COMBATERE BIOLOGICĂ

SUPORT DE CURS

1
CUPRINS

1. ELEMENTE TEORETICE CE DEFINESC COMBATEREA INTEGRATĂ...3

2. UTILIZAREA EFICIENTĂ A METODELOR DE PROTECŢIA
PLANTELOR..................................................................................................................9
2.1 Rotaţia culturilor....................................................................................................13
2.2 Protecţia integrată a culturilor...............................................................................17
2.3 Aplicarea de îngrăşăminte.....................................................................................21
2.4 Rezistenta soiurilor................................................................................................22
2.5 Carantina fitosanitara interna şi externa, elementele de igiena culturala..............24
2.6 Prognoza şi avertizarea tratamentelor...................................................................25
3. MANAGEMENTUL PRODUSELOR PENTRU PROTECŢIA PLANTELOR
.........................................................................................................................................26
4. METODE DE AMENAJARE A TERITORIULUI PENTRU CREŞTEREA
ROLULUI PRĂDĂTORILOR ÎN COMBATEREA BIOLOGICĂ.......................37
5. GRUPE DE DĂUNĂTORI (EXEMPLE).............................................................42
5.1 Dăunători polifagi..................................................................................................42
5.2 Dăunători ai culturilor de cereale..........................................................................44
5.3 Dăunători ai păşunilor şi fâneţelor........................................................................46
5.4 Dăunători ai culturilor de plante leguminoase......................................................48
5.5 Dăunători ai plantelor tehnice...............................................................................50
5.6 Dăunători ai plantelor legumicole.........................................................................53

2
1. ELEMENTE TEORETICE CE DEFINESC COMBATEREA
INTEGRATĂ

Dăunătorii plantelor agricole acţionează pe diverse căi asupra ţesuturilor

plantelor, direct prin hrănire, sau indirect prin galerii, dejectii, etc . Pentru a
înţelege mai bine aspectele apariţiei pierderilor de recoltă, vor fi definite
principalele noţiuni utilizate în combaterea integrata.
Dauna reprezintă distrugerea unui organ vegetal, a ''unei părţi din organul
plantei, sau o alterare a unor procese biochimice şi fiziologice care duc la
reducerea acumulării de substanţă uscată şi, în final, pot duce la scăderea
cantitativă şi calitativă a recoltei.
Daunele se produc ca urmare a unei caracteristici importante a dăunătorilor, şi
anume, a capacităţii de dăunare. Aceasta este condiţionată de caracteristici
genetice şi poate fi definită ca fiind capacitatea de a produce daune.
Capacitatea de dăunare poate fi exprimată ca indicatorul de reducere a
recoltei unei plante sub acţiunea unui dăunător, sau în sens mai larg,
reducerea recoltei unei culturi sub influenţa unei populaţii de insecte fitofage.
Paguba poate fi privită ca un indicator tehnic care reflectă concret un
prejudiciu, o stricăciune, o daună produsă culturii agricole.
Pierderea se referă mai ales la recoltă, fiind de fapt un indicator economic şi
reprezentând diferenţa între recolta obţinută într-o cultură neatacată şi una
atacată. La rândul ei recolta este definită în mai multe feluri.
Recolta potenţială se obţine în condiţii optime de dezvoltare a culturii
agricole; ea este cea mai mare recoltă, de calitate superioară, obţinută atunci
când se aplică cele mai perfecţionate tehnologii de cultură şi se respectă toate
cerinţele agrofitotehnice.
Recolta reală la hectar este recolta ce se obţine în unităţile de producţie prin
aplicarea concretă a tehnologiei de cultură.
Pierderea de producţie este, de fapt, diferenţa dintre recolta pe care o dau
plantele neatacate de dăunători şi cea pe care o dau plantele atacate.

3
Pierderea teoretică de producţie apare în acest context ca o diferenţă între
recolta potenţială şi cea reală.
Insectele, şi în general dăunătorii culturilor agricole, se hrănesc şi trăiesc în
agroecosistem folosind ca sursă de hrană ţesuturile vegetale. Prin hrănire şi
prin alte activităţi ale insectelor, se produc daune şi pagube de diferite tipuri.
În domeniul pierderilor se pot formula câteva principii, care generalizează
cunoştinţele din domeniul protecţiei plantelor (T. Baicu, 1986):
1. Orice cultură agricolă este atacată de dăunători:
Experienţa dezvoltării agriculturii în ţară, ca şi cea de pe plan mondial, arată
că în agroecosistemul culturilor de câmp, începând cu grâul şi terminând cu
culturile care ocupă suprafeţe mici, cum sunt cele medicinale, există o
multitudine de dăunători.
Privind din punct de vedere sistematic şi faunistic, speciile de ani male
fitofage sunt prezente în toate zonele de cultură inclusiv în de pozite, cu
variaţie de densitate şi abundenţă numerică, dar întotdeauna prezente.

2. Nu orice atac de dăunători duce la pierderi:

Prezenţa dăunătorilor în culturile agricole poate duce la apariţia de pierderi,

dacă se realizează următoarele condiţii: a) sunt genetic compatibile, planta
nefiind imună sau cu grad ridicat de rezistenţă; b) dacă fazele sensibile de
dezvoltare ale plantei corespund cu stadiile dăunătoare ale dăunătorului; c)
dacă există o corespondenţă între cerinţele pedoclimatice ale dăunătorului şi
plantei.
Pe de altă parte, plantele de cultură au o capacitate proprie de a suporta
atacul de dăunători (capacitatea de refacere a plantelor de grâu în funcţie de
organul atacat de diferiţi dăunători). Trebuie subliniat că pe acest fenomen
ne putem baza în protecţia culturilor numai în anumite cazuri.

3. Pierderile produse de dăunători depind de organele atacate ale

plantei:

4
Atacul de dăunători poate să se manifeste pe diferite organe ale plantei,
mai rar pe toată planta. Pierderi mari apar, chiar la densităţi mici, atunci
când sunt atacate organele recoltate (seminţe, bulbi, tu berculi, rădăcini etc.).
Acesta este cazul gărgăriţei capsulelor de bumbac, viermelui merelor, a
atacului de buhă pe ardei, a dăunătorilor de depozite etc.
Atacurile pe frunze, în funcţie de cultura agricolă sunt suportate mai uşor,
uneori distrugerea foliajului în proporţie de 15—40% neinfluenţând ecolta.
Acest fenomen este, însă, posibil numai dacă planta nu se află în faza de
acumulare intensă a substanţei organice.
Dăunătorii care produc toxine (păianjenii) din fam. Tarsonemidae, pot afecta
metabolismul întregii plante. De asemenea, şi atacul pe rădăcini al
diferitelor larve, deşi se manifestă pe un singur organ, afectează planta în
întregime. Capacitatea de refacere a rădăcinilor este, în gene ral mare, şi de
aceea efectele de compensare permit reducerea pierderilor.

4. Nivelul pierderilor depinde de specia dăunătoare, şi în mod deo sebit

de capacitatea de dăunare:
Diferiţii dăunători ai culturilor agricole nu produc daune şi pierderi în mod
egal. De la o specie la alta acestea oscilează în limite foarte largi. Astfel,
la grâu există o diferenţă mare între pierderile pe care le produce gândacul
ghebos (Zabrus tenebrioides, Goeze) şi cicada (Macrosteles sexnotattus, F.).
Aceste diferenţe provin din multe cauze, dar cea mai importantă ră mâne
diferenţa între capacitatea de dăunare a speciilor luate în com paraţie.
Aceasta este condiţionată genetic şi depinde de modul de hrănire a
dăunătorilor, de durata de hrănire, de numărul de generaţii, de stadiul de
dăunare etc.
Din punct de vedere al capacităţii de dăunare, al importanţei economice şi al
permanenţei atacurilor, speciile dăunătoare se împart în:
- dăunători principali, care se întâlnesc an de an în cultură, depăşind
pragul economic de dăunare şi care necesită lucrări de protecţie an de an;

5
- dăunători secundari ca importanţă, care numai în unii ani depă
şesc pragul economic de dăunare şi pe suprafeţe restrânse şi ca atare
lucrările de protecţie împotriva lor au o amploare redusă.
Există şi termenul de dăunători secundari care este utilizat penitru
speciile care se instalează şi produc pagube, mai ales pe plante slăbite,
spre deosebire de cei principali care în aceeaşi ordine de idei, se referă la
dăunătorii care sunt capabili să atace plantele normal dezvoltate;
- dăunători potenţiali care de regulă, deşi sunt prezenţi în culturi,
nu produc pierderi sau pagube cu importanţă economică, deoarece nu
depăşesc pragul economic de dăunare;
- dăunători migratori care, deşi au o mare capacitate de înmulţire,
numai din când în când se dezvoltă puternic (de exemplu Margaritia
sticticalis L.);
Pierderile produse de o specie dăunătoare depind de stadiul de
dezvoltare al indivizilor şi de variabilitatea agresivităţii lor. Astfel, în
ciclul biologic al dăunătorilor există stadii în care nu dăunează, cum
sunt cele de ou şi pupă şi altele în care dăunează, cum este cel mai
frecvent stadiul de larvă. Există uneori biotipuri şi rase mai agresive
şi care pot produce pagube mai mari decât populaţiile obişnuite.
De aesemenea nivelul pierderilor depinde de diversitatea şi de densitatea
dăunătorilor în diferite agroecosisteme. Cu cât într-o cultură se
întâlnesc mai multe specii de dăunători, cu atât mai mult apare
posibilitatea producerii unor pierderi mari.
Pierderile produse de diferiţi dăunători depind de densitatea lor. Den -
sitatea poate fi exprimată direct, ca număr de exemplare/plantă, la
100 plante, la m2, la kg, trunchi, spic, frunză etc., sau indirect, ca mani-
festare a atacului (% de frunze roase, număr de pete, galerii, orificii
etc.).
La densităţi mici, sub pragul economic de dăunare (PED), se produc
pierderi de substanţă proaspătă şi uscată, dar fără importanţă econo -

6
mică. La densităţi egale cu PED, pierderea este egală cu costul trata -
mentului. Când densităţile sau gradul de atac trece de PED, pierderile
sunt mari şi depăşesc cu mult cheltuielile de combatere;
Pierderile ce se înregistrează în anul în curs depind de dinamica
populaţiilor din anul trecut. În evoluţia dăunătorilor pe perioade lungi şi
mai ales la rozătoare, se disting 5 faze în funcţie de care se pot apre cia
pierderile: a) depresie - fără pierderi sau cu pierderi mici; b) răspândire -
cu pierderi mici sau fără pierderi; c) înmulţire intensă - cu
pierderi medii sau mici; d) înmulţire în masă - cu pierderi mari şi
foarte mari; e) declin - cu pierderi mici.
Trecerea de la o fază la alta poate dura 1- 2 ani şi de aceea aceste cicluri
de variabilitate sunt mai greu de observat.
În general, cu cât echilibrul agroecosistemului este mai puţin stabil, cu
atât pierderile probabile sunt mai mari. Ecosistemele naturale se află într-
un echilibru natural, care este bazat pe o multitudine de factori biotici şi
abiotici; în agroecosisteme acest echilibru lipseşte mai ales la dăunătorii
principali.
Un factor care influenteaza pierderile sunt condiţiile pedoclimatice în care
se dezvoltă planta de cultură şi speciile dăunătoare. Condiţiile foarte
favorabile pentru planta de cultură, create de zona pedoclimatică, care
corespund cerinţelor plantelor, soiurilor şi hibrizilor, asigură o creştere rapidă,
o acumulare mare de substanţa usoară şi o recoltă apropiată de potenţial. Ast-
fel de culturi suportă mai uşor atacul dăunătorilor, mai ales al celor
secundari.
Nivelul pagubelor depinde şi de factori interspecifici, în primul rând de
entomofagi, acarofagi etc., în general de duşmanii naturali. În lipsa acestora
sau la nivele scăzute de activitate, pagubele pot creşte foarte mult.
Duşmanii naturali au un rol mare în reglarea densităţilor dăunătorilor cu
importanţă secundară, în lipsa acestora ei pot trece în cate goria celor
principali;

7
Un alt factor important ce modifica nivelul pierderilor produse de dăunători
este spectrul de plante atacate şi de rezistenţa soiurilor şi hibrizilor. Speciile
monofage, adaptate la o singură cultură pot produce pierderi foarte mari în
absenţa măsurilor de combatere (gărgăriţa sfeclei, gărgăriţa mazărei etc.).
O caracteristică similară au şi multe specii oligofage, care pot produce
pagube mari şi foarte mari pe un grup de culturi.
Polifagii produc pierderi mari şi medii pe multe culturi, cu oscilaţii în
funcţie de migrări şi factori abiotici (viermii sârmă, noctuidele etc.).
Foarte importantă este rezistenţa soiurilor şi hibrizilor la dăunători, deşi este
mai puţin cunoscută şi popularizată. Există diferenţe mari între diferite soiuri
de grâu în ceea ce priveşte rezistenţa la musca de Hessa, între soiurile de
varză, în ceea ce priveşte rezistenţa la musca verzei, între hibrizii de
porumb, din punct de vedere al rezistenţei la sfrede litor, între diferite
soiuri de lucerna în ceea ce priveşte rezistenţa la afide etc.
Culturile în care se utilizează soiuri şi hibrizi rezistenţi sau toleranţi,
înregistrează de regulă daune şi pierderi de recoltă mai mici decât în cazul
celor sensibili.
Măsurile agrofitotehnice, organizatorice şi, în general, tehnologiile şi
sistemele de cultură influenţează pierderile din mai multe puncte de vedere
după cum urmează:
a) suprafaţa pe care se manifestă;
b) formarea masei vegetale ca sursă de hrană;
c) amplificarea sau slăbirea combinaţiilor optime sau extreme ale factorilor
necesari înmulţirii, răspândirii şi suprvieţuirii dăunătorilor;
d) realizarea condiţiilor de înmulţire a duşmanilor naturali;
e) acţionează asupra relaţiei dăunător-plantă cultivată.

8
2. UTILIZAREA EFICIENTĂ A METODELOR DE PROTECŢIA
PLANTELOR

Protectia plantelor este stiinta care se ocupa cu studiul agentilor de daunare

(fitopatogeni - inclusiv virusuri, artropode fitofage, buruieni, rozatoare etc) în
scopul stabilirii de masuri eficiente de combatere a pagubelor / pierderilor
economice produse de acestia. Se considera ca circa o treime din recolta
potentiala este distrusa de organismele daunatoare; deci protectia plantelor, ca
disciplina biologica aplicata, contribuie la cresterea productiilor culturilor
agricole şi la îmbunatatirea calitatii recoltei.
Din motivele prezentate mai sus, combaterea dăunătorilor este imperios necesara
pentru cultura plantelor, proceduri de protectie a plantelor (şi inclusiv a recoltei
stocate) împotriva organismelor daunatoare, fiind o componenta majora a tuturor
ghidurilor de buna practica agricola.
Combaterea dăunătorilor culturilor agricole se realizeaza prin mai multe metode:
chimice (cu utilizarea de pesticide), biologice (prin utilizare de organisme
antagoniste şi de produse naturale), genetice (prin ameliorarea rezistentei
plantelor la organismele daunatoare), agrotehnice (prin lucrari ale solului,
inclusiv prasitul buruienilor) şi fizico-mecanice (dezinfectari termice ale
semintelor, chirurgie vegetala, descuscutarea semintei etc.)
În cele ce urmeaza termenii folositi sunt definiti dupa cum urmeaza:
Produse de protectia plantelor. Sunt produsele folosite pentru combaterea
agentilor de daunare. Se clasifica ca produse chimice (pesticide) şi produse
biologice (biopreparate).
Pesticidele sunt mijloace chimice de protectia plantelor, obtinute prin formularea
şi conditionarea unui (unor) ingredient(e) biologic active. Cu foarte putine
exceptii (ca de ex. regulatorii de crestere vegetala, folositi pentru controlul
cresterii plantelor, sau produsele care actioneaza prin activarea rezistentei

9
manisfestate sistemic în plante, şi care sunt un fel de “vaccinuri” pentru plante)
ingredientele active biologic ale pesticidelor sunt ingrediente toxice. Aceasta
toxicitate de fapt impune existenta unui cod al unei bune practici de distributie şi
utilizare a pesticidelor, cod care este elaborat inclusiv la nivel international (de
catre FAO). În categoria pesticidelor sunt incluse şi urmatoarele categorii de
substante: regulatorii de crestere, defoliantii, desicantii, activatorii rezistentei
manifestate sistemic, substantele de curatire ale legumelor şi fructelor,
substantele aplicate pentru a preveni caderea fructelor, ca şi substantele aplicate
înainte sau dupa recoltare pentru combaterea dăunătorilor care actioneaza în
timpul depozitarii şi transportarii recoltei.
Biopreparatele sunt mijloace biologice realizate pe baza unor microoganisme
utile plantelor de cultura sau pe baza unor compusi naturali (extracte din plante,
denumite sugestiv în lb. engleza “botanicals”). Datorita caracterului lor biologic,
biopreparatele au o actiune complexa asupra plantelor de cultura, termenul cel
mai corect nefiind cel de biopreparate folosite în protectia plantelor, ci cel de
biopreparate de uz agricol. Un exemplu devenit deja clasic, ilustrativ pentru
aceastã actiune complexã, este cel al biopreparatelor pe bazã de ciuperci
antagoniste din genul Trichoderma. Omologate ca biofungicide, o serie de
biopreparate s-au dovedit a fi şi stimulatoare ale cresterii vegetale (se citeazã aici
lucrarea Baker, R., 1988, “Trichoderma spp. as plant-growth stimulants.” CRC
Crit Rev. Biotechnol., 7, 97-106), iar aceasta stimulare a cresterii plantelor s-a
dovedit a fi datorata interventei biofungicidului în nutritia plantelor.
Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat şi reprezinta o
combinatie de diversi compusi (solventi, surfactanti, cosurfactanti, muianti,
adezivi, agenti de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulara etc.) al carei
scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace. Compusii folositi la
conditionarea pesticidelor sunt şi ei poluanti chimic importanti (solventii
organici, surfactantii care sunt similari detergentilor în privinta poluarii apelor
etc.), deci reprezinta un motiv secundar pentru elaborarea unui cod al unei bune
practici de distributie şi utilizare a pesticidelor.

10
Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu ambalajul
protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de catre
circuitele de distributie en-gros şi en-detail.
Tehnologie de aplicare. Procesul fizic prin care pesticidele sunt aduse în contact
cu organismul tinta sau aduse acolo unde organsimul tinta va intra în contact cu
pesticidul.
Aplicarea pesticidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente în
vegetatie (stropiri cu diferite volume de lichid şi cu mijloace terestre sau aeriene)
fie tratamente la samânta (samânta în sens generic, adica orice organ al plantei
utilizat pentru înfiintarea unei culturi, deci inclusiv tuberculii de cartofi) fie
tratamente ale solului (aplicare pre-mergenta de erbicide, de exemplu).
Bunele practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor (BPA). Modalitati
de utilizare a produselor omologate (cu drept de punere de piata) care sunt oficial
recomandate sau autorizate de autoritatile nationale competente în scopul unei
combateri eficeinte şi sigure pentru om şi mediu a agentilor de daunare. Aceste
bune practici trebuie sa includa mai multe nivele de utilizare a pesticidelor, care
nu trebuie sa depaseasca dozele cele mai ridicate autorizate sau care trebuie sa fie
aplicate în asa fel încât sa lase un reziduu cât mai mic cu putinta.
Limita maxima de reziduuri. Concentratia maxima de reziduuri de pesticide
care sunt legal autorizate sau considerate ca acceptabile în unul sau mai multe
produse alimentare, un produs agricol sau un produs destinat folosirii în furajarea
animalelor.
Pericol. Sursa potentiala de daune pentru om sau mediu înconjurator.
Risc. Combinatie a probabilitatii de incidenta a unei daune şi gravitatea acestei
daune.
Utilizator. Orice persoana expusa produsului, inclusiv utilizatori profesionisti
sau neprofesionisti (amatori) şi alte persoane, în general, expuse în alt context
decat cel al strict al utilizarii produselor sau metodelor de protectia plantelor (de
exemplu în cazul transportului sau al manipularii în vederea depozitarii).

11
Utilizare prevazuta. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei
metode de protectia plantelor în conformitate cu prevederile legale şi cu
informatiile oferite de furnizor.
Utilizare incorecta în limite acceptabile, predictibila. Utilizarea unui produs de
protectia plantelor sau a unei metode de protectia plantelor în alt mod decat cel
reglementat legal şi indicat de furnizor, dar care poate rezulta dintr-un
comportament uman usor de prevazut.
Protectia plantelor este una din activitatile agricole care prezinta un risc
important pentru mentinere terenului în bune conditii pentru agricultura şi mediu.
Riscul major deriva în primul rând din utilizarea pesticidelor. Din acest motiv
legislatia europeana în domeniul agriculturii are, printre alte scopuri, şi pe acela
de limitare a folosirii produselor chimice de protectia plantelor (pesticide) şi de
încurajare a dezvoltarii şi utilizãrii de produse şi metode cu actiune predominant
ecologica pentru atingerea obiectivelor agriculturii durabile (se citeazã aici
documentul programatic COM (1999) 22 “Directions towards sustainable
agriculture”)
Peste 50% din teritoriul european este folosit pentru agricultura, deci realizarea
unei agriculturii durabile este o parte esentiala a procesului de dezvoltare
durabila (sustainable development), iar dezvoltarea durabilã constituie obiectivul
major al tuturor strategiilor elaborate pe plan mondial, inclusiv în al celor
elaborate în România (pe termen mediu, de dezvoltare regionalã, pentru zone
defavorizate etc). Desi aparent în consonanta cu denumirea de “durabila” şi cu
termenul englez “sustainable” interpretarea jurnalistica de “dezvoltare sustinuta”
nu corespunde cu ceea ce se întelege în mod uzual prin dezvoltare durabila.
Definita de Comisia Burtland, dezvoltarea durabila, este “dezvoltarea care
corespunde necesitatilor prezentului fara a compromite posibilitatea generatiilor
viitoare de a le satisface pe ale lor” (definitie conform glosarului la Legea nr.
137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70
din 17 februarie 2000).
O componenta de baza a dezvoltarii durabile este utilizarea durabila a resurselor,
respectiv “folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o ratã care sã nu

12
conduca la declinul pe termen lung al acestora, mentinând potentialul lor în acord
cu necesitatile şi aspiratiile prezente şi viitoare” (conform glosarului mai sus
citat). Metodele de protectia plantelor cele mai larg cunoscute şi utilizate şi cu un
grad ridicat de utilizare a resurselor sunt metodele agrotehnice (şi în primul rând
rotatia culturilor) care vor fi pe larg prezentate în continuare.

2.1 Rotaţia culturilor

Rotatia culturilor este o practica agricola cunoscuta din cele mai vechi timpuri şi
a aparut ca o necesitate în dezvoltarea agriculturii. Importanta rotatiei culturilor
pentru conservarea terenurilor consta în contributia esentiala la mentinerea şi
sporirea fertilitatii solurilor de pe terenurile utilizate în agricultura (sau altfel spus
a capacitatii de productie vegetala a terenurilor) cu ajutorul chiar al plantelor
cultivate pe teren.
Prin sol se întelege stratul superficial afânat al litosferei, care (îndelung şi
continuu transformat prin actiunea formatiilor vegetale succesive, a agentilor
atmosferici şi a altor factori naturali specifici mediului geografic din care face
parte) a acumulat treptat caracteristicile specifice fertilitatii, fiind astfel capabil sa
întretina viata plantelor superioare. Stratul organomineral de sol este afânat,
maruntit, foarte poros, permitând: dezvoltarea plantelor datorita: (i) difuziei
nerestrictionate gazelor şi schimbul de gaze cu atmosfera; şi (ii) retinerii şi
acumularii apei şi a elementelor nutritive în cantitati însemnate în paralel cu
disponibilizarea lor continua prin procese microbiene şi de schimb ionic. Prin
aceste caracteristici un sol bine format poseda conditiile care asigura
fundamentala lui capacitate potentiala – fertilitatea naturala.
Rolul esential în fertilitatea naturala a solurilor este dat de materia (impropriu
denumita şi substanta) organica din sol. Materia organica din sol este formata
practic din doua componente majore: humusul (care rezulta din material organic,
în special vegetal, în curs de descompunere şi este alcatuit mai ales din polifenili
de tipul acizi humici, fulvici şi humici, formati prin complexarea produsilor de
degradare oxidativa ai ligninei cu aminozaharurile formate prin metabolismul

13
structurilor parietale ale microorganismelor din sol) şi glomalina, o glicoproteina
complexa, hidrofoba, înalt rezistenta la biodegradare, cu caracteristici adezive,
rizodepusa în sol de plantele active fotosintetic (prin exsudatele radiculare, şi în
special prin exsudatele radiculare ale simbiozelor plantelor cu ciupercile
producatoare de micorize / ciuperci AM).
Rotatia permite folosirea stiintifica diferentiata a categoriilor de terenuri dintr-o
exploatatie agricola, asigurând mentinerea şi sporirea fertilitatii naturale a
solurilor (conditie esentiala pentru folosirea în agricultura sau pentru
fundamentalul rol al terenurilor într-un ecosistem). Rotatia culturilor are şi o
importanta componenta economica pentru ca favorizeaza planificarea anticipata a
celor mai bune practici agricole: sistemul de lucrare a solului, aplicarea
îngrasamintelor / amelioratorilor de sol, protectia plantelor împotriva agentilor de
daunare (inclusiv a buruienilor), recoltarea şi depozitarea productiei (inclusiv
protectia culturii depozitate). Rotatia culturilor contribuie substantial la
rezolvarea atât a problemelor agrotehnice, cât şi a celor economice şi
organizatorice, rezultând în final marirea productiei şi a productivitatii muncii la
toate plantele cultivate.
Datorita interactiunile benefice dintre masurile agrofitotehnice aplicate şi
succesiunea culturilor, rotatia culturilor este o conditie esentiala de sporire a
productiei şi mentinere a fertilitatii solului. În perspectiva, rotatia culturilor
constituie una din masurile agrotehnice de baza care contribuie la reducerea
consumului de energie pe unitatea de suprafata şi produs. Un rol deosebit de
important are rotatia culturilor ca masura eficienta de protectie a mediului şi de
conservare / mentinere a solului. Rotatia culturilor ramane masura agrotehnica de
cea mai mare importanta în rationalizarea consumului de combustibili,
îngrasaminte, produse de protectia plantelor (pesticide şi biopreparate), apa de
irigat şi alte mijloace / input-uri necesare procesului de productie.
În continuare vor fi prezentate pe scurt câteva caracteristici (din punct de vedere
al conservarii terenurilor şi al eficientizarii protectiei plantelor ale urmatoarelor
grupe de plante:

14
Leguminoasele anuale au un rol important în ameliorarea terenurilor fiindca
îmbogatesc solul în azot fixat biologic (datorita simbiozelor fixatore de azot pe
care le formeaza). Leguminoasele anuale elibereaza terenul devreme şi deci
acesta poate fi pregatit din timp pentru semanaturile de toamna. Sunt cuprinse în
aceasta grupa: mazarea, fasolea, soia, lintea, nautul, lupinul, bobul, mazarichea,
latirul şi fasolita. Se cultiva dupa cereale paioase şi dupa prasitoare.
Sunt foarte bune premergatoare pentru cereale paioase de toamna şi mai ales
pentru grâu. Reduc rezerva de agenti de daunare şi favorizeaza dezvoltarea în
culturile ulterioare a unor plante viguroase, cu un sistem propriu de aparare
împotriva atacului de boli şi dăunători bine dezvoltat.
Prasitoarele au şi ele un rol ameliorator al solurilor prin: (i) aratura adânca (daca
aceasta se aplica conform bunelor practici agricole, şi mai ales pe curba de nivel
în zonele deluroase) care stimuleaza compexarea oxidativa a humusului şi (ii)
prin nivelul ridicat al rizodepunerii de glomalina prin exsudatele radiculare
(prasitoarele, şi în special porumbul şi sorgul, fiind plante foarte eficiente din
punct de vedere fotosintetic). Prasitoarele au un efect benefic şi asupra culturilor
succesive, mai ales prin efectul prasilelor (care elimina o mare parte din rezerva
biologica de agenti de daunare, şi în special buruieni). Aceleasi prasile au şi
tendinta de a favoriza dezvoltarea populatiilor de buruieni cu organe subterane
puternice (ca de ex. Sorghum halepense = costrei) care sunt apoi foarte dificil de
combatut, necesitând erbicide cu translocare sistemica prin floem. Prasitoarele se
pot cultiva dupa leguminoase perene şi indeosebi dupa cereale paioase.
Cerealele paioase au efecte mai complexe asupra materiei organice din sol.
Prezinta o rizodepunere semnificativa, favorizând dezvoltarea materiei organice a
solului formate de plantele active fotosintetic, dar tind sa nu contribuie la
refacerea humusului pentru ca resturile vegetale sunt de obicei preluate şi folosite
în zootehnie, industria locala sau cultivarea ciupercilor lignocelulozice. Este
recomandabila folosirea de îngrasaminte organice / amelioratori de sol la aceste
culturi la care toata recolta se preia de pe câmp şi are utilizari care o scot din
circutul local al materiei organice. Cerealele paioase favorizeaza aparitia unor
buruieni problema (ca de ex. Avena fatua = orz salbatic) care necesita erbicide

15
recente pentru combatere (ca de ex. sulfonil-ureice). Cerealele de toamna cer
premergatoare timpurii, au nevoie de apa în sol pentru germinatie şi de mult azot
pentru crestere şi dezvoltare. Ele elibereaza devreme terenul şi sunt
premergatoare bune din acest punct de vedere. Cele mai bune productii se obtin
daca au fost semanate dupa leguminoase anuale. Cerealele de primavara se
cultiva adesea dupa prasitoare, dar reusesc şi dupa cereale de toamna.
Plantele tehnice se cultiva dupa cereale paioase şi plante prasitoare, sunt bune
premergatoare pentru culturi de primavara. Unele plante tehnice din familia
Brassicae (rapita colza, mustarul) reduc populatia de agenti de daunare
(microorganisme fitopatogene din sol, insecte daunatoare) datorita
glucozinolatilor produsi în cantitate mare, iar extinderea acestor culturi pentru
producerea de biocombustibili (biodiesel) va favoriza noi scheme de rotatia
culturilor în care efectul lor benefic pentru protectia culturilor succesive va fi pus
mai bine în evidenta. Totusi aceste plante au şi un efect dăunător asupra materiei
organice din sol, aceste plante având o translocare redusa a carbonului
fotosintetizat în exsudate radiculare (inclusiv datorita faptului ca nu formeaza
simbioze cu ciupercile producatoare de micorize).
Leguminoasele perene se cultiva de obicei dupa prasitoare şi cereale paioase. În
aceasta grupa se incadreaza lucerna, trifoiul, spaceta şi ghizdeiul. Au un rol
important în ameliorarea terenurilor fiindca îmbogatesc solul în azot fixat
biologic (datorita simbiozelor fixatoare de azot pe care le formeaza). Când se
cultiva în amestec cu graminee perene (borceaguri) au un rol benefic şi asupra
materiei organice formata din exsudatele radiculare ale plantelor active
fotosintetic. Din punct de vedere al protectie culturilor succesive au multiple
efecte benefice rezultate din reducerea rezervei biologice de agenti de daunare şi
din cresterea nivelului populatiilor de organsime utile protectiei plantelor (PGPR
– Plant Growth Promoting Rhizobacteria = rizobacterii favorizante ale cresterii
plantelor; entomopatogeni; antagonisti ai fitopatogenilor, insecte pradatoare şi
parazitoide).
Rotatia culturilor influenteaza direct protectia plantelor. Diferitele practici
agricole asociate rotatiei culturilor agricole influenteaza rezerva de agenti de

16
daunare – de ex. la cereale aratura de toamna influenteaza direct nivelul atacului
la plosnitele, afidele şi carabuseii cerealelor sau a fitopatogenilor ce se instaleaza
pe organele verzi.
Influenta culturilor premergatoare în cadrul rotatiei şi a amplasarii culturilor în
cadrul asolamentelor este, de regula, pozitiva pentru ca monocultura favorizeaza
speciile de organisme daunatoare specializate. Totusi, uneori în monocultura de
lunga durata se constata o reducere a nivelului de atac al acestei specii, reducere
datorata dezvoltarii entomofagilor, antagonistilor sau hiperparazitilor specifici.
Rotatia culturilor este numai una din masurile agrotehnice. Între diferitele metode
de combatere şi cele agrotehnice exista numeroase interactiuni, multe înca
necunoscute. Toate acestea vor fi discutate pe larg în capitolul care urmeaza.

2.2 Protecţia integrată a culturilor

Protectia integrata este o asociere de metode şi mijloace chimice, fizice,
biologice în combinatie cu metodele agrotehnice (obligatoriu compatibile)
aplicate armonios în cadrul ecosistemelor agricole. Lucrarile de protectia
plantelor sunt executate în functie de PED (pragul economic de daunare) pentru
diminuarea la maximum a numarului de interventii fitosanitare şi pentru
favorizarea factorilor naturali de combatere care regleaza / limiteaza populatiile
agentilor de daunare.
Având la baza elementele de conceptie ale lui Roberts, alaturi de noile cunostinte
acumulate, T. Baicu, în 1988, a stabilit zece principii de baza ale protectiei
integrate / sistemelor de protectie integrata, care sunt valabile şi astazi, şi care au
un rol improtant în conservarea terenurilor.
1. Unitatea pe care se aplica combaretea integrata o constituie agrosistemul
Culturile agricole sunt distribuite în toate zonele agropedoclimatice, în functie de
conditiile ecologice, determinând areale marginite de conditiile de favorabilitate.
Suprafetele ocupate de o singura cultura pot acoperi mii de hectare, depinzând de
complexitatea sistemelor agricole, tipurile de relatii din agrocenoze, unde un rol
important îl au factorii ecologici, abiotici şi biotici.

17
2. Speciile daunatoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci trebuie
mentinute la un nivel scazut.
Este necesar sa se reconsidere într-un mod radical importanta diferitelor specii
daunatoare şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscuta importanta economica
a fiecarei specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs. Datele ecologice şi
economice au aratat ca majoritatea speciilor recunoscute ca daunatoare nu trebuie
tratate. Într-o cultura agricola se pot întâlni urmatoarele categorii de specii: specii
daunatoare principale; specii daunatoare secundare; specii daunatoare
migratoare; specii indiferente.
3. Factorii naturali trebuie utilizati mai intens pentru a regla densitatile
populatiilor de organisme daunatoare .
Factorii ecologici abiotici climatici: temperatura, umiditatea, lumina, ploaia;
factorii edafici, factorii chimici şi factorii biotici: relatiile intraspecifice şi
interspecifice pot influenta considerabil evolutia populatiilor de organisme
daunatoare. Fiecare factor abiotic are un prag inferior şi un prag superior de
temperatura, umiditate etc. care, odata depasit, opreste multiplicarea.
4. Tehnologiile de culturi moderne pot produce efecte neasteptate.
Evolutia agriculturii moderne este stâns legata de schimbarile în modul
traditional de lucru. Rezistenta soiurilor fata de bolile principale şi mai ales fata
de dăunători este înca slaba. Sunt şi situatii când o varietate cunoscuta ca
rezistenta devine sensibila dupa un numar de ani, din cauza aparitiei de noi rase
ale patogenilor.
5. SPI trebuie sa se bazeze pe îmbinarea armonioasa a metodelor de combatere.
Complexele de masuri de combatere sunt utilizate împotriva organismelor
daunatoare principale şi secundare. În acelasi timp, masurile aplicate trebuie sa
protejeze cât mai multe organisme utile. Uneori se considera ca îmbinarea
metodelor înseamna acelasi lucru cu Protectia integrata. În realitate, îmbinarea
mijloacelor şi metodelor reprezinta numai o parte a combaterii integrate, dar o
parte esentiala.
6. SPI trebuie sa contina mijloace specifice de reglare a tratamentelor.

18
În primul rând trebuie sa fie înlocuite multe tratamente de tip profilactic, facute
dupa calendarul de stropiri sau tratamentele de acoperire, cu tratamente de tip
curativ. PED este mijlocul cel mai important pentru reglarea tuturor tipurilor de
interventii fitosanitare şi este o notiune proprie combaterii integrate care permite
aplicarea tratamentului numai când densitatile şi/sau gradul de atac pot/poate
produce pierderi justificate din punct de vedere economic, pierderi evaluate la 3-
5% din recolta, în echivalenta cu costul tratamentului fitosanitar. PED permite sa
se localizeze tratamentul numai acolo unde limitele de atac sunt depasite şi
variaza în functie de soi, categorie biologica, stadiul de dezvoltare al plantei,
conditiile pedoclimatice, tehnologice etc. Daca se iau în considerare toate
acestea, în cultura se poate stabili o “situatie critica” ce impune interventia
fitosanitara.
7. SPI trebuie sa respecte cerintele tehnologiilor moderne.
Un ansamblu de metode şi mijloace de combatere structurat cu elemente
interdependente, ansamblu care se bazeaza şi pe factorii naturali de reglare a
densitatii populatiilor de organisme daunatoare, nu trebuie sa depaseasca PED.
Din punct de vedere al abordarii sistemice, în cadrul combaterii integrate, se
poate face urmatoarea structurare: subsistemul proceselor tehnologice propriu-
zise, care este constituit din totalitatea lucrarilor de protectia plantelor, alaturi de
aparatele, echipamentele, instalatiile, masinile de protectia plantelor, rezistenta
soiurilor, metodele de aplicare a mijloacelor chimice, biologice, fizice etc.;
subsistemul de control, de o mare importanta pentru obtinerea produselor
agricole de calitate superioara sau diminuarea efectelor de poluare şi care, în
esenta, se bazeaza pe executarea corecta a lucrarilor; subsistemul de
manipulare include procesele tehnice de transport şi de pastrare a produselor
fitofarmaceutice, alaturi de masinile specifice acestor procese, care pot fi
considerate tot masini de protectia plantelor. Într-o anumita masura, în acest
sistem, se poate introduce şi obtinerea produselor biologice în unitatile
comerciale; suprasistemul de conducere sau organizatoric asigura aplicarea
corecta, în timp şi spatiu, a diferitelor lucrari, în functie de secventa verigilor

19
tehnologice, în functie de PED cât şi în functie de ciclurile biologice ale plantei şi
speciilor daunatoare.
8. SPI trebuie sa respecte cerintele toxicologice, energetice, economice şi de
protectie ecologica.
Din punct de vedere toxicologic, produsele foarte toxice din grupa rosie şi cele
toxice din grupa verde (produsele cu toxicitate acuta sub 100 mg/kg) trebuie
eliminate treptat din sortimentul de pesticide. Produsele cu efecte secundare
periculoase (actiune cancerigena, embriotoxica), cele foarte persistente sau care
lasa reziduuri mari în recolta trebuie, de asemenea, sa fie excluse din SPI.
9. Sistemele de combatere integrata trebuie incluse în tehnologia de cultura.
În evolutia lor, modelele tehnologiilor de cultura intensive, superintensive sau
cele agricole de tip industrial (în care se utilizeaza masini agricole de mare
productivitate, noi metode agrotehnice, soiuri de mare productivitate şi, mai ales,
mijloace chimice de combatere, modele care, prin continutul lor, se apropiau de
productia de tip industrial) au început sa fie abandonate în favoarea modelelor
agriculturii durabile, agriculturii ecologice, agriculturii de precizie etc..
10. Elaborarea SPI trebuie sa se bazeze pe o abordare interdisciplinara,
sistemica şi pe modelare matematica.
Abordarea interdisciplinara este dictata de complexitatea agrosistemului, mai ales
de marea varietate a agentilor de daunare (virusuri fitopatogene, bacterii, ciuperci
fitopatogene, nematode, acarieni, insecte, rozatoare, buruieni etc.), dar şi de
complexitatea metodelor şi felul mijloacelor de combatere. Trebuie, deci,
utilizate rezultate obtinute în cadrul cercetarilor de biologie, fizica, chimie,
ecologie, sistematica, agronomie, fiziologie, fitopatologie, entomologie,
herbologie. Dupa o parcurgere, chiar sumara, a regulilor de baza pentru
elaborarea sistemelor de protectie integrata putem observa ca elementele de fond
sunt criteriile economice şi criteriile ecologice. (criteriile ecologice fiind în
final criterii economice, pentru ca în prezent este evident ca riscul de mediu este
un criteriu economic, conform definitiilor anterior prezentate –risc, pericol,
dauna). În cele ce urmeaza vor fi prezentate pe scurt rolul diferitelor metode şi
mijloace în cadrul sistemelor de protectie integrata.

20
La modul general, metodele agrotehnice au un rol deosebit în reducerea
pagubelor facute de agentii de daunare – dar numai atunci când aceste metode
agrotehnice atunci sunt utilizate conform bunelor practic agricole (tab.1).

2.3 Aplicarea de îngrăşăminte

Aplicarea îngrasamintelor minerale sau organice este o alta practica agricola cu
influente directe asupra protectiei plantelor. Prin nivelul alocarii elementelor
nutritive se poate limita atacul unor fitopatogeni sau altor organisme daunatoare.
Influenta fertilizarii se datoreaza:
• actiunii directe a îngrasamintelor minerale asupra organismelor daunatoare;
• actiunii asupra mecanismelor enzimatice ale acestor organisme;
• asupra influentei indirecte prin schimbarea biochimiei sucului celular la planta
gazda;
• dezvoltarii corepsunzatoare a sistemului de aparare din planta,
• cresterii ritmului de dezvoltare a elementelor structurale ale tesuturilor;
• schimbarii epocii de maturare;
• schimbarii proceselor de diferentiere etc.

21
Interactiunea dintre metodele agrotehnice şi metodele de protectia plantelor este
exemplificata în tab. 2.

2.4 Rezistenta soiurilor

Desi prezinta o importanta deosebita în protectia plantelor, de multe ori
caracteristica de rezistenta a soiurilor la organismele daunatoare a fost trecuta cu
vederea, realizarea starii fitosanitare a culturilor axându-se în principal pe masuri
preventive sau, mai cu seama, pe cele curative de combatere. Se cunosc multe
exemple când prin inducerea unor soiuri rezistente (activitate nepoluanta pentru

22
mediu) au fost eliminate lucrarile obisnuite de combatere cum ar fi cazul: râiei
negre a cartofului, manei florii-soarelui, patarii brune a tomatelor, virusul
mozaicului tutunului, filoxerei vitei de vie etc.. În fond echilibrul dinamic într-un
ecosistem / agrosistem se bazeaza pe complementaritatea genelor organismelor
plasate în diferite nise ecologice. În timp se înregistreaza o readaptare a
materialului genetic al organismelor daunatoare dar şi al plantelor atacate în ceea
ce priveste sistemul gene pentru virulenta / avirulenta – gene de rezistenta sau
sensibilitate, motiv pentru care procesul de ameliorare în aceasta directie este
unul continuu.
În cazul în care genele implicate în procesul de rezistenta sunt numeroase,
caracterele de rezistenta tind sa devina cantitative, caz în care exprimarea
fenotipica este puternic influentata de conditiile de mediu, respectiv de
agrotehnica aplicata culturii (inclusiv de celelalte componente ale sistemului de
protectie integrata – tab.3) şi de conditiile climatice specifice.

23
În ultima vreme s-a facut apel la gene de rezistenta nespecifice genomului
plantelor de cultura fata de atacul unor organisme daunatoare şi s-au realizat asa-
numitele organisme modificate genetic (GMO/OMG). Rezultatele, în multe
cazuri au fost de-a dreptul spectaculoase, motiv pentru care, în functie de cadrul
legal determinant de acceptarea publica şi specific tarii unde se (nu se) cultiva
speciile modificate genetic aceasta masura poate fi benefica (sau nu).
În tara noastra au fost descoperite linii de grâu de toamna rezistente la Cephus
pygmaeus L., unii hibrizi de porumb toleranti sau chiar cu oarecare rezistenta
fata de Ostrinia nubilalis Hb., linii şi soiuri de sorg rezistente la Schizaphis
graminum Rond., etc. Succese remarcabile s-au înregistrat în directia obtinerii de
soiuri de grâu rezistente la rugini, la cartofi şi tomate rezistente la viroze, la mar
cu rezistenta fata de rapan, etc.
Sistemele de combatere integrata (SPI) sunt elaborate pentru soiurile sau hibrizii
deja omologate (respectiv omologati) care au caracteristicile de productivitate şi
calitate verificate iar în cazul în care plantele de cultura sunt mai sensibile este
firesc ca aplicarea tratamentelor sau a altor lucrari de protectia plantelor sa aibe o
eficacitate mai scazute.

2.5 Carantina fitosanitara interna şi externa, elementele de igiena culturala

În general, în protectia plantelor, organismele daunatoare nu se combat în
totalitate, operatie care ar fi exceptional de costisitoare şi greu de realizat. Totusi,
pentru unele organisme daunatoare a caror dezvoltare este rapida, pe arii largi
producând adevarate epifitii sau epizootii se poate practica fenomenul de
eradicare, pentru aceasta apelându-se la metodele şi mijloacele sectorului
operativ de protectie a plantelor.
Urmarirea îndeaproape a focarelor în care apar astfel de organisme precum şi
împiedicarea extinderii pe arii largi a propagulelor acestora sunt elemente de
carantina fitosanitara. Acestea sunt sustinute de un cadru legal adecvat şi sunt de
competenta administratiei guvernamentale (unitatile fitosantiere din componenta
directiilor agricole). Carantina fitosanitara apartine de sectorul operativ al

24
structurilor guvernamentale însa elementele de ingiena culturala asociate
împiedicarii extinderii propagulelor agentilor de daunare de carantina intra în
structura protectiei integrate.

2.6 Prognoza şi avertizarea tratamentelor

Prognozarea aparitiei atacului unui anumit organism dăunător sau grupe de
organisme daunatoare şi emiterea ulterioara a avertizarilor pentru efectuarea unei
interventii de protectie a plantelor prezinta mare însemnatate pentru desfasurarea
corecta în timp şi spatiu a activitatilor de combatere. Este bine de stiut din timp
ce organisme daunatoare exista într-o zona pentru culturile agricole aflate în
vegetatie precum şi potentiale niveluri de atac pentru a cunoaste ce spectru de
mijloace de combatere trebuie folosit, ce sistema de masini trebuie utilizata
pentru aplicarea acestora şi momentele optime de interventie pentru ca pagubele
sa fie cât mai mici, interventiile cât mai putine, efectele economice sa fie maxime
iar cele ecologice sa fie minime.

25
3. MANAGEMENTUL PRODUSELOR PENTRU PROTECŢIA
PLANTELOR

Utilizarea eficienta a metodelor de protectia plantelor implica selectarea metodei

optime şi reducerea la minimum a utilizarii produselor pentru protectia plantelor,
respectiv a pesticidelor.
În fig. 1 sunt ilustrate principalele cerinte de baza în selectarea pesticidelor
optime de aplicat în conformitate cu principiile bunei practici agricole şi a
mentinerii terenului în bune conditii pentru agricultura şi mediu.

Utilizarea produselor în protectia plantelor este reglementata în România prin

lege. Punerea pe piata a produselor se face numai dupa omologarea lor de catre
Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar
(infiintata prin OG 4/1995). Potrivit Regulamentul de functionare al Comisiei

26
Interministeriale de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, regulament
aprobat prin OM MAA 8343/1995, OM MS 718/95 şi OM MPAMI 444/95,
pentru realizarea unui produs fitosanitar nou este nevoie de parcurgerea
urmatoarelor etape:
- obtinerea "Avizului de pilotare"
- obtinerea "Avizului de fabricatie"
- obtinerea "Avizului de mediu"
- obtinerea "Avizului sanitar"
- obtinerea datelor necesare pentru "Raportul biologic asupra eficacitatii"
- obtinerea "Buletinului de analiza fizico-chimica".
Pentru o substanta activa noua, neinregistrata în Romania, este obligatorie
efectuarea a cel putin 2 ani de teste de eficacitate biologica!
Procedura de omologare a produselor de uz fitosanitar (pesticide, biopreparate)
este în spiritul documentelor europene corespunzatoare (Directiva Consiliului
91/414 EEC şi Directiva Comisiei 93/71 EEC). Aceasta procedura va fi înlocuita
din 2007 în conformitate cu prevederile Ordinului comun MAPDR 1017/2005,
MS 1144/2005 şi MMGA 1171 cu o procedura uniforma de evaluare şi
omologare a produselor de protectia plantelor, procedura care tranpune în
totalitate, conform HG 1559/2004, prevederile directivelor europene în domeniu.
Obtinerea avizelor mentionate mai sus certifica eficacitatea produsului şi
cuantifica riscurile pentru mediu şi pentru sanatatea omului, stabilind în acelasi
timp şi conditiile de utilizare necesare pentru un management corespunzator al
riscurilor de mediu şi de sanatate. Dupa punerea pe piata cadrul legislativ
clasifica produsele utilizate în protectia plantelor în doua categorii: produsele din
grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) sunt comerializate şi utilizate în mod
liber, iar produsele din grupa I şi II de toxicitate (înalt toxice şi foarte toxice)
sunt utilizate numai de catre personal specializat, autorizat de Autoritatile
competente (inclusiv de catre Serviciul Arme, Munitii şi Substante toxice din
cadrul IGP). Utilizarea pesticidelor se face conform unor tehnologii recomandate,
neexistând pânã în prezent un cod autohoton al bunelor practici de distributie şi

27
utilizare a pesticidelor, dar fiind utilizat codul care este elaborat la nivel
international (de catre FAO).
Depozitarea pesticidelor se face în locuri special amenajate, prevazute cu
dispozitive:
(i) PSI (prevenire şi stingerea incendiilor);
(ii) PM/TSM (Protectia Muncii/Tehnica Securitatii Muncii)
(iii) de masurare avizate metrologic (cântare, mensuri).
Prevederile legale impun ca depozitele de pesticide sa fie corespunzator
delimitate şi marcate, cu asigurarea unei protectii fizice corespunzatoare.
Substantele din grupa I-a şi a II-a de toxicitate se depoziteaza în încaperi
separate şi conditii speciale, cu paza specializata şi registru de evidenta
conform legii. Depozitele de pesticide se autorizeaza în conformitate cu Legea
Mediului (Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în
Monitorul Oficial nr. 70 din 17 februarie 2000) şi cu prevederile Legii nr.
200/1998 privind sanatatea publica. Autorizarea depozitelor de pesticide se face
numai dupa realizarea unor studii de impact asupra mediului, cu evidentierea
riscurilor asupra componetelor de mediu şi a managementului acestor riscuri, şi
dupa completarea bilanturilor de mediu. În organizarea depozitelor de pesticide
trebuiesc respectate regulile de igiena şi sanatate publica, ca şi prevederile
specifice de protectia muncii. Depozitul de pesticide trebuie sa fie prevazut cu
flux de personal separat fizic de fluxul de pesticide, cu facilitati corespunzatoare
(dusuri şi spalatoare cu apa calda, WC-uri cu evacuare în canalizare separata,
vestiar încalzit pentru schimbarea hainelor, zona separata fizic pentru consumul
alimentelor). Manipularea pesticidelor se va face exclusiv cu haine de protectie şi
cu echipamentul de protectie specificat prin normele de tehnica securitatii muncii
(ca de ex. masca în cazul produselor de gazare).
Pesticidele depozitate în conditii necorespunzatoare sunt periculoase pentru
mediu în general, şi direct pentru sanatatea oamenilor. Depozitele de pesticide se
organizeaza exclusiv de catre utilizatorii de dimensiuni medii sau mari
(exploatatii agricole de peste 120 ha la ses şi 90 ha în zonele de deal-munte,
prestatorii de servicii de protectia plantelor). Numai acestor utilizatori de

28
pesticide li se permite existenta unor stocuri mai mari pe o durata mai lunga.
Micii utilizatori nu au dreptul sa-şi constituie rezerve semificative de pesticide,
care sa depaseasca consumul estimat pe perioada ciclului de vegetatie. Chiar şi în
cazul micilor utilizatori pesticidele trebuie stocate în conditii corespunzatoare
(ferite de caldura, lumina şi umiditate excesive), separat de alte materiale (şi mai
ales de furaje sau de alimente). Produsele lichide se depoziteaza în încaperi cu
temperaturi de min. 1°C şi max. 25°C.
Nu este permisa încalzirea cu surse deschise (sobe, resouri electrice) a
depozitelor de pesticide. Instalatiile de curent electric din depozitele de pesticide
trebuie sa îndeplineasca normativele anti-Ex (explosion proof) pentru medii cu
solventi organici şi pulberi şi sa permita spalarea cu jet de apa sub presiune.
În toate cazurile pesticidele vor fi pastrate exclusiv în ambalajele lor originale,
pe rafturi sau pe paleti. Ambalajele mai grele de 20 kg vor fi manipulate exclusiv
cu dispozitive mecanice de manipulare (carucioare hidraulice, motostivuitoare
etc.).
Toti utilizatorii de pesticide care detin stocuri, indiferent de dimensiunile lor,
trebuie sa tina şi sa completeze un registru de evidenta. În registru de evidenta
al pesticidelor vor fi incluse toate operatiile implicate de utilizarea pesticidelor,
inclusiv informatii despre data achizitionarii, data fabricatiei produsului,
furnizorul de pesticide şi pretul de achizitonare. În cazul depozitelor de pesticide
descarcarea de gestiune a stocurilor de pesticide din grupa I-a şi a II-a de
toxicitate se va face numai pe baza de proces verbal contrasemnat de operatorii
autorizati.
Stocurile de pesticide expirate se înregistreaza la Ministerul Apelor şi
Mediului Inconjurator şi la Ministerul Agriculturii, Alimentatie şi Padurilor
şi se distrug, pe cheltuiala celui care le detine, prin incinerare în instalatii
speciale, autorizate de Ministerul Apelor şi Mediului. Descarcarea de gestiune se
face pe baza procesului-verbal de primire a pesticidelor expirate la unitatea care
detine incineratorul autorizat şi a facturii de prestare de servicii de incinerare.
Stocurile de produse fitosanitare din categoria “produse organice persistente”
(POP’s - persistent organoproducts, cu exemplu caracteristic DDT), care

29
continua sa existe desi sunt interzise de peste 20 ani, sunt publicate de Ministerul
Apelor şi Mediului într-o Carte Alba cu difuzare publica. Eliminarea acestor
stocuri de deseuri periculoase este necesar sa se realizeze prin implicarea tuturor
celor implicati şi/sau afectati, inclusiv a comunitatilor locale.
Tratamentele chimice de combatere se aplica curativ sau preventiv, fie în
vegetatie, fie prin tratament la sãmânta, fie prin tratarea solului.
Tratamentele în vegetatie sunt obligatoriu tratamente umede (sub forma de
stropiri, pulverizari sau aerosoli /ceata toxica, pulberile pentru prafuit fiind
profund daunataore conservarii / mentinerii terenurilor.
Stropirile se realizeaza cu ajutorul aparatelor de spate sau carosabile.
Pulverizarile se fac cu utilaje cu actionare pneumatica. Aerosolii se obtin cu
utilaje speciale (generatoare de ceata). Diferentierea între tratamentele umede
este data de dimensiunile picaturilor, care descresc de la stropiri al aerosoli.
Tratamentele gazoase de fac în spatii închise, pentru dezinfectarea semintelor sau
tratarea spatiilor de depozitare. Momelile toxice se folosesc pentru combaterea
insectelor de sol (coropisnite), mamiferelor daunatoare (soareci şi sobolani),
limacsilor, corvidelor etc. Tratamentul la samânta se face fie pe cale umeda, fie
pe cale uscata (dupa tipul de produs) folosind masini speciale de tratat seminte.
Cele mai periculoase produse pentru mediu şi pentru sanatatea omului sunt
pulberile de prafuit. În România nu mai exista practic produse astfel formulate,
cu exceptia notabila a sulfului, care este însa un produs cu consonante ecologica,
fiind natural, biodegradabil şi cu toxicitate redusa pentru organismele netinta. În
cazul sulfului exista şi o importanta componenta economica rezultata din
aplicarea reglementarilor de mediu. Desulfurizarea carburantilor (pentru reducrea
emisiilor poluante) a determinat acumularea la rafinarii a unor cantitati foarte
ridicate de sulf –iar utilizarea în agricultura a acestui excedent favorizeaza
sechestrarea durabila a sulfului în compusi naturali, cu biodegradabilitate lenta.
În general toate pesticidele sunt substante biologic active care prezinta efecte
secundare asupra mediului şi a sanatatii omului. Atunci când exista
posibilitatea de alegere se va opta întotdeauna pentru produsul care are cel

30
mai mic impact asupra mediului şi prezinta riscul cel mai redus pentru
sanatatea omului.
Forma cea mai convenabila de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al
mediului este tratamentul la sãmânta. Desi este o forma de tratament preventiv,
aceasta forma de tratament trebuie sa fie preferential utilizata în zonele cu ape de
suprafata. Actiunile de protectia plantelor de interes public (ca de ex. combaterea
unui dăunător de carantina de tipul lacustei marocane) se desfasoara de
autoritatile competente (Inspectoratele Judetene de Protectia Plantelor şi de
Carantina Fitosanitara)
Decizia utilizarii pesticidelor sau a mijloacelor alternative de protectia plantelor
apartine în exclusivitate celui care realizeaza respectiva exploatatie agricola
(proprietar sau arendas). Aceasta decizie trebuie luata în functie de situatia
concreta din respectiva exploatatie agricola. Fermierii fara pregatire
agronomica de specialitate trebuie sa ia decizia de aplicare a pesticidelor
numai dupa consultarea unui specialist. Aplicarea pesticidelor trebuie sa se
faca numai la avertizare. Avertizarea tratamentelor se face atunci când un
dăunător are tendinta de a se dezvolta peste pragul economic de daunare
(PED). Pragul economic de daunare reprezinta nivelul populatiei de dăunători
care produce o paguba superioara costurilor totale (ecologice şi economice) ale
tratametului cu mijloace de protectia plantelor (pesticide, biopreparate). În
general avertizarea tratamentelor se face de catre Inspectoratele judetene de
protectia plantelor, având o valoare poderata la nivel de judet. Cele mai precise şi
mai avantajoase sunt însa sistemele informatizate de prognoza şi avertizare
utilizate local.
Având în vedere rolul central al sistemelor informatizate de prognoza şi
avertizare în cadrul bunelor practici agricole în materie de utilizare a
pesticidelor în continuare se va insista asupra acestui subiect. Aceste sisteme
expert s-au realizat datorita dezvoltarii microprocesoarelor şi a unor senzori
fiabili, ca şi datorita progreselor în radiotelecomunicatii. S-au realizat astfel
sisteme de prognoza şi avertizare complexe, flexibile, a cãror functionare permite
o utilizare rationalã a metodelor şi mijloacelor de protectia plantelor, cu

31
diminuarea corespunzatoare a impactului produs de organismele daunatoare.
Sistemele informatizate de prognoza şi avertizare sunt de fapt sisteme expert,
care functioneaza pe baza unor modele matematice ale proceselor biologice
specifice. Obiectivul final al programelor de prognoza şi avertizare, respectiv
utilizarea eficienta şi durabila a resurselor agromonice, este subsumat
obiectivelor economice şi ecologice ale agriculturii durabile şi agriculturii de
precizie. Utilizarea sistemelor expert de prognoza şi avertizare duce nu numai la
efecte ecologice (reducerea poluarii mediului şi a alimentului) ci are şi consecinte
economice directe. Optimizarea tratamentelor duce la importante economii de
pesticide, combustibil, forta de munca, care permit amortizarea rapida a
investitiei într-un sistem de prognoza şi avertizare. În tarile UE investitiiile în
sisteme de prognoza şi avertizare sunt considerate investitii de mediu şi
beneficiaza de facilitati fiscale. Este de mentionat aici faptul ca tara noastrã se
aflã în acest domeniu în topul realizarii şi implementarii unor astfel de sisteme.
În România existã câteva tipuri de sisteme automate de avertizare, care combinã
cele mai recente realizãri din domeniile electronicii, informaticii şi, nu în ultimul
rând, al protectiei plantelor. Aceste sisteme sunt compuse din:
- statia centralã de memorare, prelucrare şi vizualizare a datelor;
- una sau mai multe statii de mãsurare şi transmitere a datelor.
Statiile de mãsurare şi transmitere a datelor (care au posibilitatea de a mãsura şi
de a transmite prin radio o serie de date agrometeorologice cum sunt:
temperatura şi umiditatea relativã a aerului, existenta picãturilor de apã pe frunze,
nivelul precipitatiilor etc) sunt complet autonome, desfãsurându-şi activitatea sub
controlul unui (micro)calculator. Energia necesarã functionãrii este asiguratã de
un acumulator încãrcat de o baterie de celule solare. La statia centralã sunt
receptionate şi memorate, în baza de date a sistemului, informatiile transmise
prin radio de cãtre statiile de mãsurare din câmp. Intervalul dintre douã
mãsurãtori este de 15 minute. Unul dintre rolurile receptorului este de a memora,
într-o primã fazã, datele transmise de cãtre statiile de mãsurare din câmp.
Intreaga activitate a Sistemelor expert este controlatã de programul Statiei
Centrale. Aceste programe, care din faza de proiectare au fost conceput a avea o

32
arhitecturã deschisã, au un nucleu de bazã, inclus în orice configuratie, şi un
numãr variabil de “extensii”, destinate pentru a extinde aplicarea sistemelor la
diferite culturi. Se recomanda utilizarea acestor sisteme de prognoza şi avertizare
a tratamentelor cu pesticide, ca una din caile cele mai convenabile de reducere a
efectelor negative ale pesticidelor. Personalul care se ocupa cu aplicarea
pesticidelor trebuie sa fie instruit corespunzator. Pentru produsele din grupa I-a şi
a II-a de toxicitate personalul trebuie sa fie calificat şi autorizat. Volumul de
solutie sau suspensie de produs preparat o data trebuie sa fie în directa legatura
cu suprafata de tratat. De câte ori este posibil se vor utiliza produse fitosanitare
cu selectivitate ridicata pentru organismele netinta utile plantelor de cultura
(polenizatori, parazitoizi şi pradatori, bacterii faixatoare de azot etc.)
Tratamentele cu pesticide trebuiesc anuntate în prealabil (în scris) autoritatilor
locale, cu precizarea:
- felului tratamentului;
- culturilor care urmeaza protejate;
- parcelelor pe care se vor aplica tratamente;
- perioadei de aplicare;
- tipului(rilor) de pesticid(e) utilizat(e);
În cazul particular al tratamentelor cu insecticide la culturi melifere trebuie
notificati de catre primarie apicultorii din zona tratata, pentru a se evita pierderile
produse stupilor. Aceasta prevedere se aplica şi autoritatilor competente care
efectueaza tratamente de interes public!
În zonele cu ape de suprafata bunele practici agricole impun limitarea folosirii
mijlloacelor aero de tratament (elicoptere, motodeltaplane, avioane etc.), pentru
ca aceste mijloace de tratament au o împrasitiere prea mare.
În zonele cu ape de suprafata se vor evita, pe cât posibil, tratamente cu
insecticide toxice pentru pesti (ce de ex. insecticide din clasa piretroizilor de
sinteza). Daca nu este posibila renuntarea la aceste pesticide se vor lua masurile
corespunzatoare de management al riscurilor (delimitarea precisa a perimetrului
de tratament cu respectarea unei distante de minimum 10 m pâna la malul apei,
echiparea utilajelor de pulverizare cu ecrane antidispersie, corelarea stricta între

33
capacitatea utilajelor de stropit şi suprafata de tratat, aplicarea tratamentelor la o
viteza a vântului sub 4m/s, interzicerea cu desãvârsire a deversarilor de ape
poluate cu pesticide provenite din spalarile utilajelor etc).
Aplicarea pesticidelor se va face în conditii metorologice prevazute de
tehnologiile în vigoare. Nu se vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate
şi în timpul amiezii, iar la produsele cu coeficient invers de temperatura se va
respecta temperatura maxima indicata. Nu se vor face tratamente pe ploaie (sau
înainte şi dupa) şi nu se vor aplica produse pesticide când umiditatea amosferica
este ridicata. Viteza maxima a vântului pe care se vor face tratamente va fi de 4
m/s. În caz de vânt puternic tratamentele se vor efectua dimineata sau seara.
Aplicarea tratamentelor cu pesticide se face cu respectarea regulilor specifice de
protectia mediului şi de securitatea muncii. Cele mai importante reguli sunt
urmatoarele:
1. Aplicarea pesticidelor se face numai de personal instruit, care au cunostiinta de
caractersiticile produselor şi de prevederile regulilor de protectia muncii şi de
prevenire şi stingere a incendiilor;
2. Personalul care aplica pesticidele trebuie sa fie într-o stare buna de sanatate,
atestata conform legii de medicul de medicina muncii;
3. În timpul tratamentelor cu pesticide se vor respecta regulile de igiena şi
snaatate publica;
4. Personalul care aplica pesticide trebuie sa verifice existenta agrementului
tehnic şi certificarii utilajelor; în cazul în care utilajul functioneaza
necorespunzator personalul trebuie sa opreasca aplicarea tratamentului şi sa ia
masurile necesare pentru remedierea defectiunilor;
5. Este interzisa aplicarea pesticidelor la pomii înfloriti. Pomii înfloriti vor fi
tratati numai în mod exceptional (ca de ex. tratamentele pentru combaterea
focului bacterian), cu produse special omologate şi dupa reguli specifice.
Nu este permisa utilizarea altor produse de uz fitosanitar în afara celor
omologate de Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz
Fitosanitar. În România este însa destul de frecventa practica folosirii de
pesticide comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt:

34
(i) aduse prin micul trafic de frontiera din tarile limitrofe; (ii) provenite din
stocurile de pesticide expirate (inclusiv din stocurile de DDT!); (iii) extrase din
haldele de deseuri ale unor combinate chimice. Folosirea pesticidelor
comercializate ilegal (mai ales a celor din categoria ii şi iii) are consecinte extrem
de grave, inclusiv asupra utilizatorilor de pesticide ilegale sau a comunitatilor din
care acestia fac parte. Se reaminteste aici cazul recent al interzicerii la
comercializare a laptelui din câteva judete din centru Transilvaniei datorita
contaminarii cu pesticide ilegale (şi mai ales cu hexaclorbenzen provenit din
haldele de deseuri ale fostei Uzine Chimice Turda).
Folosirea pesticidelor achizitionate ilegal trebuie descurajata prin aplicarea ferma
a pedepselor prevazute de lege şi mai ales prin popularizarea riscurilor multiple
la care se expun utilizatorii pesticidelor comercializate ilegal.
Utilajele folosite pentru activitatile de protectia plantelor au utilizari dedicate,
nemaiputând fi folosite şi pentru alte utilizari (de ex. pompele de stropit de spate
nu pot fi folosite şi ca pompe pentru zugravit).
Utilajele de protectia plantelor folosite în România prezinta un agrement
tehnic conform cu cerintele Uniunii Europene. Folosirea acestor utilaje se face
în dupa recomandarile constructorului de utilaje, cerintele producatorului de
pesticide şi precederile tehnologiilor de aplicare.
În vederea asigurarii unei functionari corespunzatoare utilajele de stropit vor fi în
mod regulat testate şi certificate. Fiecare din dispozitivele de distribuire (duze de
stropit, aspersoare rotative etc) vor trebui sa descarce cantitati similare de
solutie / suspensie, într-o maniera constanta şi reproductibila. Sistemul de
prindere a respectivelor dispozitive de stropit trebuie sa permita reglarea stricta a
distantei pâna la plantele tratate. Piesele uzate trebuiesc imediat înlocuite cu piese
noi.
Sistemele de stropit trebuie sa asigure o distributie strict localizata pe rândul de
plante şi nu pe întreg câmpul. Trebuie evitata aparitia zonelor netratate şi/sau a
celor dublu tratate. Acest fapt se realizeaza prin marcarea suprafetei de tratat, iar
utilajele de aplicat pesticide trebuie sa permita respectarea marcajelor.

35
Doza de pesticid aplicata per ha trebuie corelata strict cu norma de udare stabilita
de Comisia Interministeriala pentru Omologarea Produselor de Uz Fitosanitar.
Normele de udare sunt stabilite în functie de tipul şi de vârsta culturii şi sunt
cuprinse de obicei între 330 şi 1100 l/ha. Pentru a usura respectarea dozei de
pesticid de obicei recomandarile de utilizare prevad atât doza, cât şi concentratia
recomandata la norma de udare corespunzatoare.
Calitatea tratamentului depinde de tipul utilajului de aplicare a pesticidelor şi de
pregatirea utilajului pentru lucru, dar şi de calificarea operatorului şi de
preocuparea operatorului pentru prestarea unor tratament de calitate.
Codul BPA are prevederi specifice referitoare la spalarea şi/sau decontaminarea
utilajelor folosite. Utilajele de pulverizare trebuie sa fie prevazute cu instalatii
proprii de spalare. Aceste instalatii trebuie sa permita spalarea atât a utilajului, cât
şi a ambalajelor de pesticide. Este recomandat ca utilajul de stropit sa aiba şi un
rezervor cu apa curata, de capacitate corespunzatoare.
Apele de la spalarea ambalajelor vor fi incluse în solutia de stropit, cu respectarea
normei de udare. Utilajele vor fi spalate cu ejet de presiune, în zone special
amenajate, prevazute cu base de inactivare a pesticidelor din apele de spalare.
Basele de inactivare a apelor de spalare vor fi delimitate şi marcate corespunzator
(Pericol, zona otravita!). Amplasarea baselor de inactivare va fi facuta la distanta
corespunzatoare de locuinte, fântâni, adaposturi de animale, culturi agricole.

36
4. METODE DE AMENAJARE A TERITORIULUI PENTRU
CREŞTEREA ROLULUI PRĂDĂTORILOR ÎN COMBATEREA
BIOLOGICĂ

Multe din agroecosisteme constituie un mediu nefavorabil pentru dusmanii

naturali ai agentilor de daunare (şi în special pentru pradatorii / parazitoizii
insectelor daunatoare) din cauza gradului ridicat de dezechilibru, rezultat al
perturbarilor şi interventiilor antropice. Managementul amenajarii teriroriului
reprezinta o forma de favorizare a protectiei biologice a culturilor, fiind o
abordare pe baze ecologice cu scopul de a stimula activitatea dusmanilor naturali
ai insectelor. Modalitatea optima de a rapsunde cerintelor ecologice şi economice
este cea a sistemelor de agricultura ecologica. Dezvoltarea agriculturii ecologice
(“organice”, “biodinamice”) este una din orientarile fundamentale în tarile
dezvoltate, şi în special în Uniunea Europeana datorita: (i) cresterii preocuparilor
pentru sporirea calitatii şi securitatii lantului alimentar şi (ii) dezvoltarii unei etici
de utilizare durabila a resurselor în agricultura. Ca o ilustrare a acestui interes a
fost relativ recent adoptat la Bruxelles (în data de 10 iunie 2004) un document
programatic intitulat “European Action Plan for Organic Food and Farming”
(Anexa al COM415/2004). În România, numarul întreprinzatorilor care
desfasoara activitati în domeniul agriculturii ecologice este în continua crestere,
potrivit unui studiu recent realizat de Federatia Nationala de Agricultura
Ecologica (FNAE). Potrivit FNAE, agricultura ecologica atrage tot mai multi
investitori ca urmare a profitului de pâna la 400% care se poate obtine din
culturile ecologice. Informatiile FNAE sunt confirmate de Ministerul
Agriculturii, Padurilor şi Dezvoltarii Rurale (MAPDR). Datele oferite de
MAPDR arata ca suprafetele cultivate în sistem ecologic au crescut de la 17.438
hectare în 2000, la 57.200 hectare în 2003, urmând ca în 2004 suprafata sa
creasca la 75.500 hectare. Agricultura ecologica în România se dezvolta în
directii complementare agriculturii din Uniunea Europeana, iar una din aceste

37
directii amenajarea teritoriului pentru cresterea rolului pradatorilor /
parazitoizilor în combaterea dăunătorilor culturilor agricole.
Scopul principal al activitatii de amenajare a teritoriului pentru cresterea rolului
pradatorilor / parazitoizilor este de a crea o infrastructura ecologica conforma cu
peisajul agricol care sa furnizeze resurse suplimentare pentru adultii de
entomofagi, respectiv hrana (prada alternativa sau gazde) şi adaposturi fata de
conditiile neprielnice. Aceste resurse trebuie sa fie integrate într-un teritoriu
astfel încât sa fie favorabile în spatiu şi timp pentru dusmanii naturali şi practice
în acelasi timp pentru a fi implementate de producatorii agricoli.
Cresterea heterogenitatii vegetatiei în jurul zonelor cultivate favorizeaza o
crestere în ansamblu a abundentei şi diversitatii organismelor pradatoare şi
parazite. Tehnici disponibile pentru cresterea rolului artropodelor parazite şi
pradatoare prin aceasta crestere a biodiversitatii / heterogenitatii vegetatiei sunt
prezentate mai jos.
Culturi intercalate sau culturi în benzi. (Intercropping /strip cropping) Doua
sau mai multe specii de plante sunt cultivate împreuna pe acelasi teren în benzi
paralele sau în parcele alaturate. Datele din literatura de specialitate sunt
relevante. Din 209 studii asupra sistemelor de culturi intercalate recenzate, s-a
gasit ca 65% din cele 130 de specii de dusmani naturali studiate au crescut în
densitate în culturi mixte. În alt studiu, s-a gasit ca parazitoizii au fost mai
abundenti în 72% din cazurile de culturi intercalate studiate. În 64% din alte
studii recenzate s-a constatat ca rata parazitismului a fost mai ridicata în culturile
intercalate. Culturile intercalate sunt fi o cale de reducere a dăunătorilor, prin
aceea ca amestecul de specii din punct de vedere fiziologic, interfereaza cu
abilitatea dăunătorilor de a-şi gasi sau de a reactiona asupra plantei gazda şi prin
aceea ca amestecul de plante constituie un refugiu pentru mai multi dusmani
naturali care pradeaza dăunătorii.
Sistemul intercalat de cultura practicat la varza cu benzi de trifoi alb s-a
demonstrat a fi un mijloc eficient de menagement al mustei radacinilor (Delia
radicum), din cauza cresterii activitatii carabidelor pradatoare. Sistemul culturilor

38
intercalate a favorizat activitatea de pradare a carabidelor noctune fata de ouale
mustei D. redicum.
Un alt studiu privind impactul amenajarii teritoriului asupra activitatii carabidelor
a fost realizat în cadrul culturii de porumb (Pioneer 3573), în care au fost
intercalate benzi de trifoi alb, golomat şi un amestec de plante perene cu flori
pentru suplimentarea hranei pradatorilor şi parazitilor. Folosirea acestor habitate
pentru refugiu a determinat cresterea numarului de carabide pradatoare în cultura
de porumb în timpul verii. De aceste refugii au beneficiat şi alti pradatori cum
sunt stafilinidele şi arahnidele. De asemenea, benzile înerbate au redus efectele
negative ale insecticidelor asupra carabidelor, prin asigurarea refugiului în timpul
aplicarii tratamentelor insecticide.
Subînsamântatul. (Undersowing) O a doua cultura este însamântata în prima
cultura, în acelasi timp sau mai târziu, rezultând doua recolte în acelasi timp. De
obicei benzile în care se cultiva cea de-a doua cultura cultura initala se
transforma în mulci vegetal (prin cosire, erbicidare cu erbicide total, mulcire cu
materiale plastice sufocante etc). În cazul în care culturile sunt subînsamântate /
mulcite vegetal cu plante leguminoase se îmbunatateste şi fertilitatea naturala a
solului. În 80% din astfel de studii s-a aratat o abundenta crescuta a acarienilor
pradatori.
Insule de conservare (Conservation headlands) O fâsie de 6 m în afara
parcelelor primeste doar stropiri selective cu pesticide cu spectru scurt de actiune,
prin care se reduce driftul şi depunerea în granitele parcelelor.
Benzi îmburuienate în cultura. (Weed strips within the crops) Însamântarea
câtorva benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale
transversal zonei cultivate. Acest sistem creste abundenta insectelor pradatoare
pentru afide.
Margini de cultura şi zone de carabide.(Field margins and beetle banks) Acest
sistem capata importanta pe suprafete mari de cultura. Un astfel de sistem
sporeste numarul de habitate disponibile pentru pradatori şi parazitoizi în vederea
iernarii, reproducerii în timpul primaverii şi hranirii în timpul verii,
întensificându-se astfel potentialul protectiei biologice a culturilor agricole.

39
Invazia buruienilor din astfel de sisteme este foarte redusa, iar uneori se creaza
situatii de crestere a densitatii dăunătorilor. Marginile formate din raigras sunt
importante locuri de cuibarit pentru pasari, viespile solitare, albine şi bondari.
Cele care contin flori salbatice furnizeaza polen şi nectar pentru un numar de
nevertebrate, incluzând speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezinta
acest sistem este ca actioneaza ca niste importante benzi tampon între practicile
culturale şi habitatele sensibile cum sunt gardurile vii şi cursurile de apa.
Marginile cu plante salbatice atrag mamiferele mici care constituie hrana petru
bufnite. Zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii Şi sunt zone
asemanatoare cu cele de pe margini. Zonele pentru carabide sunt zone înierbate
(situate de obicei trasversal în centrul culturii) unde pradatorii pot ierna,
actionând astfel ca niste cuiburi de insectele pradatoare care primavara migreaza
usor în cultura. Zonele pentru carabide sunt eficace în câmpurile de peste 20
hectare prevazute cu o buna retea de margini de iarba. Zonele pentru carabide
sunt insule de pamânt de aproximativ 0,4 m înaltime şi 2 m latime create printr-o
aratura în directiii opuse. Ele nu comunica, creând efectul de insula, ceea ce
însemna ca vor fi preferate de pradatori. Zonele pentru carabide sunt semanate cu
specii de graminee perene în amestec uneori cu leguminoase perene (generând
practic borgceaguri). E mentionat ca astfel de culturi de graminee perene în
amestec cu leguminoasele perene sunt încurajate prin Politica Agricola
Comunitara.
Plantele insectar. Plantele insectar pot fi adaugate în cultura ca benzi intercalate
sau ca plante individuale în pepiniera. Plantele insectar pot de asemenea implica
introducerea unei culturi acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un
spectru mai larg de resurse vegetale (nectar, polen) pentru dusmanii naturali
poate fi asigurat prin cultivarea teritoriului în benzi de plante insectar din speciile
din fam. Apiaceae (patrunjel), Cruciferae (mustar), Lamiaceae (menta),
Compositae (coada soricelului). Atragerea şi conservarea dusmanilor naturali
presupune intelegerea nevoilor de baza a acestora privind hrana, comportamentul
şi gazduirea lor. Pentru sustinerea şi cresterea populatiilor, multi dintre agentii de
protectie biologica au nevoie de nectar, polen şi prada suplimentara. Prin

40
asigurarea unui teren amenajat cu resurse vegetative diverse, agricultorii pot
spori numarul şi diversitatea pradatorilor şi parazitilor, ameliorându-şi
concomitent fertilitatea terenului şi reducând costurile tratamentelor cu pesticide.

41
5. GRUPE DE DĂUNĂTORI (EXEMPLE)

5.1 Dăunători polifagi

42
Din grupul mare al dăunătorilor polifagi ai culturilor agricole, aproximativ 32-36
de specii sunt extrem de periculoase, în unii ani, în anumite zone, dacă nu se
aplică măsurile corespunzătoare de combatere. Printre cei mai importanţi
dăunători se numără: coropişniţa, lăcustele din ordinul Orthoptera, viermii albi,
viermii-sărmă etc. din ordinul Coleoptera, viermii cenuşii din ordinul
Lepidoptera etc.
COROPIŞNIŢA - Gryllotalpa gryllotalpa Latr. Ord. Orthoptera, Fam.
Gryllotalpidae. Sin.: Gryllotalpa vulgaris Latr., Curtilla vulgaris L.
Este răspândită în Europa, în nordul Africii şi în Asia Occidentală. În
Romania este frecventă în toate zonele de cultură a legumelor.
Descriere:
Adultul are corpul robust, cilindric, alungit, de 35—50 mm lungime, de
culoare castanie-închis dorsal şi mai deschisă ventral. Aripile anterioare sunt
scurte, pergamentoase, de culoare brună-deschisă, iar cele posterioare sunt
bine dezvoltate, membranoase. Abdomenul terminal prezintă o pereche de cerci
lungi. Oul este elipsoidal, galben-măsliniu, de 3—3,5 mm lungime. Larva
asemănătoare adultului, dar mai mică şi apteră, la apariţie este albă, iar apoi
castaniu-negricioasă.
Biologie şi ecologie:
Coroptşniţa are o generaţie la 2 ani (Lemeni şi Szekely, 1967). Iernează ca
larve de vârstele a II-a sau a III-a şi ca adult, în sol, la diferite adâncimi.
În timpul perioadei de vegetaţie larvele şi adulţii coropişniţei populează
straturile superficiale ale solului, în care sapă numeroase galerii şi atacă părţile
subterane ale plantelor. În luna mai sau la începutul lunii iunie adulţii
părăsesc galeriile şi ies la suprafaţă pentru zborul de împerechere. După
copulaţie, femelele sapă cuiburi în sol, de obicei la 10—15 cm adâncime, în
care depun ouăle. Cuibul are mărimea unui ou de găină şi este prevăzut cu
mai multe ieşiri. În cursul perioadei ovipozitare, care durează 8—12 zile, o
femelă depune 134—382 ouă. Larvele apar după 2—3 săptămâni şi până în
iarnă năpârlesc de l—2 ori. După hibernare, în anul următor, dezvoltarea larvelor

43
continuă, năpârlind încă de 3—4 ori. Spre toamnă se transformă în adulţi, care
iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare :
Coropisniţa produce pagube mari mai ales în răsadniţe, iar în câmp la culturile
de legume, tutun etc., îndeosebi în regiunile cu terenuri uşoare, aluvionare.
Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale plantelor. În rădăcinile mai groase
de sfeclă, morcov etc. şi în tuberculii de cartof, insectele rod cavităţi mari, iar
rădăcinile subţiri sunt retezate (răsaduri). Uneori sunt atacate seminţele în
faza încolţirii. Coropisniţa produce şi pagube indirecte prin scoaterea seminţelor
sau plantelor tinere la suprafaţa solului, atunci când sapă galerii.
Combatere:
Se utilizeaza efectuarea arăturilor adânci şi aplicarea de prasile repetate pentru
distrugerea cuiburilor de coropişniţă şi folosirea de momeli toxice pregătite
din boabe de cereale, întregi sau fărâmiţate, în amestec cu undelemn (5%) şi o
substanţă toxică (fosfură de zinc 80 P, în concentraţie de 3%), în doză ele 30
kg/ha. Administrarea momelilor în câmp se face sub brazdă, cu câteva zile
înainte de însămânţare sau la plantare. Atunci când plantele sunt răsărite sau
plantate în câmp cât şi în răsadniţe, solarii şi sere, momelile se aplică prin
împrăştiere, în grămezi mici, la suprafaţa solului sau se încorporează la o mică
adâncime în sol. În cazul unor infestări puternice se vor aplica tratamente la sol
prin prăfuire cu pulberi de lindan (Lindatox 3 PP), metilclor + lindan (PEB 5-
f 32) etc., în doză de 50—75 kg/ha sau cu produse granulate pe bază de
fenitrotion + malation (Galithion 5 G), în cantitate de 30 kg/ha.

5.2 Dăunători ai culturilor de cereale

TRIPSUL GRÂULUI — Haplothrips tritici Kurdj. Ord. Thysanoptera, Fam.
Phloeothripidae.

44
Are un areal vast de răspândire, cuprinzând Europa, Asia Centrală, America de
Nord şi nordul Africii. În Romania se găseşte în zona de câmpie şi în zona
submontană.
Descriere:
Adultul are corpul de culoare neagră-brună. Capul prezintă peri postoculari
lungi, ascuţiţi şi hialini. Antenele sunt formate din 8 articule, cu al 3-lea articul
mai deschis la culoare. Aripile sunt membranoase, cu o singură nervură pe
mijloc. Lungimea corpului este de 1,3—1,5 mm.
Oul, oval-alungit, de 4 mm lungime este alb-gălbui imediat după depunere,
devenind apoi de culoare roz. Larva are culoarea roscată-cărămizie, cu capul,
picioarele şij ultimul segment abdominal negre. Lungimea corpului este de
13—15 mm.
Biologie şi ecologie :
Tripsul grâului iernează ca larvă (în grupe de 35—70 larve), pe porţiuni de
plante din miriştea de grâu, în interiorul resturilor de paie, la suprafaţa solului
sau la adâncimea de încorporare a miriştei. Primăvara, în cursul lunii aprilie,
are loc transformarea larvelor în prenimfe şi nimfe, din care apoi, în luna mai,
înainte de înspicatul cerealelor de toamnă, apar adulţii. La apariţie adultii
stau grupaţi la baza ultimelor două frunze pe plantele de grâu, iar în
momentul desfacerii burdufului pătrund în spice. Zborul maxim al adulţilor
are loc în lunile mai, iunie, esalonându-se mai mult în anii cu amplitudini mari
(de 10—23°C) ale temperaturii medii zilnice. În timpul infestării unei culturi
adulţii migrează la început „orizontal” din locurile de iernare spre solele de
grâu, şi apoi, „vertical" de pe spicele tulpinilor principale pe cele ale fraţilor
fertili, neuniformitatea şi eşalonarea înspicatului favorizând infestarea culturilor.
Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2—6, rareori izolat, între palei şi glume,
mai frecvent la baza bobului. Prolificitatea femelelor, în condiţii naturale,
variază între 4 şi 27 ouă. Incubaţia durează 8—12 zile. Larvele în evoluţiia lor
trec prin două vârste: cele de prima vârstă se instaleaza pe palei, în spiculeţele
sterile, iar cele de vârsta a doua patrund în zona bobului prin partea apicală

45
şi se instalează în şănţuleţul ventral, în faza de coacere în ceară, larvele
părăsesc spicul, coborând la suprafaţa solului, iar după recoltare se
instalează pe resturile vegetale din mirişte şi în sol, unde îşi petrec
diapauza. Migrarea larvelor pentru estivaţie se datoreşte caracterului
de fototropism negativ al larvelor şi preferinţei lor faţă de temperaturi
moderate din sol în lunile de vară. În timpul verii au loc migrări
ascendente din sol în litiera de la suprafaţa solului, în special după
ploile foarte abundente sau după perioade foarte calde, când
temperaturile scad la 5—6°C, larvele se grupează pentru iarnă, pe
porţiunile subţiri ale tulpinei din stratul foarte superficial, mai rar în
soi, uneori chiar până la 10—30 cm adâncime, în funcţie de adâncimea
încorporării miriştei. După E. Baniţă (1976), în condiţiile climatice din
Oltenia 96% din larve hibernează în resturile vegetale de la suprafaţa
solului.
Prezintă o singură generaţie pe an, dezvoltarea insectei eşalonân du-se
pe o perioadă medie de 57 de zile pe plantă, ca adulţi, ou şi larvă activă şi
308 de zile în sol, ca larvă în diapauză şi nimfă.
Plante atacate şi mod de dăunare:
Plantele-gazdă predominante aparţin gramineelor cultivate şi sălbatice:
grâu, orz, ovăz, secară, orez, golomăţ, pir, obsigă. Adulţii şi larvele
înţeapă şi sug seva din organele florale, rahis şi boabe, în urma atacului
adulţilor, pe rahis şi spiculeţe, se produce atrofierea organelor florale şi
deci sterilitatea parţială sau totală a spicului, apărând astfel simptomul
caracteristic de „albealţa spicului", în locurile înţepate apar puncte
brune, necrotice, iar spicele sunt deformate, cu aristele răsucite, îndoite
şi zbârcite. Larvele atacă îndeosebi boabele în formare până la faza de
coacere în ceară. Boabele atacate în faza de lapte nu se mai dezvoltă şi
devin siştave. Pe boabe apar porţiuni decolorate, tegumentul este puţin
încreţit, iar şanţul ventral se adânceşte şi se lărgeşte. Tripşii, pe lângă
faptul că determină reduceri din producţia potenţială de până la 10%,

46
provoacă deprecierea calităţii glutenului şi a însuşirilor biologice ale
seminţei. Din boabele atacate răsar plante cu o slabă capacitate de
vegetaţie.
Combatere :
Pentru prevenirea apariţiei atacului de tripsi se recomandă măsuri
agrotehnice ca: rotaţia culturilor la 3—4 ani, arderea miriştei, discuitul
miriştei, arătura de toamnă şi semănatul la epoca optimă. S-a constatat
că soiurile precoce sunt mai puţin atacate. Când există infestări ca
depăşesc 8 adulţi/spic, sunt recomandate tratamente chimice cu produse
pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE în doză de 1,5 l/ha).
Tratamentele chimice aplicate frecvent în combaterea larvelor ploşniţelor
cerealelor şi gândacului ovăzului sunt eficiente şi împotriva tripsului
grâului.
În afara acestei specii, în culturile de cereale se mai întâlnesc şi alte specii
de tisanoptere ca: tripsul secarei (Haplothrips aculeatus F.), tripsul
orzului (Limothrips denticornis Halliday), tripsul ovăzului (Stenothrips
graminum Uzel).

5.3 Dăunători ai păşunilor şi fâneţelor

COSAŞUL PĂŞUNILOR Şl FÂNEŢELOR — Polysarcus denticaudus Charp.,
Ord. Orthoptera, Fam. Phaneropteridae Sin.: Orphania denticauda Charp.
Specia este răspândită în Europa centrală şi de sud. În ţara noastră este frecventă
în păşunile alpine din Transilvania şi Banat.
Descriere:
Adultul are corpul de culoare verde cu pete cafenii mai rar numai cafeniu.
Capul este de culoare închisă. Intre antene, pe cap, prezintă o protuberantă
largă, rotunjită, caracteristică. Antenele setiforme, verzi, depăşesc corpul în
lungime. Pronotul prezintă pe disc linii brune. Marginea posterioară este
trunchiată. Tegminele sunt scurte, lobiforme. Culoarea lor este verde-gălbuie

47
iar nervurile sunt brune. Aripile posterioare sunt atrofiate până la dispariţie.
Femurele anterioare, mijlocii şi posterioare sunt brune. Cercii la masculi sunt
alungiţi, curbaţi şi încrucişaţi. Placa subgenitală este mai lungă decât cercii.
Ovipozitorul reprezintă circa jumătate din lungimea corpului. El este uşor
curbat în sus, lăţit şi dinţat la vârf. Pe abdomen, dorsal prezintă 3 dungi
longitudinale verzi-întunecate şi cu puncte negre. Ventral corpul este gălbui-
alburiu, alb-verzui, cu puncte negre. Lungimea corpului este la mascul de 25
—27 mm, iar la femelă de 28—42 mm.
Oul este asemănător în privinţa culorii şi formei cu o sămânţă de în, măsoară
3,0—3,2 mm. Larva postoligopodă este neagră sau brună-închis. Larvele
de varsta a IV-a prezintă teci alare.
Biologie şi ecologie:
Cosaşul păşunilor şi fâneţelor are o generaţie pe an. Iernează ca ou, în sol, la
adâncimi de 1,5—2,0 cm. Larvele apar la sfarsitul lunii martie - începutul
lunii aprilie. Stadiul larvar durează 45 - 60 de zile. În această perioadă
larvele năpârlesc de 5 ori. Noii adulţi apar la sfârşitul lunii mai, sau în iunie.
După copulaţie femela depune 50 - 60 de ouă în sol. Sunt preferate pentru
pontă terenurile însorite şi uscate. Ponta se eşalonează până în luna august
(E. Rădulescu şi colab., 1972).
Plante atacate şi mod de dăunare :
Dăunătorul este polifag. Atacă gramineele din păşuni şi fâneţe: păiusul,
firuţa, golomăţul, coada vulpii etc. În caz de invazii poate să migreze
parcurgând distanţe apreciabile şi să atace diferite culturi (cereale, sfeclă,
lucerna, cartof, fasole etc.).
Plantele atacate au frunzele roase neregulat pe margini, de la bază spre
vârf. Epiderma şi parenchimul sunt distruse.
Combatere:
Protecţia pajiştilor se bazează în mare măsură pe măsuri agrofitotehnice.
Una din cele mai importante este cositul chiar daca pentru a evita un
atac masiv, acesta nu se înscrie în parametrii agro-fitotehniei optimi. La

48
semnalarea unor focare se recomandă tăvălugirea. Toamna este indicat să
se facă depistarea focarelor şi distrugerea pontei. În caz de invazii
culturile atacate se vor trata cu produse pe bază de malation (Carbetox
40 CE), carbaril (Oltitox 85 PU) etc.
În pajişti se întâlnesc şi alte specii aparţinând ordinului Orthoptera.
Dintre speciile cefe mai frecvente se cuvin menţionate: lăcusta italiană -
Calliptamus sp L., lăcusta marocană — Dociosterus marocca Lacomb., lăcusta
cu aripile albastre - Oedipoda coerulescens L., cosaşul verde -
Tettiyonia viridissima L., cosaşul pestriţ -Decticus verrucivorus L.,
lăcusta de pădure Isophia spedosa, cosaşii — Oedaleus nigrofascialus De
Geer., Stenobothrus sp. etc. Dintre acestea, prin răspândirea lor şi prin
capacitatea de înmulţire în masă, importanţă mai mare prezintă lăcusta
italiană, lăcusta marocană şi lăcusta de pădure. Aceste specii pot produce
invazii neprevăzute, periodicitatea înmulţirii lor în masă nefiind încă
precis stabilită.

5.4 Dăunători ai culturilor de plante leguminoase

GÂNDACUL ROŞU AL LUCERNEI — Phytodecta jornicata, Brigg. Ord.
Coleoptera, Fam. Chrysomelidae
Specia este răspândită în centrul şi sudul Europei, în Orientul apro piat,
America etc. În ţara noastră este o specie comună.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungiti, convex dorsal. Capul este
negru, pronotul şi elitrele sunt de culoare roşie-cărămizie, iar partea ventrală
a corpului este neagră. Antenele tibiile şi toracele sunt roşcate. Pronotul
prezintă două macule circulare negre. Scutelul este negru. Pe fiecare elitră se
găsesc câte 3 pete negre iar pe sutură se află o pată neagră comună. Uneori
aceste pete confluează sau pot lipsi. Lungimea corpului 5,0-6,0 mm.
Oul este oval-alungit, de culoare galbenă. Lungimea de 1,5-1,6 mm.
L a r v a în ultima vârstă este de culoare galbenă-cenuşie cu capul şi placa
pronotală întunecate. Corpul este mai îngust spre extremităţi şi uşor bombat

49
dorsal. Mezotoracele, metatoracele şi segmentele abdominale prezintă şiruri
transversale regulate de negi cu peri de diferite mărimi. Picioarele sunt negre.
Lungimea corpului este de 8—10 mm .
Pupa este de culoare galbenă-portocalie şi are corpul acoperit cu peri albi.
Lungimea 6,0—7,5 mm.
Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al lucemei are o generaţie pe an şi
iernează în stadiul de adult în sol la o adâncime de până la 10—15 cm. Adulţii
hibernanţi apar primăvara, la sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, la
temperaturi medii ale aerului de 8,0—8,5°C. Perioada preovipozitară durează 6—
8 zile, timp în care se hrănesc cu frunze şi lăstari. Apoi are loc copulaţia şi
ponta. Depunerea ouălor durează de la începutul lunii aprilie până la
începutul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de 2—20 bucăţi pe partea
inferioară a frunzelor de lucerna, pe peţiol şi pe lăstari. O femelă depune în
mod obişnuit 500— 600 de ouă. Dezvoltarea embrionară durează 4—10 zile.
Larvele apar obişnuit la începutul lunii aprilie — începutul lunii mai. Stadiul
larvar durează 3—4 săptămâni, perioadă în care năpârleşte de 4 ori. La com-
pleta dezvoltare larva se retrage în sol la 5—6 cm adâncime unde se transformă
în pupă în nişte loje formate din particule de pământ. Stadiul pupal durează 8—
15 zile. Noii adulţi apar eşalonat începând cu prima decadă a lunii iunie şi
până în august. După o perioadă de hrănire de 10—18 zile, la sfârşitul lunii
iunie :— începutul lunii iulie, se retrag în sol, intră în diapauză estivală care se
continuă cu cea hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător specific al culturilor de
lucerna. Atacă atât adultul cât şi larva. Adultul roade frunzele marginal sau
le perforează. Larvele nou apărute rod frunzele dinspre margine spre centru,
iar după prima năpârlire pot consuma frunzele în întregime, nelăsând decât
nervurile principale. În cazul unor invazii, producţia de masă verde este mult
diminuată.
Combatere. În vederea prevenirii atacului se va urmări ca noile culturi de
lucerna să fie amplasate la distanţe cât mai mari faţă de cele vechi. La

50
alegerea terenului se vor evita solele cu premergătoare leguminoase şi, de
asemenea, noile culturi nu trebuie să se găsească în vecinătatea pajiştilor
naturale cu leguminoase furajere. Se recomandă grăparea timpurie primăvara,
la pornirea în vegetaţie pentru distrugerea adulţilor hibernanţi precum şi
după prima coasa, pentru distrugerea larvelor, mai ales când se lasă pentru
sămânţă lucerna de coasa a doua. Grăparea se mai poate face şi toamna, după
ultima coasă, în cazul unor atacuri mari se recomandă cosirea timpurie şi
lăsarea de benzi capcasă de 0,5 m lăţime pe marginile solei. Aceste benzi se
vor trata chimic pentru distrugerea insectelor adăpostite acolo (T. Baicu
1987).
Tratamentele chimice trebuie să fie făcute la apariţia adulţilor hibernanţi, înainte
de pontă şi la apariţia larvelor, cu 3 — 4 săptămâni înainte de cosire. Se vor
folosi produsele Carbetovur 50 VUR — 3 l/ha; Sino-ratox 35 CE — 1,5 l/ha;
Decis ULV 5g/l — 21/ha; Decis 2,5 CE — 0,4 l/ha; Ambush 5 VUR — l
l/ha; Fastac 10 CE — 0,15 l/ha.

5.5 Dăunători ai plantelor tehnice

PĂDUCHELE NEGRU AL SFECLEI — Aphis faba, Scop. Ord. Homoptera,
Fam. Aphididae.
Este răspândit pe tot globul, fiind dăunător mai ales culturilor de sfeclă
şi de bob furajer, în ţara noastră se întâlneşte în toate regiunile.
Descriere. Forma apteră are corpul globulos, de 1,8—2,5 mm
lungime, de culoare neagră mată, neagră verzuie, mată. Baza şi vârful
antenelor sunt de culoare neagră, restul articulelor au culoare deschisă.
Antenele sunt formate din 6 articule, care nu depăşesc 2/3 din lungimea
corpului. Picioarele sunt relativ scurte, cu femurele brune, tibiile gal -
bene cu extremitatea distală fumurie, iar tarsele sunt negre. Coada este
scurtă cu baza groasă, conică, de culoare neagră, iar corniculele sunt
cilindrice, scurte (de 0,2—0,3 mm), de asemenea de culoare neagră.

51
Forma aripată are corpul mai zvelt, de 1,4—2,2 mm lungime.
Culoarea este neagră-lucioasă, brună-negricioasă sau brună-verzuie. An-
tenele sunt mai lungi decât corpul, formate din 6 articule, pe al treilea
articol antenal cu 11—20 fose olfactive. Antenele şi picioarele sunt în
totalitate negre. Masculul are corpul îngust, aproape triunghiu lar.
Larva este asemănătoare cu adultul, mai mică, de culoare mai
deschisă şi nearipată.
Biologie şi ecologie. Specia este migratoare, planta-gazdă primară fiind
Evonymus sp., Viburnum sp., Phyladelphus sp., iar plante-gazda se-
cundare diferite specii de plante cultivate (sfecla, bobul, salata, macul,
floarea-soarelui) şi spontane (loboda, pălămida etc.). Din ouăle de rezis -
tenţă, în primăvară, apar larvele de femele „fondatoare" (fundatrix).
Acestea se răspândesc pe lăstarii şi frunzele plantelor-gazdă primare şi
se hrănesc înţepând şi sugând sucul celular. Ajunse la maturitate
femelele fondatoare partenogenetic şi vivipar, dau naştere la prima
generaţie de femele fundatrigene din care tot partenogenetic şi vivipar
se înmulţesc alte câteva generaţii fundatrigene. Incepând din a doua
generaţie de fundatrigene apar şi forme aripate care, părăsind plantele
gazdă primare, se răspândesc şi colonizează frunzele şi tulpinile
diferitelor plante gazda secundare. Migraţia, urmată de decolonizarea
completă a arbustilor, corespunde fenologic cu lignificarea lăstarilor
acestora. Pe planta gazdă secundare afidul se înmulţeşte
partenogenetic şi vivipar în timpul verii, având 7-8 generaţii de
virginogene aptere. Spre toamnă în coloniile de virginogene apar formele
sexupare, aripate, care zboară din nou pe plantele gazdă primare, unde
dau naştere formelor sexuate, iar acestea, după copulare, depun 3-7 ouă
de rezistenţă la baza mugurilor sau în crăpăturile-scoarţei ramurilor
arbuştilor, ouă care vor ierna (Knechtel şi C. Manolache, 1940).

52
Dinamica densităţii populaţiilor de afide este foarte mult influenţată
factorii abiotici şi biotici. La baza autoreglării densităţii populaţiilor de
afide se află cerinţele mari de hrană şi spaţiu: pe ma sură ce concurenţa
creşte populaţia scade, noii adulţi migrând pe alte plante. Fertilizarea cu
azot mai ales în condiţiile lipsei îngrăsămintelor fosfatice, contribuie la
creşterea populaţiilor de afide în culturile de sfeclă. Vremea rece şi mohorâtă
determină în final o reducere în populaţiile de afide, chiar dacă iniţial se
înregistrează o densitate mare. Un important factor limitativ al înmulţirii
afidelor îl constituie activitatea intensă a speciilor prădătoare (Coccinella
septempunctata, Staphilinus sp., Chrysopa perla, Syrphus sp.) şi parazite
(Aphidius spp.). Se apreciază, că buburuza Semiadalia undecimpunctata
poate distruge 75% din populaţia de afide. Speciile prădătoare reduc mult
afidele pe când furnicile (Lassius niger) le protejează împotriva prădătorilor
(Sorauer, 1957);
Plante atacate şi mod de dăunare. Formează colonii compacte pe faţa
inferioară a limbului frunzelor. Dăunează prin înţeparea şi sugerea su cului
celular, producând răsucirea frunzelor (pseudocecidii). În culturile de
seminceri atacă de asemenea lăstarii şi inflorescenţele, florile rămâ nând
sterile, sau în inflorescenţe producându-se sămânţă puţină şi cu calitaţi
biologice reduse. Pagubele indirecte se datoresc instalării fumaginei pe roua de
miere eliminată de insecte pe organele atacate. Păduchele este şi un important
vector al unor boli virotice la sfeclă, lupin, fasole ş.a. (Sorauer, 1957;
Kennedy şi colab., 1962).
Combatere. Dintre măsurile agrofitotehnice, se recomandă asolamentele de
lungă durată şi o rotaţie corespunzătoare a culturilor (fiind excluse celelalte
plante gazdă secundare), arătura adâncă de toamnă, fertilizarea echilibrată,
pregătirea unui pat germinativ de calitate, asigurarea uniformităţii, utilizarea de
sămânţă drajată, distrugerea buruienilor şi în special a celor din familiile
Chenopodiaceae şi Polygonaceae. Culturile de sfeclă se vor amplasa la
distanţe cât se poate de mari de păduri, şi se vor distruge arbuştii care

53
constituie plante gazdă primare pentru dăunător. În cazul că nu se dispune de
sămânţă drajată se va face pudrarea seminţelor sau glomerulelor cu Heptaclor
(0,8 kg/100 kg), în amestec cu TMTD (6 kg/100 kg).
Combaterea chimică se realizează prin aplicarea de tratamente la plantele gazdă
primare cu insecticide organofosforice, de contact (Carbetox 37 CE — 0,4%,
Ultracid 40 CE — 0,1%, Onefon 80 PS 0,15%, Danex 80 PS — 0,15%, Sumithion
50 CE — 0,l%) sau cu acţiune sistemică (Sinoratox 35 CE 0,15%, Metasystox 50
CE - 0,15%), carbamice (Olititox 85 PU — 0,1%) şi/sau piretroide (Decis
2,5 CE — 0,05% ş.a.).

5.6 Dăunători ai plantelor legumicole

MUSCULIŢA ALBĂ DE SERA — Trialeurodes vaporariorum Westw. Ord.
Homoptera. Fam. Aleurodidae
Sin.: Aleyrodes vaporariorum Westw.; Asterochiton vaporariorum, Westw.
Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a răspândit în
toate regiunile globului, în ţara noastră este considerată ca un dăunător
foarte important pentru speciile de legume şi flori cultivate în spaţii
protejate (sere, solarii, răsadniţe). În sezonul cald se întâlneşte şi în
culturile de câmp, mai ales la tomate, vinete, ardei, salată, fasole ctc.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare albă-gălbuie,
acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos. Arip ile
sunt bine dezvoltate, aproape egale între ele şi cu nervurile reduse. Ochii,
tibiile, tarsele şi vârful abdomenului sunt brune. Lungimea corpului la
femelă este de 1,46—1,53 mm iar la .mascul de 1,15—1,43 mm.
Oul este oval alungit, de 0,22—0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel
scurt. Culoarea este variabilă, albă-gălbuie la depunere şi neagră-violetă cu
luciu metalic, înainte de ecloziune.
Larva neonată are corpul oval, este de culoare galbenă-palidă, cu ochii
roşii. În ultima vârstă larvele au corpul turtit dorso-ventral, de 0,7—0,8

54
mm lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură
de spini scurţi, iar dorsal 15—20 de peri albiciosi, mai lungi .
Biologie şi ecologie. Musculiţa albă se dezvoltă în sere în tot cursul
anului, iar în câmp numai în perioada de vegetaţie.
În condiţii de seră musculiţa albă are 3—4 generaţii/an, iar atunci cand
condiţiile sunt favorabile pot evolua chiar 5—6 generaţii pe an. D epunerea
ouălor are loc în grupe (10—15 ouă) pe partea inferioară a frunzel or, aşezate
sub formă de semicerc sau arc de cerc. O femelă depune în decurs de câteva
săptămâni 150—500 ouă, obişnuit câte 20—30 ouă pe zi. Incubaţia durează 3
—10 zile, fiind mult influenţată de temperatură şi umiditatea aerului. Larvele
neonate se deplasează pe suprafata frunzelor timp de 2—3 zile, după care se
fixează pe partea inferioară frunzelor cu ajutorul aparatului bucal, devin
apode şi rămân în acelasi loc până la transformarea în adulţi. Dezvoltarea
larvară este de 20—25 zile. Durata unei generaţii în seră este de 4—6
săptămâni, iar în câmp 7—8 săptămâni. De regulă generaţiile se suprapun,
încât se pot întalni în tot cursul anului diferite stadii ale insectei. În timpul
verii, adultii pot migra din sere pe diferite plante din câmp, pe care continu ă
să se înmulţească până în toamnă. La scăderea temperaturii, o pa rte din
adulţi se reîntorc în sere, iar cele care rămân în câmp mor din cauza
temperaturile scăzute (sub 0°C, timp de 3—4 zile, sunt distruse toate stadiile).
Populaţia musculiţei de seră este distrusă uneori în proporţie de până la 80%
de ciupercile Aschersonia aleyrodis Weber şi Cephalosporium aphidicola
Tetch., care parazitează larvele. De asemenea, viespea Encarsia formosa Gahn.
poate parazita în condiţii de seră până la 60—70% din larvele musculiţei
albe. În câmp populaţiile dăunătorului sunt influenţate de o serie de prădători,
printre care: Chrysopa lineata L., Chrysopa rufilabris Burn. ş.a.
Plante atacate şi mod de dăunare. Insecta este polifagă şi atacă diferite
specii de plante legumicole: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc., precum şi
specii floricole: garoafe, muscate, Gerbera, Primula, Verbena, Begonia etc.

55
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii înţepând şi suga nd
sucul celular din ţesuturi. Datorită atacului frunzele se îngălbenesc, se usucă
şi cad în plantă se produc modificări semnificative ale procesului de
respiraţie şi se reduce suprafaţa de asimilaţie. De regulă, frunzele atacate
sunt acoperite de „rouă de miere", care favorizează dezvoltarea unor ciuperci
saprofite din genurile Capnodium, Alternaria, Fusarium, Penicillium etc., care
formează un miceliu de culoare închisă, ecranând suprafeţele asimilatoare. În
anii cu invazii mari, plantele pot pieri în masă, producţia fiind compromisă
parţial sau total.
Combatere. Se aplică măsuri preventive şi curative. Astfel, după desfiintarea
culturilor, toate resturile vegetale vor fi scoase din sere şi distruse. Solul şi
scheletul serelor se vor dezinsectiza cu produse organofosforice sau
carbamice în concentraţii duble faţă de cele recomandate în cazul
tratamentelor aplicate pe plante, se va distruge flora spontana de
dicotiledonate din jurul serelor, care constituie sursa de infestare şi se vor
menţine serele în perfectă stare de curăţenie. Tratamentele chimice se aplică
prin stropire la apariţia unor focare insecte. Musculiţa albă are capacitatea
de a manifesta rapid rezistenţă la insecticide, de aceea, este recomandată
aplicarea alternativă a produse cu baze chimice şi mod de acţiune diferite. Se
foloseşte o gamă larga de insecticide, şi anume:
Cloroderivate (în general, interzise pe legume): Tiodan 35 EC — Thionex 35
EC — 0,15%;
Organofosfati
Carbamati
Piretroizi

56