea este un test mai fidel de evaluare a capacităţii de
concentrare a rinichiului comparativ cu densitatea urinară.
 Examenul fizic al urinii
 Densitate
 Osmolalitate
 pH-ul urinar
 Reacţia urinii (pH-ul urinar)
 Reacţia urinii (pH-ul urinar): constantă fizică ce permite evaluarea
capacităţii de intervenţie a rinichiului în menţinerea echilibrului
acido-bazic.
 La individul normal, cu alimentaţie mixtă, reacţia urinii poate fi
slab acidă cu variaţii în jurul valorii 6.
 Aciditatea urinii provine din: acizi organici, uric, hipuric, citric,
acetic, axalic, precum şi din sărurile acide - fosfaţi primari de sodiu,
potasiu, amoniu.
 Regimul hiperproteic determină o creştere a acidităţii urinii
datorită eliminării crescute de acid uric, uraţi şi fosfaţi acizi.
 Reacţia urinii (pH-ul urinar)
 Un regim alimentar vegetarian determină o alcalinizare a urinii
prin excesul de săruri minerale şi organice.
 Urini puternic acide (4-4.5 pH) - procese maligne, febră, diarei
abundente, acidoză diabetică sau metabolică
 Urina puternic alcalină – infecţii urinare, alcaloza respiratorie,
alcaloza metabolică
 pH-ul urinar se determină cu hârtie indicatoare de pH sau benzi-
test
 Examenul chimic al urinii
 Se efectuează în vederea depistării in urina a
diferiţilor compuşi cu efect patologic :
proteine, glucide, compuşi cetonici, pigmenţi
sanguini, urobilinogen, pigmenţi biliari şi acizi
biliari, porfirine porfobilinogen
 Proteinele
 Se determină din prima urină de dimineaţă
(calitativ) sau din urina de 24 de ore
 Valori normale:150mg/24 ore la adulţi şi
140mg/m2 suprafaţă corporală la copii
 Metode de determinare:
̶ semicantitative
̶ cantitative
̶ calitative
 Metode semicantitative
a) Metoda cu acid sulfosalicilic 20%: precipită
diferite tipuri de proteine (albumine, globuline,
peptide, proteine Bence-Jones, micoproteina
Tamm-Horsfall şi albumoze - produse de
degradare a proteinelor). Turbiditatea
determinată este proporţională cu
concentraţia proteinelor urinare
Scala de evaluare semicantitativă a proteinei prin
metoda cu acid sulfosalicilic 20%

Rezultat Concentraţie aprox. Aspect

proteine (mg/dL)
0 - absent < 10 Clar
± - urme f. fine 10 - 15 Turbiditate f. slabă
+ - urme fine 15 - 20 Turbiditate definită
++ - nor fin 20 – 30 Nor alb fără precipitat
+++ - nor gros 30 - 50 Nor alb cu precipitat
++++ - dozabilă >50 Precipitat floculent
 Metode semicantitative
b) Metoda de coagulare la căldură Încălzirea
unui eşantion de urină la o temperatură > 60º
C determină coagularea proteinelor în
flocoane albe care modifică transparenţa
probei în raport cu concentraţia proteinelor.
c) Metoda cu benzi test. Specificitatea testului
este mai mare pentru albumine şi mai mică
pentru proteine Bence-Jones.
 Metode cantitative
 Dozarea cantitativă a proteinelor urinare se
face numai pe eşantioane de urină de 24 ore.
 Metodele de determinare cele mai folosite
sunt cele cu acid sulfosalicilic 3%, cu pirogalol
sau metoda Folin-Lowry.
 Raportarea rezultatelor se face exprimând
concentraţia proteinelor în g/24 ore.
 Metode calitative

 Oferă date asupra configuraţiei fizico-chimice

şi a structurii proteinelor urinare
 Permit clasificarea proteinuriilor după
mecanismul de producere.
 Din această grupă fac parte: electroforeza,
imunoelectroforeza, ELISA, imunodifuzia
radială.
 Metode calitative
Electroforetic se pot identifica trei tipuri de
proteinurii: fiziologice, glomerulare sau
tubulare.
Proteinuria fiziologică este rezultatul a trei
mari procese:
̶ filtrarea glomerulară
̶ reabsorbţia tubulară a proteinelor filtrate
̶ secreţia tubulară proteică
 Metode calitative
 Proteinuria patologică se realizează prin patru
mecanisme:
̶ creşterea permeabilităţii filtrului glomerular
̶ scăderea reabsorbţiei tubulare a proteinelor
filtrate normal
̶ modificări ale configuraţiei fizico-chimice a
proteinelor (creşterea bruscă a concentraţiei
proteinelor plasmatice)
̶ creşterea secreţiei tubulare, care apare fie prin
degradarea elementelor nefronului, fie prin
producerea în exces a unor proteine tubulare.
 Proteine Bence-Jones

 Conţin proteine cu GM 22000-45000 şi uneori 90000.

Concentrarea acestor proteine în ser este < de 10µg/ml, iar în
condiţii patologice poate ajunge la 100µg/ml. În urină,
concentraţia acestor proteine în condiţii patologice este de 1-6 g
în 24 ore.
 Metode de decelare a pproteinuriei Bence-Jones:
̶ precipitarea la 56° C şi redizolvarea la 100° C
̶ imunodifuzia radială
̶ imunofixarea
 Proteinuria Bence-Jones - marker al mielomului, însă poate
apărea şi în leucemii, osteosarcom şi foarte rar în
macroglobulinemia Waldenstrom.
 β2 - microglobulina
• Este o proteina globulară, cu GM=11800
• Se gaseste in ser, saliva, lichid sinovial, urina
• Valori normale in urina: 4 - 370μg/l
• Valori crescute apar in: mielom multiplu, leucemie
cronica, artrita reumatoida, sarcoidoza, lupus
eritematos, hepatite, ciroza hepatica, sindroame de
imunodeficienta
 Glucoza
Metode de determinare:
 Semicantitative
̶ Fehling
̶ Benedict
̶ Benzi test
 Cantitative
̶ colorimetrică cu ortotoluidină
̶ enzimatică cu hexochinază
 Glicozuria este dependentă de:
̶ concentraţia glucozei în sânge
̶ rata filtrării glomerulare
̶ rata reabsorbţiei tubulare a guclozei
Glicozuria întâlnită în: DZ, diabet renal, glicozuria renală ereditară,
sindr. Fanconi, glomerulonefrita, stres, acidoză, leziuni SNC, 10-15%
din gravide.
 Urobilinogenul
 Împreună cu urobilina, stercobilinogenul şi stercobilina sunt derivaţi
halogenaţi ai bilirubinei - valori normale 4mg/24 ore.
 Excreţia crescută a urobilinogenului indică boli:
̶ cu supraîncărcare hepatică: anemie hemolitică, anemie pernicioasă,
policitemie vera, enterocolite
̶ prin deficit funcţional hepatic: hepatite ac. şi cr., ciroze.
 Urobilinogenul este absent în urină în obstrucţia completă a canalului
coledoc .
 Determinarea urobilinogenului în urină se face prin metoda clasică Erlich
sau cu benzi test. În 5 ml urină se adaugă 10 picături soluţie Erlich:
̶ culoarea roşie la temperatura camerei - urobilinogen  culoarea roşie
după încălzire - urobilinogen normal
̶ dacă nu apare culoarea roşie nici după încălzire - urobilinogen absent
Examenul microscopic al urinii
SEDIMENTUL URINAR
 Sedimentul urinar poate fi considerat ca o biopsie exfoliativă renală
sau de căi urinare
 Pregatirea probei de urină:
̶ se agită recipientul cu eşantionul din prima urină de dimineaţă
̶ se toarnă într-o eprubetă conică de minim 10ml
̶ se centrifughează 2-3 minute la 1000 rotaţii/minut
̶ se pastrează supernatantul pt determinările de proteine
̶ din partea sedimentată 0,5-1ml se pregăteşte sedimentul
urinar
̶ se agită foarte bine şi se pune o picătura pe lamă, acoperindu-
se cu o lamelă
̶ se examinează în totalitate câmpul aflat sub lamelă cu
obiective de 20X şi 40 X.
Metode microscopice de examinare
 microscopia optică - cea mai folosită în laboratoarele clinice
 microscopia în contrast de fază este mai sensibilă şi permite o
evaluare mai exactă a hematiilor şi cilindrilor
 microscopia în interferenţă - oferă o imagine tridimensională
 microscopia cu lumină polarizată - detectează corpii
birefringenţi şi cristale
 microscopia cu imunofluorescenţă permite identificarea
matricei cilindrilor
 microscopia electronică
 Tehnici de examinare
 examenul în picătura proaspată este tehnica cea mai folosită de
examinare
 examenul sedimentului colorat - aduce un plus de informaţii în
aprecierea unor structuri; pentru colorare sunt folosite mai multe
metode:
̶ metoda Sternheimer-Malbin evidenţiază cilindrii şi leucocitele
̶ metoda Wright evidenţiază hematiile dismorfe şi eozinofilele
̶ metoda Giemsa - colorare de frotiu
̶ metoda Hensel pentru eozinofile
̶ metoda Papanicolau pentru examenul citologic de detectare în
urina a celulelor neoplazice
 Examenul sedimentului urinar

 Structuri organizate  Structuri neorganizate (de

̶ Celule epiteliale origine metabolică)
̶ Leucocite ̶ Subst. organice
̶ Hematii ̶ Acid uric
̶ Cilindrii ̶ Cistina
̶ Bacterii ̶ Leucina
̶ Tirozina
̶ Subst. anorganice
̶ Carbonati
̶ Oxalati
̶ Fosfati
 Examenul microscopic
semicantitativ al urinii
A. Sediment organizat:
1. Celule epiteliale
 celule epiteliale pavimentoase:
̶ celule mari, plate, cu nucleu
pignotic, cu diametru variabil
̶ provin din straturile superficiale
ale segmentelor inferioare ale
cailor urinare
Examenul microscopic semicantitativ
al urinii
 celule epiteliale de tranziţie:
− formă piriformă, fuziformă sau
rotundă
− au nucleu net vizibil
− provin prin descuamare de la
calicele renale până la
segmentul proximal al uretrei
− apar frecvente în neoplasme
sau procese inflamatorii
 Examenul microscopic
semicantitativ al urinii
 celule epiteliale renale tubulare:
− au formă cubică sau cilindrică
− citoplasma fin granulată şi un
nucleu mare, veziculos,
refringent
− reprezinta marker pentru
leziuni tubulare
− apar în infecţii, după toxice
renale, după chimioterapie
− se pot încărca cu lipide
 Examenul microscopic
semicantitativ al urinii
2. Leucocite
− pot pătrunde de la glomerul până la
tractul proximal al uretrei
− în principal sunt granulocite neutrofile
− în piurie sunt degenerate şi înglobate în
mucus
− eozinofiluria apare în nefritele
interstiţiale alergice acute
− leucocituria: determinată de infecţii,
inflamaţii, hemoragii
− când infecţiile lipsesc se suspectează
calculi, necroză papilară sau polichistoză
renală
− valori normale: 1-2/câmp ; <10/mm³
(Stansfeld-Webb)
 Examenul microscopic
semicantitativ al urinii
3. Hematii (pot provenii din căile urinare sau din
tractul genital feminin)
− hematii izomorfe: apar ca discuri biconcave cu
tentă galbenă, contur precis, diametru constant
egal.
− hematii dismorfe: decolorate şi au modificări
morfologice de formă şi diametru mai mic
− în urinile izotone: apar sub formă de discuri
biconcave de culoare galbenă
− în urinile hipotone: formă sferică balonată
− în urinile hipertone: pot fi uşor crenelate
− în sedimentul normal: 1-2 hematii la 2-3
câmpuri microscopice sau până la 5
hematii/mm3 sau o medie de 4000 hematii/ml.
 Hematuria
Macrohematuria Hematuria de tract superior
 apare în prezenţa a mai mult de  însoţită de cilindri
0,5 ml sânge la litru de urină hematici, proteinurie
 (> de 2500 hematii/μL) marcată, hematii dismorfe
 urina se colorează în nuanţe de
roşu până la brun.
Microhematuria
 numărul hematiilor este Hematuria de tract inferior
cuprins între 5 şi 2500/μL  hematii izomorfe
 culoarea urinii nu se modifică.
 Hematii de origine glomerulară
 întregi sau fragmentate
 dominant decolorate (>80%)
 apar sub formă de inele cu dublu contur cu un diametru mai
mic, sunt inegale şi dismorfe numute “celule fantome”
 membrana este discontinuă şi prezintă evaginări veziculare
(acantocite - marker predictiv al sângerărilor glomerulare)
 După formă pot fi:
− echinocite
− anulocite
− stomatocite
− kodocite
− knizocite
Hematii dismorfe
 Cilindrii
 Sunt cele mai importante elemente din sedimentul urinar
pentru stabilirea diagnosticului diferenţial
 Sunt mulaje ale tubilor renali formate în principal din
glicoproteine Tamm-Horsfall
 Se formează printr-un proces de gelificare al acestor proteine
care se găsesc în exces în fluidul tubular; procesul este favorizat
de creşterea concentraţiei tubulare a electroliţilor, pH 4,7-7 (în
pH > 7 se dizolvă), prezenţa proteinelor plasmatice ultrafiltrate
 Caracteristica este forma cilindrică cu limite nete sau rotunjite,
niciodată ascuţite
 Clasificarea cilindrilor urinari
Criterii de clasificare Categorii de cilindrii Tipuri de cilindrii

Mecanisme de formare de transudaţie Hialini-puri

de exudaţie Hematici, hialino-
hematici
de descuamaţie Epiteliali
de degenerescenţă Granuloşi-ciroşi
Structura celulari Leucocitari, hematici
(granuloşi - ciroşi)
acelulari Hialini, puri, pigmentari,
grăsoşi
 Cilindri hialini
 au matricea formată exclusiv din
glicoproteine, sunt transparenţi, incolori,
lungimi variabile şi diametru constant
 însoţesc proteinuriile şi apar în număr
relativ mare în nefropatiile
parenchimatoase asociate cu oligurie, pH
acid şi proteinurie mare, de asemenea, în
sindromul nefrotic
 când în lumenul tubular sunt prezente
hematii, leucocite sau celule epiteliale
renale, acestea se pot ataşa la suprafaţa
cilindrilor hialini şi în funcţie de numărul
elementelor fixate, aceştia pot să devină
cilindri hialino-celulari sau celulari.
 Cilindri hematici
 sunt identificaţi după prezenţa la
suprafaţa matricei a hematiilor
izomorfe sau dismorfe;
 apar în glomerulonefrite, rejetul
de transplant renal şi, uneori, în
nefropatiile tubulo-interstiţiale;
 ocazional, pot fi observaţi şi în
traumatismele renale, necroza
corticală sau în vasculite
 sunt markeri ai hematuriilor de
origine renală.
 Cilindri leucocitari
 conţin polimorfonucleare cu
diferite grade de degenerescenţă
înglobate în matricea proteică
 sunt markeri ai infecţiilor acute
sau cronice ale parenchimului
renal, prezenţa lor impune
investigaţii bacteriologice atente
 apar în pielonefrite şi uneori în
glomerulonefrite, nefropatia
lupică sau în inflamaţia aseptică a
rinichilor transplantaţi.
 Cilindri epiteliali
 au fixate în matricea lor celule
epiteliale renale tubulare în diferite
stadii de degerenescenţă sau se
pot încărca cu corpusculi grăsoşi
ovalari
 pot apărea uneori în asociere cu
celule epiteliale tubulare libere şi
cilindri granuloşi
 markeri nespecifici pentru leziuni
tubulare
 apar şi în glomerulonefrite sau,
uneori, în sindromul nefrotic
 Cilindri granuloşi
 se formează printr-un proces
degenerativ progresiv al celulelor,
proces din care rezultă granulaţii de
diferite mărimi
 sunt de talie mai mare decât
cilindrii hialini, au un contur net şi
extremităţi rotunjite sau frânte
 granulaţiile sunt tipic refringente
 cilindrii granuloşi pot avea
granulaţii mari/ mici
 apar constant în nefropatiile
glomerulare sau interstiţiale
cronice şi în necroza tubulară acută
 Cilindri ciroşi
 sunt bine conturaţi, au un aspect
mat, de culoare uşor gălbuie
 sunt foarte fragili, cu margini
crestate şi dimensiuni diferite
 au un indice de refracţie crescut şi
sunt formaţi dintr-un material clar
şi omogen
 rezultă din degenerarea cilindrilor
granuloşi rămaşi fixaţi în lumenul
tubilor distali timp îndelungat
(cilindri de stază prelungită)
 Alte tipuri de cilindri
Cilindri grăsoşi
 Conţin numeroase globule de grăsimi care acoperă suprafaţa
matricei hialine şi în lumină polarizată apar în cruce de Malta
 apar în proteinurii abundente, sindrom nefrotic
Cilindroizii
 Au formă de panglică, cu striaţii longitudinale şi capete ascuţite,
adesea unul din capete este despicat
 sunt formaţi din substanţe mucoase, amorfe care se constituie
probabil în bazinet sau ureter şi se presupune a fi pseudocilindri
Pseudocilindri
 Apar când în tubii renali se produc accidental aglomerări de uraţi
sau fosfaţi
 se pot constitui forme care să fie confundate cu cilindri propriu-
zişi
 Alţi pseudocilindri pot fi formaţi din fibrină sau puroi
Picături de lipide:
 apar în cazuri patologice sub forma unor
picături libere de grăsime şi corpusculi ovalari
grăsoşi
 corpusculii ovalari grăsoşi sunt un indicator al
unei degenerescenţe tubulare excesive şi apar
în diferite nefropatii şi în glomerulonefrite
membranoase
Levurile
 au formă ovală sau rotundă, sunt de
dimensiuni inegale, incolore şi pot apărea
izolate sau înmugurite
 Candida albicans apare la microscop fie sub
formă de celule ovale mici, înmugurite, fie sub
formă de miceliu alcătuit din filamente subţiri.
 Microorganisme
 Cauza cea mai frecventă a
bacteriuriei este infecţia urinară,
dar poate apărea şi prin
contaminare
 În infecţii bacteriuria este însoţită
de leucociturie
 Există circumstanţe patologice
(tuberculoza urinară, nefropatii
analgetice, infecţii micotice şi
abces perinefritic sau cortical) în
care urocultura este negativă, iar
leucocituria este crescută
 Sedimentul neorganizat
Este reprezentat de săruri în stare amorfă sau cristalină, de origine
metabolică, organică sau anorganică
 Substanţe organice  Urina acidă
 Acid uric  Oxalat de calciu
 Cistina  Acid uric
 Leucina  Urat amorf
 Tirozina  Urina alcalină
 Substanţe anorganice  Urat de amoniu
 Carbonaţi  Fosfat amoniaco-
 Oxalaţi magnezian
 Fosfaţi  Carbonat de calciu
 Fosfat de calciu
 Fosfat amorf
 Tipuri de cristale şi interval de pH
Cristal Interval pH
Oxalat de calciu monohidrat 5,5-7
Oxalat de calciu dehidrat 5,5-7
Fosfat triplu 7-9
Fosfat amorf 6,5-7,5
Acid uric 5-5,5
Acid hipuric 5,5-6
Urat amorf 5,5-6
Urat de amoniu 6,5-7,5
Colesterol 5,5-7
Cistina 5,5-6
Leucina 5,5-6
 Oxalat de calciu
 se găseşte în urinile acide, neutre sau
uşor alcaline
 poate să apară formă de octoedru,
plic, haltere
 este solubil în HCl 12,5%
 este unul din constituenţii obişnuiţi ai
calculilor urinari
 apare în hiperoxaluria primară sau
secundară
 apare în urma ingestiei de alimente
bogate în oxalaţi (tomate, ştevie,
sparanghel, usturoi, portocale)
 apare în condiţii patologice, în diabet
sau boli hepatice
 Acid uric - urat
 apare în urini acide ca un nisip galben
auriu sau cafeniu
 poate să apară în formă cristalizată
(acid uric) sau amorfă (urat). Cristalele
au forme variate: cubică, prismatică,
rombică, butoiaş, snopi, pieptene,
disc sau piramidă dublă; pot să apară
şi sub forma de plăci rectangulare sau
hexagonale.
 Cristalele de acid uric au culoare
galbenă.
 Calculii de acid uric sau urat sunt
găsiţi la 16% din pacienţii cu gută
 excreţia în urină a unor cantităţi mari
de acid uric şi uraţi apare în mod
obişnuit în gută sau în nefropatii
cronice
 Uratul de amoniu
 este singura sare a acidului uric
care se găseşte în urina alcalină
 apare sub forma unor sfere intens
pigmentate cu spiculi
 se dizolvă la încălzire şi precipită
la răcire
 în baze se dizolvă formând
amoniac
 Fosfatul amoniaco magnezian
(fosfat triplu)
 se găseşte în urini alcaline
 sub forma unor prisme incolore
triunghiulare sau hexagonale cu
laturile oblice la margine
 forme rare: fulgi de nea, sanie,
pană
 se dizolvă cu acid acetic
 apare în bolile însoţite de stază
urinară asociate cu infecţie
urinară, în hipertrofia de prostată,
cistite cronice sau paraplegie
 Fosfat de calciu
 se găseşte în principal în
urinile alcaline, în stare
cristalizată sau amorfă
 cristalele au formă cuneiformă
şi se organizează în rozetă
 fosfatul de calciu se dizolva
rapid în acid acetic
 Fosfatul amorf
 se găseşte în urini alcaline
 apare sub forma unor granule de culoare închisă care se
grupează în grămăjoare neregulate
 se dizolvă la adăugare de acizi şi nu se dizolvă la încălzire

Carbonatul de calciu
 se găseşte în urini alcaline neutre sau slab acide, în stare
amorfă sau cristalizată
 cristalele au forma de romboedru sau haltere
 se dizolvă în acid clorhidric şi acid acetic cu eliminare de CO2
 Cistina
 În urină pot să apară şi alte
tipuri de cristale considerate
patologice: cistina, xantina,
leucina, tirozina, grăsime şi
cristale de acizi graşi,
colesterol, bilirubină, indigo,
Colesterol
melanină.
 Cristale ale medicmentelor:
acid acetisalicilic, fenacetina,
acid ascorbic, sulfamide etc
 Leucina Tirozina

Sulfonamide Grăsimi
Examen microscopic cantitativ al urinii
 Evaluarea cantitativa a hematiilor, leucocitelor sau cilindrilor din urină au
valoare interpretativă superioară celei semicantitative
 Examenul microscopic cantitativ se practică prin folosirea a două metode:
– Metoda Addis-Hamburger: proba se recoltează din a doua urină de
dimineaţă, emisă în timp de 3 ore de un pacient rămas în clinostatism.
Valori normale:
− Leucocite<2000/minut
− Hematii<1000/minut
– Metoda Stansfeld-Webb: pentru această metodă se recoltează o a doua
urină de dimineaţă
− proba poate fi efectuată în condiţii de clinostatism, ortostatism sau
efort fizic
– Leucocite<10/mm³
– Hematii<5/mm³
Alterări fiziologice şi farmacologice ale
sedimentului urinar
Proteinurie Hematii Leucocite Celule Cilindri Observ.
epiteliale
Febră + 2+ 1+ 1+ 1+
Exerciţii 2+ 3+ 1+ 1+ 2+ Cilindrii
fizice hematici
Infecţii 1+ 2+ 3+ 1+ 1+ Incluzii
celulare
Inaniţie 1+ 1+ - - 1+
Fumat 1+ 1+ - - -
Lordoza 3+ 1+ 1+ 1+ 1+
posturală
Laxative - - - - - Celule
Diuretice - 1+ 1+ 1+ 3+
Insuf. 3+ 1+ - 1+ 2+
cardiacă